ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1697/2004

Prin sentința civilă nr. 11191 din 12 noiembrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului III București, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată cu motivarea că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 200/1989 și a trecut în proprietatea statului astfel că nu poate fi uzucapat. Mai mult, s-a reținut că certificatul de moștenitor invocat de reclamant nu constituie un „just titlu” ci acesta face dovada doar a calității de moștenitor. Împrejurarea că reclamantul a rămas în posesia terenului și a plătit impozite din anul 1990 și până în prezent la Administrația Financiară nu justifică desființarea dreptului de proprietate al statului.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 1382/A din 22 mai 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și drept urmare hotărârea a fost desființată s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În fond, după casare, prin sentința civilă nr. 3116 din 11 aprilie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului III București a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoarei și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București. Motivând această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul și-a precizat acțiunea la termenul de 21 februarie 2001 în sensul că solicită să se constate că Decretul nr. 200/1989 prin care s-a expropriat terenul în litigiu, este inoperant în ceea ce îl privește și să se stabilească că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin prescripția achizitivă de 30 de ani. În raport de această precizare coroborată cu răspunsul pârâtei că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 200/1989, judecătoria în temeiul art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. și art. 158 C. proc. civ. a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1480 din 4 octombrie 2001, judecând procesul, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin uzucapiunea de 30 de ani, dar di înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul aparține statului, fiind expropriat prin Decretul nr. 200/1989. Nemulțumit de această hotărâre, reclamantul a declarat apel criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin decizia nr. 239 din 5 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul reclamantului I.A.I. a fost respins ca nefondat cu motivarea că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 200/1989 și astfel a trecut în proprietatea statului. Că, reclamantul nu poate solicita să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași mobil ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani deoarece nu sunt întrunite cerințele art. 1847 C. civ. În termenul prevăzut de lege împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul. Recurentul susține în esență că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra obiectului principal al acțiunii sale, respectiv să i se retrocedeze terenul expropriat prin Decretul nr. 200/1989, conform Legii nr. 33/1994, deoarece scopul exproprierii nu s-a realizat și pentru acest imobil nu sunt prevăzute investiții urbanistice în viitor. Că, în realitate, instanța i-a soluționat doar capătul de cerere prin care solicită să se constate că a dobândit proprietatea asupra terenului în litigiu prin uzucapiunea de 30 de ani și nu s-a pronunțat asupra petitului principal al acțiunii. Totodată, recurentul arată că a dovedit împrejurarea că terenul în suprafață de 989 mp a aparținut bunicilor și apoi părinților lui. Că a continuat posesia autorilor săi și a plătit regulat impozite pentru teren, deși fusese expropriat prin Decretul nr. 200/1989 și nu a primit despăgubiri. Analizând actele și lucrările dosarului, hotărârea pronunțată în raport de motivul de casare ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea consideră recursul declarat de reclamant ca fondat. În dosarul nr. 13058/2000 al Judecătoriei sectorului III București recurentul-reclamant, la cererea instanței, și-a precizat obiectul acțiunii în sensul că a solicitat retrocedarea terenului expropriat prin Decretul nr. 200/1989 al cărui scop nu a fost realizat și printr-o cerere accesorie să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin prescripția achizitivă de 30 de ani. Ca urmare a acestei precizări și reținând că procesul este în legătură cu exproprierea unui bun imobil s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului ca primă instanță. Atât tribunalul cât și instanța de apel au analizat cauza numai sub aspectul neîndeplinirii cerințelor prescripției achizitive de 30 de ani, fără a se preocupa să stabilească cert dacă recurentul-reclamant este proprietarul terenului, dacă scopul exproprierii acestui bun a fost realizat și ce incidență au dispozițiile Legii nr. 33/1994 în cauza de față, acesta fiind obiectul principal al acțiunii cu care au fost investite. Întrucât Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii de împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, în baza art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul reclamantului, va casa decizia pronunțată de instanța de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a avut în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac în cadrul căreia se pot administra probe prin care să se stabilească pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei, împrejurări expuse în cele de mai sus.