ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 414A din 5 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1085 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B SA și SC C. SA - prin administrator judiciar D. SA.

A anulat, în parte, sentința apelată și a respins excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

A trimis cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare, la aceeași instanță, Tribunalul București, și a menținut soluția privind disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, respectiv de respingere a excepției de nulitate a acțiunii.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 1085 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în rejudecare, s-a dispus după cum urmează:

S-a admis excepția de inadmisibilitate și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta E. în contradictoriu cu pârâții SC B. SA și SC C. SA, prin administrator judiciar D. SA.

S-a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată și s-au disjuns cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

În motivarea sentinței primei instanțe s-au reținut următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 53280/3/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului compus din teren în suprafață de 3.

100 m.p. și construcții situat în București, Bd. P., în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ.

În susținerea acțiunii s-a arătat că imobilul a aparținut autorului reclamantei, F., care l-a dobândit prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare din 10 aprilie 1942 autentificat la fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, transcris sub nr. x din 10 aprilie 1942.

Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.

Reclamanta a arătat că își dovedește calitatea procesuală activă cu sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat existența titlului de proprietate în patrimoniul său și faptul că imobilul nu a intrat niciodată în proprietatea Statului, fiind obligați pârâții să i-l restituie.

Reclamanta este proprietara legitimă a imobilului revendicat, prin sentința civilă mai sus - menționată constatându-se aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și, ca atare, lipsa de valabilitate a titlului statului.

În compararea titlurilor de proprietate ale părților aflate în litigiu, reclamanta are un drept preferabil pentru că titlul său provine de la adevăratul proprietar și are data cea mai veche, fiind și primul transcris, în vreme ce dreptul pârâtei provine de la un autor în patrimoniul căruia bunul nu a intrat în temeiul unui titlu valabil.

Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare, cerere de chemare în garanție (prin care a solicitat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., obligarea vânzătoarei SC C. SA, la restituirea prețului imobilului vândut) și cerere reconvențională (prin care a solicitat să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat i-a fost recunoscut reclamantei în contradictoriu cu persoane juridice care nu dețineau imobilul în fapt și nu justificau un titlu aparent de proprietate, precum și constatarea nulității absolute a titlului reclamantei pentru fraudă la lege).

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate în formularea acțiunii, tribunalul a reținut că dispozițiile Legii nr. 213/1998 referitoare la domeniul public permiteau instanțelor de judecată să se pronunțe cu privire la valabilitatea titlului statului de preluare a imobilelor foștilor proprietari, conform art. 6 alin. (2) și (3), numai până la intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 invocarea acestui temei legal într-o acțiune în revendicare nemaifiind posibilă.

Acțiunea are ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv ce se circumscrie în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aceasta fiind formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 13 iulie 2011.

Reclamanta nu a formulat notificare în conformitate cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind atrasă astfel decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul legii.

Problema concursului între legea specială și legea generală a fost rezolvată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că aplicarea acestui principiu de drept, recunoscut și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exclude posibilitatea să mai poată fi formulată o acțiune în revendicare pentru imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 dec 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această soluție nu încalcă art. 6 parag. 1 din Convenție și nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma arătată garantând protecția unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Reclamanta nu a uzat de procedura instituită prin legea specială, iar faptul că a pierdut termenul de formulare a notificării nu înseamnă că aceasta are deschisă o nouă cale a revendicării pe dreptul comun.

Împotriva sentinței a formulat cerere de apel reclamanta, în analiza căruia s-au reținut considerentele ce urmează:

Reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare prin compararea drepturilor ce decurg din titlul său de proprietate constând într-o sentință definitivă și irevocabilă din 1997 și înscrisurile anexate acesteia, respectiv din titlul de proprietate deținut de către pârâta SC B. SA, dobândit de la SC C. SA printr-un contract de vânzare-curnpărare din anul 2006 și titlurile deținute anterior de SC C. și societățile antecesoare acesteia (începând cu anul 1994).

Acțiunea a fost formulată în anul 2011, în temeiul art. 480 C. civ., dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2010, reclamanta neformulând notificare în temeiul legii speciale.

În condițiile în care reclamanta invocă drept titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu o hotărâre judecătorească obținută în anul 1997 pe care-l opune titlului de proprietate al societății pârâte într-o acțiune în revendicare (clasică, potrivit art. 480 C. civ.), se impunea soluționarea pe fond a acțiunii prin compararea drepturilor decurgând dîn titlurile invocate - astfel cum s-a statuat și în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile administrării de probe în contradictoriu, respectării principiilor incidente, inclusiv a celui privind securitatea raporturilor civile, aplicând și criteriile de preferință, de asemenea susținute de către părți în cauză.

Susținerile contrare din întâmpinarea formulată de intimata SC B. SA nu pot fi primite spre a fi respins apelul, ele urmând a face obiect de cercetare a însuși fondului pricinii, inclusiv din perspectiva lipsei de capacitate procesuală activă a reclamantei invocată, astfel cum s-a statuat și prin decizia civilă nr. 2560 din 15 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în cauză.

Soluția judecării pe fond a acțiunii în revendicare se impune așadar, ca decurgând din datele concrete ale speței și aplicarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 și respectiv a cauzei C.E.D.O. Maria Atanasiu și alții contra României, astfel că respingerea acțiunii ca inadmisibilă este nelegală și netemeinică.

Deși s-a respins acțiunea ca inadmisibilă, considerentele sentinței ținând să justifice soluția din dispozitiv, totodată se analizează și pe fond (parțial) acțiunea pe care o consideră "neîntemeiată", prin raportarea la un aspect invocat de către pârâtă cu referire la dobândirea în condiții de fraudă a sentinței din anul 1997 pentru un imobil neidentificat, pe care reclamanta o opune dreptului de proprietate al pârâtei.

Acest considerent de netemeinicie nu echivalează însă cu soluționarea propriu-zisă pe fond a pricinii, situându-se în contradicție cu celelalte considerente și respectiv dispozitivul sentinței privind respingerea acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă.

Avându-se în vedere considerentele reținute, a fost admis apelul, schimbată în parte sentința apelată, respinsă excepția privind inadmisibilitatea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță a acțiunii în revendicare - pe fond - fiind menținută soluția de disjungere a cererii reconvenționale și cererii de chemare în garanție, respectiv cu privire la excepția vizând nulitatea acțiunii.

Decizia din apel urmează a fi opozabilă și intimatei SC C. SA - menținută și citată în calea de atac pentru menținerea litisconsorțiului procesual de la fond - inclusiv sub aspectul menținerii disjungerii pronunțată în sentința apelată - motiv pentru care, excepția privind lipsa de calitate procesuală pasivă în apel nu a fost primită.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL, criticând-o ca fiind nelegală, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:

Considerentele instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității sunt subsumate argumentelor de anterioritate a hotărârii judecătorești de care se prevalează reclamanta pentru a susține existența unui titlu de proprietate și de aplicare greșită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, precum și a dezlegărilor Curții Europene a Drepturilor Omului date în cauza pilot Maria Athanasiu contra României.

- Instanța de apel a statuat în mod nelegal că intimata - reclamantă ar fi învestit instanța cu o acțiune în revendicare prin compararea drepturilor ce decurg din titlul său de proprietate constând într-o sentință definitivă și irevocabilă din 1997, neobservând că acțiunea este întemeiată pe presupusul său titlu de proprietate ce ar fi aparținut pretinsului său autor, F., care I-a dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat, din 10 aprilie 1942, de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, transcris sub nr. x din 10 aprilie 1942.

Trebuie să se aibă în vedere faptul că proprietarii istorici ce caută să își protejeze un drept de proprietate ce formează obiectul legilor speciale de reparație (Legea nr. 10/2001) trebuiau să urmeze calea specială, conform dezlegărilor deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008.

Intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei vreo dovadă ca ar fi parcurs și nici nu a negat faptul că a omis să parcurgă procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, negând orice relevanță juridică acestei împrejurări.

Soluția instanței de apel, care a apreciat că există posibilitatea de a se recurge Ia dreptul comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., în defavoarea legii speciale de reparație, respingând pe acest considerent excepția inadmisibilității, reprezintă o încălcare flagrantă a principiului specialia generalibus derogant. Astfel, instanța de apel deschide în mod nelegal calea unei judecăți formale a cauzei, în care instanța să acorde preferință titlului mai vechi, făcând abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale, peste voința legiuitorului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că numai persoanele exceptate de Ia procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în cauza dedusă judecății, intimata - reclamantă nu se găsește în niciuna dintre situațiile de excepție ce ar justifica promovarea acțiunii în revendicare, iar apărările potrivit cărora aceasta ar deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt de natură să justifice inaplicabilitatea dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001.

Pentru a fundamenta existența unei situații de excepție referitoare la aplicabilitatea legislației speciale reparatorii, în mod nelegal face trimitere instanța de apel la dispozitivul deciziei civile nr. 33/2008, subliniind faptul că prioritatea dată de norma specială devine inaplicabilă în situația în care se aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.

Instanța de apel nu explică modul în care se aduce atingere pretinsului drept de proprietate al intimatei-reclamante, din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefăcându-se nicio dovadă a prejudiciului suferit.

Soluția instanței de apel echivalează cu o imposibilitate de exercitare a dreptului divergent de către o altă persoană îndreptățită, respectiv recurenta, și de asemenea cu o validare a unei culpe în exercitarea căilor legale consfințite de legislația specială pentru despăgubire.

- Contrar celor reținute de instanța de apel, sentința nr. 8214/1997 nu a fost invocată niciodată ca temei al dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, ci exclusiv în justificarea calității sale procesual active.

- intimata - reclamanta nu se poate prevala în raporturile cu recurenta de opozabilitatea unei hotărâri judecătorești, precum și de dezlegările date de instanțele de judecată în fapt și în drept într-un litigiu în care nu a fost parte, pentru a îi îngrădi dreptul la apărare garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva facultății procesuale de a invoca apărări pe cale de excepție, respectiv excepția inadmisibilității.

Condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății. Această triplă identitate este imperativă și nu poate comporta exceptări, restrângeri sau derogări.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în jurisprudența sa că instanțele au obligația de a judeca în fond când li se opune o pretinsă autoritate de lucru judecat, iar soluția trebuie să țină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecății, dând eficiență prezumției de lucru judecat.

Această prezumție este una relativă, iar partea care a fost terț desăvârșit în raport de cadrul procesual anterior poate solicita administrarea oricărui mijloc de probă pentru răsturnarea acestei, prezumții și valorificarea dreptului său concurent în cadrul procesual actual.

A admite contrariul, ar echivala tocmai cu o nesocotire a dezlegărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de Hotărârea pilot Maria Athanasiu, sens în care disputa dintre doi pretinși proprietari nu poate fi tranșată exclusiv prin raportare la vechimea titlului exhibat.

Instanța de apel ignoră faptul că prin decizia civilă nr. 2560 din 17 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză s-a statuat cu titlu de principiu că efectele pozitiv și negativ ale puterii de lucru judecat nu pot reprezenta argumente pentru a extinde efectele unei hotărâri asupra altor persoane decât cele care au fost părți, în sensul prezenței lor juridice, în litigiul care a dus la pronunțarea acestei hotărâri - în speță punându-se problema dacă puterea de lucru judecat se poate opune unui dobânditor cu titlu particular al bunului, care nu intră în noțiunea de parte, ca prezență juridică, în condițiile în care hotărârea se referă la un drept transmis din patrimoniul statului anterior declanșării litigiului, reclamanta judecându-se în acel litigiu cu o persoană care la acea dată nu era proprietarul imobilului.

În aceste condiții, așa cum corect a susținut instanța de recurs, recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare nici ca prezumție legală absolută irefragabilă, și nici ca excepție de fond.

Ca atare, simpla legătură, din cadrul unui proces ulterior, cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior nu este suficientă pentru a susține că această statuare nu mai poate fi contrazisă, atâta timp cât nu se mai poate reține îndeplinirea condiției identității de părți, în caz contrar încălcându-se principiile dreptului la apărare și al contradictorialității.

Prin urmare, față de dezlegările cu autoritate de lucru judecat ale instanței de recurs în prezenta cauză, sentința nr. 8214/1997 nu poate fi opusă recurentei cu autoritate de lucru judecat și nici nu poate fi invocată drept titlu de proprietate pentru intimata-reclamantă.

- Hotărârea pilot Maria Athanasiu a statuat că, în compararea titlurilor a doi pretinși proprietari, ar trebui, de principiu, să fie preferată situația actualilor proprietari, cu motivarea că, în ipoteza restituirii imobilului, aceștia ar suferi o pierdere mai importantă față de proprietarii istorici, al căror mobil este acela de a renaște un drept de proprietate.

Drepturile proprietarilor istorici a fost garantate pe deplin prin instituirea unor legi speciale de reparație, în acest sens fiind și considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ambele hotărâri prevăd însă o situație de excepție, respectiv aceea în care proprietarii istorici au beneficiat după 1990 de o hotărâre judecătorească prin care Ii s-a recunoscut dreptul de proprietate.

În prezenta cauză însă, sentința nr. 8214/1997 nu reprezintă o hotărâre în sensul consacrat de jurisprudența europeană și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție amintită anterior, pentru a se încadra în situația de excepție, având în vedere că aceasta a fost pronunțată în contradictoriu cu persoane străine de titularul dreptului de proprietate la acel moment (persoane care nu au nicio legătură cu dreptul de proprietate).

De altfel, acest argument a fost reținut deja cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 2560 din 17 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

- instanța trebuie să procedeze la compararea acestora în contextul socio-economic actual, în încercarea de a răspunde imperativului securității circuitului juridic civil și, de asemenea, de a nu încălca dreptul de proprietate al unei părți prin încercarea de a proteja în mod excesiv sau nejustificat o alta.

Premisa contrară logicii pe care și-o însușește instanța de apel în motivarea soluției pronunțate este aceea că existența sentinței civile nr. 82î4/199, pretinsul titlu de proprietate, s-ar corela cu dezlegările din cuprinsul hotărârii pilot Maria Athanasiu, pronunțată 3 ani mai târziu.

De altfel, intimata - reclamantă nici nu a invocat drept titlu de proprietate sentința nr. 8214/1997, singurul titlu de proprietate invocat de aceasta fiind reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare autentificat, din 10 aprilie 1942, de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, transcris sub nr. x din 10 aprilie 1942, ceea ce atrăgea obligativitatea parcurgerii procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 și, implicit, inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe art. 480 C. civ. - în lumina dezlegărilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, în limitele în care acestea se circumscriu cadrului procesual al prezentei etape procesuale. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Prima instanță a fost sesizată cu o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează ambele părți asupra aceluiași imobil, în temeiul art. 480 C. civ., formulată în anul 2011.

Instanța de apel a constatat admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, cu referire și la Decizia în interesul legii nr. 33/1998 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, în condițiile în care obiectul litigiului nu constituie un imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a acestei legi.

Pe calea recursului, pârâta a criticat modul de aplicare a acestei decizii, formulând și motive prin care s-au contestat efectele juridice ale hotărârii judecătorești de care se prevalează reclamanta (prin care aceasta a susținut că a obținut restituirea imobilului pe calea dreptului comun), privind întrunirea cerințelor unui "bun actual" (în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional Ia Convenție și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), precum și operațiunea de comparare a titlurilor, urmare căreia se va da prioritate unuia dintre drepturile disputate de către părțile în litigiu.

Limitele în care are însă a se pronunța prezenta instanță sunt fixate de decizia de apel, în aplicarea art. 299 și art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., respectiv dezlegarea dată de instanța de apel asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, potrivit dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În susținerea acțiunii, reclamanta a arătat ca prin sentința civilă nr. 8214/1997 pronunțată în Dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei sector 2 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1651/1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat existența titlului de proprietate în patrimoniul său (urmare aplicării greșite a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și, ca atare, a lipsei de valabilitate a titlului statului) și faptul că acesta nu a intrat niciodată în proprietatea Statului, fiind obligați pârâții să il restituie.

Reclamanta se prevalează astfel în susținerea acțiunii de o hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului, pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ipoteză în care poate formula prezenta acțiune în revendicare, cum corect a reținut instanța de apel.

Inclusiv în Decizia în interesul legii nr. 33/1998 s-a reținut că nu se poate aprecia ca existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge Ia acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un "bun"

În sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Celelalte critici formulate în cererea de recurs - referitoare la efectele juridice ale hotărârii judecătorești de care se prevalează reclamanta (prin care aceasta a susținut că a obținut restituirea imobilului pe calea dreptului comun, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), întrunirea cerințelor unui "bun actual" (în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), precum și operațiunea de comparare a titlurilor - nu sunt în competența prezentei instanțe, în acest stadiu procesual, ci a instanței care va soluționa pe fond acțiunea în revendicare, cum în mod corect a și reținut instanța de apel, cu referire la decizia anterioară de recurs pronunțată în cauză, decizie care a și impus anumite cercetări cu ocazia rejudecării cauzei.

În consecință, constatând că instanța de apel a reținut în mod corect admisibilitatea acțiunii în revendicare, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei nr. 414A din data de 5 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a llI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2017.