ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 660/2017

Decizia nr. 660/2017

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a

ll-a de contencios administrativ și fiscal,

la data de 22 octombrie 2014,

reclamantul A. București în contradictoriu cu pârâții B.

București, C. și D. a formulat contestație împotriva

dispoziției nr. 13398 din 27 decembrie 2010 (modificată prin

dispoziția nr. 14819 din 27 octombrie 2011) emisă de pârâtul E.

București, prin primar, în favoarea celor doi pârâți persoane fizice,

solicitând anularea acesteia.

Prin

sentința nr. 3986 din 27 mai 2015, Tribunalul București, secția

a Il-a de contencios administrativ și fiscal,

a admis excepția

necompetenței funcționale și a dispus declinarea cauzei în

favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

Prin

sentința nr. 1125 din 24 septembrie 2015, Tribunalul București, secția

a V-a civilă,

a

respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

București, ca inadmisibilă.

Prin

Decizia nr. 334/A din 19 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul declarat de reclamantul

A. București, a anulat sentința apelată și a reținut

cauza pentru evocarea fondului.

Curtea

de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a pronunțat Decizia nr. 491 din 30 iunie 2016, prin care a

respins, ca tardivă, contestația formulată de reclamantul A.

București.

Cu

aplicarea dispozițiilor art. 499 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit

cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente

numai motivele de casare invocate și analiza acestora, Înalta Curte

constată următoarele:

Reclamantul

A. București a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 491 din 30 iunie

2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, invocând în drept

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând

casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că instanța de apel în mod

eronat a apreciat asupra calculului termenului de decădere de un an de la

data comunicării dosarului administrativ pentru prima dată, respectiv

12 ianuarie 2011.

Dosarul

administrativ soluționat prin dispoziția de acordare măsuri

reparatorii prin echivalent nr. 13398 din 27 decembrie 2010 a fost înaintat

Instituției A. București în anul 2011, în vederea efectuării

controlului de legalitate obligatoriu, înregistrat sub nr. x din 12 ianuarie 2011.

În

urma verificărilor efectuate pe site-ul E. București, a reieșit

existența unor litigii aflate pe rolul Instanțelor judecătorești

cu privire la imobilul notificat, dosarul administrativ fiind returnat

entității învestite cu soluționarea notificărilor, prin

adresa din 4 februarie 2011, cu solicitarea de a suspenda procedura

administrativă, conform dispozițiilor art. 46-47 din Legea nr. 10/2001

și de asemenea, de a efectua verificări, atât în arhivele E.

București, cât și la Arhivele Naționale și F., în vederea

stabilirii situației juridice a imobilului notificat

(confirmarea/infirmarea unei donații a Parcului x către Statul român

sau către E. București).

Recomunicarea

dosarului de către E. București a avut loc în data de 24 aprilie 2015,

dată la care Dosarul completat a fost înregistrat sub nr. x.

Potrivit

art. 11 alin. (2

1

) astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007,

în cazul suspendării, potrivit legii speciale (în speță, art. 46

din Legea nr. 10/2001 coroborat cu pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005) procedurii

de soluționare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1)

curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia

sau de la data expirării termenului legal de soluționare, după

caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2), în

speță reluarea procedurii administrative având loc la emiterea

dispoziției modificatoare, nr. 14819 din 27 octombrie 2011, ce a fost

comunicată A. București la data de 24 septembrie 2014.

Recurentul-reclamant

a arătat că nu se poate accepta crearea unei situații în care

dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001, chiar nelegale (cum. ar fi

reieșit din probatoriul administrat dacă instanța ar fi analizat

fondul cauzei), să nu mai poată fi atacate, deci să-și

producă efectele, indiferent dacă în aplicarea acestora sunt

încălcate sau nu alte drepturi, situație ce nu poate fi

acceptată în cadrul unei interpretări unitare a normelor juridice ce

formează sistemul de drept românesc.

Având

în vedere că, în cazul acțiunilor formulate de prefect, G., F. sau H.,

potrivit art. 3 alin. (2), termenul curge de la data când s-a cunoscut

existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător

prevederile alin. (2), iar dosarul în cauză, însoțit de noi documente

și dispoziția modificatoare a fost recomunicat A. București sub

un nou număr de înregistrare în data de 24 septembrie 2014 (acțiunea

fiind introdusă la data de 22 octombrie 2014), rezultă că

acțiunea a fost formulată în termen legal.

Mai

mult decât atât, controlul de legalitate al prefectului asupra

dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu vizează doar

actul administrativ astfel emis ca act de sine stătător.

Controlul de

legalitate al prefectului este obligatoriu în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările și.

completările ulterioare, asupra dispozițiilor emise de primarul

general ai E. București în baza Legii nr. 10/2001, conținând

propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, comunicate în vederea avizării de

legalitate în baza O.U.G. nr. 81/2007 și în condițiile H.G. nr. 1095/2005,

pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Titlului VII "Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005. La dosarul de

despăgubire se va anexa, ca urmare a controlului de legalitate asupra

dispoziției primarului unității administrativ-teritoriale sau a

președintelui consiliului județean, exercitat în temeiul Legii nr. 340/2004

privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările

și completările ulterioare, referatul conținând avizul de

legalitate al instituției prefectului, întocmit după urmarea

procedurilor prevăzute de lege. Referatul conținând avizul de

legalitate al instituției prefectului va fi întocmit după analizarea

înscrisurilor ce au stat la baza emiterii dispoziției.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, regula în contenciosul

administrativ este prescriptibilitatea acțiunilor într-un termen general

de 6 luni, aplicabil cererilor prin care se solicită anularea unui act

administrativ individual a unui contract administrativ, recunoașterea

dreptului pretins și repararea pagubei.

Alin.

(2) ai art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează, ca o situație de

excepție de la regula prescriptibilității acțiunii în

termenul de 6 luni, termenul de decădere de un an, care se calculează

începând cu data comunicării actului, data luării la

cunoștință, data introducerii cererii, în funcție de

obiectul acțiunii.

De

asemenea, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că, în cazul

acțiunilor formulate de prefect (și de alte instituții publice

enumerate) „termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului

nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2)"

- cu referire la termenul de decădere de un an de la data comunicării

actului, data luării la cunoștință a actului nelegal.

În

cauză, obiectul acțiunii formulate de A. București vizează anularea

dispoziției nr. 13398 din 27 decembrie 2010 emisă de pârâtul E.

București, prin primar, ce a fost comunicată Instituției prefectului

la data de 12 ianuarie 2011, aspect necontestat de recurentul-reclamant.

Față

de dispozițiile legale sus menționate, termenul de un an pentru

formularea contestației împotriva actului apreciat ca fiind nelegal curge

de la data când reclamantul a luat la cunoștință de

existența acestuia, iar nerespectarea acestui termen atrage

sancțiunea stingerii dreptului de exercitare a acțiunii

injustiție.

Cum,

în speță, actul contestat de A. București este dispoziția nr.

13398 din 27 decembrie 2010, termenul de decădere de un an, prevăzut

de lege pentru formularea prezentei acțiuni curge de la 12 ianuarie 2011,

data luării la cunoștință a actului.

Recurentul-reclamant

susține că termenul de introducere a contestației se

calculează de la 24 septembrie 2014, acesta fiind momentul când dosarul

completat cu dispoziția modificatoare nr.14819 din 27 octombrie 2011 a

fost reînregistrat la Instituția prefectului.

Însă,

această argumentație nu poate fi primită, deoarece actul atacat,

ce face obiectul acțiunii introductive, este reprezentat de

dispoziția nr. 13398 din 27 decembrie 2010, iar nu de dispoziția nr. 14819

din 27 octombrie 2011, așa încât data de la care începe să curgă

termenul prevăzut de legiuitor este intrinsec legată de data

luării la cunoștința a actului contestat (dispoziția

emisă la data de 27 decembrie 2010).

Mai

mult, prin dispoziția nr. 14819 din 27 octombrie 2011, s-a dispus

rectificarea numai a alin. (1) din preambulul dispoziției nr. 13398 din 27

decembrie 2010, cu referire la valabilitatea titlului statului asupra

imobilului, făcându-se mențiunea că bunul a trecut în

proprietatea statului fără titlu. Prin această dispoziție

rectificativă, E. București, prin primar nu a operat modificări

în ceea ce privește fondul dreptului petentei C. la acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, așa încât nu se poate

considera că a fost emisă o noua dispoziție, care a produs

efecte juridice, pentru a face obiect al contestației.

Așa

fiind, la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului

București, respectiv 22 octombrie 2034, termenul de un an prevăzut de

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 era

depășit, iar reclamantul A. București era decăzut din

dreptul de a contesta dispoziția nr. 13398 din 27 decembrie 2010, ce i-a

fost comunicată la data de 12 ianuarie 2011.

Având

în vedere considerentele reținute, Înalta Curte constată că

soluția de respingere, ca tardivă, a contestației, este

legală și, pe cale de consecință, nu sunt îndeplinite

condițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. București împotriva

deciziei nr. 491 din 30 iunie 2016 a Curții de Apel București urmând

a fi respins, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. București împotriva Deciziei

nr. 491 din 30 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a lll-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Decizia

este definitivă și se va comunica părților, conform

dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi, 5 aprilie 2017.