ÎCCJ, decizie (scj.ro #192264)

Imobil preluat abuziv de stat. Hotărâre judecătorească de restituire în natură pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu C.G.M.B. Înstrăinarea bunului către un terț. Nesoluționarea notificării formulate în temeiul legii speciale. Acțiune în revendicare. Criterii de analiză a titlurilor de proprietate înfățișate. Existența unui „bun actual” în patrimoniul părții reclamante

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: acțiune în revendicare

comparare de titluri

drept de proprietate

restituire în natură

nevalabilitatea titlului statului

notificare

C.civ. 1864, art. 480

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., art. 1

Câtă vreme reclamanta beneficia de recunoașterea judiciară a calității sale de titular al unui „bun actual” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoaștere care se realizase printr-o hotărâre pronunțată într-un proces anterior purtat între aceasta și o autoritate publică  descentralizată a statului, instanța a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, procedând la analiza comparativă a titlurilor prin prisma criteriilor determinate de situația de excepție a imobilului în litigiu (anume aceea de a fi un imobil pe care statul l-a preluat anterior anului 1989 și în privința căruia s-a pronunțat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit atât nelegalitatea preluării, cât și dreptul reclamantei de a intra în posesia bunului astfel preluat).

Împrejurarea că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului nu poate conduce către un fine de neprimire al pretenției de revendicare, în condițiile în care, pe de o parte, notificarea nu a fost soluționată, iar, pe de altă parte, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea sau deținerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art. 21, să soluționeze pretențiile formulate de reclamantă. Chiar în ipoteza în care s-ar acorda în baza respectivei notificări reparații prin echivalent (în formele prevăzute de legea specială), acestea nu ar reprezenta un remediu efectiv pentru vătămarea pe care reclamanta a suferit-o prin lipsirea de posesia bunului, după ce i s-a stabilit dreptul de a obține însăși restituirea bunului printr-un act jurisdicțional intrat în circuitul civil.

Singurul mijloc procedural posibil pentru a obține, în natură, imobilul, în disputa cu o persoană juridică, care nu este evidențiată în dispozițiile legii speciale, îl reprezintă acțiunea în revendicare a cărei soluționare nu se poate face după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, ci este necesar să se țină seama, pe lângă cele statuate prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de jurisprudența C.E.D.O., în interpretarea și aplicarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană. Or, dispozițiile art. 1 din Protocol nr. 1 impun verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul părților, ca noțiune autonomă, a stabilirii ingerinței în dreptul lor de proprietate și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității (în accepțiunea de echilibru just între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 379 din 23 februarie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând: să se constate prevalența titlului său de proprietate față de titlul în baza căruia pârâta deține părți din imobilul său, localizate la nr.105-107, în București, în suprafață de aproximativ 1440 mp și care urmează să fie identificate prin expertiză de specialitate;să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilului de mai sus; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2225 din 18.12.2013 Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu consecința respingerii acțiunii principale ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; au fost disjunse cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 320A din 15.06.2015 Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat împotriva sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță de fond.

Prin decizia nr. 2560 din 17.11.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 320 A/2015 și a încheierii de ședință din data de 8.06.2015.

Prin sentința civilă nr. 1085 din 21.09.2016 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în rejudecare s-a admis excepția de inadmisibilitate și s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată; a fost respinsă excepția nulității cererii de chemare în judecată; au fost

disjunse cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

Prin decizia nr. 414 A din 05.052017, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă; a anulat, în parte, sentința apelată și a respins excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Prin aceeași  decizie a fost trimisă cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare, la Tribunalul București, fiind menținută soluția privind disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, respectiv de respingere a excepției de nulitate a acțiunii.

Prin decizia nr. 1336 din 26.09.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414 A/2017.

Prin sentința civilă nr. 880 din 06.05.2019, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL și a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 697 din 08.07.2020 pronunțată de Curtea de apel București, Secția a III-a civilă și pentru  cauze cu  minori  și de familie a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. SRL împotriva sentinței și a încheierii din data de 12.04.2019; a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței și a încheierii din data de 12.04.2019, dispunându-se schimbarea acestora în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 2095 m.p. situat în București, astfel cum a fost identificat în cauză prin expertiza întocmită de expertul tehnic X. și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 16.667 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert.

Împotriva acestei ultime decizii și împotriva încheierii de ședință din data de 24.06.2020 pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâta B. SRL.

În motivarea recursului se aduc, în esență, următoarele critici deciziei și încheierii atacate cu recurs:

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 315 C.proc.civ. și a principiului aflării adevărului, art. 11 din Constituția României, coroborat cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 163 C.proc.civ. - motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.

Consideră recurenta că, în mod nelegal, a fost respins motivul de apel referitor la efectuarea unei contraexpertize și cererea de completare a raportului de expertiză în cadrul cererii de apel,prin încheierea de ședință din 24.06.2020. De esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate a doi pretinși proprietari cu privire la același bun imobil. Pentru a determina dacă, în cauză, părțile exhibă câte un titlu cu privire la același imobil, era esențial ca expertiza judiciară efectuată să determine dacă cele două titluri de care părțile se prevalează se referă la același bun imobil.

Prin decizia recurată, instanța de apel a perpetuat încălcarea dispozițiilor art. 315 C.proc.civ., a căror nerespectare a fost inițial consacrată prin încheierea de ședință din data de 12.04.2019, pronunțată de către Tribunalul București.

Potrivit art. 315 C.proc.civ., direcțiile de casare ale instanței supreme sunt obligatorii în rejudecare, inclusiv sub aspectul necesității administrării unor probe.

Prin decizia civilă nr. 2560din 17.11.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în ciclurile procesuale anterioare, următoarele direcții pentru instanța de rejudecare: „în același timp, trebuie determinat dacă imobilul la care se referă sentința civilă

nr.8214 din 3.06.1997

a Judecătoriei Sectorului 2 București este identic cu cel care face obiectul acțiunii, ținând cont și de actul de proprietate avut în vedere la pronunțarea acelei hotărâri, având în vedere apărările pârâtei în acest sens."

Afirmă recurenta că intimata-reclamanta a ascuns instanței cu rea credință împrejurarea că, prevalându-se de efectele aceleiași sentințe civile nr.8214/1997, a formulat o acțiune în revendicare asemănătoare, în contradictoriu cu C., prin care a obținut restituirea în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din Bd. X, în suprafață de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil și cota de 55,84 mp teren situat sub construcție.

Această împrejurare a fost cunoscută instanței și recurentei abia după atașarea, la termenul de judecată din 14.12.2018, a dosarului nr. x/1997 în care a fost pronunțată sentința civilă 8214/1997 a Judecătoriei  Sectorului  2 București.

Prin urmare, consideră că, în mod contrar celor arătate de instanța de apel, expertul judiciar nu a avut posibilitatea să verifice efectiv împrejurarea că imobilul de la nr.107 a făcut deja obiectul unei retrocedări în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești în favoarea intimatei-reclamante, la momentul la care a determinat suprapunerea dintre imobilele cu privire la care fiecare parte exhibă un titlu de proprietate.

Expertul judiciar a verificat suprapunerea de teren din proprietatea recurentei, din Bd. X. nr.105, dobândită prin cumpărare în 2006, cu proprietatea intimatei-reclamante, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 1942.

Cum intimata-reclamanta a redobândit imobilul din Bd. X, identificat în dispozitivul deciziei civile nr. 204 A/2004, consideră recurenta că se impunea ca expertul să analizeze și suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1942 și imobilul retrocedat ca urmare a soluționării dosarului nr. 2409/2003, în raport de contractele de vânzare-cumpărare nr. 3095/22.04.1997, nr. 3094/1997 și nr. 40009/1998.

Decizia recurată consacră o încălcare a prevederilor art.315 alin.(1) C.proc.civ., în condițiile în care terțe persoane au dobândit deja despăgubiri în echivalent bănesc în contul imobilului naționalizat, sens în care erau esențiale dezlegările instanței de recurs cuprinse în decizia nr. 2560/2015, care stabilesc obligația instanței de fond să analizeze forța probantă a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă având în vedere apărările invocate de B. privind inexistența în persoana intimatei-reclamante a calității de moștenitoare a lui D.

Precizează recurenta că era necesar ca instanța să verifice inclusiv împrejurarea dacă imobilul la care se referă sentința civilă nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București este identic cu cel care face obiectul acțiunii, ținându-se cont de titlul de proprietate avut în vedere la pronunțarea hotărârii, anume de contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.9629/1942).

În ceea ce privește chestiunea identității dintre cele două imobile, instanța de apel s-a limitat la citarea considerentelor deciziei civile nr.116/2oo5, prin care recursul formulat de C. împotriva deciziei civile nr.116/2005 pronunțată în dosarul nr. x/2003 a fost respins.

Consideră recurenta că este inadmisibilă aplicarea

mutatis mutandis

, în prezenta cauză, a raționamentului instanței ce a judecat recursul din dosarul nr. x/2003 în condițiile în care, conform art.315 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție stabilise sarcini precise instanței în rejudecare, de a nu mai aplica vreo prezumție de proprietate în raport de sentința civilă nr. 8214/1997, ci de a verifica efectiv dacă există identitate între bunul revendicat în cauză și cel din contractul vânzare - cumpărare autentificat sub nr.9629/1942, de care intimata-reclamantă s-a prevalat.

Imperativul realizării unei verificări a identității/suprapunerii de imobile, stabilit de instanța de casare din ultimul ciclu procesual din prezenta cauză, se impunea și prin prisma faptului că recurenta nu fusese parte în litigiul în care se dispusese deja restituirea către reclamanta din prezenta cauză a unei părți din imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950, motiv pentru care nici soluția, nici probatoriul administrat în respectiva pricină nu erau opozabile recurentei, impunându-se o administrare nemijlocită a probatoriului în prezenta cauză.

Se mai arată că modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanța de judecată și aplicarea unor prezumții de proprietate în favoarea intimatei-reclamante în cadrul dosarului nr. x/2003 nu pot fi opuse în cadrul examenului efectuat în prezenta cauză, dat fiind că, pe de o parte, instanța supremă a trasat deja direcții de casare inclusiv sub aspectul probatoriului, solicitând efectuarea unor verificări efective a identității imobilelor din titlurile exhibate de către părți, care sunt incompatibile cu aplicarea prezumțiilor, iar pe de altă parte, instanța însăși a apreciat că imobilul care a făcut obiectul revendicării în contradictoriu cu C. nu ar avea „nicio legătură" cu imobilul care face obiectul prezentei acțiuni în revendicare, motiv pentru care nu ar fi putut aplica același raționament și în prezenta cauză, în materie de probațiune.

Nelegalitatea deciziei recurate rezidă, în opinia recurentei, și din împrejurarea că, sub imperiul aplicării dispozițiilor art. 315 Cod proc. civ., instanța de rejudecare nu putea aprecia cu privire la utilitatea probei impuse de instanța de casare.

Instanța de casare nu a impus ca, în rejudecarea apelului, să se realizeze o analiză a oportunității și utilității administrării probei, ci a impus obligația instanței a realiza această operațiune, fapt ce denotă lipsa de dispoziție a instanței în rejudecare de a mai aprecia asupra utilității probei.

Consideră recurenta că nu poate fi reținut argumentul că ar fi irelevant faptul că reclamanta a revendicat imobilul de la nr.107 în contradictoriu cu C., câtă vreme, în speță, instanța a fost învestită cu o cerere în revendicare inclusiv cu privire la nr.107, în contradictoriu cu societatea recurentă, iar după cum chiar instanța reține, intimata - reclamantă a revendicat inclusiv cota-parte indiviză aferentă construcției ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.4009/1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, nu poate fi reținută nici împrejurarea că imobilele a căror restituire s-a solicitat în cadrul dosarului nr. x/2003 se aflau la adresa din Bd. X. nr.107, câtă vreme, în cadrul respectivului dosar nu s-a efectuat un raport de expertiză pentru confirmarea amplasamentului.

De asemenea, consideră recurenta că este lipsit de relevanță argumentul conform căruia contractelor de vânzare-cumpărare nr.3095/1997, nr.3094/1997 și nr. 4009/1998 li s-ar aplica prevederile Legii nr.112/1995, câtă vreme această lege specială nu prevede posibilitatea intimatei-reclamante de a se dezdăuna de două ori.

Atâta vreme cât intimata-reclamantă a redobândit posesia unei cote-părți indivize aferente construcției ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.4009/1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, evident acest lucru trebuia cuantificat matematic de către instanța de apel.

Modalitatea în care instanța de apel s-a abătut de la direcțiile de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție contravine – în opinia recurentei – și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenței CEDO, caracterul echitabil al procedurii este evaluat în lumina întregii proceduri, în special a modului în care au fost colectate probele (Elsholz împotriva Germaniei). În acest sens, este necesar să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să garanteze un proces echitabil (Bliicher împotriva Republicii Cehe).

Instanța națională trebuie să efectueze o examinare efectivă a probelor propuse de părți (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos).

Prin urmare, instanța de apel încălcat și principiul aflării adevărului care trebuie să guverneze procesul civil, respingând o probă care ar fi elucidat dacă există identitate/suprapunere între imobilul la care se referă sentința civilă nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pentru care s-a pronunțat deja o soluție favorabilă într-un dosar de revendicare  și terenul care face obiectul acțiunii.

Consideră recurenta că, în mod nelegal, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente și excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante, susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 raportat la art.163 C.proc.civ.

În acest sens arată că prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit cu putere de lucru judecat că, în speță, se pune problema dacă puterea de lucru judecat se poate opune unui dobânditor cu titlu particular al bunului, care nu intră în noțiunea de parte, ca prezență juridică, în condițiile în care hotărârea se referă la un drept transmis din patrimoniul statului anterior declanșării litigiului, reclamanta judecându-se în acel litigiu cu o persoană care, la acea dată, nu era proprietarul imobilului. În aceste condiții, recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, nici ca prezumție legată absolută irefragabilă și nici ca excepție de fond.

Mai exact, deși Înalta Curte de Casație și Justiție arătase, în primul ciclu procesual, că instanța de apel nu a analizat forța probantă a înscrisurilor depuse de către reclamantă, și cu cât mai puțin îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1188 C.civ. sau sancțiunea aplicabilă în cazul neprezentării înscrisurilor în original, conform art.139 C.proc.civ., prin decizia recurată, s-a omis sancționarea refuzului intimatei-reclamante de a depune înscrisurile în original, din care să reiasă calitatea sa de moștenitoare, conform sentinței civile nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Astfel, instanța de apel a nesocotit direcțiile de rejudecare stabilite de instanțele de control judiciar (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2560/2015) respingând excepția lipsei calității procesuale active, în absența prezentării înscrisurilor în condițiile art. 139 Cod pr. civ., ceea ce neagă dreptul recurentei la administrarea dovezii contrare.

Afirmă recurenta că ar fi putut face dovada contrară doar ca urmare a prezentării unor înscrisuri reținute de partea potrivnică, respectiv originalele actelor de stare civilă, pe care instanța de rejudecare - conform art.139 C.proc.civ. - era ținută să le cerceteze nemijlocit, context în care a impune recurentei să facă o dovadă a inexistenței acestor înscrisuri - având în vedere că hotărârea judecătorească opusă acesteia nu era pronunțată în contradictoriu cu recurenta, iar dovedirea sa în contra recurentei ar fi presupus administrarea înscrisurilor pe care se întemeiază, cu scopul dovedirii tocmai a faptului contrar care ar rezulta din ele, reprezintă o încălcare a principiilor procedurale în materie probatorie.

Astfel, recurenta afirmă că nu putea face dovada unui fapt negativ (respectiv că nu există acte de stare civilă care să certifice conținutul hotărârii care, față de aceasta, are natura juridică a unui înscris autentic), ci tocmai partea care afirma contrariul, trebuia să îl probeze prin depunerea înscrisurilor, respectiv că, în lipsa depunerii originalului înscrisurilor, sancționată cu neluarea în seamă a acestora, conform art. 139 Cod proc. civ., nu se putea reține totuși dovedită împrejurarea pe care însuși înscrisul nedepus dorea a o proba.

Se mai arată că instanța de apel s-a limitat să invoce o dezlegare în privința excepției lipsei calității procesuale active, pronunțată în dosarul nr. x/3/2007, având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de intimata-reclamantă în contradictoriu cu autoarea recurentei, în baza  sentinței civile nr.8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 (SC E. SA, fostă SC F. SR), cu privire la care a arătat că respectiva autoare nu ar fi apelat sentința civilă nr.1397/F/2007.

Aceste statuări ale instanței de apel sunt considerate nelegale întrucât instanța supremă s-a pronunțat deja în prezenta cauză cu privire la faptul că dezlegările instanțelor pronunțate în alte cauze nu pot fi opuse recurentei nici ca prezumție absolută, nici ca excepție de fond.

Mai mult, acțiunea formulată în contradictoriu cu autoarea de la care recurenta a dobândit imobilul în litigiu, prin convenție sub semnătură privată, a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a respectivei autoare. Prin urmare, în litigiul formulat în contradictoriu cu autoarea recurentei nu a fost pronunțată o soluție cu privire la fondul cauzei, care să poată fi opusă părții recurente.

Se mai susține că, în cauză, s-a făcut un istoric judiciar al acțiunilor în revendicare formulate de intimata-reclamantă, în baza sentinței civile nr.8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu cu terți (C., și autoarea recurentei, E. SA), în raport de care, fie au fost opuse recurentei niște dezlegări trunchiate ale instanțelor, fie i s-a reproșat indirect că terții nu ar fi promovat căi de atac, împrejurare față de care s-a dedus, că intimata-reclamantă și-ar fi dovedit calitatea procesuală activă.

Instanța a prezumat și că vecinătățile imobilului, astfel cum acestea sunt descrise în contractul de vânzare din 1942 de care s-a prevalat intimata-reclamantă, ar corespunde realității faptice prezente și ar justifica calitatea procesuală activă a acesteia, deși Înalta Curte de Casație și Justiție dispusese expres că, în rejudecare, nu se vor aplica prezumții, iar cauza va face obiectul unui examen efectiv pe tărâm probatoriu.

Pentru considerentele arătate anterior, opinează recurenta că nu pot fi reținute, în justificarea calității procesuale active, nici aspectele statuate de organele de cercetare penală prin ordonanța nr.134/P/2o11, dat fiind că această ordonanța confirmă sau infirmă săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără relevanță asupra instituțiilor de drept civil puse în discuție în prezenta cauză, acest act al procurorului nefiind o hotărâre judecătorească în sensul art. 163 alin.(1) C.proc.civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, se arată că instanța de apel a apreciat în mod nefondat că, în speță, s-ar aplica

mutatis mutandis

considerentele CEDO din cauza Rozalia Avram vs. României. Deosebirea fundamentală în prezentul litigiu este dată de faptul că instanțele de fond nu au clarificat dacă părțile exhibă un titlu de proprietate cu privire la același imobil (premisa fundamentală a acțiunii în revendicare).

Cu privire la cauza Rozalia Avram c. României, de notat sunt și considerentele potrivit cărora dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 & 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunța supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, intre altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuție.

Așadar, consideră recurenta că însăși jurisprudența CEDO trasează limitări ale principiului autorității de lucru judecat, în măsura în care motive imperative de ordin substanțial impun acest lucru.

Astfel, fără a fi îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză în speță, instanța de apel a confirmat susținerile nelegale ale primei instanțe cu privire la ,,presupusa”suprapunere de amplasament între bunurile imobile asupra cărora părțile litigante exhibă câte un titlu de proprietate.

De asemenea, susține că instanța de apel a echivalat în mod inadmisibil bunul menționat la poziția nr.7020 din Decretul nr.92/1950, respectiv 3 apartamente, cu suprafața de teren de 3.100 mp, apreciind că oricum „intimata-reclamantă nu a reușit să revendice decât un apartament”.

Precizează recurenta că, prin acțiunea în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr. x/1997, deși intimata-reclamantă a revendicat suprafața de 3.100 mp, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1942, acesta a solicitat exclusiv anularea „titlului de proprietate al statului asupra imobilului litigios, Decretul nr.92/1950 și anexa de București, poziția 7020".

Potrivit mențiunilor de la poziția nr. 7020 din Decretul nr.92/1950 anexa de București, imobilul care a făcut obiectul naționalizării este format din 3 apartamente, iar nu din teren în suprafață de 3.100 mp.

Având în vedere discrepanța majoră dintre ceea ce s-a solicitat în cadrul dosarului nr. x/1997, faptul că D. avea doar 3 apartamente naționalizate, iar nu 3.100 mp teren și bunul proprietatea recurentei cu privire la care s-a formulat acțiunea în revendicare, instanța supremă a dispus că este necesar să fie efectuate verificări cu privire la identitatea imobilului. Mai exact, recurenta nu este titularul dreptului de proprietate cu privire la 3 apartamente, neavând calitate procesuală pasivă.

Se mai arată că, în dosarul nr. x/2002, intimata-reclamantă a formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu G., H. și C., invocând tot sentința civilă nr.8214/1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și a solicitat, cu privire la imobilul din Bd. X. nr.105-107, teren în suprafața de 3.100 mp, constatarea nulității absolute a contractelor  de  vânzare cumpărare nr.3095/1997, respectiv

nr.4009/1997

, invocând faptul că titlul său este mai caracterizat.

După ce acțiunea menționată a fost respinsă în primă instanță, prin decizia civilă nr. 204 A/2004 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2003, s-a admis apelul, intimatei-reclamante fiindu-i lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la parterul imobilului din Bd. X. nr.107, corp a, în suprafață de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil și cota de 55,84 mp teren situat sub construcție.

Așadar, intimata-reclamantă a disputat deja în cadrul acțiunii în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr.2409/2003 deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, poziția 7020, pe numele fostului proprietar D., respectiv trei apartamente. Cu privire la acest bun, instanța a admis acțiunea doar în raport de un apartament.

Evocă recurenta solicitările de probațiune formulate pentru a-și dovedi susținerea că nu există identitate între imobilele cu privire la care părțile exhibă un titlu de proprietate, precizând că, în speță, nu a fost analizată suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1942 și imobilul retrocedat ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2003 (care nu are la bază un raport propriu de expertiză, fundamental în cadrul acțiunii în revendicare), în raport de următoarele înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare

nr.3095/1997

; contractul de vânzare-cumpărare nr.3094/1997; contractul de vânzare - cumpărare

nr.4009/1998

, susținând că, în mod evident, concluziile instanței de apel cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive au la bază simple presupuneri și prezumții, care nu sunt conforme exigențelor art. 315 C.proc.civ.

O altă critică adusă hotărârii recurate este în sensul că aceasta este nelegală din perspectiva nerespectării indicațiilor instanței de casare (Decizia nr. 1336 din 26.09.2017 pronunțată de I.C.C.J.) de a se realiza comparația de titluri și a celor referitoare la obiectul acțiunii cu care instanța a fost învestită în prezenta cauză.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a încălcat limitele rejudecării și esența acțiunii în revendicare, apreciind, în mod greșit, că nu se mai impune analiza acțiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate, în sensul că, instanța de apel nu a realizat o operațiune de comparare a titlurilor, ci doar a redat selectiv argumente reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dickman și Gion împotriva României și în cauza Ana Ionescu și alții împotriva României.

În condițiile în care însăși instanța de apel a reținut că recurenta deține, la rândul său, un titlu de proprietate  și chiar un „bun" în sensul jurisprudenței CEDO, consideră recurenta că se ignoră, prin decizia recurată, operațiunea esențială a comparării de titluri, pentru a da prevalență celui mai bine caracterizat.

Argumentele conform cărora în prezenta cauză nu ar mai fi necesară o comparare de titluri pentru că s-a procedat la o comparare de „bunuri" în sensul CEDO nu pot fi de natură a răsturna obligația impusă de instanța de casare.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 din C.proc.civ., se susține că hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva soluției privind tardivitatea cererii completatoare formulate de reclamantă.

Prin acțiunea în revendicare, reclamanta a solicitat să se constate prevalența pretinsului său titlu de proprietate față de titlul de proprietate în baza căruia recurenta deține imobilul în suprafață de aprox. 1.440 mp.

În al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă a solicitat modificarea obiectului cererii, prin revendicarea unei noi suprafețe de teren față de cea inclusă în acțiunea introductivă, cererea formulată schimbând cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, prin aceea că pentru suprafața de teren suplimentar revendicată, apelanta-reclamantă a arătat că pârâta recurentă nu ar deține un titlu și fără a cere compararea de titluri și în raport de aceste suprafețe.

Cererea nouă astfel formulată de intimata-reclamantă nu se regăsește în niciuna din ipotezele expuse de norma prevăzută de art. 132 alin. (2) C.proc.civ., fiind, în realitate, o cerere modificatoare a obiectului și cauzei cererii.

Pretențiile decurgând din ocuparea unui teren de către recurentă fără niciun titlu presupun o analiză distinctă a instanței, întemeiată pe o altă cauză, respectiv a lipsei totale de titlu, iar nu a unui titlu mai puțin preferabil, aspect care reprezintă o schimbare cel puțin a cauzei cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, pentru terenul astfel solicitat prin cererea nou depusă și apărările recurentei erau diferite, în cazul în care instanța ar fi fost în mod regulat învestită cu soluționarea acestora, respectiv arătarea eventual a unui alt titlu în baza căruia ar fi deținut respectiva suprafață.

Recurenta a criticat decizia instanței de apel susținând că este nelegală inclusiv din perspectiva efectelor juridice stabilite de instanța de apel, față de recurentă, a unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigii în care aceasta nu a fost parte, respectiv greșita interpretare și aplicare a efectului opozabilității hotărârilor judecătorești.

Sub acest  aspect, se arată  că instanța de apel a reținut că anumite chestiuni litigioase tranșate în litigii în care au fost părți terțe persoane și autorii acesteia, îi sunt opozabile fără nicio posibilitate de a le mai putea contesta.

Afirmă recurenta că un aspect esențial în analiza sentinței civile nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, de care instanța de apel nu a ținut seama, este acela că în cadrul respectivului dosar, prin decizia civilă pronunțată la data de 27.10.1998 de Tribunalul București-Secția a III-a civilă, în soluționarea apelului, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, respingându-se acțiunea în contradictoriu cu acesta.

Se susține că acest aspect capătă o relevanță esențială în raport cu recurenta întrucât la baza dreptului de proprietate dobândit de acesta prin actul din 2006 stă un act constitutiv de drepturi emis de Statul Român, pe seama autoarei inițiale, societatea J. SA, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. M07/0428/1994 emis de Statul Român - Ministerul Agriculturii și Alimentației în baza dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991.

Or, niciunul dintre litigiile declanșate de către reclamantă nu a fost purtat în contradictoriu cu recurenta sau autorii acesteia, astfel că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a efectului opozabilității hotărârilor judecătorești, raportat la situația juridică din prezenta cauză. Aceasta întrucât efectul opozabilității hotărârii judecătorești nu poate fi invocat în raport cu cei care ar fi trebuit să stea, în realitate, în judecata pricinii din care a rezultat hotărârea judecătorească.

Purtarea unui litigiu cu un terț desăvârșit de situația juridică a unei persoane căreia i se opune o hotărâre judecătorească pronunțată în legătură cu bunul său nu poate primi efectul juridic al opozabilității. Din această perspectivă, decizia recurată este viciată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Un alt motiv de recurs, invocat în coordonatele art. art. 304 pct.7 C.proc.civ., este acela că hotărârea instanței de apel este nelegală din perspectiva nemotivării sale ori cuprinderii unor motive contradictorii ori străine de pricină.

Concret, se invocă nemotivarea hotărârii cu privire la comasarea terenurilor și a suprafețelor revendicate în concret de către reclamantă.

În analiza aspectului calității procesuale active a reclamantei și a aspectului referitor la necesitatea completării probatoriului, recurenta afirmă că instanța de apel a făcut o analiză lipsită de orice fundament, decizia recurată fiind în realitate nemotivată.

Se precizează că viciul nemotivării există și în situația în care dezlegările date de o instanță nu își regăsesc nicio argumentație în fapt și în drept, fiind astfel imposibilă verificarea de către instanța de control judiciar a raționamentului instanței asupra aspectelor de fapt și de drept tranșate prin hotărâre.

Evocând considerentele potrivit cărora „... astfel că prin restituirea unei suprafețe mai mici decât cea indicată în contractul de vânzare - cumpărare al reclamantei autentificat sub nr. 9629/10.04.1942, cumulată chiar cu suprafața restituită prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, cota de 55,84 mp teren situat sub construcție, de asemenea, tot nu totalizează suprafața identificată de expert din măsurători de 2926 mp.", respectiv „Ulterior, după anul 1950, ambele imobile au fost preluate de întreprinderea K., devenită ulterior L. SA, fiind comasate într-un singur imobil ce a dobândit nr. 105-107", susține recurenta că niciuna dintre cele două chestiuni litigioase asupra cărora instanța s-a pronunțat mai sus nu au o analiză în fapt și în drept, pentru a se concluziona în sensul tranșat de instanța de apel.

Relativ la chestiunea că suprafața terenurilor revendicate anterior, precum și de la recurentă nu o depășește pe cea deținută inițial de autorul reclamantei,  se arată că este lipsită de orice relevanță, câtă vreme este posibil ca întreaga suprafață să fi fost deținută de altcineva, împotriva căruia reclamanta nu s-a îndreptat. Simplul fapt că de la recurentă nu s-a revendicat o suprafață care, însumată cu celelalte revendicate de la alte persoane, nu depășește suprafața deținută inițial de autoarea reclamantei, nu înseamnă că trebuie admisă acțiunea, câtă vreme nu s-a analizat compararea titlurilor de proprietate. Aspectul cantitativ are doar un caracter subsidiar, în esența analizei acțiunii în revendicare contând dacă se constată prevalența titlului reclamantului.

Se susține că și considerentele referitoare la comasarea imobilului proprietatea autoarei reclamantei cu un alt imobil este de natură a crea o vătămare în ceea ce o privește pe recurentă, pentru că lipsește orice dovadă că terenul reclamantei ar fi ajuns să se comaseze cu un alt imobil și care, împreună, au ajuns la autoarea inițială a recurentei (care este, în realitate, societatea J. SA, iar nu L. SA. cum în mod greșit reține instanța de apel).

Considerentele mai sus evocate, sunt izolate, fără nicio trimitere la probatoriul administrat în cauză și fără a avea o substanță din punct de vedere al analizei aspectelor de fapt și de drept pe care hotărârea judecătorească trebuie să le cuprindă în considerentele sale.

Mai critică recurenta decizia instanței de apel și în sensul că aceasta cuprinde considerente străine de pricină, în mod special în ce privește partea împotriva căreia a fost pronunțată sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului  2 București.

Astfel, se arată că instanța de apel a reținut, în mod străin de conținutul hotărârii anterior menționate, că aceasta a fost pronunțată împotriva Statului Român, deși cu privire la acesta din urmă s-a dispus (în apel) admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, cu consecința respingerii acțiunii în contradictoriu cu acesta. Considerentele contrare ale instanței de apel, care sunt străine de pricină sunt– în opinia recurentei – cele cu următorul conținut: „concluzie care, în opinia Curții, astfel cum a arătat și apelanta-reclamantă, nu este susținută nici de dispozițiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. [...] în condițiile în care printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, statul a fost deja obligat la restituirea bunului imobil preluat abuziv."

Se reproșează instanței de apel și că a expus, în conținutul deciziei recurate, următoarele motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, hotărârea instanței de fond nu este susținută de dispozițiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C.civ., iar pe de altă parte, a apreciat că, în cauză, nu se mai impune analiza acțiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict.

Astfel, instanța de apel a reținut că hotărârea instanței de fond nu este susținută de dispozițiile legale aplicabile cererii în revendicare (hotărâre care chiar se raportează la aceste dispoziții), pentru ca ulterior să procedeze la soluționarea cauzei, apreciind că nu se impune analiza titlurilor, deși aceasta ține de esența acțiunii în revendicare.

În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., susține recurenta că decizia recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Sub un prim aspect, se arată că, în speță, a fost făcută o greșită interpretare și aplicare a normelor aplicabile fondului litigiului, că lipsește comparația de titluri, că s-a făcut o greșită aplicare a jurisprudenței CEDO și a prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, respectiv că, instanța s-a raportat în mod nelegal, dar și greșit la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a da preferință titlului de proprietate exhibat de către intimata-reclamantă, instanța de apel a reținut că analiza urmează a se face din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși, în limitele de rejudecare instanța era obligată să compare titlurile exhibate în concordanță cu prevederile art. 480 C.civ., pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea.

Consideră recurenta că instanța de apel a avut un raționament străin de orice reglementare pozitivă la nivel național și contrar celor statuate prin jurisprudența CEDO, ori prin deciziile I.C.C.J. pronunțate în recursuri în interesul legii.

În realitate, instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare prin comparația de „bunuri", în sensul noțiunii înțelese de aceasta, conform jurisprudenței CEDO, iar nu prin comparația de titluri, operațiune ce ține de esența acțiunii în revendicare, pentru ca în final, să se invalideze, implicit, titlul inițial autoarei recurentei, fără nicio analiză concretă asupra motivelor acestei invalidări.

Lipsa totală a operațiunii comparației de titluri reprezintă o încălcare atât a dispozițiilor art. 480 C.civ., cât și o încălcare a principiului disponibilității,  respectiv a indicațiilor trasate în mod obligatoriu de instanța de recurs din ciclul procesual anterior.

Drept urmare, în opinia recurentei, soluția instanței este rezultatul greșitei interpretări și aplicări a legii, fiind incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În al doilea rând, în măsura în care se face o raportare numai la dispozițiile convenționale, consideră recurenta că soluția a fost dată cu încălcarea acestora, dar și a dezlegărilor tranșate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

În ceea ce privește greșita dezlegare dată de instanță prin raportare la Decizia nr. 33/2008, se arată că, deși s-a invocat încălcarea acesteia de către prima instanță de fond, instanța de apel nu a arătat în niciun fel în ce mod s-a realizat această încălcare.

Afirmă recurenta că, în realitate, interpretarea primei instanțe de fond a fost corectă în sensul deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., care dispune în mod contrar celor reținute de instanța de apel, respectiv că nu poate fi continuată acțiunea în revendicare de drept comun, prin excluderea dispozițiilor legii speciale.

Câtă vreme, reclamanta a notificat, în anul 2001, Primăria Municipiului București pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, formularea acțiunii în revendicare împotriva recurentei în anul 2011, nu poate duce la admiterea acesteia din urmă.

Cât privește interpretarea dată hotărârilor CEDO la care s-a raportat și instanța de fond, se susține că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a acestora. Arată recurenta, în acest sens că, jurisprudența CEDO și aplicarea principiilor statuate prin Decizia nr. 33/2008 sunt specifice raporturilor juridice dintre stat și particulari, iar nu celor dintre particulari.

Or, disputa din prezenta cauză, în care însăși instanța de apel recunoaște că potrivit dispozițiilor CEDO ambele părți beneficiază de drepturi protejate de Convenție, nu poate fi tranșată în sensul înlocuirii uneia dintre părți cu statul, care este cel ținut să adopte măsuri necesare protecției acestor drepturi.

Astfel, consideră recurenta că instanța de apel a substituit poziția statului, în lumina CEDO, cu partea recurentă, tratând drepturile și obligațiile acesteia ca aparținând statului, deși recurenta nu este o entitate publică și nici nu poate fi substituită statului.

Aceeași protecție de care beneficiază reclamanta împotriva statului trebuie să profite și poziției juridice a recurentei, în disputa din prezenta cauză.

În speță, recurenta opinează că instanța de apel nu a ținut seama că tranșarea disputei trebuie să se facă din poziții de egalitate, prin aceea că a stabilit faptul că „bunul" de care recurenta beneficiază, în sensul CEDO, este mai puțin valabil decât „bunul" reclamantei, ignorând în mod complet aplicarea regulilor dintre particulari.

Pentru a se putea analiza dacă reclamantei i-au fost încălcate drepturile și interesele din perspectiva CEDO, adică în contra statului, instanța ar fi trebuit să tranșeze în prealabil disputa dintre pârâta-recurentă și reclamantă pe baza regulilor și principiilor aplicabile acesteia (disputei particulare), aplicând, în acest sens, regulile acțiunii în revendicare (compararea de titluri), aplicarea principiului securității raporturilor juridice, a dobândirii cu bună - credință a drepturilor de către recurentă, precum și alte reguli de drept similare, adoptate de stat în reglementarea raporturilor dintre particulari. Numai ulterior tranșării acestei dispute, putea să verifice dacă aceste reguli au condus sau nu la încălcarea drepturilor protejate de Convenție.

Sub un al doilea aspect, se arată că interpretarea dată de instanța de apel pleacă de la premisa greșită a inexistenței absolute a unei posibilități de despăgubire a reclamantei, pentru situația în care nu ar putea reintra în posesia bunului imobil.

Din raționamentul instanței de apel, lipsește orice referire la demersurile pe care intimata-reclamantă le-a întreprins pentru obținerea unor despăgubiri prin echivalent, pe baza cărora s-a apreciat că nu a fost posibilă această dezdăunare, precum și la mecanismul juridic prin care recurenta ar trebui să suporte sarcina culpei autorităților statului (constatată pe cale judiciară), având în vedere faptul că întreaga jurisprudență CEDO citată de către curtea de apel nu impune și nici nu consacră în sarcina unui particular de bună-credință (care, de asemenea, se prevalează de un „bun") transferul răspunderii specifice care incumbă autorităților statului pentru preluarea ilegală.

Or, pe site-ul Primăriei Mun. București, apare mențiunea că reclamanta a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu - dosarul administrativ nr. x/2001.

Se mai arată că instanța de apel nu a pus în discuția părților necesitatea tranșării litigiului din perspectiva lipsei unei notificări formulate de reclamantă în temeiul dispozițiilor legilor speciale de reparație pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către stat. Întregul raționament al instanței pleacă de la premisa că regulile, respectiv principiile aplicate din practica CEDO sunt incidente și au dus la soluția pronunțată pentru că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deși acest aspect era de esența soluției pronunțate.

Sub acest aspect, consideră că  este incident și motivul de casare prev. de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Relativ la aplicarea regulilor edictate de jurisprudența CEDO invocată de instanța de apel, arată recurenta că sunt aplicabile doar pentru situația în care reclamanții nu ar fi făcut niciun demers conform Legii nr. 10/2001, însă aceasta nu este aplicabil pentru că reclamanta apare ca fiind titulara unei astfel de notificări.

Pe de altă parte, se arată că eventuala despăgubire pentru imposibilitatea obținerii contravalorii terenului pe baza dispozițiilor naționale nu este imputabilă recurentei și, oricum, ar putea face obiectul unei cereri de reparație în temeiul art. 41 CEDO.

Împrejurarea că reclamanta nu are la îndemână un alt mecanism juridic pe baza căruia să obțină realizarea dreptului său de proprietate, în natură sau în echivalent, nu reprezintă un neajuns, ori un viciu al titlului, respectiv al dreptului de proprietate al recurentei pârâte.

Din această perspectivă, concluziile instanței de apel în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi avut la dispoziție nicio posibilitate reală de despăgubire este – în opinia recurentei - nelegală.

Se mai susține că, îndepărtându-se de la examenul fundamental al comparării titlurilor de proprietate, specific acțiunii în revendicare, instanța de apel a degrevat autoritățile statului de orice răspundere administrativă și pecuniară, prin deposedarea recurentei, posesor proprietar de bună-credință, de bunul imobil în privința căruia exhibă un titlu valid de proprietate.

Or, această interpretare este vădit contrară prevederilor și jurisprudenței CEDO.

Sub un al treilea aspect, se susține că interpretarea dată de instanța de apel este contrară principiului securității raporturilor juridice, recunoscut chiar de hotărârile CEDO citate de aceasta.

În considerentele deciziei recurate, a fost minimizată importanța următoarelor împrejurări, la momentul la care au fost interpretate titlurile de proprietate exhibate de către părți:

Astfel, sentința civilă nr. 8214/1997 a fost pronunțată ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. M07/0428/1994, prin care bunul a ieșit din patrimoniul statului, iar constituirea dreptului de proprietate în anul 1994 în patrimoniul autoarei recurentei, nu a avut loc cu încălcarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea intimatei-reclamante.

Se arată sub același aspect, că, prin neutralizarea efectelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006, în condițiile în care dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară încă din anul 2003, se aduce atingere securității raporturilor juridice civile precum și principiului bunei-credințe.

Prin jurisprudența CEDO relevantă, citată și de instanța de apel, se recunoaște în mod expres faptul că, în tranșarea disputei dintre doi particulari, în baza dispozițiilor naționale, printre dezideratele judecății este și acela al protejării securității raporturilor juridice.

Conform jurisprudenței CEDO, diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, iar persoanele care au dobândit cu bună-cred