ÎCCJ, decizie (scj.ro #129097)

Imobil preluat abuziv de stat. Acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată după apariția legii speciale de reparație. Inexistența unui ”bun” în patrimoniul titularului acțiunii. Invocarea dispozițiilor art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Inaplicabilitatea normei de drept unional.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

acțiune în revendicare

imobil preluat de stat

C.civ. din 1864, art. 480

Chiar dacă anterior, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului revendicat, reclamantul nu poate pretinde că a recâștigat bunul în patrimoniul său câtă vreme prin dispozitivul hotărârii judecătorești menționate nu s-a dispus și restituirea bunului imobil.  Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție  și schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. Cu alte cuvinte, reclamantul nu poate triumfa în acțiunea în revendicare numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai poate exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului.

În ceea ce privește dispozițiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a UE, invocate în cadrul acțiunii în revendicare, acestea trebuie coroborate cu dispozițiile art. 52 alin. 2 din actul normativ menționat : ”Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea”.

Interpretarea sistematică și cea teleologică impun concluzia că drepturile prevăzute de Cartă trebuie să fie corelate cu dreptul unional. Cu alte cuvinte, nu se poate invoca un drept prevăzut de Cartă independent de un drept protejat prin dreptul Uniunii Europene. De pildă, s-ar putea invoca apărarea drepturilor de proprietate intelectuală sau industrială, protejat prin mai multe directive și regulamente, acesta fiind un domeniu important al dreptului unional. De principiu, ar putea fi invocat un drept de proprietate sau un alt drept fundamental, numai dacă prin exercitarea acestuia s-ar împiedica libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor sau persoanelor. Însă, în litigiul dedus judecății nu se ridică probleme legate de dreptul unional, astfel încât, Carta nu este aplicabilă, iar dispozițiile sale nu pot fi invocate ca atare.

Secția I civilă, decizia nr.726 din 29 martie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de19.10.2007, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., I. și H. au chemat în judecată pârâții J. și L., M., N., O. și P., R. și S., T., U., V. Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar General, solicitând să fie obligați pârâții  să lase reclamanților  în deplină proprietate  și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din construcție cu subsol, parter, patru etaje și mansardă precum și teren în suprafață de 587 mp.

Valoarea imobilului revendicat - pentru stabilirea competentei materiale a instanței - a fost estimată ca fiind 500.000 euro, echivalați la 1.700.000 RON.

În fapt, reclamanții au arătat că imobilul a fost dobândit de autorii lor, Q., Q1 și Q2, astfel cum rezultă din actul de vânzare autentificat sub nr. xxx6 din 10.06.1920, încheiat intre moștenitorii lui K., în calitate de vânzători și Q., în calitate de cumpărător, actul de vânzare-cumpărare, transcris sub nr. xxxx0 din 27.11.1924, încheiat între Q3, în calitate de vânzător și Q4, în calitate de cumpărător, având ca obiect ¼ din imobil, actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 02.01.1931, încheiat între Q., în calitate de vânzător și Q1, în calitate de cumpărător, având ca obiect ¼ din imobil. În conformitate cu Autorizația de construire eliberată la 05.05.1932 imobilul litigios a fost identificat ca fiind situat în str. V. colț cu str. H.

Compunerea imobilului litigios, astfel cum apare în Autorizația de construire mai sus menționată, se regăsește și în Procesul-verbal de carte funciară nr. xxxx3/1943, unde este indicată și adresa exactă - str. V.

În conformitate cu declarația autentică dată de Ț. Din 29.10.2002, Q. era cunoscut și sub numele de Qx, astfel cum apare în actul de vânzare din anul 1920.

Q. a decedat în anul 1955, rămânând ca moștenitori, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 11.11.1998, următorii: A., B., C., X. și D. Conform aceluiași certificat de moștenitor, Z. nu a acceptat succesiunea autorului său, fiind străin de aceasta, în condițiile art. 700 C.civ.

Q1 a decedat la data de 08.05.1976, lăsând ca moștenitori, conform certificatului de moștenitor din 01.02.2002, pe A., B., C., X. și D. De pe urma defunctului Q2, decedat la data de 02.01.1963,  au rămas ca moștenitori, conform certificatului de calitate moștenitor din 07.03.2002, următorii: Ș., A., X., D., B., C. Conform celor două certificate de moștenitor, Z. nu a acceptat succesiunea unchilor săi Q1 și Q2, fiind străin de acestea, în condițiile art. 700 C.civ.  X. a decedat, fiind la rândul său moștenită de reclamantul I.

Urmare a decesului lui Ș., au rămas ca moștenitori, conform certificatului de calitate de moștenitor din 05.03.2002, E., F. și W. În conformitate cu certificatul de moștenitor din 27.01.2003, de pe urma defunctei W. au rămas ca moștenitori reclamanții G. și H.

Imobilul litigios a fost preluat de autoritățile comuniste, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950; astfel la poziția 161 din listele anexă ale acestui act normativ, figurează unul dintre autorii reclamanților, Q.

Prin sentința civilă nr. 1456 din 03.07.2013 Tribunalul București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, ca inadmisibilă și față de ceilalți pârâți, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că Legea nr.10/2001 a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ-teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar. Statul și-a exercitat prerogativa dispoziției cu privire la imobilele preluate în perioada 1945-1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluările din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv și, pe cale de consecință, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptățite.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă pentru minori și familie, prin decizia civilă nr. 539/A din 09.11.2015 a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 1456/2013, pronunțată de Tribunalul București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a că reținut că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, având ca obiect un imobil trecut în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1998, formulată de reclamanți împotriva pârâților, persoane juridice și întemeiată în drept pe dispozițiile dreptului comun a fost în mod corect reținută de prima instanță. Această calificare rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Conform acestui text: bunurile preluate de stat  fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

În februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială în materia restituirii unor astfel de imobile, care prevede o procedură de restituire administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței de judecată, pentru imobilele aflate încă în administrarea statului sau a altor persoane juridice, nu și pentru cazul locuințelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv în proprietatea chiriașilor cumpărători.

Soluția este susținută și de Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru toate instanțele naționale, care a statuat că în concursul dintre legea specială și legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres de legea specială.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că, raportat și la Decizia nr. LIII/2007, „….persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 Cod civil

.

”

De asemenea, s-a precizat că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedarea bunului în litigiu.

Astfel, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă atunci când, din probele administrate, rezultă că imobilul formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 și că acesta se mai află încă la stat sau la unitatea deținătoare, soluția dispusă de prima instanță asupra excepției de inadmisibilitate fiind legală.

Nu se regăsesc în considerentele pentru care instanța de fond a admis această excepție, argumente legate de aplicarea Deciziilor nr. IX/2006 sau nr. 20/2007, astfel cum susțin reclamanții și nici nu se poate considera că o astfel de soluție le-ar îngrădi accesul la instanță. Aceasta, deoarece întreaga motivare a Deciziei nr. 33/2008 se raportează la jurisprudența CEDO, inclusiv din punctul de vedere al dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană, concluzionând în final în sensul asigurării unui astfel de acces, prin posibilitatea persoanei interesate de a supune controlului judecătoresc decizia/dispoziția de soluționare a notificării. Acest lucru este posibil conform art. 26 din lege sau prin aceea de a ataca în instanță refuzul de soluționare a notificării, asimilat de ÎCCJ prin Decizia nr. XX/2007, cu respingerea cererii de restituire.

Cu privire la soluția pronunțată de prima instanță față de ceilalți pârâți, reclamanții au invocat, în primul rând, un aspect procedural, susținând că cererea lor de revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice a fost analizată cu depășirea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, în sensul că temeinicia sa a fost apreciată de instanță în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu prin raportare la dispozițiile de drept comun invocate de ei ca și temei juridic al cererii.

Deoarece obiectul revendicării îl constituie un imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect s-a apreciat de prima instanță că o comparare legală a titlurilor de proprietate ale părților trebuie efectuată prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O astfel de soluționare a cauzei nu aduce atingere principiului disponibilității, astfel cum susțin apelanții, care obligă instanța de judecată să soluționeze o cerere cu care a fost legal învestită cu respectarea limitelor obiectului acesteia și al apărărilor făcute de părți, fără a fi ținută, însă, de temeiul juridic invocat de parte. Instanța de apel a statuat că imobilul revendicat prin acțiune, a fost proprietatea autorilor reclamanților și a fost preluat de stat ca efect al aplicării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Pârâții persoane fizice/autorii pârâților, la rândul lor, au dobândit apartamente din imobil prin contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel a stabilit că, potrivit probelor administrate în cauză, reclamanții nu au o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului și care să poată fi considerată

bun

în sensul Convenției, să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 și să-i îndreptățească pe aceștia la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu, în mod corect instanța de fond a concluzionat în sensul respingerii cererii de revendicare ca neîntemeiată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Y., Y1, prin reprezentant legal, Y3, G.,

H., criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 C.pr.civ.

Astfel, s-a susținut de recurenți că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privind protecția dreptului de proprietate, în sensul că a apreciat că sunt valabile titlurile pârâților, care au cumpărat de la un neproprietar, fără a administra probele corespunzătoare în acest sens.

Statul Român a preluat imobilul în litigiu în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ inferior ca rang, Constituției române în vigoare la acea dată, care prevedea la art. 8 că proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. De asemenea, potrivit art.10 din Constituție, pot fi efectuate exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită în justiție.

Decretul nr. 92/1950 era contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care este parte și semnatară România, precum și art. 481 C.civ., potrivit cărora : nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile decretului menționat, nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri, în sensul art. 481 C.civ., nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui titlu al statului, care să-i permită înstrăinarea către terți.

În acest context, titlul reclamanților este mai bine caracterizat, dreptul de proprietate păstrându-se în patrimoniul lor, în comparație cu titlurile dobândite de pârâți, în calitate de chiriași-cumpărători care au cumpărat de la un neproprietar. A aprecia în sens contrar, înseamnă să se perpetueze abuzurile sistemului comunist, încălcând drepturile reclamanților care nu mai au niciun mijloc efectiv de a-și recupera bunurile preluate abuziv.

Chiar dacă instanța de apel a apreciat că în cauză este incidentă decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, totuși trebuie avută în vedere teza a II-a a acestei decizii, în sensul că în măsura în care există o neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se va da prioritate acesteia din urmă.

Au fost invocate de către reclamanți mai multe decizii ale Curții Europene de la Strasbourg în cauzele :

Păduraru

,

Străin

,

Săvulescu

,

Popescu

și

Dașoveanu

,

Buttu

și

Grădinaru c. României

, în care s-a dispus ca Statul Român să restituie în natură, foștilor proprietari, imobilele înstrăinate chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, în caz contrar, fiind obligat la despăgubire.

Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a unui bun al altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs și reclamanții A., B., C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Reclamanții au arătat că instanța de apel, menținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare, formulată în contradictoriu cu statul român reprezintă un fine de neprimire ce încalcă dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană, mai ales în contextul dispozițiilor Legii nr. 165/2013 care a blocat accesul la un proces echitabil.

Imobilul revendicat reprezintă un bun actual, în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, câtă vreme există o hotărâre irevocabilă care afirmă că statul nu a avut niciodată un titlu asupra imobilului litigios.

Recurenții arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană, art. 17 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, art. 147 alin. (2) din Constituție, precum și teza a II-a din Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ.

Au mai fost invocate de reclamanți încălcarea principiilor de drept: tempus regit actum, al neretroactivității legii civile, al proporționalității, al securității raporturilor juridice civile, precum și dispozițiile art. 480 C.civ.

Deși instanțele anterioare au motivat luând în considerare, motivarea din cauza

Atanasiu c. României

, în realitate această hotărâre-pilot trebuie interpretată în favoarea reclamanților care un bun actual și au o hotărâre judecătorească în favoarea lor privind nevalabilitatea titlului statului.

Recursurile sunt nefondate

,

pentru următoarele considerente:

Examinând susținerile recurenților-reclamanți, deși cererile de recurs sunt cuprinzătoare, Înalta Curte va grupa criticile formulate și le va analiza, raportat la dispozițiile de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.

Analizând actele și lucrările dosarului se reține că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți, persoanele fizice, chiriașii-cumpărători ai imobilului revendicat (dezmembrat în mai multe apartamente), precum și Municipiul București, față de care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Esențial pentru soluționarea litigiului este faptul că prin decizia civilă nr. 768/A din 20.10.2010 (decizie irevocabilă), pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții din prezenta cauză, în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că Municipiul București nu mai are bunul imobil, nici în proprietate, nici în posesie – proprietari fiind intimații-pârâți.

În virtutea principiului disponibilității, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, insistând pe compararea titlurilor și pe jurisprudența CEDO, anterioară cauzei

Maria Atanasiu și alții c. României

. Ceea ce au susținut reclamanții este că în virtutea hotărârilor Curții Europene, au dobândit un bun, prin faptul că s-a statuat deja asupra preluării abuzive a bunurilor imobile ale antecesorilor, deoarece prin decizia civilă nr. 725/2006, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București s-a constatat nulitatea măsurii de naționalizare a imobilului proprietatea reclamanților, situat în București aplicată în baza Decretului nr.92/1950 - poziția 161 și 5472.

Trebuie subliniat, însă, că nu s-a dispus restituirea bunului imobil, prin dispozitivul hotărârii judecătorești menționate, astfel încât reclamanții nu pot pretinde că au recâștigat bunul în patrimoniul lor. Astfel, dobândirea unui bun în virtutea jurisprudenței CEDO le-ar fi conferit un avantaj în compararea titlurilor, reclamanții având un titlu mai vechi, dobândit de la adevăratul proprietar.

Susținerile sunt nefondate, deoarece, deși acțiunea în revendicare a fost formulată în cursul anului 2007, hotărârea instanței de fond care produce efecte juridice este sentința civilă nr.1456 din 03.07.2013, pronunțată de Tribunalul București.

Or, la momentul pronunțării sentinței, la nivelul Curții Europene de la Strasbourg avusese deja loc un reviriment de jurisprudență, astfel încât hotărârea relevantă este cea pronunțată în

cauza Maria Atanasiu și alții c. României

, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 22 noiembrie 2010.

Din considerentele acestei hotărâri rezultă că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat

doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(paragrafele nr. 140 și 143).

În cauză, la momentul formulării acțiunii în instanță în anul 2007, nu exista o hotărâre judecătorească în favoarea reclamanților care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană. Această hotărâre nu a fost obținută nici ulterior anului 2010, astfel încât, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe simpla speranță de li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept “bun” în sensul art. 1 protocolul 1 adițional la Convenție (în acest sens,

Cauza Moșteanu c. României, 2002

).

Această situație face neîntemeiate susținerile reclamanților privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul îndreptățirii lor la restituirea bunului preluat de stat de la autorii lor, condițiile în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeană de la Strasbourg. Ca urmare, nu mai poate fi invocată jurisprudența anterioară cauzei

Maria Atanasiu și alții c. României

și nici cea referitoare la neretroactivitatea legii civile, de vreme ce s-a stabilit că litigiul fiind în curs, hotărârea care produce efecte este sentința civilă nr. 1456 din 03.07.2013, pronunțată de Tribunalul București.

Așa fiind, reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. În consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C.civ. și nu pot triumfa în acțiunea petitorie, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.  În acest context, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au statuat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acțiunea în revendicare, în ceea ce-i privește pe reclamanți, astfel încât cererea acestora a fost considerată neîntemeiată.

O parte din reclamanți au formulat și notificare în temeiul legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv de statul comunist, urmând ca dreptul lor la despăgubire să fie valorificat conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, într-un cadru administrativ și procesual diferit de cel al

litigiului de față.

Este adevărat că în revendicare, instanța de fond este îndreptățită să statueze asupra preluării bunului și asupra validității preluării, însă, numai dacă nu există lege specială de retrocedare. Astfel, potrivit conform art. 6 alin. (2) din Legea nr.213/1998: “

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului

.”

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 și schimbarea jurisprudenței CEDO în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. Cu alte cuvinte, în situația dată, reclamanții nu pot triumfa în acțiunea în revendicare, numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai pot exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie, fie ca imobilul să le fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în

posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului.

Așadar, sunt nefondate criticile privind aplicarea dispozițiile art. 480 și 481 C.civ., precum și a susținerilor subsecvente din cererea de recurs formulată de reclamanți, referitoare la aplicarea principiile de drept: tempus regit actum, al neretroactivității legii civile, al proporționalității și al securității raporturilor juridice civile. Este adevărat că probele considerate relevante de reclamanți sunt prezentate pe larg, dar acest lucru nu schimbă esența criticii de nelegalitate analizate mai sus.

Cererea de recurs este foarte amplă în expunerea jurisprudenței CEDO, anterioară anului 2010, însă reproducerea pasajelor din mai multe hotărâri ale instanței europene au doar rolul de a justifica faptul că reclamanții ar fi dobândit un bun în patrimoniul lor, aspect ce nu poate fi luat în considerare după cauza pilot

Atanasiu și alții c. României

.

Deși au fost invocate dispozițiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a UE, acestea trebuie coroborate cu dispozițiile art. 52 alin. 2 din actul normativ menționat :

Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea

.

Interpretarea sistematică și cea teleologică impun concluzia că drepturile prevăzute de cartă trebuie să fie corelate cu dreptul unional. Cu alte cuvinte, nu se poate invoca un drept prevăzut de Cartă, independent de un drept protejat prin dreptul Uniunii Europene. De pildă, s-ar putea invoca apărarea drepturilor de proprietate intelectuală sau industrială, protejat prin mai multe directive și regulamente, acesta fiind un domeniu important al dreptului unional. De principiu, ar putea fi invocat un drept de proprietate sau un alt drept fundamental, numai dacă prin exercitarea acestuia s-ar împiedica libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor sau persoanelor. Jurisprudența Curții Europene de Justiție de la Luxembourg este foarte relevantă în acest sens, de exemplu, în cauza

Elena Podinche împotriva României

(ECLI:EU:C:2015:313) s-a statuat că:

„În cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate interpreta dreptul Uniunii numai în limitele competențelor atribuite Uniunii Europene (a se vedea Ordonanța Vino, C‑161/11, EU:C:2011:420, punctul 25, Ordonanța Corpul Național al Polițiștilor, C‑434/11, EU:C:2011:830, punctul 13, și Ordonanța Schuster & Co Ecologic, C‑371/13, EU:C:2013:748, punctul 14).

În ceea ce privește în special carta, articolul 51 alineatul (1) din aceasta prevede că dispozițiile sale se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE, care atribuie o valoare obligatorie cartei, precum și articolul 51 alineatul (2) din aceasta din urmă precizează că dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate (a se vedea în acest sens Hotărârea Siragusa, C‑206/13, EU:C:2014:126, punctul 20, Ordonanța Balázs și Papp, C‑45/14, EU:C:2014:2021, punctul 20, precum și Ordonanța Yumer, C‑505/13, EU:C:2014:2129, punctul 25).

Or, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar

dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe

(a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 22, Hotărârea Torralbo Marcos, C‑265/13, EU:C:2014:187, punctul 30 și Hotărârea Pelckmans Turnhout, C‑483/12, EU:C:2014:304, punctul 20).”

În litigiul dedus judecății nu se ridică probleme legate de dreptul unional, astfel încât, carta nu este aplicabilă, iar dispozițiile sale nu pot fi invocate ca atare.

Deși, o parte din criticile formulate de reclamanți s-au întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., acestea sunt nefondate, hotărârea instanței de apel îndeplinind cerințele legale.

Înalta Curte, analizând decizia, constată că aceasta corespunde condițiilor impuse de art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., fiind motivată în fapt și în drept, instanța expunându-și raționamentul jurisdicțional, în mod logic și pertinent, rezolvând corespunzător cauza aflată pe rolul său.

În jurisprudența constantă a Curții Europene de la Strasbourg s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, toate garanțiile de drept material și procesual au fost respectate, hotărârea recurată este amplu motivată și răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanți. Au fost avute în vedere hotărârile CEDO, precum și jurisprudența internă, după pronunțarea cauzei

Atanasiu și alții c. României

, precum și Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Cele două hotărâri menționate anterior au produs o unificare a practicii judiciare, stabilind mecanismele de restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, aducând elemente de predictibilitate și constanță în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a altor instanțe din țară.

Faptul că părțile nu sunt de acord cu modalitatea de soluționare a cauzei și considerentele expuse de Curtea de Apel, nu echivalează cu o nemotivare sau o nepronunțare asupra motivelor de apel.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ. a respins, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanți.