ÎCCJ — Admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil aflat în proprietatea unei persoane fizice la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație. 2

Respingerea, în rejudecare, a acțiunii în temeiul unei alte excepții decât cea în raport de care fusese respinsă cererea de chemare în judecată în primul ciclu procesual. Greșita reținere a încălcării principiului non reformatio in peius.

Prioritatea soluționării excepției de netimbrare în raport cu cererea de aderare la apel. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Acțiune în revendicare. Index alfabetic : revendicare -imobil preluat de stat -notificare -admisibilitate -rejudecare - non reformatio in peius -cerere de aderare la apel -timbraj C.civ. din 1864, art. 480 Legea nr. 10/2001, art. 21 - 22 C.proc.civ. din 1865, art. 293 1. Instanța de apel a apreciat în mod corect asupra admisibilității acțiunii în revendicare în raport cu legea specială națională, de vreme ce, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul nu se afla în proprietatea sau deținerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art.21, să soluționeze pretențiile reclamantelor vizând restituirea în natură a imobilului, formulate prin intermediul notificării. Prin urmare, dat fiind faptul că imobilul solicitat a fi restituit se afla în proprietatea unei persoane fizice, reclamantelor, care au declanșat procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu li se poate imputa că nu au continuat acest demers, procedura legii speciale fiind inaplicabilă în cazul lor. Singurul mijloc procedural posibil pentru a obține imobilul, preluat de stat în regimul politic trecut, în disputa cu o persoană fizică sau juridică, care nu este evidențiată în dispozițiile legii speciale, îl reprezintă acțiunea în revendicare, a cărei soluționare nu se poate face însă după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, urmând ca instanța să țină seama și de dispozițiile legii speciale, pe lângă cele statuate prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența C.E.D.O., în interpretarea și aplicarea art.1 din Primul Protocol. 2. Dacă în primul ciclu procesual, soluția primei instanțe a fost de respingere a cererii de chemare în judecată pe cale de excepție, nu se poate considera că, prin cea de-a doua sentință, pronunțată în rejudecare (în urma desființării în apel a primei hotărâri), care este tot de respingere dar în temeiul unei alte excepții, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus. Astfel, cum prima hotărâre a tribunalului nu le era favorabilă reclamantelor, iar decizia de desființare pronunțată în apel, în mod evident, nu a evocat fondul litigiului, în aceste condiții, rejudecarea putea fi finalizată cu orice soluție pentru părțile în cauză, fără să se pună problema înrăutățirii situației reclamantelor în rejudecare, raportat la hotărârea dată în primul ciclu al litigiului. 3. Soluționarea excepției de netimbrare a apelului este prioritară discutării oricărei alte cereri sau excepții invocate în calea de atac, inclusiv a cererii de aderare la apel (chiar în situația în care aceasta viza aspecte legate de timbrajul cererii de chemare în judecată), întrucât, potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.146/1997, taxele de timbru se plătesc anticipat. Și cum potrivit art.293 alin.(2) C.proc.civ., dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (cum este și cazul anulării apelului, pentru absența timbrajului, în cazul în care subzistă o asemenea obligație în sarcina apelantului), aderarea la apel rămâne fără efecte, instanța nu putea evita rezolvarea excepției de netimbrare a apelului anterior soluționării cererii de aderare la apel, cu atât mai mult cu cât soluția pronunțată asupra excepției influența și soluționarea cererii de aderare. Împrejurarea că argumentele avute în vedere de instanță la soluționarea excepției de netimbrare a apelului erau pertinente și în cazul soluționării cererii de aderare, nu reprezintă un motiv întemeiat, care să fi permis instanței o altă modalitate de abordare a soluționării excepției de netimbrare, de exemplu, odată cu cererea de aderare la apel. Secția I civilă, decizia nr.295 din 29 ianuarie 2015 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la 22.02.2008, reclamantele T.C.R. și T.A.R. au solicitat obligarea pârâtei S.C. T.T. S.R.L. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 298,89 m.p., situat în stațiunea Mamaia, lotul 6, careul 35. Pârâtă S.C. T.T. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate natura comercială a cauzei și a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, determinat de formularea cererii ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx4 din 24.02.2005 a transmis dreptul de proprietate către S.C. T. S.R.L. A mai arătat că dreptul de proprietate asupra terenului formează obiectul unui litigiu aflat în curs de judecată între S.C. T. S.R.L. și S.C. V. S.A. Pe parcursul procesului, reclamantele și-au întregit, în temeiul art.132 C.proc.civ., cadrul procesual pasiv, prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a S.C. T. S.R.L. Prin încheierea pronunțată la 16.12.2008, instanța a constatat natura civilă a cauzei, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. T.T. S.R.L. Prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 07.12.2011, pârâta S.C. T. S.R.L. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece imobilul care formează obiectul judecății aparține unei alte persoane juridice, respectiv S.C. V. S.A. La 22.02.2012, reclamantele au depus cerere de completare a cadrului procesual pasiv, prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a societății sus-menționate. La același termen de judecată, prima instanță a respins cererea de modificare a cadrului procesual pasiv, deoarece a fost formulată cu depășirea termenului stabilit în art.132 C.proc.civ., în sensul că nu a fost formulată la prima zi de înfățișare. Prin sentința civilă nr. 894 din 22.02.2012, Tribunalul Constanța, Secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. T. S.R.L. și a respins acțiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală. Prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr.3531/C/2007 a Tribunalului Constanța, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. V. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. M. S.A., S.C. T. S.R.L., O.C.P.I. Constanța, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, fiind obligate pârâtele S.C. T. S.R.L. și S.C. T.T. S.R.L. să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul situat în stațiunea Mamaia, înscris în CF cu nr. cadastral xx9, format din fostele loturi 5, 6, 7 ale careului 35 din planul de parcelare din anii 1936-1938, în suprafață de 955 m.p., suprafață care se regăsește înscrisă și în CF nr.xx274, nr. cadastral xx6, ca făcând parte din suprafața totală de 1.266,97 m.p. S-a dispus radierea din CF nr.xx274, a suprafeței de 955 m.p. teren din totalul înscris sub nr. cadastral xx6, de 1.266,67 m.p. Prin decizia civilă nr.104/AP/2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, au fost respinse apelurile declarate de reclamantă și de pârâtele S.C. T. S.R.L. și S.C. T.T. S.R.L. împotriva sentinței civile sus-menționate. Decizia instanței de apel a rămas irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.2048/2009. Titlul executoriu constând în sentința civilă nr.3531/C/2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost adusă la îndeplinire, pe calea executării silite, în dosarul de executare nr. x5/2008 al BEJ D.V. În urma efectuării raportului de expertiză imobiliară, s-a stabilit că imobilul în litigiu se află, în prezent, în posesia S.C. V. S.A. și nu în posesia pârâtei S.C. T. S.R.L. În atare situație, constatând că pârâta S.C. T. S.R.L. este străină de raportul juridic dedus judecății, întrucât nu are calitatea de posesor neproprietar, pe care o impune exercițiul acțiunii în revendicare, prima instanță a considerat că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a admis excepția respectivă și a respins acțiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, criticând-o ca nelegală și netemeinică. Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă, prin decizia nr.68/C din 14.05.2012, a admis apelul reclamantelor, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanța, pentru următoarele considerente: În urma administrării probei cu expertiză tehnică, s-a stabilit că imobilul în litigiu se află în posesia S.C. V. S.R.L. În atare situație, reclamantele, conform art. 57 C.proc.civ., au solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a S.C. V. S.R.L., cerere care a fost formulată înainte de încheierea dezbaterilor și perfect legală. Instanța de fond, în loc să admită cererea formulată potrivit art.57 C.proc.civ., a interpretat greșit dispozițiile legale mai sus-menționate, stabilind că această cerere a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art.132 din același Cod, în sensul că nu a fost formulată până la prima zi de înfățișare, reținând, eronat, că este o cerere de modificare a acțiunii. Procedând în acest mod, a încălcat drepturile procesuale ale reclamantelor, prevăzute de art.57 C.proc.civ., și a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art.297 din Cod. În urma admiterii apelului și desființării sentinței, cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, litigiul purtându-se în continuare între reclamantele T.C.R. și T.A.R. și pârâta S.C. V. S.A. Prin sentința civilă nr. 1188 din 05.03.2013, Tribunalul Constanța, Secția I civilă a respins excepția nelegalei timbrări a acțiunii formulate de reclamante și a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, dispunând respingerea cererii, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Constanța a reținut următoarele: 1. Cu privire la excepția nelegalei timbrări a acțiunii civile: Prin încheierea pronunțată de Tribunalul Constanța la termenul de judecată din 19.05.2008, s-a stabilit, în sarcina reclamantelor, obligația de plată a taxei judiciare de timbru de 9.186,52 lei și a unui timbru judiciar de 5 lei. Prin încheierea pronunțată de aceeași instanță, a fost respinsă excepția tardivității formulării cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina reclamantelor și a fost admisă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, constatându-se că reclamantele sunt scutite de obligația de plată a taxei de timbru, în considerarea art.15 lit. r) din Legea nr.146/1997. Deoarece soluția dată asupra fondului cauzei a fost desființată în calea de atac a apelului, instanța de apel stabilind obligația, pentru instanța de fond, de a relua judecata, încheierea prin care s-a statuat asupra exceptării reclamantelor de la plata taxelor judiciare de timbru își produce, în continuare, efectele, motiv pentru care a fost respinsă, ca nefondată, excepția nelegalei timbrări a acțiunii civile. 2. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii civile: Inadmisibilitatea acțiunii civile, raportat la greșita interpretare a art.57 C.proc.civ., a fost înlăturată, întrucât cadrul procesual a fost stabilit prin decizia instanței de control judiciar, care a apreciat că este admisibilă chemarea în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, în condițiile art.57 C.proc.civ., iar persoana chemată în judecată, în aceste condiții, capătă calitate procesuală pasivă, iar nu activă. Susținerea potrivit căreia acțiunea civilă dedusă judecății este inadmisibilă, deoarece se eludează dispozițiile cuprinse în Legea nr.10/2001, este fondată. Cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile art.21 și art.135 din Constituția României, art.480 și art.481 C.civ., art.35 din Legea nr.18/1991, art.15 din Legea nr.54/1998, art.6 din Legea nr.213/1998, art.2 și art.112-114 C.proc.civ., iar nu pe dispozițiile cuprinse în Legea nr.10/2001. Dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, invocate de pârâta S.C. V. S.A., referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, acest act normativ, în limitele date de art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Această soluție este în acord și cu Decizia nr.33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare, nu se îngrădește nici dreptul de acces la instanță și nici nu se aduce atingere art.1 din Protocolul 1 al Convenției. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, și anume dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile. Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere. Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea, în natură. Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, întrucât, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede cale contestației în instanță (art.26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii acestei legi, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării. Astfel, este, pe deplin, asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială, pentru valorificarea dreptului pretins, este una efectivă. Reclamantele puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce include restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă notificarea acestora ar fi fost promovată în termenul legal, prevăzut de art.22 din Legea nr.10/2001, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârâtă în cauză o are S.C. V. S.A., persoană juridică diferită de aceea care, în contextul legii menționate, reprezintă unitatea deținătoare. Notificarea din 14.06.2002, înregistrată la BEJ V.Ș., indică S.C. M. S.A., ca fiind unitate deținătoare și face trimitere la o altă notificare, din 10.08.2001, care a fost transmisă către Primăria municipiului Constanța. Nu se cunoaște modalitatea de soluționare a acestei notificări. În fine, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană, norma convențională garantând protecția unui „bun actual”, aflat în patrimoniul persoanei interesate, sau a unei „speranțe legitime”, cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun „bun actual” și nicio „speranță legitimă” (cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru c. României ). În concluzie, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, norma generală, art.480 și urm. C.civ., nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art.1 din Protocolul 1 la Convenție, ca fiind „concret și efectiv”; în speță, împrejurarea că bunul se află în posesia unor entități publice nu are nicio relevanță, câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de „un bun” sau, cel puțin, de „o speranță legitimă”, la data promovării acțiunii în revendicare. Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege, pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Statul Român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile unei legi speciale (Legea nr.10/2001), lege de care reclamantele nu au înțeles să uzeze, respectiv, nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2007, aflându-se într-o stare de totală pasivitate. Nașterea dreptului la acțiune odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.312/2005 nu poate fi acceptată, deoarece dreptul reclamantelor de a formula notificare în temeiul Legii nr.10/2001 nu a fost interzis, acest drept nefiind condiționat de calitatea de cetățean român. Pe de altă parte, art. 41 alin. (2) din Constituție stipulează că cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. Astfel, reclamantele aveau posibilitatea de a solicita restituirea imobilului anterior apariției Legii nr.10/2001 și de a formula notificare în condițiile aceleiași legi, acestea având calitatea de moștenitoare legale ale titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. În raport de soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii, prima instanță nu a mai analizat celelalte motive, vizând caracterul nefondat al acțiunii civile, acestea nemaiavând nicio eficiență juridică. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele, criticând hotărârea Tribunalului Constanța, sub aspectul greșitei soluționări a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare. Prin întâmpinare, intimata S.C. V. S.A. a invocat : excepția nulității apelului ca urmare a nesemnării apelului și a motivelor de apel; excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului care a exercitat și motivat apelul; excepția inadmisibilității cererii de introducere în cauză a intimatei în acțiunea în revendicare în fața primei instanțe/de modificare a cadrului procesual inițial dedus judecății; excepția tardivității cererii de introducere în cauză a S.C. V. S.A./de modificare a cadrului inițial dedus judecății; excepția prematurității/inadmisibilității cererii de introducere în cauză a S.C. V. S.A.; excepția netimbrării apelului; excepția autorității de lucru judecat operând între S.C. V. S.A. (chemată în judecată ca persoană care poate pretinde aceleași drepturi ca și apelantele reclamante) și intimata pârâtă S.C. T.T. S.R.L.); excepția lipsei calității procesuale active a apelantelor reclamante. Ulterior, intimata a invocat și exceptio mali processus, reprezentând, în opinia sa, o veritabilă excepție a exercitării abuzive a drepturilor procesuale, contrară dispozițiilor art.723 C.proc.civ., cu consecința constatării lipsei de îndreptățire a apelantelor reclamante, de a „revendica” un teren în asemenea condiții procesuale, în care acestea au oscilat între procedura reglementată de Legea nr.10/2001 și art.480 C.civ. și au înțeles să formuleze, în dosarul nr.x6/26/2002, o cerere în interesul alăturat S.C. M. S.A. în acțiunea în anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea acestei societăți, acțiune promovată de către autorul S.C. V. S.A., N.A. Prin încheierea din 20.09.2013, instanța de apel a respins, ca nefondată excepția de netimbrare a apelului. De asemenea, a respins și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului reclamantelor, în raport de înscrisurile depuse la dosar, precum și excepțiile referitoare la nulitatea apelului ca urmare a nesemnării de către reclamante, respectiv a excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului care a exercitat și a motivat apelul. În ceea ce privește excepțiile referitoare la inadmisibilitatea, tardivitatea și prematuritatea cererii de introducere în cauză a S.C. V. S.A./de modificare a cadrului procesual inițial dedus judecății, curtea a constatat că acestea sunt neavenite, în raport cu decizia civilă nr.68/C/2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în primul ciclu procesual și prin care s-a statuat, în mod definitiv (hotărârea nefiind recurată sub acest aspect), că cererea de chemare în judecată a pârâtei S.C. V. S.A., formulată de reclamante conform art.57 C.proc.civ., era admisibilă și a fost introdusă în termenul prescris de dispozițiile menționate coroborate cu art.132 C.proc.civ., Tribunalului Constanța incumbându-i obligația de a se pronunța, după reluarea judecății, cu privire la acțiunea în revendicare promovată de reclamante, în contradictoriu cu S.C. V. S.A. S-a reținut a fi nefondată și excepția autorității de lucru judecat, în raport cu hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. xx10/118/2006, purtat între S.C. V. S.A. și pârâții Ministerul Transporturilor, Ministerul Turismului, Autoritatea Națională pentru Turism, S.C. M. S.A., S.C. T. S.R.L. și T.T. S.R.L., pentru lipsa identității de părți și cauză. Referitor la excepția lipsei calității procesual active, curtea a considerat că și aceasta este nefondată, întrucât reclamantele s-au legitimat în calitate de succesoare ale defunctei V.L. Aceasta, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx46/1935, încheiat cu Primăria Constanța, a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 229 m.p., situat în stațiunea Mamaia, lotul nr.6, careul 35, imobil preluat, ulterior, de către stat, în temeiul deciziei nr. 22043/1958 emisă de Sfatul Popular al municipiului Constanța, ca urmare a neexecutării obligației de a construi, asumată de cumpărătoare prin contractul de vânzare-cumpărare. Apreciind că această preluare a avut caracter abuziv, reclamantele au formulat o acțiune în revendicare împotriva posesorului actual al imobilului, intimata S.C. V. S.A., solicitând să se procedeze la compararea titlurilor exhibate de părți. În condițiile în care reclamantele s-au legitimat procesual în fața primei instanțe, iar hotărârea pronunțată de Tribunalul Constanța nu le-a fost favorabilă, acestea își justifică, și în apel, calitatea procesuală activă, apelantele având interes legitim în promovarea căii de atac de față. Împrejurarea că reclamantele au declanșat mai multe proceduri judiciare, în contradictoriu cu diferite persoane fizice și juridice, pentru realizarea drepturilor ale căror titulare se pretind, nu poate constitui o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care să determine sancționarea lor în prezenta cauză, acesta fiind unicul proces în care pârâta S.C. V. S.A. a fost acționată în judecată, de către apelantele reclamante. Prin decizia civilă nr.75/C din 24.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă, s-a admis apelul declarat de reclamante, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanța. S-a respins cererea de aderare la apelul reclamantelor, ca tardiv formulată. În pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: Reclamantele au dedus judecății o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ., cu privire la imobilul teren în suprafață de 298,89 m.p., solicitând ca, în urma comparării titlurilor exhibate de reclamante și, respectiv, de către pârâta S.C. T.T. S.R.L., și, ulterior, de către intervenienta S.C. V. S.A., actuala deținătoare a imobilului, să se constate că titlul reclamantelor este preferabil, cu consecința obligării S.C. V. S.A. să le lase, în deplină proprietate, terenul în litigiu. Referitor la calitatea procesuală pasivă a intimatei S.C. V. S.A., instanța de apel a constatat că, prin decizia civilă nr.68/2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a tranșat în mod definitiv, în ciclul procesual anterior, că reclamantele erau îndreptățite să formuleze, în conformitate cu dispozițiile art.57 C.proc.civ., o cerere de chemare în judecată a acestei societăți comerciale, care s-a legitimat ca și proprietară a imobilului revendicat, chestiunea referitoare la cadrul procesual în care urmează a se desfășura litigiul declanșat de reclamante neputând fi repusă în discuție în prezenta cale de atac. Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamante în contradictoriu cu S.C. V. S.A. nu poate fi reținută ca fondată, hotărârea Tribunalului Constanța fiind nelegală sub acest aspect. Principiul „generalia specialibus derogant” este, pe deplin, incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art.480 C.civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr.10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989). Nu trebuie pierdut din vedere domeniul de aplicare al acestei legi și persoanele juridice, respectiv entitățile învestite de legiuitor cu atribuții în aplicarea normelor speciale, conform dispozițiilor art.21, legea specială reglementând o procedură administrativă prealabilă, ce trebuie realizată în raport cu „persoana juridică deținătoare”, astfel cum este aceasta este definită în dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 și în Normele de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, modificată. Legea nr.10/2001 nu reglementează, însă, nicio procedură specială ce trebuie urmată de către foștii proprietari, atunci când urmăresc fostele lor proprietăți de la subdobânditori, care au dobândit dreptul de proprietate asupra unor astfel de imobile, anterior adoptării legii speciale, și, în special, atunci când această dobândire nu s-a realizat de la Statul Român. În atare situație, nu este exceptată de la aplicare norma de drept comun - art.480 C.civ., în cadrul acțiunii în revendicare urmând a se realiza compararea titlurilor exhibate de fostul proprietar și de actualul proprietar. Prin Decizia în interesul legii nr.33/2008, obligatorie potrivit art.329 alin.(3) C.proc.civ., s-a subliniat că existența legii speciale - Legea nr.10/2001 - nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantele într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul lor, de „un bun” în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenție și trebuie să li se asigure accesul la justiție. În această situație, este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În speță, bunul revendicat se afla, la data notificării formulate de reclamante conform Legii nr.10/2001, în proprietatea unei persoane fizice, N.A., iar acesta nu dobândise proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu încheiat cu statul sau cu o altă entitate, definită de Legea nr.10/2001, ca fiind unitate deținătoare a bunului preluat abuziv de stat, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a apreciat că, doar în ceea ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, procedura prevăzută de această lege este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data declanșării procedurii Legii nr.10/2001, este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, întrucât nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acțiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor, după intrarea în vigoare a legii indicate. Din înscrisul existent la dosar, rezultă că imobilul revendicat de reclamante face parte din ultima categorie de bunuri și, în consecință, aceste părți aveau deschisă acțiunea în revendicare de drept comun împotriva persoanei juridice S.C. V. S.A., ce a exhibat un titlu de proprietate dobândit de la fostul proprietar al terenului, proprietar ce nu se identifică cu statul sau cu o altă entitate dintre cele prevăzute de Legea nr.10/2001. Astfel, la data declanșării procedurii reglementate de Legea nr.10/2001, prin notificarea din 10.08.2001, formulată de autoarea reclamantă Z.Y.R., notificare adresată Primăriei Constanța și, ulterior, comunicată S.C. M. S.A., terenul în litigiu se află în proprietatea unei persoane fizice – N.A., conform sentinței civile nr.5751/2001 a Judecătoriei Constanța, definitivă și irevocabilă. Prin această hotărâre judecătorească, s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea unui teren în suprafață de 955 m.p., reprezentând fostele loturi nr.5, 6 și 7 ale careului 35 din parcelarea Mamaia, între reclamantul N.A. și pârâții F.G.V., F.C.G., M.I. și B.A.M., în calitate de promitenți vânzători, instanța suplinind consimțământul acestora, care, deși au încasat prețul integral la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din 11.11.1948, ulterior, nu au mai perfectat actul în formă autentică. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx98/2001, proprietarul N.A. a înstrăinat terenul în suprafață de 955 m.p., ce includea și suprafața de 298,89 m.p., lotul nr.6 din careul 35 din parcelarea Mamaia, revendicat în prezenta cauză, către cumpărătorii P.A. și P.C.A., iar aceștia, la rândul lor, au vândut, integral, terenul de 995 m.p. către S.C. V. S.A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx63/2005. Aceste aspecte au fost tranșate prin decizia civilă nr.2048/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. xx10/118/2006. În raport de aceste circumstanțe, în mod greșit, prima instanță a reținut că revendicarea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.A., care a exhibat un titlu de proprietate care nu provine de la Statul Român, este inadmisibilă, reclamantele neavând la dispoziție o altă cale procesuală pentru valorificarea pretențiilor lor în raport cu terțul subdobânditor. Curtea de Apel a constatat că sentința atacată a fost pronunțată și cu încălcarea principiului non reformatio in pejus. Aplicarea acestui principiu, în procesul civil, face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale de atac. Acest principiu se aplică în toate acele cazuri în care partea a atacat, în mod solitar, hotărârea pronunțată. În această ipoteză, instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i creeze părții o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părțile ar fi tentate să renunțe la exercițiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situație mai grea în urma propriului lor demers. O chestiune de interes practic este aceea de a cunoaște dacă principiul non reformatio in pejus vizează numai soluționarea propriu-zisă a căii de atac sau și faza rejudecării fondului după casare, respectiv a anulării sentinței. Soluția care a prevalat atât în doctrină, cât și în jurisprudență, a fost aceea a aplicării plenare a principiului enunțat, respectiv și în faza rejudecării fondului după casare (anulare). În caz contrar, principiul non reformatio in pejus și-ar găsi o aplicare excesiv formală, ceea ce nu poate fi acceptat. În speță, în primul ciclu procesual, prin încheierea interlocutorie pronunțată la data de 16.12.2008, Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate de reclamante după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, ca nefondată, iar împotriva acestei soluții nu au declarat apel părțile implicate, la acea dată, în procedura judiciară, soluția rămânând definitivă sub acest aspect. Numai reclamantele au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 894/2012 a Tribunalului Constanța, criticând soluția primei instanțe sub aspectul greșitei respingeri a cererii de chemare în judecată, conform art.57 C.proc.civ., a actualei deținătoare a imobilului, S.C. V. S.A., soluția Tribunalului Constanța fiind reformată, exclusiv, sub acest aspect. După reluarea judecății, în urma desființării sentinței Tribunalului Constanța, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ., soluție contrară celei adoptate la 16.12.2008, în primul ciclu procesual, neatacată cu apel, și, în egală măsură, contrară principiului non reformatio in pejus . Pentru considerentele expuse, în baza art.297 C.proc.civ., curtea a admis apelul reclamantelor și a desființat hotărârea primei instanțe, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare. Instanța de apel a stabilit ca, la reluarea judecății, în cadrul procedurii de comparare a titlurilor exhibate de părți, tribunalul să analizeze în ce măsură reclamantele sunt titularele unui „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană, astfel cum a fost dezvoltată această noțiune în jurisprudența instanței de contencios european, începând cu cauza pilot - Maria Atanasiu ș.a. c. României , dar și în raport cu dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia în interesul legii nr.33/2008. Astfel, trebuie avut în vedere că noțiunea de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului sau autorului său, anterior adoptării Legii nr.10/2001, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus, expres, în dispozitivul hotărârii, restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu ș.a. c. României ); se va avea în vedere și decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care stabilește câteva direcții de urmat, obligatorii pentru instanțele judecătorești, în vederea asigurării securității raporturilor juridice civile. Cu privire la cererea de aderare la apelul reclamantelor, formulată de intimata S.C. V. S.A., curtea a reținut următoarele: La 12.09.2013, S.C. V. S.A. a formulat o cerere de aderare la apelul reclamantelor, solicitând reformarea sentinței, strict, sub aspectul timbrajului. A susținut intimata că încheierea de reexaminare pronunțată de Tribunalul Constanța, privind taxa de timbru datorată la fond în prezenta cauză, este nelegală, întrucât acțiunea dedusă judecății, nefiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu era scutită de plata taxei de timbru, situație în care se impune darea în debit a apelantelor reclamante pentru taxa de timbru aferentă fondului. Din oficiu, în temeiul art.293 alin.(1) teza a II-a, instanța de apel a invocat excepția de tardivitate a formulării cererii de aderare la apel, excepție pe care a admis-o în raport de art.293 cu referire la art.134 C.proc.civ. și de împrejurarea că, în speță, prima zi de înfățișare a fost considerată 11.09.2013, când părțile, legal citate, au pus concluzii pe excepțiile invocate de intimata S.C. V. S.A. prin întâmpinare, iar instanța de judecată, după soluționarea unora dintre aceste excepții, prin încheierea sus amintită, a amânat pronunțarea la 18.09.2013 asupra excepției netimbrării căii de atac a apelului. După încheierea dezbaterilor asupra acestei excepții și amânarea pronunțării, la 12.09.2014, intimata S.C. V. S.A. a formulat o cerere de aderare la apelul reclamantelor, limitat la problematica timbrajului, respectiv la legalitatea încheierii de reexaminare a taxei de timbru, pronunțate de instanța de fond. Curtea a constatat că cererea de aderare la apelul reclamantelor a fost făcută cu depășirea termenului legal, după prima zi de înfățișare, situație în care excepția tardivității acestei cereri este fondată. A mai reținut că intimata nu a formulat, în condițiile art.103 C.proc.civ., o cerere de repunere în termenul legal pentru aderarea la apelul reclamantelor și nu a justificat o imposibilitate obiectivă pentru exercitarea acestei căi de atac în termenul defipt de legiuitor. Ca urmare a admiterii excepției în discuție, a respins cererea de aderare la apel, ca tardiv formulată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. V. S.A., criticând-o pentru următoarele motive: 1. a. Decizia instanței de apel nu se justifică, întrucât curtea nu a criticat soluționarea acțiunii de către prima instanță în temeiul excepției inadmisibilității și nici nu a considerat că, rezolvând acțiunea în această modalitate, tribunalul nu ar fi intrat, în mod eronat, în cercetarea fondului cauzei. b. Soluția de desființare, cu consecința retrimiterii, spre rejudecare, a acțiunii, a fost dispusă în vederea judecării acțiunii de către prima instanță în temeiul aceleiași excepții, deși instanța de apel ar fi putut-o reforma, menținând apelul spre soluționare. Pentru aceste motive, recurenta a solicitat casarea deciziei, în baza art.304 pct.8 și 9 cu referire la art.312 alin.3 teza finală C.proc.civ. 2. a. Se impune admiterea excepției inadmisibilității și/sau a tardivității modificării acțiunii prin „precizări” ale intimatelor-reclamante, întemeiate pe dispozițiile art.57 C.proc.civ., în raport cu S.C. V. S.A., întrucât acest text de lege nu poate determina introducerea, în cauză, a unui nou pârât, ci a unei persoane care poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul (constatând, în schimb, că, într-o asemenea situație, nu ar mai exista un pârât în litigiu). În acest sens, invocă decizia Î.C.C.J., Secția I civilă, nr.2859/2013. b. Recurenta a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii introductive și pentru neîndeplinirea procedurii de conciliere prealabilă, reglementate de art.720 1 C.proc.civ., având în vedere că suprafață de teren revendicată este inclusă în fondul de comerț al acesteia, persoană juridică, având calitatea de comerciant (în terminologia vechiului Cod civil), respectiv profesionist (în terminologia noului Cod civil). Instanța de apel nu a analizat această excepție (art.304 pct.7 C.proc.civ.). c. Recurenta a solicitat admiterea excepției de netimbrare a acțiunii introductive, cu consecința anulării acțiunii în revendicare și a apelului, ca netimbrate, și/sau a admiterii apelului incident, respins, în mod eronat, ca tardiv formulat (art.304 pct.8 și/sau art.304 pct.9 C.proc.civ.), cu consecința dării în debit a intimatelor reclamante, în fond și în apel. În condițiile în care instanța de apel respinsese, ca nefondată, excepția de netimbrare a apelului, prin încheierea din 20.09.2013, acordarea cuvântului asupra apelului incident, vizând, exclusiv, chestiunea timbrajului acțiunii de fond (și, implicit, a apelului) nu se mai justifica. Pronunțându-se asupra excepției de netimbrare a apelului, curtea s-a antepronunțat în realitate, în sens negativ, inclusiv asupra apelului incident. Respingând excepția de netimbrare a apelului principal, instanța de apel a ignorat apelul incident, pe motiv de tardivitate. Apelul incident a fost depus la prima zi de înfățișare, în chiar termenul de pronunțare al instanței de apel cu privire la excepția de netimbrare a apelului principal, în aceeași zi în care curtea a rămas în pronunțare asupra excepției respective. Depunerea apelului incident, sub aspectul timbrajului, în chiar termenul de pronunțare asupra excepției de netimbrare a apelului principal (și, implicit, a acțiunii principale) și înainte de soluționarea acestei excepții, ar fi obligat instanța de apel sa repună pe rol excepția netimbrării apelului principal și să o soluționeze odată cu apelul incident. Curtea nu numai că nu a repus pe rol excepția netimbrării apelului principal (într-un mod eronat), dar, în mod incorect a și revenit asupra tardivității apelului incident, acordând, în final, recurentei cuvântul asupra fondului apelului incident și nu asupra presupusei sale tardivități, deja antamată la 20.09.2013. Partea a luat act de împrejurarea că instanța de apel i-a acordat cuvântul asupra apelului incident și nicidecum asupra eventualei tardivități a acestuia, conformându-se noii situații. Ca atare, considerând că instanța de apel revenise asupra tardivității apelului incident, a pus concluzii asupra fondului apelului incident. Soluția asupra apelului incident a fost de respingere pe temeiul tardivității, care nu a fost, prealabil, pusă în discuție. Este, în sine, criticabilă soluția juridică de scindare a timbrării fondului în raport de timbrarea apelului, cunoscând că, între timbrarea fondului și cea a apelului, există o legătură de tipul accesorium sequitur principale . Modalitatea procedurală a soluționării acestei probleme este, a fortiori , incorectă. Pe fondul chestiunii timbrării acțiunii în revendicare de drept comun, constituie o încălcare a dreptului fundamental al recurentei la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenția europeană, faptul că aceasta suportă consecințele încheierii de reexaminare pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. xx28/118/2008, la 10.09.2008, la soluționarea căreia nu a putut participa, fiind anterioară introducerii sale în litigiu. Singurul avantaj constă în nesuportarea timbrajului aferent recursului. d. Recurenta a invocat și admiterea excepției autorității de lucru judecat a acțiunii ce s-ar judeca, în mod corect, între aceasta, ca intervenient principal, și T.T. S.R.L., ca singură pârâtă rămasă în cauză, ceea ce ar întări concluzia inadmisibilității acțiunii în revendicare dedusă judecății, ca urmare a constatării împrejurării că, în raport cu această intimată pârâtă, recurenta deține, deja, un drept recunoscut pe cale judiciară, în mod definitiv, și că, în raport cu intimatele reclamante, recurenta nu ar avea de afirmat un drept (în afară de cel de a se constata, în temeiul art.111 C.proc.civ., inexistența dreptului intimatelor reclamante în raport cu cel al recurentei). e. Recurenta a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual active a intimatelor reclamante, cât vreme nu au făcut dovada calității lor, de persoane îndreptățite la restituirea terenului în regimul Legii nr.10/2001, apte să recurgă, inclusiv, la procedura acesteia (sau a niciuneia) și titulare ale eventualului drept de opțiune între procedura specială a actului normativ menționat și cea a dreptului comun. Pentru aceste motive, a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și a încheierii de soluționare a cererii de reexaminare pronunțate de prima instanță, la 10.09.2008, cu reținerea cauzei, spre rejudecare în fond, în baza art.312 alin.(3) teza finală cu referire la art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ. În continuare, recurenta pârâtă prezintă situația de fapt vizând terenul în litigiu, arătând că reclamantele din prezentul dosar au urmat, fără succes, procedura Legii nr.10/2001, pentru obținerea bunului în natură, că aceasta este un terț dobânditor de bună credință, cu titlu particular și oneros, câștigând lotul de teren într-un dosar separat, având ca obiect acțiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu succesorii în drepturi ai fostei unități deținătoare, că este continuatoarea terțului N.A., iar nu a fostei unități deținătoare, M. S.A., sau a succesorilor, S.C. T. S.R.L. și S.C. T.T. S.R.L. A reiterat greșita introducere în prezenta cauză, în opinia sa, în temeiul art.57 C.proc.civ., în calitate de pârât, iar nu de persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantele, susținând că adversarele sale au avut posibilitatea de a cunoaște calitatea V. S.A, de ultim posesor al imobilului, încă din momentul formulării de către acestea a unei cereri de intervenție în favoarea M. S.A., în dosarul nr. x6/36/2002, și chiar anterior achiziționării bunului de către recurentă. Aceasta a preluat dosarul în starea în care se afla la momentul introducerii sale în cauză, suportând consecințele încheierii de soluționare a cererii de reexaminare, pe care nu a avut posibilitatea să o critice; în mod similar, nu a putut exercita vreo cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate în ciclul procesual anterior, care nu i-au fost comunicate în acest scop, recurenta fiind citată, direct, în litigiul de fond, reluat după desființare, ceea ce a obligat-o la depunerea întâmpinării în respectivul dosar. 3. În prima instanță, recurenta a invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în raport cu Decizia Î.C.C.J. nr.33/2008, susținând că, de vreme ce acțiunea în revendicare de drept comun ar putea fi apreciată ca inadmisibilă în raport cu subiecții înșiși ai procedurii Legii nr. 10/2001, în anumite situații ce țin de securitatea raporturilor juridice, aceasta ar fi „cu atât mai inadmisibilă” atunci când s-ar constata că se exercită în raport cu persoane străine de procedura legii speciale. Prima instanță a respins acțiunea, ca inadmisibilă, în temeiul excepției de inadmisibilitate. În apel, recurenta a susținut același punct de vedere, arătând, totodată, că inadmisibilitatea constituie o aparentă excepție, fiind o veritabilă soluție de fond. Fără a critica sentința din această perspectivă, instanța de apel a considerat acțiunea admisibilă, fără a reține apelul spre judecata în fond, față de considerentele de fond exprimate de curte cu privire la admisibilitatea acțiunii. Argumentul instanței de apel a fost acela că acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă în situația în care, la momentul notificării în temeiul Legii nr.10/2001, terenul notificat s-ar afla în proprietatea altei persoane decât cea eventual obligată la restituire conform actului normativ menționat. În acest sens, s-a luat în considerare, ca dată a primei notificări, cea de 10.08.2001, în raport cu data pronunțării sentinței civile nr. 5751/2001 a Judecătoriei Constanța.

În mod criticabil, instanța de apel reține, fără o prealabilă punere în discuție a eventualei incidențe, aplicabilitatea principiului non reformatio in peius , constatând o presupusă vătămare cauzată intimatelor reclamante prin soluționarea acțiunii pe temeiul admisibilității. Se deduce, astfel, că o primă desființare, cu trimitere spre rejudecare, ar fi impus primei instanțe obligația pronunțării unei soluții de admitere a acțiunii introductive, numai în acest mod neproducându-se o vătămare a reclamantelor, ca urmare a aplicării acestui principiu. O asemenea vătămare este, de altfel, inexistentă, prima soluție fiind pronunțată pe un temei procedural care nu a presupus o analiză de fond a cauzei, din perspectiva caracterului admisibil al acțiunii. Nu se poale susține că, respingând acțiunea într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Constanța ar fi considerat acțiunea introductivă, în mod implicit, admisibilă și, chiar dacă ar fi reținut astfel, soluția nu ar fi vizat situația recurentei, aceasta fiind diferită de cea a primelor pârâte din prezentul dosar.

Curtea a constatat neapelarea primei sentințe a Tribunalului Constanța „decât” de intimatele reclamante. Este o critică ce transpare, în mod constant, din conținutul deciziei apelate, care omite din această analiză împrejurarea că recurenta nu ar fi putut exercita apel împotriva unei sentințe despre existența căreia nu avea cunoștință, admițându-se că ar fi avut interesul exercitării unei asemenea căi de atac. Similar, V. S.A. nu putea exercita recurs împotriva primei decizii de desființare a sentinței, de existența căreia a luat cunoștință abia odată cu citarea sa în cursul procesului a cărui judecată de fond a fost reluată după desființare (irevocabilă prin nerecurare de către părțile aflate până la acel moment în litigiu). Instanța de apel omite să analizeze modalitatea concretă în care probatoriul administrat în cauză a profitat, efectiv, recurentei în soluționarea acțiunii de fond (decizia recurate: „Astfel, prin decizia nr. 68/C/2012, Tribunalul Constanța (de fapt, Curtea de Apel Constanța) a admis apelul reclamantelor, a desființat sentința apelată și a trimis cauza primei instanțe, pentru soluționarea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu V. S.A., apreciind că probatoriul administrat în cauză va profita noului pârât”).

Analiza fondului cauzei impune o soluție de respingere a acțiunii ca inadmisibilă și/sau ca nefondată, decizia contrară a instanței de apel fiind eronată. Astfel, dacă s-ar admite că acțiunea în revendica