- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Alte secții / complete
Decizia nr. 1177/2005 — ÎCCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală — Acțiune în revendicare, întemeiată pe art . 480-481 C.civ
Acțiune în revendicare, întemeiată pe art . 480-481 C.civ . Apărări invocate de stat prin deținătorul imobilului revendicat. Cuprins pe materii. : Drept civil. Dreptul de proprietate. Revendicarea imobilului preluat de stat prin invocarea Hot. nr . 766/1950 a Consiliului de Miniștrii și a prescripției prevăzute de Decretul nr . 218/1950 și nr . 712/1966. Index alfabetic . Drept civil. - Proprietate preluată de stat. - Revendicare( art . 480-481 C.civ .). - Prescripție (Decretul nr . 218/1950 și nr . 712/1966).
Hot. nr . 766/1950 a Consiliului de Miniștrii Decretul nr . 218/1960 și nr . 712/1966 C.civ .: art . 480-481 ; art . 1851 și art . 1857 Legea nr . 10/2001: art . 20, art . 21; art . 47 alin. (1) și alin. (3). Acțiunea în revendicare, fondată pe dreptul comun- art . 480-481 C.civ . – este admisibilă dacă s-a introdus înainte de intrarea în vigoare a Legii speciale nr . 10/2001, nefiind incidente dispozițiile art . 20 și ale art . 21 din această lege privitoare la procedura de restituire a imobilului preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1965 – 22 decembrie 1989. Faptul că, în temeiul art . 47 alin. (1) și (3) din Legea nr . 10/2001, reclamanții puteau continua acțiunea în revendicare, fondată pe art . 480-481C.civ., eventuala respingere a acesteia lăsându-le dreptul de a utiliza procedura Legii nr . 10/2001, nu justifică soluția inadmisibilității acțiunii în temeiul regulii „ electa una via”.
Statul nu a dobândit cu titlu proprietatea unui imobil, preluat în fapt și invocând Hot. nr . 766/1950 a Consiliului de Miniștrii - de la acea dată – de „trecerea imobilului din proprietatea statului în folosința gratuită a Partidului Muncitoresc Român” pentru că această hotărâre nu poate constitui „titlu”, chiar dacă, pe baza ei, s-a intabulat pretinsul drept de proprietate. De asemenea, statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate în baza Decretului nr . 218/1960 și a Decretului nr . 712/1966 dat fiind că se bazează pe o posesie „fondată și conservată” prin violență în sensul prevăzut de art . 1851 C.civ ., care nu poate fi caracterizată ca netulburată, condiția menționată în art . 1847 din același cod.
Nu constituie temei de recurs, pentru pârâți, faptul că imobilul a fost restituit în indiviziune reclamanților, numai aceștia din urmă putând fi prejudiciați, prin neefectuarea și a ieșirii din indiviziune – cum solicitaseră –care, însă, au achiesat la soluția instanței de apel, prin nerecurarea deciziei acestei instanțe. Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 1177 din 17 februarie 2005. Prin recursul declarat împotriva deciziei nr . 438/A din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului protocolului de stat au susținut, în esență, că greșit s-au admis apelurile formulate de reclamanții D.D.P.
și B.I.V. împotriva sentinței nr . 605 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a III a civilă, și, schimbându-se soluția acestei instanțe, de respingere a acțiunii în revendicare – pârâtele recurente, sus menționate, au fost obligate „ să lase în deplină proprietate și liniștita posesie a reclamanților un imobil situat în București (descris amănunțit în hotărâre).
În motivarea recursurilor, s-a susținut următoarele: - s-au încălcat dispozițiile art . 20 și 21 din Legea nr . 10/2001, precum și cele ale art . 2 din Legea nr . 213/1998 care, coroborate cu faptul că reclamanții nu au cerut suspendarea judecării cauzei, în temeiul art . 47 din Lege nr . 10/2001, impuneau respingerea acțiunii ca inadmisibilă, consecința a încălcării principiului procesual ” electa una via non datur recursus ad alteram”, de către reclamanți, care au utilizat, concomitent, calea dreptului comun, cât și procedura prevăzută prin Legea nr . 10/2001 pentru realizarea acelorași pretenții; - s-a reținut în mod greșit că imobilul în litigiu”nu a fost naționalizat și nu a trecut în alt mod în proprietatea statului”, rezumându-se la calificarea H.C.M.nr . 776/1950 ca dovadă suficientă a inexistenței naționalizării, neobservând , însă, că în baza H.C.M.nr . 776/1950 a fost întocmit procesul verbal din 30 martie 171, transcris la Judecătoria Sectorului1București, prin care Statul Român a devenit proprietarul imobilului; dreptul de proprietate al Statului a fost intabulat în temeiul dispozițiilor art . 3 din Decretul nr . 218/1960, fiind incidente și dispozițiile Decretului nr . 712/1966 astfel că preluarea de către stat s-a făcut în aplcarea unor acte normative succesive- H.C.M.
nr . 766/1950, Decretul nr . 218/1960 și Decretul nr . 712/1966, ceea ce impune concluzia că imobilul a fost preluat de stat cu titlul. - nu s-au clarificat deplin drepturile pretinse de reclamanți; - s-a menținut starea de indiviziune a reclamnților , deși aceștia solicitaseră și partajul. Recursurile sunt nefondate pentru cele ce succed.
Acțiunea dedusă acestei judecăți aparține dreptului comun și a fost introdusă anterior apariției Legii nr.10/2001, astfel că nu este supusă procedurii speciale reglementată prin legea specială, nefiind incidente dispozițiile art.20 și 21 din Legea nr.10/2001, neputând fi primită susținerea încălcării celor din urmă prevederi legale. Aceleași acțiuni la data introducerii ei – 9 decembrie 1998 – nu îi erau aplicabile nici dispozițiile art.2 din Legea nr.213/1998, întrucât imobilul revendicat, calificat de reclamanți ca fiind preluat de stat fără un titlu valabil, nu făcea obiectul unei legi speciale de reparație, la acea dată existând o singură asemenea lege, anume Legea nr.112/1995, care reglementa situația juridică a unor imobile trecute în proprietatea statului cu titlu. De asemenea, nu au fost încălcate nici dispozițiile art.47 (1) din Legea nr.10/2001 intrată în vigoare pe parcursul judecării cauzei de față, care au permis persoanelor îndreptățite să aleagă calea legii speciale, renunțând la judecarea acțiunilor de drept comun ori solicitând suspendarea acelei cauze. În aplicarea menționatei prevederi legale, dreptul de opțiune aparține în exclusivitate titularului acțiunii, iar nu părții adverse sau instanței de judecată. Dar, alin.(1) trebuie coroborat cu alin.(3) al aceluiași art.47 în sensul că, neoptând pentru una din variantele arătate, reclamanții pot continua acțiunea de drept comun, eventuala respingere a acesteia dându-le dreptul de a utiliza procedura legii speciale. Așadar, textele legale analizate și principiul „ electa una via” nu conduc la ideea inadmisibilității acțiunii civile de drept comun utilizată de reclamanți în procesul de față.
Determinantă în calificarea titlului statului este modalitatea concretă din momentul preluării imobilului. Sub acest aspect situația este pe deplin lămurită, nefiind contestată de pârâți, în sensul că imobilul a fost preluat în fapt în anul 1949 prin evacuarea locatarilor, fără a exista nici un titlu de preluare. Ulterior, prin Hotărârea nr.776/1950 a Consiliului de Miniștri s-a dispus trecerea imobilului din proprietatea statului în folosința gratuită a Partidului Muncitoresc Român, iar prin procesul-verbal din 30 martie 1971 Partidul Comunist Român a propus transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în temeiul Decretului nr.218/1960 și Decretului nr.712/1966, transcriere care a fost operată la data de 8 aprilie 1971. Concluzionând, imobilul a fost preluat de stat fără titlu în anul 1949, s-a aflat în folosință de partid până la 8 aprilie 1971, iar de la această dată a figurat oficial ca proprietate de stat. În aceste condiții, nu se poate aprecia că titlul statului este dat de H.C.M. nr.776/1950, dar nici de Decretul nr.218/1960 și Decretul nr.712/1966, dat fiind că se bazează pe o posesiune „fundată și conservată” prin violență în sensul prevăzut în art.1851 din Codul civil, care nu poate fi caracterizată ca netulburată, condiție menționată în art.1847 din același cod. Corect, ca urmare, instanța de apel a statuat lipsa titlului statului și a admis acțiunea în revendicare.
Raportul de expertiză tehnică răspunde obiectivelor fixate de instanță și este judicios întocmit. Modalitatea de identificare a părții din imobil pentru care a fost admisă acțiunea este corectă și singura posibilă față de evoluția în timp a construcției și de actele juridice succesive de înstrăinare a altor părți din imobil. Într-adevăr, fiind deplin dovedit că la un moment dat și într-o anume stare imobilul s-a aflat în ansamblul său în proprietatea autoarelor reclamanților, numai prin departajarea părților succesiv vândute, determinate concret în raport cu elementele de identificare descrise în actele de înstrăinare, s-a putut stabili ceea ce s-a aflat în proprietatea autoarelor la data preluării de către stat. De altfel, prin recurs nici nu se propune o altă modalitate de identificare, de natură să elimine echivocul pretins.
Nu constituie temei de recurs faptul că imobilul a fost restituit în indiviziune reclamanților, asemenea imputată nelegalitate prejudiciind eventual pe fiecare dintre reclamanți, care însă au achiesat prin nerecurare și neîmpiedicând cu nimic executarea hotărârii.
Posibilitatea existenței altor notificări nu este de natură a schimba soluția dată cauzei, fiind enunțată ipotetic și rezolvabilă în afara procesului de față.
Considerentele anterioare răspund tuturor susținerilor din cele două recursuri și impun concluzia netemeiniciei recursurilor, care au fost respinse.