ÎCCJ, decizie (scj.ro #82205)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82205) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în revendicare, întemeiată pe

art

. 480-481

C.civ

.

Apărări invocate de stat prin deținătorul imobilului

revendicat.

Cuprins pe materii.

: Drept civil. Dreptul de proprietate. Revendicarea

imobilului preluat de stat prin invocarea Hot.

nr

.

766/1950 a Consiliului de Miniștrii și a prescripției

prevăzute de Decretul

nr

. 218/1950 și

nr

. 712/1966.

Index alfabetic

.

Drept civil.

-

Proprietate preluată de stat.

-

Revendicare(

art

. 480-481

C.civ

.).

-

Prescripție (Decretul

nr

.

218/1950 și

nr

. 712/1966).

Hot.

nr

.

766/1950 a Consiliului de Miniștrii

Decretul

nr

.

218/1960 și

nr

. 712/1966

C.civ

.:

art

. 480-481 ;

art

. 1851 și

art

. 1857

Legea

nr

.

10/2001:

art

. 20,

art

. 21;

art

. 47  alin. (1) și alin. (3).

Acțiunea în revendicare, fondată pe dreptul comun-

art

. 480-481

C.civ

. – este

admisibilă dacă s-a introdus înainte de intrarea în vigoare a Legii

speciale

nr

. 10/2001,

nefiind

incidente dispozițiile

art

. 20 și ale

art

. 21 din această lege privitoare la procedura de

restituire a imobilului preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1965

– 22 decembrie 1989.

Faptul că, în temeiul

art

. 47 alin. (1) și (3) din Legea

nr

.

10/2001, reclamanții puteau continua acțiunea în revendicare,

fondată pe

art

. 480-481C.civ., eventuala

respingere a acesteia lăsându-le dreptul de a utiliza procedura Legii

nr

. 10/2001, nu justifică soluția

inadmisibilității acțiunii în temeiul regulii „

electa

una via”.

Statul nu a dobândit cu titlu proprietatea unui imobil, preluat în fapt și

invocând Hot.

nr

. 766/1950 a Consiliului de

Miniștrii -  de la acea dată – de „trecerea imobilului din

proprietatea statului  în folosința gratuită a  Partidului

Muncitoresc Român” pentru că această hotărâre nu poate constitui

„titlu”, chiar dacă, pe baza ei, s-a intabulat pretinsul drept de

proprietate.

De asemenea, statul nu a dobândit

legal dreptul de proprietate în baza Decretului

nr

.

218/1960 și a Decretului

nr

. 712/1966 dat fiind

că se bazează pe o posesie „fondată și conservată”

prin violență în sensul prevăzut de

art

.

1851

C.civ

., care nu poate fi caracterizată ca

netulburată, condiția menționată în

art

.

1847 din același cod.

Nu constituie temei de recurs, pentru

pârâți, faptul că imobilul a fost restituit în indiviziune

reclamanților, numai aceștia din urmă putând fi

prejudiciați, prin

neefectuarea

și a

ieșirii din indiviziune – cum solicitaseră –care, însă, au

achiesat la soluția instanței de apel, prin

nerecurarea

deciziei acestei instanțe.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia

nr

. 1177 din 17 februarie

2005.

Prin recursul declarat împotriva deciziei

nr

. 438/A din  24 septembrie 2003 a Curții de

Apel București, secția a III a civilă, Ministerul

Finanțelor Publice și Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului protocolului de stat au susținut, în esență,

că greșit s-au admis apelurile formulate de reclamanții

D.D.P. și B.I.V. împotriva sentinței

nr

.

605 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a III a

civilă, și, schimbându-se soluția acestei instanțe, de

respingere a acțiunii în revendicare – pârâtele recurente, sus

menționate, au fost obligate „ să lase în deplină proprietate

și liniștita posesie a reclamanților un imobil situat în

București (descris amănunțit în hotărâre).

În motivarea recursurilor, s-a

susținut următoarele:

-

s-au încălcat dispozițiile

art

.

20 și 21 din Legea

nr

. 10/2001, precum și

cele ale

art

. 2 din Legea

nr

.

213/1998 care, coroborate cu faptul că reclamanții nu au cerut suspendarea

judecării cauzei, în temeiul

art

. 47 din Lege

nr

. 10/2001, impuneau respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, consecința a încălcării principiului

procesual

”

electa

una via

non

datur

recursus

ad

alteram”,

de către reclamanți, care au

utilizat, concomitent, calea dreptului comun, cât și procedura

prevăzută prin Legea

nr

. 10/2001 pentru

realizarea acelorași pretenții;

-

s-a reținut în mod greșit că imobilul în

litigiu”nu

a fost naționalizat și nu a trecut în

alt mod în proprietatea statului”, rezumându-se la calificarea

H.C.M.nr

. 776/1950 ca dovadă suficientă a

inexistenței naționalizării,

neobservând

,

însă, că în baza

H.C.M.nr

. 776/1950 a fost

întocmit procesul verbal din 30 martie 171, transcris la Judecătoria

Sectorului1București, prin care Statul Român a devenit proprietarul

imobilului; dreptul de proprietate  al Statului a fost intabulat în

temeiul dispozițiilor

art

. 3 din Decretul

nr

. 218/1960, fiind incidente și

dispozițiile  Decretului

nr

. 712/1966

astfel că preluarea de către stat  s-a făcut în

aplcarea

unor acte normative succesive- H.C.M.

nr

. 766/1950, Decretul

nr

.

218/1960 și Decretul

nr

. 712/1966, ceea ce

impune concluzia că imobilul a fost preluat de stat cu titlul.

-

nu s-au clarificat deplin drepturile pretinse de

reclamanți;

-

s-a menținut starea de indiviziune a

reclamnților

, deși aceștia solicitaseră

și partajul.

Recursurile sunt

nefondate

pentru cele ce succed.

judecăți aparține dreptului comun și a fost introdusă

anterior apariției Legii nr.10/2001, astfel că nu este supusă

procedurii speciale reglementată prin legea specială,

nefiind

incidente dispozițiile art.20 și 21 din

Legea nr.10/2001,

neputând

fi primită

susținerea încălcării celor din urmă prevederi legale.

Aceleași acțiuni la data

introducerii ei – 9 decembrie 1998 – nu îi erau aplicabile nici

dispozițiile art.2 din Legea nr.213/1998, întrucât imobilul revendicat,

calificat de reclamanți ca fiind preluat de stat fără un titlu

valabil, nu făcea obiectul unei legi speciale de reparație, la acea

dată existând o singură asemenea lege, anume Legea nr.112/1995, care

reglementa situația juridică a unor imobile trecute în proprietatea

statului cu titlu.

De asemenea, nu au fost încălcate nici

dispozițiile art.47 (1) din Legea nr.10/2001 intrată în vigoare pe

parcursul judecării cauzei de față, care au permis persoanelor

îndreptățite să aleagă calea legii speciale, renunțând

la judecarea acțiunilor de drept comun ori solicitând suspendarea acelei

cauze.

În aplicarea menționatei prevederi

legale, dreptul de opțiune aparține în exclusivitate titularului

acțiunii, iar nu părții adverse sau instanței de

judecată.

Dar, alin.(1) trebuie coroborat cu alin.(3)

al aceluiași art.47 în sensul că,

neoptând

pentru una din variantele arătate, reclamanții pot continua

acțiunea de drept comun, eventuala respingere a acesteia dându-le dreptul

de a utiliza procedura legii speciale.

Așadar, textele legale analizate

și principiul

„

electa

una via”

nu conduc

la ideea inadmisibilității acțiunii civile de drept comun

utilizată de reclamanți în procesul de față.

titlului statului este modalitatea concretă din momentul preluării

imobilului.

Sub acest aspect situația este pe

deplin lămurită,

nefiind

contestată de

pârâți, în sensul că imobilul a fost preluat în fapt în anul 1949

prin evacuarea locatarilor, fără a exista nici un titlu de preluare.

Ulterior, prin Hotărârea nr.776/1950 a

Consiliului de Miniștri s-a dispus trecerea imobilului din proprietatea

statului în folosința gratuită a Partidului Muncitoresc Român, iar

prin procesul-verbal din 30 martie 1971 Partidul Comunist Român a propus

transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în temeiul

Decretului nr.218/1960 și Decretului nr.712/1966, transcriere care a fost

operată la data de 8 aprilie 1971.

Concluzionând, imobilul a fost preluat de

stat fără titlu în anul 1949, s-a aflat în folosință de

partid până la 8 aprilie 1971, iar de la această dată a figurat

oficial ca proprietate de stat.

În aceste condiții, nu se poate

aprecia că titlul statului este dat de H.C.M. nr.776/1950, dar nici de

Decretul nr.218/1960 și Decretul nr.712/1966, dat fiind că se

bazează pe o posesiune „fundată și conservată” prin violență

în sensul prevăzut în art.1851 din Codul civil, care nu poate fi

caracterizată ca netulburată, condiție menționată în

art.1847 din același cod.

Corect, ca urmare, instanța de apel a

statuat lipsa titlului statului și a admis acțiunea în revendicare.

răspunde obiectivelor fixate de instanță și este judicios

întocmit.

Modalitatea de identificare a

părții din imobil pentru care a fost admisă acțiunea este

corectă și singura posibilă față de evoluția în

timp a construcției și de actele juridice succesive de înstrăinare

a altor părți din imobil.

Într-adevăr, fiind deplin dovedit

că la un moment dat și într-o anume stare imobilul s-a aflat în

ansamblul său în proprietatea autoarelor reclamanților, numai prin

departajarea părților succesiv vândute, determinate concret în raport

cu elementele de identificare descrise în actele de înstrăinare, s-a putut

stabili ceea ce s-a aflat în proprietatea autoarelor la data preluării de

către stat.

De altfel, prin recurs nici nu se propune o

altă modalitate de identificare, de natură să elimine echivocul

pretins.

că imobilul a fost restituit în indiviziune reclamanților, asemenea

imputată

nelegalitate

prejudiciind

eventual pe fiecare dintre reclamanți, care însă au achiesat prin

nerecurare

și

neîmpiedicând

cu nimic executarea hotărârii.

notificări nu este de natură a schimba soluția dată cauzei,

fiind enunțată ipotetic și rezolvabilă în afara procesului

de față.

susținerilor din cele două recursuri și impun concluzia

netemeiniciei recursurilor, care au fost respinse.