ÎCCJ, decizie (scj.ro #148825)

Imobil preluat abuziv de stat. Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Includerea bunului în domeniul public al statului. Contestație împotriva dispoziției de respingere a notificării. Restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească. Acțiune în revendicare.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : notificare

domeniu public

restituire în natură

C.civ., art. 563

Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 21

Legea nr. 213/1998, art. 6

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, nefiind suficientă simpla mențiune a caracterului de bun aparținând domeniului public dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal.

Faptul că prin hotărâre a consiliului județean, un bun a fost inventariat și apoi atestat, conform unei hotărâri de guvern, ca aparținând domeniului public al județului, nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, în condițiile în care, la data includerii în domeniul public, exista o notificare pentru acesta, iar conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 opera indisponibilizarea, tocmai pentru a nu împiedica restituirea în natură a bunului către fostul proprietar.

Astfel, după epuizarea procedurii reglementate de legea specială și după o recunoaștere definitivă, în urma dezbaterii judiciare, a dreptului de proprietate, ca fost proprietar deposedat printr-o preluare abuzivă a bunului de către stat, singura cale pe care reclamantul o are la îndemână pentru a obține restituirea bunului de la cel care îl deține abuziv este cea a acțiunii în revendicare, demers care nu poate fi paralizat de pârât prin simpla invocare a inopozabilității hotărârii anterioare pronunțate în temeiul legii speciale, câtă vreme nu a făcut dovada deținerii unui drept de proprietate valid, mai bine caracterizat decât titlul reclamantului sau având un anumit regim juridic apt să-l scoată în afara circuitului civil (prin inalienabilitatea ori insesizabilitate).

Secția I civilă, decizia nr. 337 din 20 februarie 2019

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la 9.08.2016, reclamantul Seminarul Teologic Ortodox A. a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Județean Galați, obligarea pârâtului la a-i lăsa, în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul situat în municipiul Galați, format din teren în suprafață de 1254,75 lei și o clădire cu suprafața de 367,20 mp, cu vecinătățile și dimensiunile specificate.

Reclamantul a arătat că dreptul său de proprietate asupra imobilului a fost stabilit definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1394 din 4.10.2005 pronunțată de Tribunalul Galați, prin care s-a desființat dispoziția nr. 852 din 10.09.2004  emisă de Primăria Municipiului Galați și s-a dispus obligarea acesteia la restituirea în natură a  imobilului.

A apreciat reclamantul că hotărârea judecătorească menționată, pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Tribunalul Galați, Secția I civilă, prin sentința nr. 939 din 27.09.2017, a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât. A respins, ca nefondată, acțiunea, având ca obiect revendicare imobiliară.

Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, prin decizia nr. 65/A din 12.04.2018, a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de U.A.T. Județul Galați împotriva sentinței pronunțate de tribunal. A admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în parte și, în rejudecare, a obligat pe pârâta U.A.T. Județul Galați să lase Seminarului Teologic Ortodox A., în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul situat în Galați, compus din teren în suprafață de 1.254,75 mp și construcții în suprafață de 367,20 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de ing. expert B. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei, pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Galați și Consiliul Județean Galați au declarat recurs, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 Cod procedură civilă.

După parcurgerea procedurii filtru prevăzute de art. 493 C.pr.civ. și constatarea admisibilității în principiu a recursului, inclusiv a declarării acestuia înăuntrul termenului procedural s-a fixat termen pentru dezbaterea criticilor în ședință publică.

În ceea ce privește calitatea de recurent a Consiliului Județean Galați, lipsa legitimării acestuia în exercitarea căii de atac a fost tranșată conform încheierii din data de 16 ianuarie 2019, când Înalta Curte a constatat că lămurirea cadrului judecății s-a realizat încă din faza în care procesul se afla în fața primei instanțe, potrivit precizării reclamantului, care a arătat că acțiunea a fost îndreptată doar împotriva unității administrativ-teritoriale Județul Galați. Ca atare, hotărârile instanțelor de fond s-au pronunțat numai în contradictoriu cu această entitate.

Criticile deduse judecății prin memoriul de recurs au vizat următoarele aspecte

:

- Hotărârea atacată a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii față de Unitatea administrativ teritorială Județul Galați, determinată de nedovedirea calității de proprietar a reclamantului cu privire la imobilul aflat în patrimoniul Județului Galați.

Contrar dispozițiilor art. 563 C.civ., potrivit cărora doar proprietarul unui bun are dreptul să-l revendice de la cel care îl deține fără drept, reclamantul n-a făcut dovada că a dobândit în mod legal calitatea de proprietar asupra imobilului de la adevăratul proprietar al acestuia, Județul Galați, conform Legii nr. 10/2001.

Titlul de proprietate de care se prevalează reclamantul, sentința civilă nr. 1394 din 4.10.2005 a Tribunalului Galați, a fost obținută cu mult mai târziu decât cel deținut de Statul român, în  calitate de cumpărător al imobilului, în anul 1912, de la vânzătoarea C. și respectiv, Județul Galați, începând cu anul 1971.

Instanța de apel a ignorat faptul că imobilul revendicat nu s-a aflat niciodată în proprietatea Municipiului Galați, acesta aflându-se, în realitate, în proprietatea și administrarea Județului Galați, cel puțin din anul 1971 când, în temeiul Decretului nr. 409/1955, Consiliul Popular al Județului Galați a emis Decizia nr. 227 din 19.05.1971 privind transmiterea, din administrarea Grupului Școlar X. în administrarea Muzeului de Istorie al Județului Galați, a imobilului.

Prin adresa nr. 981/982 din 27.05.1971, Comitetul pentru Cultură și Artă al Județului Galați aducea la cunoștință Muzeului de Istorie Galați că respectivul imobil îi este transferat în administrare, pentru ca ulterior, în temeiul Legii nr. 213/1998, toate terenurile și imobilele în care își desfășurau activitatea instituțiile de cultură de interes județean să fie inventariate și prin Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 261 din 20.08.1999 (completată prin Hotărârea nr. 109 din 27.07.2001)  să intre în domeniul public al Județului Galați.

De asemenea, conform H.G. nr. 562/2002 a fost atestată apartenența la domeniul public al Județului Galați a tuturor imobilelor inventariate prin cele două hotărâri ale Consiliului județean, menționate anterior.

- S-a invocat „excepția autorității de lucru judecat privind inopozabilitatea titlului de proprietate – sentința nr. 1394/2005 asupra Județului Galați”, arătându-se că această hotărâre judecătorească, pronunțată fiind în contradictoriu cu Primăria Galați, nu poate fi invocată decât împotriva acesteia, având putere executorie față de această instituție.

În acest sens s-au pronunțat, de altfel, sentința civilă nr. 326 din 10.06.2016 a Judecătoriei Galați (definitivă prin decizia civilă nr. 518 din 24.04.2017 a Tribunalului Galați), precum și sentința civilă nr. 4291 din 1.10.2015 a Judecătoriei Galați (definitivă prin decizia civilă nr. 357 din 23.03.2016 a Tribunalului Galați) prin care s-a constatat caracterul inopozabil al sentinței de care se prevalează reclamantul, față de recurent.

- În mod greșit acțiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă, față de caracterul inalienabil și insesizabil al imobilului aparținând domeniului public al Județului Galați și cu încălcarea astfel, a dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituție, art. 5 alin.(2) din Legea nr. 18/1991, art. 120 din Legea nr. 215/2001, art. 861 alin. (1) C.civ., potrivit cărora bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate prin mijloace juridice de drept privat și scoase din circuitul civil.

De asemenea, acțiunea trebuia considerată inadmisibilă și pentru faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea imobilelor ce fac obiectul de reglementare a acesteia se putea realiza doar în condițiile acestui act normativ, cu caracter special, aplicabil cu prioritate față de normele dreptului comun.

În mod eronat instanța de apel a reținut că reclamantul ar fi parcurs procedura specială impusă de Legea nr. 10/2001 și ar fi dobândit legal titlul de proprietate reprezentat de sentința civilă nr. 1394/2005.

În realitate, parcurgerea procedurii prevăzute de actul normativ menționat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor referitoare la dovedirea dreptului de proprietate al Seminarului Teologic Ortodox A. și fără demonstrarea faptului că ar fi notificat Consiliul județean Galați, în calitate de unitate deținătoare, cu solicitarea de a i se restitui în natură imobilul.

Având în vedere că procedura Legii nr. 10/2001 a fost parcursă doar în contradictoriu cu Primăria Galați, titlul  de proprietate (sentința civilă nr. 1394/2005) este executoriu și opozabil doar acesteia.

- Față de împrejurarea că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe un singur titlu de proprietate, respectiv, sentința civilă nr. 1394/2005 a Tribunalului Galați, în mod greșit instanța de apel își motivează soluția cu referire la actul de vânzare-cumpărare nr. x din 6.04.2012, care ar fi fost util și necesar în eventualitatea în care „și-ar fi întemeiat acțiunea pe o pricină al cărei obiect ar fi constat în retrocedarea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, iar nu pe normele dreptului comun prevăzute de art. 563 C.civ.”

Spre deosebire de instanța de apel, tribunalul a soluționat în mod corect pricina, comparând titlurile de proprietate invocate de cele două părți adică, sentința civilă nr. 1394/2005, de care s-a prevalat reclamantul pe de o parte și pe de altă parte, decizia Consiliului popular al Județului Galați nr. 227 din 17.05.1971, prin care imobilul revendicat, aflat deja în posesia și administrarea Județului Galați, fusese transmis prin proces-verbal de predare-primire în administrarea Muzeului de Istorie, precum și Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 109 din 27.07.2001, prin care a fost reactualizată Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 261 din 20.08.1999.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte  constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Pretinzând, sub un prim aspect, inadmisibilitatea acțiunii promovate de către reclamat, recurentul invocă în realitate, aspecte legate de lipsa calității procesuale active a acestuia întrucât nu ar fi făcut dovada titlului de proprietate deținut și în mod corespunzător, a îndeplinirii cerințelor art. 563 C.civ., care să-i justifice demersul revendicării, recunoscut de dispozițiile legale menționate doar proprietarului bunului.

Critica este lipsită de temei întrucât problema calității în promovarea acțiunii este distinctă de cea a inadmisibilității – care presupune exercitarea unui demers procedural neprevăzut de lege sau permis de aceasta în alte condiții decât cele îndeplinite de parte.

În același timp, dovada calității de proprietar în cazul acțiunii reale, cum este cea în revendicare, este o chestiune de fond, iar nu una subsumabilă unui fine de neprimire (inadmisibilitatea), câtă vreme dezbaterea judiciară asupra temeiniciei pretențiilor presupune tocmai dovedirea dreptului de proprietate pretins nesocotit de către partea adversă.

- Pe aspectul titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul, pârâtul-recurent a arătat pe de o parte, că sentința civilă  nr. 1394 din 4.10.2005 a Tribunalului Galați a fost obținută mult mai târziu decât titlul pârâtului, care din anul 1971 are în administrare bunul - conform  Deciziei nr. 227 din 19.051971 a Consiliului popular al Județului Galați – și pe de altă parte, că respectiva sentință nu-i este opozabilă, aspect care ar fi fost statuat deja prin mai multe hotărâri judecătorești.

În ce privește vechimea celor două titluri aflate în dispută, recurentul ignoră faptul că sentința nr. 1394 din 4.10.2005 a Tribunalului Galați a fost pronunțată în soluționarea unei contestații fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Recunoașterea preluării abuzive a bunului cu consecința restituirii acestuia fostului proprietar are semnificația că bunul nu a ieșit valabil din patrimoniul acestuia.

De aceea, nu este vorba despre constituirea dreptului ca efect al pronunțării sentinței, pentru a se pune problema vechimii titlului  în termenii susținuți de către recurent (adică prin raportare la data pronunțării sentinței).

Este motivul pentru care în mod corect instanța de apel a făcut trimitere la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6.04.1912, ca reprezentând titlul de proprietate valorificat de către reclamant în procedura Legii nr. 10/2001. În baza acestui titlu și a constatării preluării abuzive a imobilului de către stat s-a dispus anularea dispoziției emise de Primăria Galați de respingere a notificării și obligarea la restituirea în natură a bunului către reclamant.

Aceste statuări jurisdicționale, în legătură cu calitatea de proprietar a reclamantului (căruia în anul 1948 i-a fost cedată proprietatea imobilului de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, dobânditorul din contractul încheiat la 6.04.1912) și cu caracterul abuziv al preluării bunului de către stat au intrat în autoritatea de lucru judecat și se opun judecăților ulterioare.

- Susținerea recurentului conform căreia sentința nr. 1394/2005 a Tribunalului Galați nu produce niciun fel de efect în raport cu acesta, fiindu-i inopozabilă, întrucât n-a fost parte în acel proces și în plus, caracterul inopozabil a fost stabilit prin mai multe hotărâri judecătorești, este neîntemeiată.

Astfel, orice act jurisdicțional, ca orice act juridic, în general, întrucât aduce elemente noi în circuitul civil și în ordinea socială, produce nu doar efecte relative (în relația dintre părți), ci și efecte de opozabilitate față de terți.

Fiind vorba de un element nou inserat în ordinea juridică și în cea socială, terții nu-l pot ignora, iar eficacitatea actului în raporturile interne, dintre părți (care înseamnă nu doar relativitatea efectelor, ci și obligativitatea acestora) nu se poate definitiva decât prin luarea în considerare și recunoașterea opozabilității efectelor față de terți (care vor putea însă, să le înlăture, în măsura în care îi prejudiciază în drepturile lor și fac dovada contrară celor statuate jurisdicțional anterior, în absența participării lor la procedura judiciară).

În speță, invocând această lipsă de opozabilitate a hotărârii judecătorești și pretinzând, în plus, că aceasta ar fi fost stabilită printr-o serie de hotărâri, recurentul confundă de fapt, relativitatea și obligativitatea efectelor unui act jurisdicțional, cu aceea a opozabilității care,

stricto sensu

, se manifestă în relația față de terți.

În privința hotărârilor la care recurentul face referire  ca sprijinindu-i punctul de vedere – sentința nr. 326/2016 a Judecătoriei Galați definitivă nr. 518/2017 a Tribunalului Galați; sentința nr. 4291/2015 a Judecătoriei Galați, definitivă prin decizia nr. 357/2016 a Tribunalului Galați – se constată că acestea au fost pronunțate în cadrul unor contestații la executare propriu-zisă, în care s-au anulat formele de executare întocmite în baza sentinței nr. 1394 din 4.10.2005 în raport cu Consiliul Județean Galați, cu motivarea că acesta nu a fost parte în procesul finalizat prin hotărârea respectivă, astfel încât nu poate avea nici calitatea de parte în procedura execuțională.

Este vorba însă, nu de o statuare jurisdicțională asupra inopozabilității hotărârii față de recurentul-pârât, cum greșit susține acesta, ci de distincția necesară între relativitatea și opozabilitatea (obligativitatea) efectelor unei hotărâri în raporturile dintre părți și respectiv, opozabilitatea acelorași efecte față de terți.

Or, sub acest aspect, instanța de apel a procedat în mod corect, analizând hotărârea opusă de către reclamant doar sub semnul opozabilității efectelor acesteia față de pârât (terț în procedura judiciară anterioară), cu luarea în considerare și verificarea apărărilor pârâtului, care a pretins că deține un titlu de proprietate mai bine caracterizat, apt să paralizeze acțiunea în revendicare.

- În ce privește analiza titlurilor de care s-a prevalat pârâtul în justificarea dreptului său de proprietate, instanța de apel a concluzionat corect că înscrisurile prezentate nu-i justifică un drept valid care să se opună dreptului reclamantului și să paralizeze acțiunea în revendicare a acestuia.

Astfel, invocarea deciziei nr. 227/1971 a Consiliului Popular al Județului Galați nu demonstrează decât transmiterea imobilului din administrarea Grupului Școlar  X. în administrarea Muzeului de Istorie, cu același titlu de administrare fiind deținut de către Județul Galați.

De asemenea, faptul că prin Hotărârea Consiliului Județean Galați nr. 109/2001, bunul a fost inventariat și apoi atestat ca aparținând domeniului public al Județului Galați, conform H.G. nr. 562/2002, nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, nefiind așadar suficientă simpla mențiune a caracterului de bunuri aparținătoarea domeniului public dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal (adică, respectându-se Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării de către stat).

Or, în speță, sub aspectul regimului juridic al bunului s-a stabilit irevocabil, prin sentința nr. 1394/2005, că îi este incidentă norma art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 (referitoare la preluarea abuzivă a acestuia de către stat) și de asemenea, a rezultat că la data includerii imobilului în domeniul public, în baza H.G. nr. 852/2002, exista o notificare pentru acesta, conform Legii nr. 10/2001, și ca atare, opera indisponibilizarea [art. 21 alin. (5)] tocmai pentru a nu împiedica restituirea în natură a bunului către fostul proprietar.

Ca atare, includerea imobilului, făcută cu încălcarea prescripțiilor legale, în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, nu este de natură să certifice ori să valideze un titlu viciat.

De aceea și susținerea inadmisibilității acțiunii decurgând din caracterul inalienabil și insesizabil al imobilului este lipsită de orice temei, întrucât aceste caractere însoțesc regimul juridic al unui bun doar în măsura în care acesta aparține domeniului public în mod valabil.

- Este lipsită de orice fundament și critica referitoare la  inadmisibilitatea acțiunii pe motiv că bunul a fost revendicat în temeiul normelor de drept comun și nu în temeiul legii speciale, nr. 10/2001, ca act  normativ care se aplică în mod prioritar față de normele de drept comun (art. 563 C.civ.).

În realitate, reclamantul a urmat și a epuizat procedura Legii nr. 10/2001, transmițând notificare, formulând apoi contestație împotriva dispoziției de soluționare a notificării și obținând, în urma dezbaterii judiciare, o recunoaștere definitivă a dreptului de proprietate, ca fost proprietar deposedat printr-o preluare abuzivă a bunului de către stat.

Calitatea de unitate deținătoare a Primăriei Galați (cea care a soluționat notificarea, pe care a respins-o, nu pentru că bunul nu s-ar afla în deținerea sa, ci pentru că nu ar fi făcut obiectul legii reparatorii) nu a fost negată în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001, singurul cadru procesual adecvat în care putea fi făcută, așa încât recurentul nu o poate face într-un litigiu ulterior, astfel cum încearcă prin criticile formulate în prezenta cauză.

Așadar, după epuizarea procedurii reglementate de legea specială și recunoașterea dreptului la restituire în natură, singura cale pentru a obține restituirea bunului de la cel care îl deține abuziv este cea a acțiunii în revendicare.

În consecință, pentru toate considerentele arătate, rezultă că recurentul a procedat în mod corect, pentru protecția dreptului său de proprietate recunoscut judiciar, ca urmare a definitivării procedurii legii speciale, nr. 10/2001, la promovarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun și că această acțiune nu poate fi paralizată de pârât prin simpla invocare a inopozabilității hotărârii anterioare, câtă vreme n-a făcut dovada deținerii unui drept de proprietate valid, mai bine caracterizat decât titlu reclamantului sau având un anumit regim juridic apt să-l scoată în afara circuitului civil (prin inalienabilitatea ori insesizabilitate).

De aceea, toate criticile de nelegalitate aduse deciziei din apel au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.