ÎCCJ, decizie (scj.ro #81863)

1. Imobil preluat abuziv de stat. Contract de cesiune. Notificare formulată de cedent. Acțiune în revendicare a bunului formulată de cesionar împotriva persoanei care îl deține în baza unui titlu de proprietate. Respingerea acțiunii. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate Index alfabetic : acțiune în revendicare - contract de cesiune - imobil preluat abuziv de stat Legea nr. 10/2001 Cod civil, art. 480 În soluționarea unei acțiuni în revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

În situația în care titlul invocat este un contract de cesiune, prin care au fost cedate drepturile litigioase asupra unui imobil preluat abuziv de stat, reclamantul nu poate pretinde că este titularul unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene și nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei. Prin contractul de cesiune s-a transmis ceea ce a existat în patrimoniul cedentului, în calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar deposedat abuziv de stat, respectiv vocația la valorificarea dreptului de persoană îndreptățită la restituire potrivit procedurii Legii nr. 10/2001, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv de stat urmând a fi stabilită după epuizarea procedurii acestei legi.

Consolidarea dreptului de proprietate al celui deposedat fără titlu valabil de către stat presupune deci urmarea procedurii legii speciale și îndeplinirea tuturor celorlalte condiții pe care ea le prevedea pentru restituirea bunului astfel preluat . ICCJ, Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 7854 din 4 noiembrie 2011 Reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul P.I.P., solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 3.150 mp, situat în București. Prin sentința civilă nr. 1378 din 26.11.2009, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei precum și acțiunea ca neîntemeiate.

Tribunalul a reținut că reclamanta a susținut că titlul de proprietate pe care îl deține pentru imobilul revendicat este ordonanța de adjudecare autentificată sub nr. 1556 din 02.06.1903 și că acest act de proprietate recunoscut, pe de o parte, de către instanțele judecătorești, iar pe de altă parte, de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, este preferabil titlului pârâtului, reprezentat de titlul de proprietate nr. 29939/1996, emis în baza Legii nr. 18/1991. Se susține că terenul litigios a făcut parte din Moșia Dudești-Cioplea, iar această moșie a fost proprietatea lui I.B.G., conform Ordonanței de Adjudecare autentificate sub nr. 1556/1903. Faptul că terenul în litigiu a făcut parte din această moșie nu face, însă, dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestuia, iar din înscrisurile depuse, nu rezultă că respectivul teren constituie obiectul contractului de cesiune autentificat sub nr. 1267/2006.

Acest contract nu individualizează terenul ce constituie obiectul prezentei acțiuni în revendicare și nici nu conține vreo clauză care să dispună cu privire la acesta. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că I.B.G. (titularul ordonanței de adjudecare) nu a fost proprietarul întregii moșii Dudești-Cioplea, în anul 1921 acesta deținând numai 300 ha de teren. De asemenea, I.B.G. a înstrăinat mai multe suprafețe de teren care, inițial, făceau parte din moșia Dudești-Cioplea și nu s-a făcut dovada că terenul rămas neînstrăinat cuprinde și terenul ce constituie obiectul prezentei revendicări. Pe de altă parte, contractul de cesiune autentificat sub nr. 1267/2006 nu-i conferă reclamantei calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu, întrucât cesiunea, așa cum este definită de Codul civil, nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Acest contract de cesiune are efecte, cel mult, în ceea ce privește un eventual drept de creanță asupra terenului ce constituie obiectul cesiunii, dar nu ține loc de titlu de proprietate asupra respectivului teren. Pârâtul deține pentru terenul în litigiu titlul de proprietate nr. 29939/1996, titlu emis prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiind un titlu valabil și care nu a fost contestat. Comparând titlurile pe care părțile le dețin pentru terenul în litigiu, tribunalul a constatat că pârâtul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra acestuia și îl deține în mod legal, în timp ce reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului, contractul de cesiune autentificat sub nr. 1267/2006 conferindu-i cel mult un eventual drept de creanță, dar nu un drept de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 420 A din 06.07.2010, Curtea de Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței susmenționate. Curtea de apel a reținut că, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 1267/2006, reclamanta a dobândit toate drepturile deținute de cedent, în calitatea sa de unic moștenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu întrucât contractul de cesiune este translativ de drepturi, având deci ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane, cesiunea producând, pe de altă parte, efectele actelor juridice care se realizează prin intermediul ei.

Astfel, reclamanta are posibilitatea de a-și valorifica, inclusiv prin concursul justiției, acest drept, exercitând orice acțiune civilă care poate constitui în acest mod un mijloc eficace de apărare a dreptului respectiv. În speță, însă, este de necontestat că reclamanta a dobândit prin cesiune doar vocația valorificării dreptului de persoană îndreptățită la restituire conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca urmare a notificărilor formulate în acest scop de cedent – calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv urmând a fi stabilită după epuizarea procedurii respective. Prin urmare, nu pot fi primite aserțiunile reclamantei privitoare la faptul că dreptul său de proprietate s-ar fi consolidat prin încheierea contractului de cesiune.

Nu există nicio contradicție între recunoașterea legitimării sale procesuale active – privită în strânsă legătură cu cesiunea de drepturi susmenționată și, implicit, cu legitimarea reclamantei în procedura de valorificare a dreptului de proprietate pretins, în temeiul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 – și împrejurarea refuzului primei instanțe de a-i recunoaște reclamantei calitatea de proprietar actual a bunului revendicat în cadrul acestei acțiuni petitorii deduse judecății, urmând a se avea în vedere în acest sens și considerentele ce vor fi expuse în continuare privind inexistența unui bun în patrimoniul reclamantei-apelante. Acțiunea în revendicare reprezintă un mijloc de apărare a dreptului de proprietate, având ca finalitate recunoașterea acestui drept real principal și redobândirea posesiei pierdute.

În măsura în care pârâtul invocă, la rândul său, un titlu de proprietate asupra aceluiași bun revendicat, acțiunea în revendicarea impune, de regulă, și compararea titlurilor de proprietate exhibate. Invocând prevederile dreptului comun, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., apelanta-reclamantă pretinde aplicarea acestora în speță, în condițiile în care imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar titlul de proprietate nr. 29939/1996 emis prin reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea intimatului-pârât, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, nu a fost anulat/declarat nul printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, în situația în care bunul revendicat este un bun intrat în patrimoniul statului în perioada regimului politic comunist, fiind preluat abuziv în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, trebuie să se aibă în vedere regula de drept conform căreia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținându-se astfel în cauză incidența legilor reparatorii adoptate în materie, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamantă.

De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant . Criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate de reclamantă nu mai poate fi, deci, o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C.civ., având în vedere incidența legii speciale de reparație.

Așa cum se prevede expres de art. 480 C.civ., invocat de reclamantă ca temei al acțiunii sale, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și absolut, care trebuie exercitat „în limitele determinate de lege”. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 18/1991, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile acestui act normativ prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept , cu respectarea procedurilor și termenelor impuse de acesta, de prevederile legii beneficiind membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producție sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum și, în condițiile legii civile, moștenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă și alte persoane anume stabilite de lege.

Reconstituirea dreptului conform acestei legi speciale are caracterul unei adevărate reîmproprietăriri a celor care au pierdut proprietatea asupra terenurilor o dată cu realizarea cooperativizării; în plus, prin intrarea în vigoare a legii fondului funciar, în patrimoniul celor îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a născut ope legis , în mod direct, un drept de proprietate, ci doar un drept la reconstituire (sau constituire, după caz), ce poate fi valorificat prin formularea în termen a cererii de reconstituire în vederea dobândirii (redobândirii) dreptului de proprietate.

Intimatul-pârât a recurs la procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, iar respectarea dispozițiilor imperative ale acestei legi în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea intimatului-pârât, care invocă în apărare propriul titlu obținut pe această cale, poate fi analizată de instanță numai în măsura în care ar fi fost sesizat de persoana interesată printr-o acțiune fundamentată pe prevederile art. II și III din Legea nr. 169/1997. Pe de altă parte, reclamanta a susținut în cauză că terenul revendicat ar fi fost preluat abuziv de la autorul său nu prin aplicarea Legii nr. 187/l945 privind reforma agrară (reformă ce a afectat și moșia Dudești-Cioplea, cum reiese din adresa nr.1206/413/2003 a Direcției Patrimoniu Evidența Proprietății.

Cadastru. Serviciul Evidența Proprietății din cadrul P.M.B.), ci în baza Decretului nr. 92/1950, potrivit mențiunilor înscrise la poziția 2849 din lista anexă la acesta și cu aplicarea dispozițiilor art. 4 din decret, conform cărora "prin imobile în sensul prezentului decret se înțeleg atât terenul cu construcțiunile, cât și instalațiile aferente, cu întreg utilajul existent pentru întreținerea imobilului"; totodată, a susținut că în speță nu există identitate între cele consemnate în actul de preluare și situația reală de fapt. Având în vedere și aceste susțineri, urmează a se constata că prin dispozițiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut expres obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reținut deja și prin decizia instanței supreme mai sus arătată, în interpretarea textelor legale anterioare.

Rezultă, așadar, că numai în cadrul acestei proceduri se poate stabili în ce măsură reclamanta, care a formulat o notificare în conformitate cu Legea nr. 10/2001, este persoană îndreptățită la restituire, astfel cum aceasta pretinde în speță, clarificându-se, după caz, și raportul dintre cele două legi speciale – Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 – în raport de domeniul de aplicare a fiecăreia și de dispozițiile exprese ale art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă, având în vedere art. 20 alin. 2 din Constituția României și prioritatea normei din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a mai reținut prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 că, față de neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, în speță apelanta-reclamantă nu poate invoca un bun actual, aflat în patrimoniul său, pentru a beneficia de protecția prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” ( Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977). În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1,

întrucât statul refuzase să restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți, sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra „că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”. Apelanta-reclamantă s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției numai dacă ar dovedi, în cauza de față, că întrunește toate condițiile legii speciale pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație juridică nu se poate dovedi, însă, decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatoarei de persoană îndreptățită la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă,) ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Susținerile apelantei referitoare la faptul că printr-o hotărâre judecătorească ar fi fost obligați Primarul General al Municipiului București și Municipiul București să soluționeze notificarea privind imobilul în litigiu, nu pot fi primite în sprijinul ideii că dreptul său de proprietate i-ar fi fost recunoscut pe cale judecătorească, printr-o atare hotărâre reținându-se doar îndreptățirea reclamantei la valorificarea dreptului pretins prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ca urmare a notificării formulate în acest scop, notificare la care nu s-a răspuns.

Împrejurarea că notificarea nu a fost încă soluționată nu are deci nicio relevanță sub aspectul analizat, cu atât mai mult cu cât acest impediment putea fi depășit anterior promovării acestei acțiuni în revendicare de drept comun, instanța supremă reținând în mod constant în deciziile sale că obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea persoanelor ce au formulat notificări de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă sau după caz, chiar a refuzului emiterii unui răspuns, instanțele având în această situație jurisdicție deplină, legea specială aducând, de altfel, chiar perfecționări sistemului reparator.

Față de cele reținute anterior, nu pot fi primite nici criticile apelantei vizând modul în care s-au încuviințat și administrat probele în fața primei instanțe, precum și cele referitoare la valoarea probatorie a înscrisurilor prezentate de părți în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară. De asemenea, nu poate fi reținut nici punctul de vedere al apelantei reclamante privind necesitatea completării probatoriului asupra împrejurării unei posibile înstrăinări a terenului revendicat de către autorii săi, având în vedere apărările intimatului; alte dovezi erau inutile în condițiile în care nu s-a probat existența dreptului de proprietate, privit ca un bun actual, în patrimoniul reclamantei care a formulat prezenta acțiune reală, acțiune ce este astfel neîntemeiată, cum s-a reținut și prin hotărârea apelată.

Și criticile referitoare la motivarea contradictorie în soluționarea cererii de revendicare sunt nefondate, ținând seama de cele prezentate anterior privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (și, după caz, a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, incidente cel puțin în privința titlului de proprietate exhibat de intimat) și concursul dintre norma specială și norma generală, inclusiv prin prisma considerentelor deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, conform celor deja arătate. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta , invocând următoarele motive: 1. Instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C.proc.civ.).

Deși a primit criticile r eferitoare la forța probantă a contractului de cesiune și a apreciat că acesta este translativ de drepturi, instanța de apel a constatat totuși că reclamanta a dobândit prin cesiune doar vocația valorificării dreptului de persoană îndreptățită la restituire potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, calitatea acesteia de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv urmând a fi stabilită numai după parcurgerea procedurii administrative speciale. Aceste aprecieri sunt greșite întrucât, potrivit clauzelor contractuale, cesionara a primit de la cedent „toate drepturile deținute de acesta prin moștenire asupra moșiei Dudești - Cioplea, indiferent în proprietatea și posesia cui se află în prezent”.

Conform contractului menționat, nu fac obiectul cesiunii drepturile asupra imobilelor situate în București - obiect al unor dosare administrative aflate spre soluționare la Primăria Municipiului București la acea dată -, precum și drepturile cedate anterior prin alte contracte de cesiune. Simpla lecturare a contractului dezvăluie intenția cedentului, aceea de a excepta de la cesiune tocmai drepturile asupra imobilelor ce făceau obiectul unor notificări întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001. Raportat la obiectul precis determinat al contractului, este evident că cesionara nu a dobândit „doar vocația valorificării dreptului de persoană îndreptățită la restituire conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca urmare a notificărilor formulate în acest scop de cedent”, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Mai mult, cedentul chiar a declarat, în cuprinsul contractului că este de acord ca cesionarul să formuleze orice acțiune în justiție pentru valorificarea drepturilor obținute, cedentul însuși sau moștenitorii acestuia nemaiavând calitate procesuală într-o astfel de situație. Așadar, interpretând clauzele contractuale, potrivit art. 982 C.civ. și având în vedere voința reală a părților, potrivii art. 977 C.civ., instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății; în realitate, exact drepturile ce făceau obiectul Legii nr. 10/2001 nu au fost cedate prin contractul de cesiune supus analizei, acestea rămânând în continuare în patrimoniul cedentului. La momentul încheierii contractului de cesiune, erau deja emise de către Primarul Municipiului București, în favoarea cedentului, dispoziții de restituire în natură pentru imobilele situate în București, astfel că era imposibil ca acestea să fi făcut obiectul cesiunii.

În consecință, dreptul de proprietate al reclamantei s-a consolidat prin încheierea contractului, cu atât mai mult cu cât chiar instanța de apel a apreciat că cesiunea este translativă de drepturi și are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. În speță, prin contractul de cesiune analizat s-a realizat transmiterea dreptului din patrimoniul cedentului în cel al cesionarei, așa încât aceasta din urmă justifică existența dreptului de proprietate asupra imobilului în propriul său patrimoniu. Drept urmare, în cauză, calitatea procesuală activă trebuie privită numai ca fiind în strânsă legătură cu calitatea reclamantei de proprietar al bunului revendicat, dobândită ca efect al încheierii contractului de cesiune.

La data promovării acțiunii, erau în vigoare dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care consfințeau continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil. În plus, în dosarul nr. 24721/2/2005, în care reclamanta a fost parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială a recunoscut efectul translativ al dreptului de proprietate asupra unui alt imobil, drept dobândit printr-un contract de cesiune încheiat în condiții similare. 2. Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.). Motivarea instanței de apel, deși aparent se referă la netemeinicie, vizează, în realitate, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, aspect care nu a fost pus în discuția părților.

Instanța de apel, în mod greșit nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților, apreciind că dispozițiile legale aplicabile speței sunt cele conținute de Legea nr. 10/2001 și limitându-se să arate că respectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 18/1991 poate fi analizată numai în măsura în care instanța este sesizată cu o acțiune în nulitate absolută. Reclamanta nu a contestat, însă, respectarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991 la emiterea titlului de proprietate nr. 29939/1996, ce reprezintă titlul pârâtului. Dimpotrivă, aceasta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 480 C.civ., ceea ce impunea compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, respectiv analizarea efectelor produse de fiecare titlu în parte, compararea titlurilor originare de proprietate, fără însă a se analiza respectarea unor dispoziții imperative la emiterea acestora.

Este greșită opinia instanței de apel potrivit căreia simpla preluare a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 - preluare abuzivă în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001- face ca în cauză să fie aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 în detrimentul reglementărilor de drept comun, pe care reclamanta și-a fundamentat în drept acțiunea. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, întrucât imobilul revendicat nefiind deținut de stat, ci de o persoană fizică, parcurgerea procedurii administrative prevăzute de această lege nu era posibilă, neexistând o unitate deținătoare dintre cele prevăzute de art. 20 alin. 1 care să poată fi notificată pentru restituirea în natură a bunului.

Acțiunea în revendicare prin care se tinde la compararea titlurilor este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie, iar nu dispozițiilor legii speciale. Fac obiectul Legii nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, criteriul prin care acestea sunt identificate fiind cel stabilit de art. 21 din lege. Așadar, simpla împrejurare că imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă un criteriu suficient pentru a-i fi aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Numai dacă acest imobil ar fi făcut parte din cele enumerate de legiuitor prin dispozițiile art. 21 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ar fi avut suport legal opiniile instanței de apel. Întrucât prevederile Legii nr. 10/2001 nu au legătură cu prezenta cauză, nu era necesar nici a se rezolva raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991 în funcție de domeniul de aplicare al fiecăreia, astfel cum apreciază instanța de apel. Chiar dacă s-ar admite că ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, opinia instanței de apel referitoare la prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite este greșită. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție, atunci când există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Astfel, se impune înlăturarea normei interne speciale, în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitate instituită în mod expres și de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin această Decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a urmărit să rezolve și dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poată fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o asemenea acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În speță, legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod constant, în fiecare speță în parte, CEDO a analizat respectarea ori încălcarea condiției existenței unui „bun”, în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1. CEDO a apreciat ca fiind întrunită această cerință atunci când titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care imobilul a ajuns în posesia unui subdobânditor înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului de proprietate. În cauza Czaran și Grofcsik împotriva României, Curtea Europeană a constatat că „instanțele interne au reținut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților.

Faptul că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un „bun” în sensul Convenției”. Zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului său, asociată cu lipsa totală a despăgubirilor, a făcut-o pe aceasta să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, tot Curtea Europeană a stabilit, în cauza Porțeanu împotriva României, faptul că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ea și reclamanta din prezenta cauză, au fost lipsite de bunurile lor.

În cauza Viașu împotriva României, s-a arătat că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de Convenție și de Protocolul nr. 1. Astfel, în aplicarea raționamentului expus de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea legii interne speciale.

Reclamanta din prezenta cauză deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, întrucât în cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul acestuia de restituire în natură a proprietății sale, iar acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială” de protejat. De asemenea, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea retroactivă a vechiului drept.

Potrivit Convenției, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura corespunde criteriului proporționalității. În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înaintate de ratificarea convenției. Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - legislativă, administrativă sau judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru împotriva României). Curtea Europeană a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea restituirii imobilelor deținute în baza actelor normative de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.

În consecință, motivarea instanței de apel în sensul că reclamanta din prezenta cauză nu se poate prevala de un bun în sensul Convenției este greșită, fiind în totală neconcordanță cu prevederile Convenției și cu jurisprudența actuală a Curții Europene. Întrucât înlăturarea legii speciale se realizează prin efectul Convenției Europene, fapt permis atât de Constituție, cât și de Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, nedând eficiență dispozițiilor Convenției. Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că aceasta nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați, și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită de reclamantă și de autorii săi. Obligativitatea de a urma procedura prevăzută de legea specială nu există, atâta timp cât, în cadrul Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat admisibilitatea aplicării dreptului comun în materia revendicării, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene. În consecință, întrucât în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008, trebuie să se procedeze la compararea titlurilor autorilor părților, urmând să constate că este preferabil titlul reclamantei și al autorilor acesteia, fiind primul în timp și mai puternic în drept, spre deosebire de cel al pârâtului, este ulterior și provine de la un neproprietar - statul român.

3. Instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care se impune casarea hotărârii recurate în baza art. 312 alin. 3 C.proc.civ. Deși a respins apelul ca nefondat, curtea de apel a nu a intrat în cercetarea fondului, considerentele deciziei pronunțate vizând exclusiv inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în raport de existența Legii nr. 10/2001. Or, aspectul inadmisibilității nu a fost invocat de pârât și nici pus în discuția părților de către instanță. Într-o acțiune clasică în revendicare, fundamentată pe art. 480 C.civ., cercetarea fondului presupune compararea titlurilor părților, din autor în autor, urmând a se da preferabilitate celui mai vechi și mai bine caracterizat.

În acest sens au fost și motivele de apel ale reclamantei, or instanța nu a făcut referire în considerentele hotărârii pronunțate la titlurile prezentate de părți, limitându-se să respingă acțiunea pentru incidența legii speciale, ceea ce echivalează cu pronunțarea asupra inadmisibilității acțiunii, iar nu asupra fondului acesteia. 4. Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C.proc.civ.). Prin neaplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, instanța de apel a contestat puterea legală și aplicarea cu prioritate a acestora. Prioritatea reglementărilor internaționale în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturi fundamentale ale omului este consfințită de art. 20 din Constituția României.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Stabilind că prin contractul de cesiune de care s-a prevalat în proces, reclamanta a dobândit doar vocația valorificării dreptului de persoană îndreptățită la restituirea imobilului litigios potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului de cesiune dedus judecății, criticile în acest nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a denaturat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei din contractul de cesiune autentificat sub nr. 1267/2006 care viza drepturile ce i-au fost transmise de cedent.

Potrivit acestei clauze, „Eu, R.E.I.D., în calitate de unic moștenitor al Moșiei Dudești-Cioplea (…) cedez definitiv și irevocabil doamnei C.M., toate drepturile ce le dețin prin moștenire asupra moșiei Dudești-Cioplea, indiferent în proprietatea și posesia cui se află în prezent, mai puțin drepturile asupra imobilelor situate în București, str. L.R., sect. 3 (notificare nr. 3354/2001), str. I., sect. 3 (notificarea nr. 3356/2001), I., sect. 3 (notificarea nr. 3355/2001), ce fac obiectul dosarelor depuse la Primăria Municipiului București și drepturile cedate doamnei C.M.

prin contractele de cesiune autentificate sub nr. 1396/2004, nr. 1395/2004 și nr. 1394/2004 de BNP R.C.” Rezultă că obiectul cesiunii este precis și clar determinat în contract ca fiind reprezentat de drepturile deținute de cedent, în calitatea sa de unic moștenitor al fostului proprietar al moșiei Dudești-Cioplea, deci de drepturile succesorale ale cedentului de pe urma fostului proprietar al moșiei Dudești-Cioplea. Or, tocmai în acest sens s-a pronunțat și instanța de apel, reținând în primul paragraf al motivării propriu-zise a deciziei recurate că „prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 1267/2006 de B.N.P.A. R.C.

și B.B., reclamanta a dobândit toate drepturile deținute de cedent, în calitatea sa de unic moștenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu.” Pornind de la obiectul neîndoielnic al contractului de cesiune, astfel cum a fost menționat mai sus, instanța de apel a stabilit corect că drepturile dobândite de cesionară sunt drepturile succesorale ale cedentului, care încorporează vocația autorului la valorificarea dreptului de persoană îndreptățită la restituirea imobilului litigios, potrivit procedurii legii speciale de reparație, aplicabilă imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada comunistă, categorie din care se pretinde a face parte și imobilul litigios.

În acest sens, trebuie avut în vedere că prin cesiunea de drepturi succesorale se transmite cesionarului universalitatea patrimoniului succesoral, cesionarul luând locul cedentului-moștenitor și fiind pus în situația acestuia, atât în privința drepturilor, cât și a obligațiilor transmise de defunct. Drepturile patrimoniale ale cedentului, decurgând din calitatea sa de moștenitor, încorporează și vocația la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece în cadrul universalității patrimoniale transmise pe cale succesorală pot fi exercitate toate acțiunile cu caracter patrimonial, inclusiv cele necesare aducerii unor bunuri în emolumentul moștenirii. Cum, în speță, reclamanta a pretins că imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, restituirea acestuia intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. 1 cu referire la art. 2 alin. 1 lit. a din acest act normativ.

Față de această situație, raportat la obiectul contractului de cesiune, în mod legal instanța de apel a tras concluzia că reclamanta-cesionată a dobândit vocația la valorificarea dreptului de persoană îndreptățită la restituirea imobilului litigios, conform procedurii legii speciale de reparație pentru imobilele preluate abuziv de stat. Ceea ce a existat în patrimoniul cedentului, în calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar pretins deposedat abuziv de stat în perioada comunistă, a fost vocația la valorificarea dreptului de persoană îndreptățită la restituire potrivit procedurii Legii nr. 10/2001, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv de stat urmând a fi stabilită după epuizarea procedurii acestei legi.

Prin urmare, această vocație este dreptul transmis recurentei-reclamante prin contractul de cesiune, cesionarul neputând avea mai multe drepturi decât cele ale creditorului cedent, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet. Așa fiind, recurenta pretinde fără temei că prin contractul de cesiune i s-ar fi consolidat dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, concluzie care nu se justifică nici în raport de dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării acțiunii, cum greșit pretinde recurenta. Și aceasta pentru că, deși este adevărat că art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prevedea că, în cazul preluării fără titlu valabil, persoana îndreptățită își păstra calitatea de proprietar avută anterior preluării, textul prevedea în partea lui finală că această calitate putea fi exercitată numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Prin urmare, consolidarea dreptului de proprietate al celui deposedat fără titlu valabil de către stat presupunea, și în varianta inițială a Legii nr. 10/2001, urmarea procedurii acestei legi și îndeplinirea tuturor celorlalte condiții pe care ea le prevedea pentru restituirea bunului astfel preluat. În ce privește susținerea recurentei în sensul că Înalta Curte, Secția comercială i-ar fi recunoscut dobândirea dreptului de proprietate asupra unui alt imobil ca efect al unui contract de cesiune încheiat în condiții similare cu cel din speță, aceasta nu este de natură să infirme soluția pronunțată în cauză pe aspectul efectelor contractului de cesiune dedus judecății. În primul rând, hotărârile judecătorești nu reprezintă un precedent judiciar, în dreptul românesc, care să implice, în mod necesar, pronunțarea aceleiași soluții în cauze similare, cu ignorarea circumstanțelor particulare ale fiecărei spețe.

Pe de altă parte, din verificarea deciziei nr. 819/2008, pronunțată de ÎCCJ, Secția comercială nu se poate reține o situație similară cu cea din speță, în litigiul respectiv fiind recunoscută doar preluarea calității procesuale active a reclamantului inițial, R.E.I.D., de către numita C.M., ca efect al contractului de cesiune autentificat sub nr. 190/2007 având ca obiect drepturile litigioase din acel dosar. 2. Faptul că în soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății, curtea de apel a avut în vedere și prevederile Legii nr. 10/2001 nu înseamnă că nu a dat o rezolvare pe fond acestei cereri, ci pe excepția de inadmisibilitate, cum greșit pretinde recurenta.

Astfel, curtea de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 nu închide, în toate situațiile, calea acțiunii în revendicare la instanța de judecată, cum este și cazul în speță, numai că în soluționarea unei asemenea acțiuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege; mai precis, că soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C.civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care a procedat în continuare.

Prin urmare, soluția curții de apel vizează fondul acțiunii în revendicare, iar nu admisibilitatea acesteia, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate. Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Astfel, în condițiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. 1 raportat la art. 2 alin. 1 lit. a din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă la data de 08.06.2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că, în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

Recurenta susține fără temei că Legea nr. 10/2001 nu este incidentă speței, întrucât imobilul revendicat nu mai este deținut de stat, nemaiexistând astfel o „unitate deținătoare” a acestuia, care să fie sesizată cu notificare, în condițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001. Acest argument prezintă relevanță numai în ceea ce privește calea pe care recurenta o putea urma pentru a obține recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins asupra unui imobil preluat abuziv în perioada comunistă - care, în ipoteza din speță, este doar cea a acțiunii în revendicare împotriva actualului proprietar -, nu și regulile aplicabile pentru recunoașterea dreptului pretins.

Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege. Soluția este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. 4 C.proc.civ.

și care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Or, tocmai în acest sens a procedat și instanța de apel, care a verificat dacă reclamanta deține un „bun” în sensul Convenției, ceea ce exclude ideea că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu ar fi fost judecată pe fond, ci pe excepția de inadmisibilitate, așa încât toate criticile formulate în acest sens urmează a fi înlăturate.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigi