ÎCCJ, decizie (scj.ro #81863)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81863) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

1.

Imobil preluat abuziv de stat. Contract de cesiune. Notificare

formulată de cedent. Acțiune în revendicare a bunului formulată

de cesionar împotriva persoanei care îl deține în baza unui titlu de

proprietate. Respingerea acțiunii.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index

alfabetic :

acțiune în revendicare

-

contract de cesiune

-

imobil preluat abuziv de stat

Legea nr. 10/2001

Cod civil, art. 480

În soluționarea unei acțiuni în revendicarea unui imobil care a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, introdusă ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracție

de dispozițiile legii speciale de reparație.

În situația în care titlul invocat este un contract de cesiune, prin care

au fost cedate drepturile litigioase asupra unui imobil preluat abuziv de stat,

reclamantul nu poate pretinde că este titularul unui „bun actual” în

sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a

Curții Europene și nu are un drept la restituire care să îl

îndreptățească la redobândirea posesiei. Prin contractul de

cesiune s-a transmis ceea ce a existat în patrimoniul cedentului, în calitatea

sa de moștenitor al fostului proprietar deposedat abuziv de stat,

respectiv vocația la valorificarea dreptului de persoană

îndreptățită la restituire potrivit procedurii Legii nr.

10/2001, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului

preluat abuziv de stat urmând a fi stabilită după epuizarea

procedurii acestei legi.

Consolidarea dreptului de proprietate al celui deposedat

fără titlu valabil de către stat presupune deci urmarea

procedurii legii speciale și îndeplinirea tuturor celorlalte condiții

pe care ea le prevedea pentru restituirea bunului astfel preluat

.

ICCJ,

Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 7854 din 4 noiembrie 2011

Reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul P.I.P.,

solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie, terenul în suprafață de 3.150

mp, situat în București.

Prin sentința civilă nr. 1378 din 26.11.2009,

Tribunalul București, Secția a III-a civilă

a

respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei precum

și acțiunea ca neîntemeiate.

Tribunalul a reținut că reclamanta a susținut

că titlul de proprietate pe care îl deține pentru imobilul revendicat

este ordonanța de adjudecare autentificată sub nr. 1556 din

02.06.1903 și că acest act de proprietate recunoscut, pe de o parte,

de către instanțele judecătorești, iar pe de altă

parte, de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, este preferabil

titlului pârâtului, reprezentat de titlul de proprietate nr. 29939/1996, emis

în baza Legii nr. 18/1991.

Se susține că terenul litigios a făcut parte din

Moșia Dudești-Cioplea, iar această moșie a fost

proprietatea lui I.B.G., conform Ordonanței de Adjudecare autentificate

sub nr. 1556/1903. Faptul că terenul în litigiu a făcut parte din

această moșie nu face, însă, dovada dreptului de proprietate al

reclamantei asupra acestuia, iar din înscrisurile depuse, nu rezultă

că respectivul teren constituie obiectul contractului de cesiune

autentificat sub nr. 1267/2006. Acest contract nu individualizează terenul

ce constituie obiectul prezentei acțiuni în revendicare și nici nu conține

vreo clauză care să dispună cu privire la acesta.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că I.B.G.

(titularul ordonanței de adjudecare) nu a fost proprietarul întregii

moșii Dudești-Cioplea, în anul 1921 acesta deținând numai 300 ha de teren. De asemenea, I.B.G. a înstrăinat mai multe suprafețe de teren care,

inițial, făceau parte din moșia Dudești-Cioplea și nu

s-a făcut dovada că terenul rămas neînstrăinat cuprinde

și terenul ce constituie obiectul prezentei revendicări.

Pe de altă parte, contractul de cesiune autentificat sub

nr. 1267/2006 nu-i conferă reclamantei calitatea de proprietar asupra

terenului în litigiu, întrucât cesiunea, așa cum este definită de

Codul civil, nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de

proprietate.

Acest contract de cesiune are efecte, cel mult, în ceea ce privește un

eventual drept de creanță asupra terenului ce constituie obiectul

cesiunii, dar nu ține loc de titlu de proprietate asupra respectivului

teren.

Pârâtul deține pentru terenul în litigiu titlul de

proprietate nr. 29939/1996, titlu emis prin reconstituirea dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiind un titlu valabil și care nu a

fost contestat.

Comparând titlurile pe care părțile le dețin

pentru terenul în litigiu, tribunalul a constatat că pârâtul a făcut

dovada dreptului său de proprietate asupra acestuia și îl deține

în mod legal, în timp ce reclamanta nu a făcut dovada dreptului său

de proprietate asupra terenului, contractul de cesiune autentificat sub nr.

1267/2006 conferindu-i cel mult un eventual drept de creanță, dar nu

un drept de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 420 A  din 06.07.2010, Curtea de

Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie

a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței susmenționate.

Curtea de apel a reținut că,

prin

contractul de cesiune

autentificat sub nr. 1267/2006, reclamanta

a dobândit toate drepturile deținute de cedent, în calitatea sa de unic

moștenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu întrucât contractul

de cesiune este translativ de drepturi, având deci ca efect strămutarea

unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei

persoane, cesiunea producând, pe de altă parte,  efectele actelor juridice

care se realizează prin intermediul ei.

Astfel, reclamanta are posibilitatea de a-și valorifica,

inclusiv prin concursul justiției, acest drept, exercitând orice

acțiune civilă care poate constitui în acest mod un mijloc eficace de

apărare a dreptului respectiv.

În

speță, însă, este de necontestat că reclamanta a dobândit

prin cesiune doar vocația valorificării dreptului de persoană

îndreptățită la restituire conform procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, ca urmare a notificărilor formulate în acest scop de

cedent – calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului

preluat abuziv urmând a fi stabilită după epuizarea procedurii

respective.

Prin

urmare, nu pot fi primite aserțiunile reclamantei privitoare la faptul

că dreptul său de proprietate s-ar fi consolidat prin încheierea

contractului de cesiune.

Nu există nicio contradicție între recunoașterea

legitimării sale procesuale active – privită în strânsă

legătură cu cesiunea de drepturi susmenționată și,

implicit, cu legitimarea reclamantei în procedura de valorificare a dreptului

de proprietate pretins, în temeiul procedurilor prevăzute de Legea nr.

10/2001 – și împrejurarea refuzului primei instanțe de a-i

recunoaște reclamantei calitatea de proprietar actual a bunului revendicat

în cadrul acestei acțiuni petitorii deduse judecății, urmând a

se avea în vedere în acest sens și considerentele ce vor fi expuse în

continuare privind inexistența unui bun în patrimoniul

reclamantei-apelante.

Acțiunea în revendicare reprezintă un mijloc de

apărare a dreptului de proprietate, având ca finalitate recunoașterea

acestui drept real principal și redobândirea posesiei pierdute. În

măsura în care pârâtul invocă, la rândul său, un titlu de

proprietate asupra aceluiași bun revendicat, acțiunea în revendicarea

impune, de regulă, și compararea titlurilor de proprietate exhibate.

Invocând prevederile dreptului comun, respectiv

dispozițiile art. 480 C.civ., apelanta-reclamantă pretinde aplicarea

acestora în speță, în condițiile în care

imobilul

în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar

titlul de proprietate nr. 29939/1996 emis prin reconstituirea

dreptului de proprietate în favoarea intimatului-pârât, conform Legii fondului

funciar nr. 18/1991,

nu a fost anulat/declarat nul printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Or,

în situația în care bunul revendicat este un bun intrat în patrimoniul

statului în perioada regimului politic comunist, fiind preluat abuziv în sensul

dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, trebuie să se aibă

în vedere

regula de drept conform căreia concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, reținându-se astfel în cauză incidența legilor

reparatorii adoptate în materie, cu toate consecințele ce decurg din

aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare

formulată de reclamantă.

De

altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a

statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ.,

căci ar însemna să se încalce principiul

specialia generalibus

derogant

.

Criteriul

de

analiză al acțiunii în

revendicare promovate de reclamantă nu mai poate fi, deci, o simplă

comparare a titlurilor din

perspectiva

regulilor clasice prevăzute de art. 480 C.civ., având în vedere

incidența legii speciale de reparație.

Așa

cum se prevede expres de art. 480 C.civ., invocat de reclamantă ca temei

al acțiunii sale, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și

absolut, care trebuie exercitat „în limitele determinate de lege”.

Potrivit

dispozițiilor art. 8 alin. 1 și alin. 2  din Legea nr. 18/1991,

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se

găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în

condițiile acestui act normativ

prin reconstituirea dreptului

de proprietate sau constituirea acestui drept

, cu

respectarea procedurilor și termenelor impuse de acesta, de

prevederile legii beneficiind membrii cooperatori care au adus pământ în

cooperativa agricolă de producție sau cărora li s-a preluat în

orice mod teren de către aceasta, precum și, în condițiile legii

civile, moștenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus

pământ în cooperativă și alte persoane anume stabilite de lege.

Reconstituirea dreptului conform acestei legi speciale are

caracterul unei adevărate reîmproprietăriri a celor care au pierdut

proprietatea asupra terenurilor o dată cu realizarea

cooperativizării; în plus, prin intrarea în vigoare a legii fondului

funciar, în patrimoniul celor îndreptățiți la reconstituirea

dreptului de proprietate nu s-a născut

ope legis

, în mod direct, un

drept de proprietate, ci doar un drept la reconstituire (sau constituire,

după caz), ce poate fi valorificat prin formularea în termen a cererii de

reconstituire în vederea dobândirii (redobândirii) dreptului de proprietate.

Intimatul-pârât a recurs la procedura prevăzută de

Legea nr. 18/1991, iar respectarea dispozițiilor imperative ale acestei

legi în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea

intimatului-pârât, care invocă în apărare propriul titlu obținut

pe această cale, poate fi analizată de instanță numai în

măsura în care ar fi fost sesizat de persoana interesată printr-o

acțiune fundamentată pe prevederile art. II și III din Legea nr.

169/1997.

Pe de altă parte, reclamanta a susținut în cauză

că terenul revendicat ar fi fost preluat abuziv de la autorul său nu

prin aplicarea Legii nr. 187/l945 privind reforma agrară (reformă ce

a afectat și moșia Dudești-Cioplea, cum reiese din adresa

nr.1206/413/2003 a Direcției Patrimoniu Evidența Proprietății.

Cadastru. Serviciul Evidența Proprietății din cadrul P.M.B.), ci

în baza Decretului nr. 92/1950, potrivit mențiunilor înscrise la

poziția 2849 din lista anexă la acesta și cu aplicarea

dispozițiilor art. 4 din decret, conform cărora "prin imobile în

sensul prezentului decret se înțeleg atât terenul cu construcțiunile,

cât și instalațiile aferente, cu întreg utilajul existent pentru

întreținerea imobilului"; totodată, a susținut că în

speță nu există identitate între cele consemnate în actul de preluare

și situația reală de fapt.

Având

în vedere și aceste susțineri, urmează a se constata că

prin dispozițiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut expres

obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001

pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reținut deja

și prin decizia instanței supreme mai sus arătată, în

interpretarea textelor legale anterioare.

Rezultă, așadar, că numai în cadrul acestei

proceduri se poate stabili în ce măsură reclamanta, care a formulat o

notificare în conformitate cu Legea nr. 10/2001, este persoană

îndreptățită la restituire, astfel cum aceasta pretinde în

speță, clarificându-se, după caz, și raportul dintre cele

două legi speciale – Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 – în

raport de domeniul de aplicare a fiecăreia și de dispozițiile

exprese ale art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă, având în vedere art. 20 alin. 2 din Constituția României

și prioritatea normei din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Înalta Curte a mai reținut prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie

2008 că, față de neconvenționalitatea unor dispoziții

ale legii speciale, nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i

se asigure accesul la justiție, în speță

apelanta-reclamantă nu poate invoca un bun actual, aflat în patrimoniul

său, pentru a beneficia de protecția prevăzută de art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Dreptul

de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei

nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu,

astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind

acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea

unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat

în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1” (

Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei

din 4 octombrie

1977).

În

același context, instanța europeană a considerat că, în

măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile

esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului

sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă

între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de

îndreptățită din punct de vedere moral, și o

„speranță legitimă”, de natură mult mai concretă,

bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară

(Hotărârea în cauza

Kopecky contra Slovaciei

din

28

septembrie 2004). În același sens, în cauza

Brezny și Brezny

contra Slovaciei

din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de

proprietate în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât

statul refuzase să restituie proprietățile confiscate în 1973

și 1976 din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile impuse de

legea națională pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a

declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă

la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca

solicitanți, sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar

fără a demonstra „că sunt titularii vreunui drept de a

obține repararea prejudiciului”.

Apelanta-reclamantă

s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției numai dacă ar

dovedi, în cauza de față, că întrunește toate

condițiile legii speciale pentru a beneficia de restituirea imobilului

preluat abuziv.

Această

situație juridică nu se poate dovedi, însă, decât în cadrul

și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin

decizia sau dispoziția emisă de unitatea

deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea

notificării care atestă calitatea notificatoarei de persoană

îndreptățită la restituire (în natură sau în echivalent,

dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă,)

ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de

restituire.

Susținerile

apelantei referitoare la faptul că printr-o hotărâre

judecătorească  ar fi fost obligați Primarul General al

Municipiului București și Municipiul București să

soluționeze notificarea privind imobilul în litigiu, nu pot fi primite în

sprijinul ideii că dreptul său de proprietate i-ar fi fost recunoscut

pe cale judecătorească, printr-o atare hotărâre

reținându-se doar îndreptățirea reclamantei la valorificarea

dreptului pretins prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ca

urmare a notificării formulate în acest scop, notificare la care nu s-a

răspuns.

Împrejurarea

că notificarea nu a fost încă soluționată nu are deci nicio

relevanță sub aspectul analizat, cu atât mai mult cu cât acest

impediment putea fi depășit anterior promovării acestei

acțiuni în revendicare de drept comun, instanța supremă

reținând în mod constant în deciziile sale că obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută

de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea persoanelor ce au formulat

notificări de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea

contestării dispoziției emise de autoritatea competentă sau

după caz, chiar a refuzului emiterii unui răspuns, instanțele având

în această situație jurisdicție deplină, legea

specială aducând, de altfel, chiar perfecționări sistemului

reparator.

Față

de cele reținute anterior, nu pot fi primite nici criticile apelantei

vizând modul în care s-au încuviințat și administrat probele în

fața primei instanțe, precum și cele referitoare la valoarea

probatorie a înscrisurilor prezentate de părți în cadrul

acțiunii în revendicare imobiliară.

De

asemenea, nu poate fi reținut nici punctul de vedere al apelantei

reclamante privind necesitatea completării probatoriului asupra

împrejurării unei posibile înstrăinări a terenului revendicat de

către autorii săi, având în vedere apărările intimatului;

alte dovezi erau inutile în condițiile în care nu s-a probat

existența dreptului de proprietate, privit ca un bun actual, în

patrimoniul reclamantei care a formulat prezenta acțiune reală,

acțiune ce este astfel neîntemeiată, cum s-a reținut și

prin hotărârea apelată.

Și

criticile referitoare la motivarea contradictorie în soluționarea cererii

de revendicare sunt nefondate, ținând seama de cele prezentate anterior

privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

(și, după caz, a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, incidente cel

puțin în privința titlului de proprietate exhibat de intimat) și

concursul dintre norma specială și norma generală, inclusiv prin

prisma considerentelor deciziei pronunțate în recursul în interesul legii,

conform celor deja arătate.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs

reclamanta

,

invocând următoarele motive:

dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C.proc.civ.).

Deși a primit

criticile r

eferitoare

la forța probantă a contractului de cesiune și a apreciat

că acesta este translativ de drepturi, instanța de apel a constatat

totuși că reclamanta a dobândit prin cesiune doar vocația

valorificării dreptului de persoană îndreptățită la

restituire potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, calitatea

acesteia de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv

urmând a fi stabilită numai după parcurgerea procedurii

administrative speciale.

Aceste aprecieri sunt greșite întrucât, potrivit clauzelor

contractuale, cesionara a primit de la cedent „toate drepturile deținute

de acesta prin moștenire asupra moșiei Dudești - Cioplea,

indiferent în proprietatea și posesia cui se află în prezent”.

Conform contractului menționat, nu fac obiectul cesiunii

drepturile asupra imobilelor situate în București - obiect al unor dosare

administrative aflate spre soluționare la Primăria Municipiului București la acea dată -, precum și drepturile

cedate anterior prin alte contracte de cesiune.

Simpla lecturare a contractului dezvăluie intenția cedentului,

aceea de a excepta de la cesiune tocmai drepturile asupra imobilelor ce

făceau obiectul unor notificări întemeiate pe prevederile Legii nr.

10/2001.

Raportat la obiectul precis determinat al contractului, este

evident că cesionara nu a dobândit „doar vocația valorificării

dreptului de persoană îndreptățită la restituire conform

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca urmare a notificărilor

formulate în acest scop de cedent”, cum în mod greșit a reținut

instanța de apel.

Mai mult, cedentul chiar a declarat, în cuprinsul contractului

că este de acord ca cesionarul să formuleze orice acțiune în

justiție pentru valorificarea drepturilor obținute, cedentul

însuși sau moștenitorii acestuia nemaiavând calitate procesuală

într-o astfel de situație.

Așadar, interpretând clauzele contractuale, potrivit art.

982 C.civ. și având în vedere voința reală a părților,

potrivii art. 977 C.civ., instanța de apel a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății; în realitate, exact drepturile ce

făceau obiectul Legii nr. 10/2001 nu au fost cedate prin contractul de

cesiune supus analizei, acestea rămânând în continuare în patrimoniul

cedentului.

La momentul încheierii contractului de cesiune, erau deja emise

de către Primarul Municipiului București, în favoarea cedentului,

dispoziții de restituire în natură pentru imobilele situate în București,

astfel că era imposibil ca acestea să fi făcut obiectul

cesiunii.

În consecință, dreptul de proprietate al reclamantei

s-a consolidat prin încheierea contractului, cu atât mai mult cu cât chiar

instanța de apel a apreciat că cesiunea este translativă de

drepturi și are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din

patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane.

În speță, prin contractul de cesiune analizat s-a

realizat transmiterea dreptului din patrimoniul cedentului în cel al

cesionarei, așa încât aceasta din urmă justifică existența

dreptului de proprietate asupra imobilului în propriul său patrimoniu.

Drept urmare, în cauză, calitatea procesuală activă trebuie

privită numai ca fiind în strânsă legătură cu calitatea

reclamantei de proprietar al bunului revendicat, dobândită ca efect al

încheierii contractului de cesiune.

La data promovării acțiunii, erau în vigoare

dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care consfințeau

continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul persoanelor ale

căror imobile au fost preluate fără titlu valabil.

În plus, în dosarul nr. 24721/2/2005, în care reclamanta a fost

parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

comercială a recunoscut efectul translativ al dreptului de proprietate

asupra unui alt imobil, drept dobândit printr-un contract de cesiune încheiat

în condiții similare.

temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a

legii

(art. 304

pct. 9 C.proc.civ.).

Motivarea instanței de apel, deși aparent se

referă la netemeinicie, vizează, în realitate, inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001,

aspect care nu a fost pus în discuția părților.

Instanța de apel, în mod greșit nu a procedat la

compararea titlurilor de proprietate ale părților, apreciind că

dispozițiile legale aplicabile speței sunt cele conținute de

Legea nr. 10/2001 și  limitându-se să arate că respectarea

dispozițiilor imperative ale Legii nr. 18/1991 poate fi analizată

numai în măsura în care instanța este sesizată cu o acțiune

în nulitate absolută.

Reclamanta nu a contestat, însă, respectarea

dispozițiilor Legii nr. 18/1991 la emiterea titlului de proprietate nr.

29939/1996, ce reprezintă titlul pârâtului.

Dimpotrivă, aceasta și-a întemeiat acțiunea pe

prevederile art. 480 C.civ., ceea ce impunea compararea titlurilor de

proprietate exhibate de părți, respectiv analizarea efectelor produse

de fiecare titlu în parte, compararea titlurilor originare de proprietate,

fără însă a se analiza respectarea unor dispoziții

imperative la emiterea acestora.

Este greșită opinia instanței de apel potrivit

căreia simpla preluare a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 -

preluare abuzivă în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr.

10/2001- face ca în cauză să fie aplicabile dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001 în detrimentul reglementărilor de drept

comun, pe care reclamanta și-a fundamentat în drept acțiunea.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu își găsesc

aplicabilitatea în speță, întrucât imobilul revendicat nefiind

deținut de stat, ci de o persoană fizică, parcurgerea procedurii

administrative prevăzute de această lege nu era posibilă, neexistând

o unitate deținătoare dintre cele prevăzute de art. 20 alin. 1

care să poată fi notificată pentru restituirea în natură a

bunului.

Acțiunea în revendicare prin care se tinde la compararea

titlurilor este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie, iar

nu dispozițiilor legii speciale.

Fac obiectul Legii nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv

de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, precum și cele

preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și

nerestituite, criteriul prin care acestea sunt identificate fiind cel stabilit

de art. 21 din lege.

Așadar, simpla împrejurare că imobilul ce face

obiectul prezentei acțiuni a fost preluat de către stat în baza

Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă un criteriu suficient pentru a-i fi

aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Numai dacă

acest imobil ar fi făcut parte din cele enumerate de legiuitor prin

dispozițiile art. 21 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ar fi

avut suport legal opiniile instanței de apel.

Întrucât prevederile Legii nr. 10/2001 nu au legătură

cu prezenta cauză, nu era necesar nici a se rezolva raportul dintre Legea

nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991 în funcție de domeniul de aplicare

al fiecăreia, astfel cum apreciază instanța de apel.

Chiar dacă s-ar admite că ar fi aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, opinia instanței de apel referitoare

la prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție - Secțiile Unite este greșită.

Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție,

atunci

când există neconcordanțe între pactele și tratatele

internaționale la care România este parte și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale. Astfel, se impune

înlăturarea normei interne speciale, în virtutea prevalenței normei

internaționale, posibilitate instituită în mod expres și de Decizia

nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin această Decizie, Înalta Curte de Casație și

Justiție a urmărit să rezolve și dacă prioritatea

Convenției Europene a Drepturilor Omului poată fi dată și

în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

respectiv dacă o asemenea acțiune poate constitui un remediu efectiv,

care să acopere, până la o eventuală intervenție

legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale.

În speță, legea internă intră în conflict cu

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod constant, în fiecare speță în parte, CEDO a

analizat respectarea ori încălcarea condiției existenței unui

„bun”,

în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1.

CEDO a apreciat ca fiind întrunită această

cerință atunci când titularul dreptului deține doar un „interes

patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu

aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește

cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care imobilul a ajuns în

posesia unui subdobânditor înainte de pronunțarea unei hotărâri

judecătorești de recunoaștere a dreptului de proprietate.

În cauza Czaran și Grofcsik împotriva României, Curtea

Europeană a constatat că „instanțele interne au reținut, în

motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără

titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect

retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul că

dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul

hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate conduce

la concluzia că aceștia nu ar avea un „bun” în sensul

Convenției”.

Zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei

asupra bunului său, asociată cu lipsa totală a

despăgubirilor, a făcut-o pe aceasta să suporte o sarcină

disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul

la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În plus, tot Curtea Europeană a stabilit, în cauza

Porțeanu împotriva României,

faptul că nici Legea nr. 10/2001,

nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza

absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către

persoane care, la fel ea și reclamanta din prezenta cauză, au fost

lipsite de bunurile lor.

În cauza Viașu împotriva României,

s-a

arătat că atunci când principiul restituirii proprietăților

confiscate abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu

privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin

legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități,

poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei

reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia

de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a

dreptului de proprietate garantat de Convenție și de Protocolul nr.

1.

Astfel, în aplicarea raționamentului expus de Curtea

Europeană, instanța națională nu poate decât să

constate inaplicabilitatea legii interne speciale.

Reclamanta din prezenta cauză deține un drept

patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la CEDO, întrucât în cauza Păduraru împotriva

României,

Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în

interesul acestuia de restituire în natură a proprietății sale,

iar acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o

„valoare patrimonială” de protejat.

De asemenea, Curtea Europeană a atras atenția și

asupra art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001,

care prevede în mod expres

că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a

însușit fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de

recunoașterea retroactivă a vechiului drept.

Potrivit Convenției, privarea de proprietate poate fi

justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit

pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege, iar măsura corespunde criteriului

proporționalității.

În evaluarea proporționalității măsurii

statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană

ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de

asigurarea unui just echilibru între cerințele interesului general al

comunității și imperativele protejării drepturilor

fundamentale

ale

individului,

înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății,

sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca

atare în legislația națională.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a

reglementa, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete,

condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost

transferate înaintate de ratificarea convenției.

Cu toate

acestea, în măsura în care

se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor

proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de

clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea

insecurității juridice și a incertitudinii - legislativă,

administrativă sau judiciară - pentru subiectele de drept vizate de

măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru împotriva

României).

Curtea Europeană a constatat neîndeplinirea de către

stat a obligației de a reglementa în timp util și de o manieră

coerentă chestiunea restituirii imobilelor deținute în baza actelor

normative de naționalizare, cu consecința creării unui climat de

incertitudine generală.

În consecință, motivarea instanței de apel în

sensul că reclamanta din prezenta cauză nu se poate prevala de un bun

în sensul Convenției este greșită, fiind în totală

neconcordanță cu prevederile Convenției și cu

jurisprudența actuală a Curții Europene.

Întrucât înlăturarea legii speciale se realizează prin

efectul Convenției Europene, fapt permis atât de Constituție, cât

și de Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii,

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, nedând

eficiență dispozițiilor Convenției.

Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile

Legii nr. 10/2001, apreciind că aceasta nu funcționează în

prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei

despăgubiri vechilor proprietari deposedați, și că această

lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor,

datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune

drept unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate

suferită de reclamantă și de autorii săi.

Obligativitatea de a urma procedura prevăzută de legea

specială nu există, atâta timp cât, în cadrul Deciziei nr. 33/2008,

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat admisibilitatea

aplicării dreptului comun în materia revendicării, în

concordanță cu jurisprudența Curții Europene.

În consecință, întrucât în prezenta cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici ale deciziei în

interesul legii nr. 33/2008, trebuie să se procedeze la compararea

titlurilor autorilor părților, urmând să constate că este

preferabil titlul reclamantei și al autorilor acesteia, fiind primul în

timp și mai puternic în drept, spre deosebire de cel al pârâtului, este

ulterior și provine de la un neproprietar - statul român.

3.

Instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, motiv pentru care se impune casarea hotărârii

recurate în baza art. 312 alin. 3 C.proc.civ.

Deși

a respins apelul ca nefondat, curtea de apel a nu a intrat în cercetarea

fondului, considerentele deciziei pronunțate vizând exclusiv

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun în raport de existența Legii nr.

10/2001.

Or,

aspectul inadmisibilității nu a fost invocat de pârât și nici

pus în discuția părților de către instanță.

Într-o

acțiune clasică în revendicare, fundamentată pe art. 480 C.civ.,

cercetarea fondului presupune compararea titlurilor părților, din

autor în autor, urmând a se da preferabilitate celui mai vechi și mai bine

caracterizat. În acest sens au fost și motivele de apel ale reclamantei,

or instanța nu a făcut referire în considerentele hotărârii

pronunțate la titlurile prezentate de părți, limitându-se

să respingă acțiunea pentru incidența legii speciale, ceea

ce echivalează cu pronunțarea asupra inadmisibilității

acțiunii, iar nu asupra fondului acesteia.

4.

Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii

judecătorești (art. 304 pct. 4 C.proc.civ.).

Prin

neaplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană, instanța de apel a contestat puterea

legală și aplicarea cu prioritate a acestora. Prioritatea

reglementărilor internaționale în cazul în care există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturi

fundamentale ale omului este consfințită de art. 20 din

Constituția României.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

prevalat în proces, reclamanta a dobândit doar vocația valorificării

dreptului de persoană îndreptățită la restituirea

imobilului litigios potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

instanța de apel nu a schimbat înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al contractului de cesiune dedus judecății,

criticile în acest nefiind fondate, cu consecința

inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 8 C.proc.civ.

Contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel nu a denaturat

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei din

contractul de cesiune autentificat sub nr. 1267/2006 care viza drepturile ce

i-au fost transmise de cedent.

Potrivit

acestei clauze, „Eu, R.E.I.D., în calitate de unic moștenitor al

Moșiei Dudești-Cioplea (…) cedez definitiv și irevocabil doamnei

C.M., toate drepturile ce le dețin prin moștenire asupra moșiei

Dudești-Cioplea, indiferent în proprietatea și posesia cui se

află în prezent, mai puțin drepturile asupra imobilelor situate în

București, str. L.R., sect. 3 (notificare nr. 3354/2001), str. I., sect. 3

(notificarea nr. 3356/2001), I., sect. 3 (notificarea nr. 3355/2001), ce fac

obiectul dosarelor depuse la Primăria Municipiului București și

drepturile cedate doamnei C.M. prin contractele de cesiune autentificate sub

nr. 1396/2004, nr. 1395/2004 și nr. 1394/2004 de BNP R.C.”

Rezultă

că obiectul cesiunii este precis și clar determinat în contract ca

fiind reprezentat de drepturile deținute de cedent, în calitatea sa de

unic moștenitor al fostului proprietar al moșiei

Dudești-Cioplea, deci de drepturile succesorale ale cedentului de pe urma

fostului proprietar al moșiei Dudești-Cioplea. Or, tocmai în acest

sens s-a pronunțat și instanța de apel, reținând în primul

paragraf al motivării propriu-zise a deciziei recurate că „prin contractul

de cesiune autentificat sub nr. 1267/2006 de B.N.P.A. R.C. și B.B.,

reclamanta a dobândit toate drepturile deținute de cedent, în calitatea sa

de unic moștenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu.”

Pornind

de la obiectul neîndoielnic al contractului de cesiune, astfel cum a fost

menționat mai sus, instanța de apel a stabilit corect că

drepturile dobândite de cesionară sunt drepturile succesorale ale

cedentului, care încorporează vocația autorului la valorificarea

dreptului de persoană îndreptățită la restituirea

imobilului litigios, potrivit procedurii legii speciale de reparație,

aplicabilă imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada

comunistă, categorie din care se pretinde a face parte și imobilul

litigios.

În

acest sens, trebuie avut în vedere că prin cesiunea de drepturi

succesorale se transmite cesionarului universalitatea patrimoniului succesoral,

cesionarul luând locul cedentului-moștenitor și fiind pus în

situația acestuia, atât în privința drepturilor, cât și a

obligațiilor transmise de defunct.

Drepturile

patrimoniale ale cedentului, decurgând din calitatea sa de moștenitor,

încorporează și vocația la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece în cadrul

universalității patrimoniale transmise pe cale succesorală pot

fi exercitate toate acțiunile cu caracter patrimonial, inclusiv cele

necesare aducerii unor bunuri în emolumentul moștenirii.

Cum,

în speță, reclamanta a pretins că imobilul revendicat a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, restituirea acestuia intră

în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. 1 cu

referire la art. 2 alin. 1 lit. a din acest act normativ. Față de

această situație, raportat la obiectul contractului de cesiune, în

mod legal instanța de apel a tras concluzia că reclamanta-cesionată

a dobândit vocația la valorificarea dreptului de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului litigios, conform

procedurii legii speciale de reparație pentru imobilele preluate abuziv de

stat.

Ceea

ce a existat în patrimoniul cedentului, în calitatea sa de moștenitor al

fostului proprietar pretins deposedat abuziv de stat în perioada

comunistă, a fost vocația la valorificarea dreptului de persoană

îndreptățită la restituire potrivit procedurii Legii nr. 10/2001,

calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv

de stat urmând a fi stabilită după epuizarea procedurii acestei legi.

Prin

urmare, această vocație este dreptul transmis recurentei-reclamante

prin contractul de cesiune,

cesionarul neputând avea mai

multe drepturi decât cele ale creditorului cedent, conform principiului

nemo

plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.

Așa

fiind, recurenta pretinde fără temei că prin contractul de

cesiune i s-ar fi consolidat dreptul de proprietate asupra imobilului litigios,

concluzie care nu se justifică nici în raport de dispozițiile

art.

2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării

acțiunii, cum greșit pretinde recurenta. Și aceasta pentru

că, deși este adevărat că art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001

prevedea că, în cazul preluării fără titlu valabil,

persoana îndreptățită își păstra calitatea de

proprietar avută anterior preluării, textul prevedea în partea lui

finală că această calitate putea fi exercitată numai

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de

restituire, conform prevederilor prezentei legi. Prin urmare, consolidarea

dreptului de proprietate al celui deposedat fără titlu valabil de

către stat presupunea, și în varianta inițială a Legii nr.

10/2001, urmarea procedurii acestei legi și îndeplinirea tuturor

celorlalte condiții pe care ea le prevedea pentru restituirea bunului

astfel preluat.

În ce privește susținerea recurentei în sensul că

Înalta Curte, Secția comercială i-ar fi recunoscut dobândirea

dreptului de proprietate asupra unui alt imobil ca efect al unui contract de

cesiune încheiat în condiții similare cu cel din speță,  aceasta

nu este de natură să infirme soluția pronunțată în

cauză pe aspectul efectelor contractului de cesiune dedus

judecății. În primul rând, hotărârile judecătorești nu

reprezintă un precedent judiciar, în dreptul românesc, care să

implice, în mod necesar, pronunțarea aceleiași soluții în cauze

similare, cu ignorarea circumstanțelor particulare ale fiecărei

spețe. Pe de altă parte, din verificarea deciziei nr. 819/2008,

pronunțată de ÎCCJ, Secția comercială  nu se poate

reține o situație similară cu cea din speță, în

litigiul respectiv fiind recunoscută  doar preluarea calității

procesuale active a reclamantului inițial, R.E.I.D., de către numita

C.M., ca efect al contractului de cesiune autentificat sub nr. 190/2007 având

ca obiect drepturile litigioase din acel dosar.

că în soluționarea acțiunii în revendicare deduse

judecății, curtea de apel a avut în vedere și prevederile Legii

nr. 10/2001 nu înseamnă că nu a dat o rezolvare pe fond acestei

cereri, ci pe excepția de inadmisibilitate, cum greșit pretinde

recurenta.

Astfel,

curtea de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 nu închide, în toate

situațiile, calea acțiunii în revendicare la instanța de

judecată, cum este și cazul în speță, numai că în

soluționarea unei asemenea acțiuni, promovată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracție de regulile de

drept substanțial din această lege; mai precis, că

soluționarea acțiunii în revendicare formulată de

reclamantă nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor

de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost

stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C.civ., ci se va realiza în

raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de

reparație, în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant,

precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008,

sens în care a procedat în continuare.

Prin

urmare, soluția curții de apel vizează fondul acțiunii în

revendicare, iar nu admisibilitatea acesteia, criticile pe acest aspect fiind

neîntemeiate.

Cu privire

la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse

judecății și legea aplicabilă acestei operațiuni, în

mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele deciziei în

interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în

condițiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu ar fi

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea

lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr.

10/2001, conform art. 1 alin. 1 raportat la art. 2 alin. 1 lit. a din acest act

normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă la data de

08.06.2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a

considerat că, în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face

abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

Recurenta

susține fără temei că Legea nr. 10/2001 nu este

incidentă speței, întrucât imobilul revendicat nu mai este

deținut de stat, nemaiexistând astfel o „unitate deținătoare” a

acestuia, care să fie sesizată cu notificare, în condițiile art.

21 și următoarele din Legea nr. 10/2001. Acest argument prezintă

relevanță numai în ceea ce privește calea pe care recurenta o

putea urma pentru a obține recunoașterea și valorificarea

dreptului de proprietate pretins asupra unui imobil preluat abuziv în perioada

comunistă - care,  în ipoteza din speță, este doar cea a

acțiunii în revendicare împotriva actualului proprietar -, nu și

regulile aplicabile pentru recunoașterea dreptului pretins.

Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în

perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de

art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se

determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în

speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce

intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în

soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept

substanțial din această lege.

Soluția

este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție – Secțiile Unite, obligatorie pentru

instanțe potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. 4

C.proc.civ. și care a stabilit, cu privire la acțiunile în

revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada

comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

că, concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.

Raportul

între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia

în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea

de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării și anume Codul civil, căci ar

însemna să se încalce principiul

specialia generalibus derogant.

Cu

toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează

de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

În acest

sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă

astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană,

nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă

instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept

de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la

compararea titlurilor opuse.

Or, tocmai

în acest sens a procedat și instanța de apel, care a verificat

dacă reclamanta deține un „bun” în sensul Convenției, ceea ce

exclude ideea că acțiunea în revendicare dedusă judecății

nu ar fi fost judecată pe fond, ci pe excepția de inadmisibilitate,

așa încât toate criticile formulate în acest sens urmează a fi

înlăturate.

Aprecierea

existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică

recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în

jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în

cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei

„speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul

unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la

însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei

asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se

observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o

schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei

Păduraru

contra României

din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

Străin

și Porțeanu,

pe care Curtea le-a aplicat constant, fără

nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește

conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel,

dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei

hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter

definitiv,  prin care se constata nelegalitatea preluării de către

stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată

de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar

un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil

s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține

restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat

înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza

Păduraru,

par. 83-87; cauza

Porțeanu,

par. 339), în cauza

Atanasiu și

alții

contra României –

hotărârea din 12 octombrie 2010

,

publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778 din 22 noiembrie

2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și

143).

În caz

contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigi