ÎCCJ, decizie (scj.ro #81644)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81644) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Imobil intrat în

proprietatea statului în baza unui certificat de vacanță

succesorală. Desființarea actului. Titlu nevalabil. Inaplicabilitatea

Legii nr. 10/2001 în lipsa unei ”preluări abuzive”. Valorificarea

pretențiilor pe calea dreptului comun.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept

de proprietate.

Index alfabetic :

imobil

-

revendicare

-

vacanță

succesorală

Legea nr. 10/2001, art. 2

Legea

nr. 213/1998, art. 6

C.civ., art. 680

Notă : Au fost avute în

vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum era în vigoare la data

investiri instanței cu cererea de chemare în judecată.

Noțiunea de „preluare

abuzivă" este strâns legată de politica de abolire a

proprietății private și de întărire a

proprietății socialiste de stat, care a marcat perioada regimului

comunist, scop în care s-au luat măsuri de naționalizare,

expropriere, confiscare sau chiar preluare în fapt a unor bunuri proprietate

privată, trecute ulterior în proprietate statului. Astfel, un imobil

intrat în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale,

finalizată cu emiterea unui certificat de vacanță

succesorală, act care nu are caracter abuziv, nu intră sub

incidența Legii nr. 10/2001.

Însă, în condițiile în

care certificatul de vacantă succesorală a fost anulat prin hotărâre

judecătorească, nu se poate susține că statul a avut un

titlu valabil. Cu toate acestea, nu orice situație în care titlul de

proprietate al statului este desființat, atrage aplicabilitatea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, lege care are în vedere doar

modalitățile abuzive de preluare, în acest caz neputând fi

utilizată calea derogatorie prevăzută de legea specială

pentru redobândirea imobilului sau pentru a se solicita de la stat eventuale

despăgubiri, efectele anulării certificatului de vacanță

succesorală putând fi valorificate pe calea dreptului comun.

Secția I civilă, decizia nr. 1046

din 28 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, reclamanta B.S., în calitate de soție

supraviețuitoare a defunctului B.V., a solicitat obligarea pârâților

Municipiul București, prin primarul General, SC F. SA, Asociația

”F.”, M.M. și M.G.G. să lase reclamantei și

intervenienților principali B.T. și B.N., descendenți ai

aceluiași defunct, introduși în cauză pe calea intervenției

forțate, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în

București, constând în teren în suprafață de 712 mp și

construcții. Totodată, reclamanta a solicitat radierea din cartea

funciară a dreptului de proprietate înscris de către pârâta SC F. SA.

Prin întâmpinare,

intervenienții au arătat că nu își însușesc cererea de

chemare în judecată și nu sunt de acord cu revendicarea imobilului,

deoarece acesta este supus prevederilor Legii nr. 10/2001, sens în care au

solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

Intervenienții B.T. și

B.N. au formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu

Municipiul București, prin Primarul General,

solicitând obligarea acestuia de a se pronunța prin

decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură sau în echivalent a imobilului, urmând ca emiterea acestei

dispoziții să fie realizată numai în privința lor, conform

dispozițiilor art. 4 alin. (4) și art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, întrucât numai ei au formulat notificare. Intervenienții au arătat

că reclamanta B.S. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

astfel încât este decăzută din dreptul de a solicita în

instanță măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Prin încheierea din 9 februarie

2009, tribunalul a dispus

disjungerea

cererii reconvenționale formulate de B.T. și B.

N.

În ședința publică

din 10 septembrie 2010, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de

intervenție în interes propriu formulată de numitul O.I.

Prin sentința civilă nr.

1416 din 5.11.2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a

respins cererea de chemare în judecată formulată de B.T. și B.N.

în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că imobilul situat în București, a

aparținut în coproprietate soților B.D. și B.M.

Ca urmare a

decesului lui B.D., cota de 1/2 din dreptul

de proprietate ce aparținuse acestuia a revenit

soției B.M., conform mențiunilor certificatului de moștenitor

din 25.02.1955 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August.

După decesul soției

supraviețuitoare, B.M., survenit la data de 02.03.1962, întreagă

masă succesorală rămasă de pe urma acesteia și în care

era inclus întregul imobil situat în București, a fost culeasă de

Stat, în temeiul certificatului de vacanță succesorală nr.

1xx/1962.

În cuprinsul acestuia, s-a precizat

că moștenitoarea testamentară B.A. a renunțat la

succesiune, conform declarației de renunțare înregistrată sub

nr. 12x/1962, în timp ce autorul reclamanților din prezenta cauză,

B.V., la rândul său moștenitor testamentar, a fost considerat

străin de succesiune în temeiul dispozițiilor art. 700 C.civ.

Prin decizia civilă nr. 246 A

din 06.02.2003, pronunțată de Tribunalul București, Secția

a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, a fost

admisă cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii

defunctei B.M. și s-a dispus anularea certificatului de vacanță

succesorală nr. 1xx/1962 și a deciziei nr. 53679/357 din 24.10.1962 a

Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

Ca urmare a

acestei hotărâri judecătorești, pentru defuncta B.

M. a fost emis certificatul de legatar nr.

1x/2004, potrivit cu care succesiunea acesteia a fost culeasă de B.V., în

calitate de legatar, în temeiul testamentului autentificat sub nr. 4xx/62/1955

de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August.

Așa fiind, din examinarea

situației de fapt expuse, tribunalul a constatat că modalitatea de

trecere a imobilului în proprietatea statului nu se circumscrie ipotezelor

avute în vedere de dispozițiile art. 2 din

Legea nr. 10/2001, nefiind vorba de o preluare abuzivă, astfel cum

a fost

definită de textul legal evocat.

Tribunalul a avut în vedere că

imobilul a fost preluat ca urmare a declarării vacanței succesorale

în privința defunctei B.M., împrejurare care nu a fost de natură a fi

apreciată ca abuzivă.

În consecință, apreciind

că imobilul a cărui restituire s-a solicitat nu se circumscrie

domeniului de aplicație al Legii nr. 10/2001, a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Împotriva încheierii de

ședință din 10.09.2010 a declarat apel intervenientul O.I., iar

împotriva sentinței civile nr. 1416 din 5.11.2010, au declarat apel

reclamanții B.T. și B.N.

În motivarea cererii lor,

apelanții reclamanți au arătat în mod netemeinic și nelegal

prima instanță a respins cererea principală, motivând că

imobilul a cărui restituire se solicită nu se circumscrie domeniului

de aplicare al Legii 10/2001.

Imobilul solicitat se află sub

incidența art. 2 al Legii 10/2001, text care acoperă sfera tuturor

modalităților de preluare, fie o preluare abuzivă fără

titlu, fie o preluare cu titlu valabil, așa cum este și în cazul de

fată.

Prin motivele de apel,

intervenientul O.I. a criticat soluția de respingere a cererii sale de

intervenție. Ulterior, la data de 17.05.2012, apelantul intervenient a

depus cerere de renunțare la cererea de intervenție. La aceeași

dată a formulat și cerere de intervenție accesorie, prin care a

arătat că înțelege să susțină apărarea

intimatei pârâte Primăria Municipiul București, prin Primarul General,

solicitând respingerea apelului, ca fiind nefondat și menținerea

sentinței civile apelate, ca fiind temeinică și legală.

Prin decizia nr. 288A din 5 iulie

2012 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie,

s-a respins apelul declarat de apelanții

reclamanți, s-a admis cerere de intervenție accesorie formulată

în apel de intervenientul O.I., s-a admis apelul declarat de acesta împotriva

încheierii de ședință din data de 10.09.2011 și s-a

schimbat în parte sentința, în sensul că s-a luat act de

renunțarea la cererea de intervenție, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul

declarat de apelanții reclamanți, Curtea a reținut că prin

notificarea trimisă către Primăria Municipiului București

sub nr. 21xx/2001, B.A. și reclamanții B.T. și B.N. au

solicitat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, restituirea

în natură sau măsuri reparatorii (bănești) prin echivalent

pentru imobilul, fost proprietatea B.M., situat în București, ce se

compunea din teren în suprafață de 712 m.p. și o casă

alcătuită dintr-o sală, 11 camere parter, 3 camere mansardă,

o cameră subsol, 5 holuri, o bucătărie, o magazie.

Această notificare nu a fost

soluționată până la data introducerii cererii cu care a fost

învestită instanța de B.T. și B.N.

Invocând decizia în interesul legii

nr. XX din 9 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța de apel a procedat la analiza pe fond a

notificării, reținând că, potrivit probelor administrate, pentru

corpul D (C4) identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert

M.A.S., precum și pentru o cotă indiviză de teren de 233,95

m.p., Primăria Municipiului București, entitatea învestită cu

soluționarea notificării, nu are calitatea de unitate

deținătoare.

Cât privește restul imobilului

- teren și construcții - , pentru care intimata pârâtă are

calitate de unitate deținătoare, instanța a constatat că,

în principiu, acesta ar putea fi restituit în natură, conform art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, cu excepția părții ce a ieșit

din patrimoniul său în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contract de vânzare

cumpărare  și cele două acte adiționale (teren în

suprafață de 125,85 m.p. și construcție) încheiate cu M.M.

și respectiv prin contractul de vânzare cumpărare cu actul

adițional corespunzător (teren în suprafață de 74,93 m.p.

și construcție) încheiate cu M.G.G., pentru care s-ar putea propune

acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, conform art. 18 lit. c) din același act normativ.

Instanța de apel a apreciat

că, dacă ar fi întrunite condițiile ce fac aplicabile

prevederile Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă ar putea să

dispună restituirea în natură a cotei de 54,63% din suprafața de

teren de 515,22 m.p. (rămasă neînstrăinată în proprietate

exclusivă în temeiul Legii nr. 112/1995) și a construcțiilor

corp A (CI) și C5; să propună acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005 pentru terenul și construcțiile care au făcut obiectul

celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995 și să direcționeze notificarea către S.C. F.

S.A. pentru cota de 45,37% din suprafața de teren de 512,22 m.p. și

pentru construcția corp D (C4).

Verificând calitatea

apelanților reclamanți de persoane îndreptățite a

obține măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001,

instanța de apel a reținut că notificarea a fost formulată

numai de către doi dintre moștenitorii lui B.V., astfel că ar fi

incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit

cărora: „De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au

urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen

cererea de restituire".

S-a mai reținut că,

potrivit actelor de vânzare încheiate în perioada 1924-1928 de B.D. și

B.M., apelanții reclamanți au dovedit calitatea de proprietari a

autorilor lor numai cu privire la o cotă indiviză de 6/8 din imobilul

în litigiu.

Referitor la încadrarea imobilului

în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -22

decembrie 1989, Curtea a avut în vedere că prin art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea nr. 10/2001 au fost calificate astfel de către legiuitor orice

imobile preluate fără respectarea dispozițiilor legale în

vigoare.

Prin decizia civilă nr. 246A

din 06.02.2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a

IV-a civilă, în dosarul nr. 59xx/2002 s-a reținut ca motiv al

anulării certificatului de vacanță succesorală,

împrejurarea că defunctul B.V., autorul apelanților reclamanți,

nu a fost citat la notariat la momentul dezbaterii succesiunii defunctei B.M.

și a luat cunoștință de existența testamentului

lăsat de defunctă în favoarea sa în preajma Crăciunului din anul

1996.

Într-adevăr, conform art. 12

alin. (1) din Decretul nr. 40/1953: „Notarul de stat, după ce a constatat

că de pe urma unei persoane decedate au rămas bunuri, cheamă

înaintea sa pe toți moștenitorii presupuși și pe legatari,

pentru împărțirea bunurilor succesiunii".

Se impune însă ca art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 să nu fie interpretat literal, ci

restrictiv, neputând fi luate în considerare și ipotezele în care

încălcarea unei dispoziții legale nu conturează aplicarea în

situații juridice identice a unui tratament diferit, mai favorabil

statului în raport de alte subiecte de drept, fiind astfel exclusă prin

concept ideea de abuz din partea acestuia, ca rațiune a adoptării

actului normativ în discuție, astfel cum rezultă chiar din titulatura

sa.

Or, necitarea unui succesibil de

către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puțin a

exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul

politicii generale de etatizare, adică de transfer al

proprietății private în proprietatea statului - din contră, din

hotărârea judecătorească amintită rezultând că

testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soție, B.A. -, constituie

o încălcare a legii întâlnită și în raporturile dintre

particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu

de la dreptul comun, reprezentat de acțiunea în anularea certificatului de

moștenitor urmată de petiția de ereditate.

Referitor la apelul formulat de

apelantul intervenient, Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 246

C.proc.civ., titularul unei cereri poate să renunțe oricând la

judecată pe parcursul procesului, în ședință, fie prin

cerere scrisă. Cum în speță, apelantul intervenient a

renunțat la judecata cererii de intervenție principale pe care a

formulat-o în primă instanță, Curtea a apreciat că, în

temeiul textului de lege menționat, se impune a se lua act de acest act de

dispoziție.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții, invocând greșita apreciere a

instanței de apel cu privire la neîncadrarea imobilului în prevederile

Legii nr. 10/2001, motiv de recurs ce se subsumează prevederilor art. 304

pct. 9 C.pr.civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurenții arată că domeniul

de aplicare a prevederilor art. 2 din Legea nr.

10/2001 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare,

inclusiv preluarea cu titlu valabil, așa cum este cazul în

speță. Pe de altă parte, pentru semnificația noțiunii

de titlu valabil, legea face trimitere la dispozițiile art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român

și apoi înstrăinat.

Mai susțin recurenții

că Primăria Municipiului București avea obligația ca în

termen legal să comunice care este unitatea deținătoare a unei

părți din imobil. Or, din întregul dosar depus de către

intimată reiese că a rămas în pasivitate, fără să

soluționeze notificarea.

Regula prevăzută de art.

21 din Legea nr. 10/2001 este aceea că, în cazul imobilelor

înstrăinate, unitatea administrativ teritorială își

păstrează calitatea de unitate deținătoare, urmând să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Imobilul, susțin recurenții, se încadrează în dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată,

prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte  a reținut

următoarele :

Cu privire la încadrarea imobilului

în litigiu în domeniul de aplicare al legii speciale, instanța de apel a

reținut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul unui certificat

de vacanță succesorală, mod de preluare care nu implică

ideea de abuz în sensul conținut în sintagma „preluare abuzivă"

la care se referă legea specială de reparație.

Cu privire la acest raționament

al instanței de apel, recurenții au formulat critica susținută

prin două afirmații, respectiv, că art. 2 din Legea nr. 10/2001

acoperă și ipoteza preluării cu titlu, ceea ce este cazul în

speță și că noțiunea de preluare cu titlu valabil are

semnificația ce rezultă din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la prima afirmație,

Înalta Curte constată că ceea ce instanța de apel a avut de

lămurit în speță nu a fost dacă imobilul în litigiu a fost

preluat cu titlu sau fără titlu valabil, ci dacă modalitatea de

preluare a fost una abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001. în acest sens,

instanța de apel și-a dezvoltat argumentația pe ideea că

simpla încălcare a unei dispoziții legale cu ocazia emiterii

certificatului de vacanță succesorală nu atrage calificarea preluării

imobilului de către stat ca fiind una abuzivă, de natură a fi

încadrată în vreuna dintre ipotezele prevăzute la art. 2 din Legea

nr. 10/2001.

Raportându-se la situația

concretă a speței, mai precis, la motivul care a determinat anularea

certificatului de vacanță succesorală, instanța de apel a

arătat în considerentele deciziei sale că necitarea unui succesibil

de către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puțin a

exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul

politicii generale de etatizare, adică de transfer al

proprietății private în proprietatea statului - din contră, din

hotărârea judecătorească amintită rezultând că

testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soție, B.A. - constituie

o încălcare a legii întâlnită și în raporturile dintre

particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu

de la dreptul comun (prin dreptul comun înțelegându-se acțiunea în

anularea certificatului de moștenitor urmată de petiția de

ereditate).

Raționamentul instanței de

apel este corect, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv cele

invocate de recurenți ca temei al obligației unității

notificate de a răspunde la notificare, sunt aplicabile imobilelor care

intră sub incidența acestei legi, respectiv celor enumerate în art. 2

din această lege, cu condiția ca modalitatea concretă în care

imobilul a fost preluat de stat să fi fost una abuzivă. Noțiunea

de „preluare abuzivă" este strâns legată de politica de abolire

a proprietății private și de întărire a proprietății

socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care

s-au luat măsuri de naționalizare, expropriere, confiscare sau chiar

preluare în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în

proprietate statului.

În speță, imobilul a

trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale,

finalizată cu emiterea unui certificat de vacanță

succesorală, act care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile

statului asupra moștenirii vacante nu au fost instituite printr-o

legislație emanând de la regimul comunist, cu scopul eliminării

proprietății private, ci au constituit obiect de reglementare în

Codul civil de la 1864, care, la art. 680, prevedea că „în lipsă de

moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec

în proprietatea statului". Instituția „moștenirii vacante"

este reglementată, așa cum este firesc, și în Noul Cod civil

(art. 1135 - 1140), sub actuala reglementare bunurile ce compun moștenirea

vacantă intrând în domeniul privat al comunei, orașului sau, după

caz, al municipiului în a cărui rază teritorială se aflau

bunurile la data deschiderii moștenirii (art. 1138 din Nou Cod civil).

Deși invocă prevederile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora: „Fac parte din

domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale

și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu

valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor

de către stat"), recurenții nu arată în ce modalitate ar

trebui valorificate aceste dispoziții legale în speța dedusă

judecății. Așa cum s-a arătat anterior, problema care se

pune în speță nu este aceea dacă imobilul a fost preluat cu

titlu valabil sau fără titlu valabil. Este evident că, în

condițiile în care certificatul de vacantă succesorală a fost

anulat prin hotărâre judecătorească, nu se poate susține

că statul a avut un titlu valabil. Cu toate acestea, nu orice situație

în care titlul de proprietate al statului este desființat, atrage

aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, lege care are în vedere

doar modalitățile abuzive de preluare.

Având în vedere concluzia

corectă a instanței de apel, în sensul că imobilul solicitat de

reclamanți nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, devine

inutilă analiza celorlalte argumente susținute de recurenți,

respectiv, culpa unității notificate în ceea ce privește

întârzierea în soluționarea notificării, precum și verificarea

calității intimatei de a soluționa notificarea pentru

părțile din imobil pe care nu le mai deține, deoarece aceste

aspecte s-ar fi impus a fi soluționate numai în situația în care

procedura prevăzută de legea specială de reparație ar fi

fost aplicabilă.

În situația de față,

reclamanții nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de Legea

nr. 10/2001 pentru a redobândi imobilul în proprietate și posesie sau

pentru a solicita de la stat eventuale despăgubiri. Efectele anulării

certificatului de vacanță succesorală vor putea fi valorificate

pe calea dreptului comun, sens în care există pe rolul instanțelor de

judecată dosarul având ca obiect revendicare, din care s-a disjuns

prezenta cerere formulată pe cale incidentală de B.T. și B.N.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.

civ., recursul declarat de recurenții

reclamanți a fost respins, ca nefondat.