ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 171/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 171/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr. 171/2016
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 19 mai 2008, sub nr.
xxx/3/2008, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând
obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat
în sector 5, București.
Reclamanta
a formulat și cerere de chemare în garanție a Autorității pentru
Valorificarea Activelor Statului, solicitând ca, în cazul în care i se va respinge
cererea principală, să se dispună obligarea chematei în garanție să-i
restituie valoarea imobilului revendicat, imobil ce face parte integrantă din
terenul situat în sectorul 5, București, aflat în patrimoniul SC A. SA la
data reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, asupra căruia are atestat
dreptul de proprietate conform certificatului emis la 03 aprilie 1995, teren
inclus în capitalul social la data privatizării SC A. SA.
Prin
sentința nr. 253 din 22 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. xxx/3/2008,
Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată,
cererea principală și a disjuns cererea de chemare în garanție formulată
de reclamantă împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor
Statului, pentru care s-a format Dosarul nr. xxx/3/2010.
În Dosarul
nr. xxx/3/2010, format în urma disjungerii, reclamanta SC A. SA a depus cerere
de precizare a temeiului juridic al cererii sale de chemare în garanție, arătând
că acesta este reprezentat de dispozițiile art. 3 lit. g) și art. 32
4
alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997, precum și de cele ale art. 30
alin. (3) din Legea nr. 137/2002. De asemenea, și-a precizat cererea,
arătând că solicită, în principal, obligarea Autorității pentru
Valorificarea Activelor Statului la plata sumei de 365.947 lei, cu titlu de
despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin
restituirea în natură către fostul proprietar a imobilului deținut de
societatea comercială, imobil situat în București, iar în subsidiar, la
plata valorii contabile a acestui imobil, respectiv suma de 145.989.315 lei.
Pârâta Autorității
pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat cerere de chemare în
garanție a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,
având în vedere obligația de garanție directă prevăzută expres de
dispozițiile alin. (6) al art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997, dar
și întrucât potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, toate
sumele încasate de Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului din
contractele de privatizare se varsă la bugetul statului.
Prin
sentința civilă nr. 1230 din 06 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr.
xxx/3/2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins
excepțiile inadmisibilității și prescripției, invocate de
pârâtă; a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SA în
contradictoriu cu pârâta Autorității pentru Valorificarea Activelor
Statului și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de
208.328,40 lei, cu titlu de despăgubiri; a respins capătul de cerere privind
obligarea pârâtei la plata valorii de circulație a terenului, ca neîntemeiat.
Prin
încheierea din Camera de Consiliu de la 19 martie 2013, s-a dispus îndreptarea
erorilor materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 1230 din 06 iunie
2012, în sensul că s-a trecut cuantumul corect al despăgubirilor la plata
cărora a fost obligată pârâta ca fiind 145.989,31 lei, în loc de 208.328,40
lei, cum în mod eronat s-a trecut, iar calea de atac ce poate fi exercitată
împotriva sentinței ca fiind apelul.
Reclamanta
a declarat apel împotriva sentinței, iar pârâta atât împotriva
sentinței, cât și a încheierii de îndreptare.
Prin Decizia
nr. 247/A din 05 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva
sentinței civile nr. 1230 din 06 iunie 2012; a admis apelul declarat de pârâta
Autoritatea
pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.)
împotriva
aceleiași sentințe, pe care a desființat-o în parte, exclusiv cu
privire la nesoluționarea cererii de chemare în garanție formulată de
pârâtă în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, sens în care a dispus trimiterea cauzei la aceeași
instanță pentru soluționarea respectivei cereri de chemare în
garanție; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței
apelate; a respins apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din Camera de
Consiliu de la 19 martie 2013.
Împotriva
acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului
Prin Decizia
nr. 809 din 12 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a respins recursul pârâtei, ca nefondat.
În
rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția
a V-a civilă, la data de 03 iunie 2014, sub nr. xxx/3/2014.
Prin
sentința civilă nr. 900 din 11 iulie 2014, Tribunalul București, secția
a V-a civilă, a admis cererea formulată de pârâta Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului în contradictoriu cu chematul în garanție
Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și a
obligat pe chematul în garanție la plata către pârâtă a sumei de
145.989,31 lei, pentru următoarele considerente:
Prin
sentința civilă nr. 1230 din 06 iunie 2012, astfel cum a rămas definitivă prin
decizia nr. 247/A din 05 septembrie 2013 a Curții de Apel București și
irevocabilă prin Decizia nr. 809 din 12 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC
A. SA în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor
Statului și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de
145.989,31 lei, cu titlu de despăgubiri. În considerentele acestei sentințe
s-a reținut că în temeiul art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997,
pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului îi revine, în
calitate de instituție publică implicată în privatizare, obligația să acopere
prejudiciul cauzat reclamantei SC A. SA prin pierderea proprietății asupra
terenului în suprafață de 274.74 mp, situat în București, sector 5.
Prin
dispozițiile art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, statul și-a asumat obligația de a
garanta îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligației
instituite în sarcina lor prin alin. (1) al aceluiași articol, respectiv
aceea de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale
privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii
proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Ca
atare, instanța a constatat că cererea de chemare în garanție formulată de
pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului este întemeiată
și a admis-o, dispunând, pe cale de consecință, obligarea chematului în
garanție Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice
la plata către pârâtă a sumei de 145.989,31 lei.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel chematul în garanție Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice
Prin Decizia
civilă nr. 24/A din 23 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca
nefondat, apelul chematului în garanție, pentru următoarele considerente:
Hotărârea
tribunalului cuprinde o motivare extrem de sintetică, în care sunt expuse
exclusiv argumentele pe care a fost întemeiată soluția asupra fondului, fără
nicio referire la cele două excepții invocate prin întâmpinare.
Nu sunt, însă,
îndeplinite condițiile impuse de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru
constatarea nulității hotărârii primei instanțe, întrucât vătămarea
produsă chematului în garanție prin încălcarea dispozițiilor art. 261
alin. (1) pct. 5 din același cod, constând în ignorarea de către tribunal
a excepțiilor, este înlăturată în prezenta cale de atac, în care cele două
excepții au fost reiterate în cadrul motivelor de apel și vor fi analizate în
cele ce urmează.
Excepția
lipsei calității de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice,
pentru Statul Român, este neîntemeiată, raportat la dispozițiilor art. 25
din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data formulării cererii de chemare în
garanție, preluate și în N.C.C. - art. 223 alin. (1), precum și
la dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.
Toate
aceste texte legale consacră regula conform căreia Ministerul Finanțelor
Publice este reprezentantul Statului Român în toate raporturile juridice în
care acesta participă în nume propriu, excepțiile de la această regulă urmând a
fi stabilite prin dispoziții legale exprese, de strictă interpretare și
aplicare.
Or, în
cauză, nu pot fi primite susținerile apelantului în sensul că Statul Român
ar fi reprezentat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului,
întrucât nu există în O.U.G. nr. 88/1997 nici o dispoziție care să confere
o astfel de calitate instituției publice implicate în procesul de privatizare.
Neîntemeiată
este și excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului, întrucât
acesta are calitatea de parte în raportul juridic dedus judecății,
raportat la prevederile art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.
Rațiunea
existenței obligației de garanție prevăzute de art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 rezultă din dispozițiile art. 9 alin. (1)
din același act normativ, care stabilesc destinația sumelor reprezentând
veniturile încasate de instituțiile publice implicate din vânzarea
acțiunilor emise de societățile comerciale și din dividende. Dar
indiferent de rațiunea care a fundamentat voința legiuitorului, dispozițiile art.
32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot fi ignorate. Or,
calitatea conferită statului, de garant al îndepliniri de către instituțiile
publice implicate a obligațiilor prevăzute în respectivul articol, constituie
temeiul dreptului de regres al acestor instituții. Contrar susținerilor
apelantului, Ministerul Finanțelor Publice nu suplinește neîndeplinirea de
către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a obligațiilor
prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, întrucât obligația de garanție a
Statului Român a fost stabilită în cauză tocmai ca urmare a obligării Autoritatea
pentru Administrarea Activelor Statului la executarea propriilor obligații.
Așadar,
în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954, care consacră o normă generală, câtă vreme există o normă specială
derogatorie ce reglementează ipoteza dedusă judecății.
Împotriva
acestei din urmă decizii a curții de apel a declarat recurs, în termen
legal, chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, criticând-o pentru următoarele motive:
1.
Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - prin hotărârea dată, instanța a încălcat
formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.
(2).
Prin
apelul formulat, chematul în garanție a susținut, în principal, că
prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea
nulității de art. 105 alin. (2), deoarece nu a analizat
excepțiile
invocate prin întâmpinare și nici apărările de fond. De asemenea, a arătat
că nemotivarea hotărârii atrage, implicit, și imposibilitatea realizării
controlului judiciar pe calea apelului.
Instanța
de apel s-a limitat la a analiza nulitatea sentinței numai prin prisma unuia
dintre motivele de nulitate invocate și anume omisiunea analizării și
pronunțării asupra excepțiilor invocate, lăsând neanalizat motivul de
nulitate ce a privit necercetarea de către instanță a apărărilor formulate cu
referire la fondul cauzei.
Dreptul
la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești,
întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în
circumstanțele concrete ale cauzei „justiția a fost servită”.
Instanța
de apel, față de nemotivarea hotărârii apelate, trebuia să procedeze la
casarea hotărârii, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei
pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.
Și
în apel, instanța a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea dispozițiilor
art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcând astfel dreptul chematului în
garanție la un proces echitabil.
Aprecierea
instanței de apel privind neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 105 alin.
(2) C. proc. civ., pentru constatarea nulității hotărârii primei instanțe
față de omisiunea de analizare a excepțiilor, este vădit
neîntemeiată.
Trecând
peste motivele de nulitate invocate și pronunțându-se direct în apel asupra
excepțiilor și apărărilor de fond formulate cu ocazia judecării cauzei în primă
instanță (excepții și apărări neanalizate de tribunal), curtea a încălcat
dreptul părților la un proces echitabil, ignorând accesul acestora la dublul
grad de jurisdicție.
Rezultă
că, atât la judecarea cauzei în primă instanță, cât și la judecarea cauzei în
apel, chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel
decât prin casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeași instanță.
2.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia este nelegală, fiind pronunțată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii în soluționarea
excepțiilor invocate în cauză.
Astfel,
în mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității de
reprezentat a Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român și excepția
lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul
Finanțelor Publice
Soluția
adoptată de curte cu privire la excepții este nelegală, fiind
pronunțată cu încălcarea și aplicarea
greșită a dispozițiilor art.
32
4
din O.U.G. nr. 88/1997.
Din
aceste dispoziții legale rezultă fără dubiu faptul că instituțiile
implicate în procesul de privatizare au obligația de plată a despăgubirilor și,
în consecință, doar instituțiile publice implicate pot avea calitate procesuală
în litigii având acest obiect, iar nu Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice
Instituția
implicată în procesul de privatizare, în cauza de față, așa cum rezultă din
contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, a fost F.P.S., care în anul 2001
și-a schimbat denumirea în A.P.A.P.S., instituție care în anul 2004 a
fost reorganizată prin absorbție cu Autorității pentru Valorificarea
Activelor Statului. Prin dispozițiile Legii nr. 192/2013, a avut loc
schimbarea numelui instituției din Autorității pentru Valorificarea
Activelor Statului în Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului
În
contextul celor mai sus arătate, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 25
din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit
cărora „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă
nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El
participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară
de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.”
De
asemenea, potrivit art. 37 alin (1) din același act normativ „Statul nu
răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale
întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror
alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De
asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru
obligațiile statului”.
Aceste
dispoziții ale Decretului nr. 31/1954, în prezent abrogat, au fost preluate și cuprinse
în Legea nr. 287/2009 republicată, la art. 223 alin. (1) și art. 224 alin.
(1).
Or,
în cauza de față, legiuitorul a stabilit un alt subiect de drept ca fiind
titularul obligației de plată a despăgubirilor, instituția publică implicată,
în speță Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, neputând fi
antrenată răspunderea subsidiară a statului într-o astfel de ipoteză.
Prin
urmare, legiuitorul a stabilit că, în această ipoteză, Statul Român este
reprezentat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și nu a
acordat acestei instituții posibilitatea de regres împotriva Statului Român reprezentat
de orice altă instituție, sens în care este și practica instanțelor
de judecată (Decizia civilă nr. 1131/2012 a Înaltei Curții de Casație
și Justiție).
Mai
mult, H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerul
Finanțelor Publice nu stabilește în sarcina Ministerul
Finanțelor Publice atribuții de plată a despăgubirilor.
Față
de aceste motive, s-a solicitat instanței să constate că Ministerul
Finanțelor Publice nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în
acest litigiu, cu consecința respingerii cererii ca fiind formulată
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată,
s-a solicitat instanței de judecată respingerea cererii de chemare în garanție
ca neîntemeiată, întrucât legiuitorul nu a lăsat să se înțeleagă că Statul
Român ar garanta instituțiile publice implicate, în speță Autoritatea
pentru Administrarea Activelor Statului, pentru obligația instituită în
sarcina sa de art. 32
4
alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997.
Cu
atât mai mult, Ministerul Finanțelor Publice nu poate răspunde în cazul în
care entitatea menționată anterior nu își îndeplinește obligațiile prevăzute în
O.U.G. nr. 88/1997 și, ca atare, nu există nici un temei legal pentru ca Ministerul
Finanțelor Publice să suplinească neefectuarea operațiunilor
administrative de către instituțiile publice abilitate în acest sens.
3.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia este nelegală, fiind pronunțată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește fondul
cererii de chemare în garanție.
Deși
Curtea a reținut că răspunderea pentru evicțiune nu incumbă Statului Român
întrucât acesta nu a figurat în calitate de vânzător în contractul de privatizare,
în mod netemeinic și nelegal a înlăturat criticile privind nesocotirea
principiului relativității efectelor contractului, considerând că acestea
nesocotesc dispozițiile alin. (6) al art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997,
care ar consacra o formă specială și subsidiară de răspundere a statului.
Prevederile
art. 973 din vechiul C. civ. (sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de
vânzare-cumpărare mai sus amintit) instituie principiul relativității
efectelor contractului, potrivit căruia „convențiile n-au efect decât
între părțile contractante”. Respectivul principiu a fost preluat și în
noua legislație, prin art. 1280 din Legea nr. 287/2009.
Astfel,
în virtutea acestuia, puterea obligatorie și efectele obligatorii ale
contractului privesc numai părțile contractante: nimeni nu poate fi obligat
prin voința altei persoane, iar drepturile născute din contract aparțin și
profită părților contractuale, care au calitatea de titulare ale lor.
În
materia vânzării, unul dintre efectele produse de încheierea contractului de
vânzare-cumpărare este obligația de garanție care cade în sarcina vânzătorului
și decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru
a-i asigura cumpărătorului stăpânirea liniștită și utilă a lucrului.
Potrivit
art. 1336 din vechiul C. civ., obligația de garanție are o dublă înfățișare:
vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniștita folosință a lucrului,
adică contra evicțiunii, și de utila folosință a lucrului, adică contra
viciilor.
În
conținutul contractului de vânzare-cumpărare mai sus amintit sunt
specificate obligațiile și garanțiile vânzătorului.
Având
în vedere faptul că nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a
vândut imobilul care face obiectul litigiului, deci nu are calitatea de
vânzător nici în raport cu societatea și nici în raport cu Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului, este evident că nu îi incumbă nici obligația
de garantare a acesteia din urmă.
Drept
urmare, între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea
pentru Administrarea Activelor Statului nu există nici un raport obligațional
legal și nici contractual, astfel că cererea de chemare în garanție a
Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtă,
este neîntemeiată, fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără
calitate procesuală pasivă, raportat la dispozițiile art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997.
Din
aceste dispoziții legale rezultă fără dubiu că instituțiile implicate
în procesul de privatizare au obligația de plată a despăgubirilor și, în
consecință, doar instituțiile publice implicate pot avea calitate procesuală în
litigii având acest obiect, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice
Instituția
implicată în procesul de privatizare, în cauza de față, așa cum rezultă din
contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, a fost F.P.S., care în anul 2001
și-a schimbat denumirea în A.P.A.P.S., instituție care în anul 2004 a
fost reorganizată prin absorbție cu Autorității pentru Valorificarea
Activelor Statului Prin dispozițiile Legii nr. 192/2013, a avut loc
schimbarea numelui instituției din Autorității pentru Valorificarea
Activelor Statului în Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului
În
contextul celor mai sus arătate, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 25
din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit
cărora „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă
nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații. El participă
în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de
cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.”
De
asemenea, potrivit art. 37 alin (1) din același act normativ „Statul nu
răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale
întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror
alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De
asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru
obligațiile statului”.
Aceste
dispoziții ale Decretului nr. 31/1954, în prezent abrogat, au fost preluate
și cuprinse în Legea nr. 287/2009, republicată, la art. 223 alin. (1) și
art. 224 alin. (1).
Or,
în cauza de față, legiuitorul a stabilit un alt subiect de drept ca fiind
titularul obligației de plată a despăgubirilor, instituția publică
implicată, în speță Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, neputând
fi antrenată răspunderea subsidiară a statului într-o astfel de ipoteză.
Prin
urmare, legiuitorul a stabilit că, în această ipoteză, Statul Român este
reprezentat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și nu a
acordat acestei instituții posibilitatea de regres împotriva Statului
Român reprezentat de orice altă instituție.
În
concluzie, recurentul a solicitat:
-
în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., admiterea recursului cu
consecința casării în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre
rejudecare;
-
în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în
tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință,
respingerea cererii formulate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor
Statului, în principal ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Intimata
Autoritatea
pentru Administrarea Activelor Statului (fosta Autorității pentru
Valorificarea Activelor Statului) a depus întâmpinare, solicitând respingerea
recursului, ca nefondat.
Examinând
decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține
următoarele:
1.
Criticile referitoare la pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea
formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.
(2) C. proc. civ. sunt nefondate, nefiind întrunite cerințele cazului de casare
prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Contrar
susținerilor recurentului, curtea de apel și-a motivat hotărârea cu
privire la motivul de apel vizând nulitatea sentinței de fond prin
raportare la ambele motive de nulitate invocate prin cererea de apel,
neputându-se astfel reține încălcarea formelor de procedură constând în
nerespectarea obligației de motivare a hotărârii judecătorești,
prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În
acest sens, este de observat că în considerentele deciziei recurate, în analiza
motivului de apel întemeiat pe dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.
civ. s-a reținut că hotărârea tribunalului cuprinde argumentele pe care a
fost întemeiată soluția asupra fondului, ceea ce, implicit, semnifică
neprimirea criticii vizând nulitatea hotărârii apelate, argumentată pe omisiunea
primei instanțe de a se pronunța asupra apărărilor de fond. Ca atare,
nu se poate imputa instanței de apel că nu s-a pronunțat, respectiv
că nu și-a motivat hotărârea cu privire la această critică.
În
ceea ce privește motivul de nulitate argumentat pe omisiunea primei
instanțe de a se pronunța asupra excepțiilor invocate,
recurentul critică dezlegarea dată acestuia de către instanța de apel,
criticile în acest sens fiind, însă, neîntemeiate.
Astfel,
reținând că nepronunțarea primei instanțe asupra
excepțiilor invocate de chematul în garanție nu poate conduce la
nulitatea sentinței atacate, față de neîntrunirea condițiilor
cumulative prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a
pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a acestor dispoziții
legale.
Potrivit
art. 105
alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se
vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare
ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Rezultă că,
sancțiunea anulării actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale
este subordonată condiției ca vătămarea produsă părții să nu poată fi
înlăturată decât prin anularea actului; altfel spus, sancțiunea anulării
devine operantă numai în cazul inexistenței unui alt remediu procesual de
înlăturare a vătămării.
În speță, curtea
de apel a reținut corect că un asemenea remediu există, în sensul că
vătămarea suferită de chematul în garanție prin nepronunțarea primei
instanțe asupra excepțiilor invocate de el prin întâmpinare este înlăturată
prin analizarea respectivelor excepții în calea de atac a apelului, unde
au fost reiterate ca motiv distinct de apel.
Pe cale de consecință,
nefiind întrunită una din condițiile cumulative prevăzute de art. 105 alin.
(2) C. proc. civ., sancțiunea nulității nu era operantă în
privința sentinței de fond, astfel că în mod neîntemeiat pretinde
recurentul că s-ar fi impus desființarea în apel a sentinței cu
trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
De asemenea, tot
neîntemeiat pretinde recurentul și faptul că, pronunțându-se direct
în apel asupra excepțiilor invocate la fond și neanalizate de prima
instanță, curtea de apel ar fi încălcat dreptul părților la un proces
echitabil, prin neasigurarea dublului grad de jurisdicție. În primul rând,
art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care
reglementează dreptul la un proces echitabil, nu garantează dublul grad de
jurisdicție. În al doilea rând, excepțiile de ordine publică pot fi
invocate - și deci soluționate - chiar direct în căile de atac (art. 136
C. proc. civ., forma în vigoare la data sesizării instanței), iar în
speță există și o cale de atac care asigură controlul judiciar asupra
soluției curții de apel, respectiv recursul, cale de atac de care
chematul în garanție a uzat și prin intermediul căreia a formulat
critici și sub aspectul soluției date excepțiilor de către
curtea de apel.
2.
Criticile vizând pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea și
aplicarea greșită a legii în soluționarea excepțiilor lipsei
calității procesuale pasive a Statului Român și lipsei calității
de reprezentat a Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român sunt
nefondate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.
304 pct. 9 C. proc. civ.
În
speță, cererea dedusă judecății este o cerere de chemare în
garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,
formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca
instituție publică implicată în privatizarea societății comerciale
care a pierdut proprietatea unui imobil preluat de stat, instituție publică
ce pretinde, prin raportare la dispozițiile art. 32
4
alin. (6) din
O.U.G. nr. 88/1997, că statul are o obligație de garanție, în
virtutea căreia i-ar datora despăgubirea la care ea a fost obligată față
de societatea comercială.
În
condițiile în care instituția publică implicată în privatizare,
respectiv Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a chemat în
judecată Statul Român, nu poate sta tot ea în judecată și în calitate de
subiect pasiv al dreptului pretins sau de reprezentant al părții împotriva
căreia s-a îndreptat, cum neîntemeiat se susține în recurs.
Pe
de altă parte, calitatea procesuală nu este legată de existența dreptului
subiectiv, ci de dreptul subiectiv pretins, afirmat. Raportul juridic dedus
judecății se întemeiază pe un pretins drept de regres al instituției
publice implicate în privatizare împotriva statului, decurgând din obligația
de garanție a statului față de instituția publică implicată în
privatizare, pe care ar reglementa-o dispozițiile art. 32
4
alin.
(6) din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora „Statul garantează îndeplinirea de
către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în
prezentul articol”. Or, în raport de dreptul subiectiv pretins cu referire la
dispozițiile art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, statul
se legitimează procesual pasiv în cauză. Faptul dacă obligația de
garanție pretinsă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului
în sarcina statului, pe temeiul art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997,
există sau nu în raport de aceste dispoziții legale este o chestiune de
fond, iar nu de calitate procesuală și de aceea susținerile din
recurs privind inexistența obligației de garanție a statului
față de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu au
relevanță în dezlegarea problemei calității procesuale pasive în
cauză, urmând a fi analizate în cadrul motivului de recurs vizând fondul
cauzei, în dezvoltarea căruia se regăsesc de asemenea.
În
ce privește reprezentarea statului în judecată, regula care se desprinde
atât din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data
formulării cererii de chemare în garanție, cât și din
dispozițiile art. 223 alin. (1) din N.C.C. și art. 3 alin. (1) pct. 81
din H.G. nr. 34/2009, în vigoare în prezent, este în sensul că Ministerul
Finanțelor Publice este reprezentantul Statului Român în toate raporturile
juridice în care acesta participă în nume propriu, dacă legea nu
stabilește în acest scop un alt organ.
Or,
contrar susținerilor recurentului, O.U.G. nr. 88/1997 nu stabilește ca
reprezentant al statului instituția publică implicată în privatizare.
Astfel,
art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, pe care se întemeiază
cererea dedusă judecății, prevede că „statul garantează (…)”, nefăcând
deci nici o referire la reprezentantul statului. Ca atare, în absența unei
dispoziții exprese în acest sens, în mod legal curtea de apel a recunoscut
Ministerul Finanțelor Publice calitatea de reprezentat al statului, în
aplicarea regulii în materie, dată de dispozițiile legale
sus-menționate.
3.
Criticile vizând aplicarea
greșită a legii în dezlegarea fondului cererii de chemare în garanție
dedusă judecății sunt întemeiate, în raport de acestea fiind întrunite
cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel,
pentru a confirma soluția primei instanțe de admitere a cererii de
chemare în garanție formulată de Autoritatea pentru Administrarea
Activelor Statului împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie o obligație de garanție a
statului în favoarea instituțiilor publice implicate în privatizare, care
reprezintă temeiul dreptului de regres al instituțiilor publice implicate
în privatizare împotriva statului.
Interpretarea
dată de curtea de apel dispozițiilor art. 32
4
alin. (6) din O.U.G.
nr. 88/1997 este, însă, greșită.
Art.
32
4
din O.U.G. nr. 88/1997 prevede la alin. (1) că „Instituțiile
publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților
comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către
foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, iar la alin. (2)
că „Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale
prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al
prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de
societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile”.
Același
articol prevede la alin. (6) că „Statul garantează îndeplinirea de către
instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul
articol.”
Prin
art. 32
4
alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, legiuitorul a
înțeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la
plata de despăgubiri la instituțiile publice implicate în privatizarea
societăților comerciale prejudiciate prin restituirea în natură, către
foștii proprietari, a imobilelor deținute, astfel că nu s-ar putea
susține că printr-un text următor a stabilit un nou debitor, respectiv Statul
Român.
Nu se poate considera
că art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie pentru
autoritățile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva
statului, având ca obiect sumele de bani la plata cărora au obligate cu titlu
de despăgubire față de societățile comerciale. Această
dispoziție legală constituie doar un text programatic, care reflectă
poziția Statului Român în legătură cu problema plății acestor
despăgubiri, precum și faptul că acesta înțelege să instituie
mecanismele necesare pentru ca instituțiile obligate la plata
despăgubirilor să poată onora această obligație stabilită în sarcina lor
prin hotărâri judecătorești. Așadar, între Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor
Statului nu există un raport juridic obligațional, iar dispozițiile art.
32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot reprezenta fundamentul
unui asemenea raport.
Eventuala obligație
de garanție nu este stipulată în favoarea instituției publice
implicate în privatizare, în speță Autoritatea pentru Administrarea
Activelor Statului, care rămâne principalul obligat, ci cel mult în favoarea
societății comerciale. Ca atare, Autoritatea pentru Administrarea
Activelor Statului nu are acțiune în regres.
Art.
32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prevede că”statul garantează
îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor
prevăzute în prezentul articol”. Or, din interpretarea gramaticală a textului
de lege rezultă neîndoielnic că îndeplinirea obligației incumbă
instituției publice implicate în privatizare, aceasta neputându-se regresa
contra statului pentru îndeplinirea unei obligații legale proprii, indiferent
de faptul că sumele colectate de ea se fac venituri la bugetul statului.
În
consecință, menținând soluția fondului de admitere a cererii de
chemare garanție formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor
Statului împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,
curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 32
4
alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.
Pentru
acest motiv, recursul chematului în garanție este fondat, astfel că în
temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. va fi admis, iar decizia recurată va fi modificată, în sensul că se
va admite apelul declarat de chematul în garanție și se va schimba
sentința de fond, urmând a se dispune respingerea cererii de chemare în garanție
a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de Autoritatea
pentru Administrarea Activelor Statului, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice împotriva Deciziei nr. 24/A din 23 ianuarie 2015 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Modifică decizia
recurată, în sensul că admite apelul declarat de chematul în garanție
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței
civile nr. 900 din 11 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția
a V-a civilă.
Schimbă sentința
apelată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Statului Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2016.