ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 809/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 809/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 19 mai 2008, reclamanta SC E. SA a solicitat

obligarea pârâtului V.M.A. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în str. C. (fosta str. P.) sector 5, București.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că Întreprinderea de Stat E. s-a înființat în urma

naționalizării societății anonime pe acțiuni S.E. Română și Investiții ale

Statului Român după anul 1951. Prin Decretul nr. 126 din 27 aprilie 1976, în

scopul construirii școlii profesionale de pe lângă Întreprinderea E., s-a expropriat

și trecut în proprietatea statului, dându-se în administrarea directă a

întreprinderii, terenurile în suprafață de 7.148 mp și construcțiile aferente,

conform anexei la acest Decret, anexă ce cuprinde și terenul ce face obiectul

litigiului. Prin Ordinul de transfer pentru fonduri fixe nr. 15108 din 8

aprilie 1987, s-a transmis din administrarea întreprinderii de E.I. București

în administrarea E., Liceul Industrial nr. 14.

În temeiul Legii nr.

15/1990 și a H.G. nr. 1224 din 23 noiembrie 1990 E. s-a reorganizat ca

societate comercială pe acțiuni, la 3 aprilie 1995 Ministerul Industriilor

eliberându-i Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor seria MO3 nr. 1793, cu referire la terenul situat în str. P., teren

ce cuprinde și numărul 35, care a fost inclus în capitalul social al

societății.

La data de 10

februarie 1999, E. SA a devenit societate cu capital privat, în urma

perfectării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 72.

Deodată cu cererea

principală, reclamanta a formulat și cererea de chemare în garanție a

Autorității Valorificării Activelor Statului, solicitând obligarea acesteia să

restituie valoarea bunului imobil situat în str. C. (fost str. P.) sector 5,

pentru cazul respingerii cererii sale în revendicare, bunul imobil revendicat

făcând parte integrantă din terenul situat în sectorul 5, str. P., aflat în

patrimoniul Societății E. SA la data reorganizării în temeiul Legii nr.

15/1990, asupra căruia are atestat dreptul de proprietate conform certificatului

emis la 03 aprilie 1995, teren inclus în capitalul social la data privatizării

SC E. SA

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul V.M.A. a solicitat respingerea acțiunii, invocând totodată

excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale active

reclamante.

Prin Sentința civilă

nr. 253 din 22 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosarul nr. 18635/3/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea

principală, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta SC E. SA în

contradictoriu cu pârâtul V.M.A. și, în temeiul art. 165 C. proc. civ., a fost

disjunsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva

chematei în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

formându-se Dosarul cu nr. 18591/3/2010, pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a.

Prin cererea

precizatoare din 21 noiembrie 2011, reclamanta a precizat temeiul juridic al

cererii sale de chemare în garanție, arătând că acesta este reprezentat de

dispozițiile art. 3 lit. g) și de cele ale art. 32

4

alin. (1) și (3)

din O.U.G. nr. 88/1997, precum și de dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea

nr. 137/2002.

Pârâta s-a apărat,

invocând excepția nulității cererii, deoarece obiectul acesteia nu este în mod

cert stabilit și determinat, iar pe fond a arătat că, în temeiul dispozițiilor

art. 30 ale Legii nr. 137/2002, cuantumul despăgubirilor la care poate fi

obligată este limitat la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, chiar

dacă este vorba de un contract de privatizare încheiat în anul 1999, deoarece

dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri s-a născut după intrarea în

vigoare a actului normativ menționat. De asemenea, a formulat cerere de chemare

în garanție a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

având în vedere obligația de garanție directă prevăzută expres de dispozițiile

alin. (6) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, dar și întrucât,

potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, toate sumele încasate de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din contractele de

privatizare se varsă la bugetul statului.

La data de 20 martie

2010, reclamanta și-a precizat cererea solicitând, în principal, obligarea

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului la plata sumei de 365.947

RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului

cauzat prin restituirea în natură a imobilului deținut de societatea comercială

fostului proprietar, situat în str. C., fosta str. P., sau, în subsidiar, la

plata valorii contabile a acestui imobil, respectiv suma de 145.989,315 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 1230 din 6 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosar nr. 18591/3/2010, au fost respinse ca nefondate excepțiile

inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocate

de către pârâtă, a fost admisă în parte cererea și a fost obligată pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantei

suma de 208.328,40 RON, cu titlu de despăgubiri, respingându-se, ca

neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata valorii de

circulație a terenului.

Pentru a hotărî în

acest sens, s-a reținut de către prima instanță că excepția inadmisibilității

este neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea presupune fie neîndeplinirea unei

proceduri prealabile anterior formulării acțiunii (pe de o parte, art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 nu reglementează o procedură prealabilă

sesizării instanței, iar pe de altă parte, din poziția procesuală a pârâtei,

rezultă cu certitudine că o soluționare pe cale amiabilă a litigiului nu era

posibilă), fie existența unei alte căi procedurale, impuse de lege, pentru

valorificarea aceluiași drept, situații neregăsite în speță.

Deși dispozițiile

art. 39 din Legea nr. 137/2002 prevăd un termen special de prescripție de o

lună pentru acțiunile prin care se valorifică un drept recunoscut de acest act

normativ, reclamanta a formulat cererea de chemare în garanție a Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului anterior rămânerii irevocabile a

Sentinței civile nr. 253 din 22 februarie 2010, prin care a pierdut bunul

imobil în contra fostului proprietar.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 253 din 22 februarie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr.

18635/3/2008, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 770A din 20 decembrie

2010 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4964 din

09 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea prin care reclamanta SC E. SA a solicitat obligarea

pârâtului V.M.A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, str. C. (fosta str. P.), sector 5.

Terenul revendicat de

SC E. SA făcea parte dintr-o suprafață mai mare (de 6.558 mp) cu privire la

care i s-a emis la data de 03 aprilie 1995, de către Ministerul Industriilor,

certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793, astfel

că, prin hotărârea Adunării Generale a acționarilor și a Consiliului de

Administrație din data de 12 mai 1995, s-a decis majorarea capitalului social

al SC E. SA prin includerea în capitalul social a terenului menționat.

În considerentele

Sentinței civile nr. 253 din 22 februarie 2010 s-a reținut că "(...)

terenul a fost expropriat de la E.P.T., care dobândise dreptul de proprietate

asupra imobilului compus din casă și teren, în suprafață de 840 mp, prin actul

de partaj cu ascendent înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov, secția Notariat

și autentificat sub nr. 5615/1946. E.T. este autoarea lui O.N., G.P. și G.C.C.,

persoanele în favoarea cărora s-a și reconstituit dreptul de proprietate, pe

vechiul amplasament, asupra porțiunii de teren rămasă liberă. După

reconstituire, terenul a intrat în circuitul civil și a ajuns în proprietatea

pârâtului prin transmisiuni succesive. Din această perspectivă, apare ca fiind

lipsit de relevanță faptul că reclamanta a înscris titlul său de proprietate în

registrul de transcripțiuni sau eventuala bună-credință pe care aceasta o

invocă, câta vreme preluarea terenului de la E.P.T. s-a făcut în mod forțat,

cel puțin cu nerespectarea dreptului acesteia la o justă și prealabilă

despăgubire. În consecință, instanța a dat preferabilitate titlului înfățișat

de pârât, ca fiind cel original și mai bine caracterizat, provenind de la

proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate,

necontestat și anterior deposedării abuzive".

Raportat la aceste

considerente, s-a apreciat că, deși nu se regăsește în cauză ipoteza clasică a

restituirii în natură a imobilului solicitat de către foștii proprietari prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamanta se găsește într-o situație

similară, ce se încadrează în dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997 prin respingerea irevocabilă a acțiunii sale în revendicare, consecință

a stabilirii caracterului preferabil al titlului de proprietate înfățișat de

pârât, ca emanând de la fostul proprietar de la care bunul a fost preluat

abuziv.

Deoarece contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare

a Legii nr. 137/2002, respectiv 28 martie 2002, pârâtei, în calitate de

instituție publică implicată în privatizare, îi revine obligația, conform art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, de a acoperi integral prejudiciul cauzat

reclamantei prin pierderea proprietății asupra terenului în suprafață de 274,74

mp, situat în București, str. P., sector 5.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta, instanța a

reținut că prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție ca urmare a soluționării unui recurs în interesul legii,

s-a stabilit că "despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile

publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor

imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta

este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din

patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație

de la momentul plății despăgubirii".

Prin urmare, prin

raportare la valoarea contabilă a terenului indicată în procesul-verbal de

inventariere a contului 2111 - terenuri, la 31 decembrie 2011 - momentul ieșirii

efective a bunului din patrimoniul societății fiind cel al rămânerii

irevocabile a Sentinței civile nr. 253 din 22 februarie 2010, respectiv 9 iunie

2011 - a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de

208.328,40 RON, nefiind primite apărările pârâtei privind limitarea

despăgubirilor la 50% din prețul plătit de cumpărător deoarece, cum precizează

art. 30 alin. (1) și (3) din Legea nr. 137/2002, această limită este aplicabilă

numai contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate după intrarea în

vigoare a legii, indiferent de data producerii prejudiciului.

Prin încheierea de

ședință din 19 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a,

în același dosar, s-a dispus din oficiu îndreptarea erorilor materiale din

cuprinsul dispozitivului Sentinței civile nr. 1230 din 6 iunie 2012, în sensul

menționării cuantumului despăgubirilor la plata cărora a fost obligată pârâta

ca fiind în sumă de 145.989,31 RON, în loc de 208.328,40 RON, iar a căii de

atac de exercitat împotriva aceleiași sentințe, ca fiind apelul.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel atât reclamanta SC E. SA, cât și pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin Decizia nr.

247/A din 5 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței

civile nr. 1230 din 6 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, și a fost admis apelul declarat de către pârâta A.A.A.S. împotriva

aceleiași hotărâri, care a fost desființată în parte, exclusiv cu privire la

nesoluționarea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, cauza fiind

trimisă aceleiași instanțe pentru soluționarea respectivei cereri de chemare în

garanție, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Prin aceeași

decizie a fost respins, ca nefondat, și apelul declarat de apelanta pârâtă

A.A.A.S. împotriva încheierii de ședință din data de 19 martie 2013 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Cu referire la apelul

declarat de către apelanta SC E., prin care a fost criticată soluția primei

instanțe, de respingere a cererii de dezdăunare a reclamantei la valoarea de

piață a imobilului pierdut în concursul cu subdobânditorul de la fostul proprietar,

instanța de apel a apreciat că acesta este nefondat întrucât conform art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată

prin Legea nr. 44/1998 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999,

instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor

cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Prin Decizia nr. 18

din 17 octombrie 2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

a fost soluționat recursul în interesul legii și s-a stabilit că, în aplicarea

dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, despăgubirile

acordate societăților comerciale de către instituțiile publice implicate în

procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează

la valoarea contabilă a bunului, astfel cum acesta este reflectat în bilanț la

momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce

trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Conform art. 330

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin

deciziile de recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la

data publicării deciziilor în M. Of. al României - Partea I, astfel că

pretențiile apelantei-reclamante, de acordare a despăgubirii la valoarea de

piață a imobilului a cărui proprietate a pierdut-o, nu ar putea fi

încuviințate, fiind nelegale.

Cu referire la apelul

declarat de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanță, s-a apreciat că prima

critică invocată, privind excepția necompetenței funcționale a secției a V-a a

Tribunalului București în judecarea cererii de chemare în garanție, este

neîntemeiată, dat fiind caracterul acesteia de cerere accesorie în raport cu

cererea principală, în revendicarea imobilului pierdut de reclamantă și care a

constituit cauza cererii de despăgubire. Cererea principală a fost judecată de

către Tribunalul București, secția a V-a, astfel că, și cererea accesorie este

în căderea instanței competente să judece cererea principală, așadar Secția

civilă a Tribunalului București care a fost corect învestită, ținând cont de

prevederile art. 17 C. proc. civ.

Și excepțiile

inadmisibilității și prematurității cererii au fost corect soluționate de prima

instanță.

În considerentele

Sentinței civile nr. 253/2010 s-a reținut că terenul a fost expropriat de la

numita E.P.T. care dobândise dreptul de proprietate printr-un act de partaj cu

ascendent, act autentificat la notariat, iar după reconstituire, terenul a

ajuns în proprietatea pârâtului prin transmisiuni succesive. Așadar printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus restituirea în natură către

foștii proprietari, ulterior respingându-se și acțiunea în revendicare formulată

de către SC E. SA împotriva unui subdobânditor al bunului de la aceștia.

Ca urmare a

respingerii în mod irevocabil a acțiunii sale în revendicare (ce a fost

soluționată prin Sentința nr. 253 din 22 februarie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, Decizia civilă nr. 770 A din 20 decembrie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București și Decizia civilă nr. 4964 din 09 iunie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), s-a apreciat că reclamanta

se încadrează în dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

De asemenea, întrucât

sentința apelată a fost pronunțată la data de 06 iunie 2012, așadar după ce

hotărârea judecătorească privind cauza principală a devenit irevocabilă, și

excepția prematurității cererii de chemare în garanție este neîntemeiată.

Întrucât contractul

de vânzare de acțiuni nr. 72 din 10 februarie 1999 a fost încheiat înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, pârâtei îi revine obligația de a

acoperi prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei prin pierderea proprietății

asupra terenului în litigiu în conformitate cu art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997.

Având în vedere

statuările din Decizia nr. 18/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție de soluționare a recursului în interesul legii, despăgubirile cuvenite

se raportează la valoarea contabilă a bunului, așa cum este aceasta reflectată

în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății,

valoare care trebuie să fie actualizată cu indicele de inflație de la momentul

plății despăgubirii.

Momentul ieșirii

efective a bunului imobil din patrimoniul societății reclamante a fost cel la

care a rămas irevocabilă Sentința civilă nr. 253 din 23 februarie 2010, și

anume la data de 09 iunie 2011, astfel că în mod corect instanța de fond a

ținut cont de valoarea contabilă a terenului, așa cum aceasta rezultă din

procesul-verbal de inventariere a contului 2111 - "terenuri" întocmit

la data de 31 decembrie 2011, și atașat la dosarul instanței de fond. Din acest

proces-verbal reiese că pentru terenul din str. P., sector 5 București, în

suprafață totală de 5.010 mp, valoarea este de 2.662.590 RON, așadar o valoare

pe metru pătrat de 531.45 RON.

În mod corect s-a

calculat în funcție de această valoare pe metru pătrat cuantumul despăgubirilor

la plata cărora a fost obligată pârâta ca fiind 145.989,31 RON.

Susținerea

apelantei-pârâte, în sensul că ar trebui limitate despăgubirile cuvenite

reclamantei la 50% din prețul efectiv achitat de către cumpărător, au fost

apreciate ca nefondate pentru că, așa cum reiese din dispozițiile art. 30 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 137/2002, numai contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni ce au fost încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, pot fi

limitate, ceea ce nu este cazul în litigiul de față, contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni cu nr. 72 fiind încheiat la data de 10 februarie 1999.

Instanța de apel a

găsit însă întemeiate criticile apelantei-pârâte privind nepronunțarea

instanței de fond asupra cererii de chemare în garanție pe care această parte a

formulat-o în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reținând că pârâta a formulat o atare cerere, întemeiată pe

dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 potrivit

cărora, Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate

a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.

Instanța de fond

însă, în mod nelegal, nu s-a pronunțat asupra acestei cereri de chemare în

garanție, garanție specială prevăzută în sarcina Statului reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice în vederea reparării prejudiciilor cauzate

societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat.

Având în vedere

faptul că încheierea prin care s-au îndreptat erorile materiale din

dispozitivul Sentinței civile nr. 1230/2012 a fost pronunțată corect, cu

respectarea dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., s-a apreciat că este nefondat

apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de îndreptare a erorilor materiale.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs apelanta-pârâtă Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului, solicitând în temeiul art. 300 alin. (2) C.

proc. civ., suspendarea executării Sentinței civile nr. 1230 din 06 iunie 2012

și a încheierii din 19 martie 2013, iar în privința recursului declarat,

admiterea acestuia, modificarea în tot a Deciziei civile nr. 247A din 05

septembrie 2013 în sensul admiterii apelului său, în principal, prin admiterea

excepției necompetenței funcționale a secției a V-a civilă a Tribunalului

București în judecarea cererii de chemare în garanție îndreptată împotriva

AAAS, iar, în subsidiar, prin respingerea pe fond a cererii formulate de SC E.

SA, ca neîntemeiată.

Recurenta a precizat

că urgența unei astfel de cereri rezultă din faptul că exista riscul de a se

proceda la executarea sumelor din dispozitivul hotărârii judecătorești și a

încheierii de rectificare, mai înainte de soluționarea irevocabilă a cauzei,

fapt ce ar fi de natură să prejudicieze partea recurentă, mai ales întrucât,

prin admiterea prezentei acțiuni și obligarea instituției la plata sumei de

145.989,31 RON cu titlu de despăgubiri, se prejudiciază în mod nelegal bugetul

statului.

În motivarea

recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a formulat următoarele critici de recurs:

- Hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr.

88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, prin

respingerea excepției necompetenței funcționale a secției a V-a civilă a

Tribunalului București, invocată prin motivele de apel.

SC E. SA și-a

întemeiat cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, precum și pe calitatea de instituție publică

implicată în privatizare a AAAS (fosta AVAS).

Conform art. 43 alin.

(3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, "Litigiile privind contractele,

convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de către

instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza

procesul de privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți

comerciale, sunt de competenta secțiilor comerciale ale instanțelor

judecătorești.

În plus, potrivit

art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004, "Activitatea AAAS în domeniul

privatizării și monitorizării postprivatizare se desfășoară pe principii

comerciale".

Conform art. 40 alin.

(1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind unele măsuri pentru accelerarea

privatizării: "Cererile prin care se atacă o operațiune sau un act

prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.

44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte

legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de

acestea sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judecă

de urgență și cu precădere, cu citarea părților.

Art. 56 C. com.

prevede: "Dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți

contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest act, legii

comerciale.".

Potrivit art. 720

10

C. proc. civ. "Litigiile privind desfășurarea activității în scopul

privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul

societăților comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat,

precum și litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul

acestei activități se soluționează de către instanțele care au competența de

judecată a proceselor și cererilor în materie comercială, potrivit

dispozițiilor procedurale aplicabile în aceasta materie".

- Cu încălcarea

dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, a fost

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, cererea în

despăgubiri fiind formulată înainte de a exista o hotărâre judecătorească

rămasă irevocabilă care să fi consfințit pierderea proprietății de către

societate.

Cererea de chemare în

garanție de față a fost formulată cu mult înainte de a rămâne irevocabilă

hotărârea prin care s-a dispus restituirea în natură, de către SC E. SA, a

imobilului pentru care se solicita despăgubiri. Or, potrivit art. 32

4

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, "Despăgubirea prevăzută la

alin. (2) se stabilește, de comun acord, cu societățile comerciale, iar în caz

de divergență, prin justiție".

Interpretând acest

text de lege, recurenta susține că, înaintea solicitării despăgubirilor la care

se referă art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, societatea privatizată SC

E. SA trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de alin. (3) al aceluiași

articol.

Printr-un al doilea

argument, recurenta a susținut că, întrucât cererea de despăgubiri are natură

comercială - litigiu între profesioniști - trebuia îndeplinită anterior

promovării acesteia și procedura expres prevăzută de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., a concilierii directe.

- Hotărârea criticată

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în ceea ce

privește valoarea despăgubirilor acordate.

Prin această critică,

recurenta a susținut că prejudiciul suferit de SC E. SA, urmare a restituirii

în natură a bunului imobil ce a făcut obiectul revendicării, trebuia limitat la

valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile

ale societății la data când societatea a fost privatizată.

Soluția adoptată în

cauză produce consecința unei îmbogățiri fără justă cauză a societății

reclamante, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunului imobil cu

mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și

avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 72 din 10 februarie 1999, AVAS (antecesoarea

AAAS) a vândut 50,806% din valoarea capitalului social al SC E. SA, cu un preț

de 10.080.152.000 ROL, respectiv 1.008.012,5 RON și nu este posibil ca pentru

un singur activ, terenul situat în București, str. C. (fosta str. P.), sector

5, să fie obligată la plata sumei de 145.989,31 RON, către societate cu

caracter de despăgubire.

Potrivit

raționamentului instanțelor de apel și de fond, în cazul în care s-ar solicita

despăgubiri pentru toate imobilele deținute și restituite foștilor proprietari

(împotriva SC E. SA existând și alte litigii având ca obiect revendicare),

Statul va fi obligat să plătească despăgubiri mai mari decât a încasat în urma

privatizării acestei societăți pentru acțiunile SC E. SA.

Natura juridică a

acestor sume, de a reprezenta o despăgubire, face necesar ca plata acestora să

reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real și nu o cale de

îmbogățire pentru societate, legiuitorul urmărind să acorde despăgubiri

societăților pentru situații speciale și nu în scopul îmbogățirii fără justă

cauză a acestora, în detrimentul statului, în condițiile în care AAAS (fosta

AVAS) nu are nici o culpă.

Este nefiresc și

inechitabil ca AAAS (fosta AVAS) să suporte repararea unui prejudiciu pentru

care nu numai că nu este răspunzătoare, dar care are și o valoare exagerată

prin raportare la valoarea contractului de privatizare, recurenta insistând să

afirme că repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat

la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a

diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel

cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății

comerciale reclamante.

Astfel, din valoarea

contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 50.806%

întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 72/1999, invocat

de intimata-reclamantă ca temei al despăgubirii, AAAS - fosta AVAS (prin

antecesorul sau legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50.806% din

capitalul social al SC E. SA.

Rațiunea

legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care

să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire,

stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la

nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare,

conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu

bunurile înscrise în bilanț la activ.

Prin urmare,

obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială,

instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe

care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de

plată nefiind nici fiscală și nici civilă, legiuitorul înțelegând să confere

acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care

instituția publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al

societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru

decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți.

Raționamentul

legiuitorului de despăgubire are la bază Statul Român, transferul proprietății

statului asupra imobilelor proprietatea sa (la momentul când societatea

comercială - în speță SC E. SA era neprivatizată) în sectorul privat,

instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca

substanță aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil)

reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Prejudiciul cauzat se

raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea

capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care se va aplica procentul

de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la

prețul încasat.

Dispozițiile legale

ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nicio mențiune în

sensul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului, dar

nici în sensul că nivelul despăgubirilor este proporțional cu acțiunile

vândute, însă, față de caracterul comercial al obligației de despăgubire,

devine operant art. 1 C. com., conform căruia unde legea nu dispune se aplică

Codul civil, respectiv regulile de drept comun ale art. 1084 - 1086 C. civ.

- Hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul

stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție

prin care se prevede că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu

va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Recurenta susține că,

chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea

despăgubirii solicitată de reclamantă, instituția publică implicată nu ar putea

fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr.

137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea

pachetului de acțiuni, aceste dispoziții legale fiind de imediată aplicare și

având incidență în cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei

fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

În drept, recursul a

fost întemeiat pe prevederile art. 299, art. 300 alin. (2), art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., O.U.G. nr. 88/1999 modificată, Legea nr. 137/2002 modificată,

Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În conformitate cu

dispozițiile art. 242 alin. (2) din C. proc. civ., recurenta a solicitat

judecarea recursului și în lipsă.

Prin încheierea de

ședință din 15 ianuarie 2014 Înalta Curte a respins, ca neîntemeiată, cererea

recurentei de suspendare a executării Sentinței civile nr. 1230 din 6 iunie

2012 și a încheierii de ședință din 19 martie 2013, pronunțate de Tribunalul

București, menținute prin Decizia civilă nr. 247 A din 5 septembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru considerentele regăsite

în cuprinsul acesteia.

La 6 martie 2014,

intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat, solicitând

respingerea acestuia ca nefondat. Cu referire la excepția necompetenței

funcționale a instanțelor ce au soluționat cauza, a învederat conținutul

normativ al art. 17 C. proc. civ. și a reamintit că cererea în despăgubiri de

față a avut caracter de cerere accesorie în raport cu cea principală, în

revendicarea imobilului pentru care s-au solicitat despăgubiri. Cu referire la

excepția de inadmisibilitate a cererii, s-a arătat că soluția de primă instanță

a fost dată în această cerere după momentul rămânerii irevocabile a soluției

pronunțate în cererea principală. Pentru aceleași considerente s-a solicitat

respingerea și a criticii vizând prematuritatea cererii.

Cu referire la

limitele obligației de dezdăunare ce revine recurentei, în calitatea sa de

instituție implicată în procesul de privatizare a societății, s-a făcut

trimitere la dezlegările obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 18 din

17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precizând că,

potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei

legi. Or, contractul de privatizare a societății a fost încheiat în anul 1999,

așadar înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.

În recurs nu au fost

administrate probe suplimentare.

Analizând recursul

declarat în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, cauza fiind soluționată de către instanțele de fond cu

respectarea dispozițiilor legale incidente, potrivit celor ce urmează.

Critica de recurs

vizând greșita dezlegare dată de instanța de apel excepției de necompetență

funcțională a primei instanțe, pricina fiind soluționată de o secție civilă a

Tribunalului București și nu de una comercială (ori, în prezent de o secție

specializată în soluționarea litigiilor între profesioniști), dată fiind natura

comercială a litigiului, este nefondată.

Astfel cum rezultă

din istoricul litigiului, cererea în despăgubiri a SC E. SA îndreptată

împotriva fostei Autorități pentru Valorificarea Activelor Statului (actuala

recurentă A.A.A.S.) a fost formulată ca cerere de chemare în garanție,

introdusă deodată cu cererea principală a aceleiași societăți, în revendicarea

terenului în suprafață de 274,70 m.p. situat în București, str. P., sector 5,

de la pârâtul persoană-fizică, subdobânditor al bunului de la fostul proprietar

al acestuia.

Cererea de chemare în

garanție are un caracter accesoriu în raport cu cererea principală a litigiului

în care a fost formulată, soluția ei fiind influențată de soluția adoptată în

privința cererii principale, iar competența de soluționare fiind deferită, în

virtutea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., în căderea instanței competente

să judece cererea principală, instanță care rămâne mai departe competentă să

judece cererile accesorii ori incidentale, chiar dacă în privința acestora,

pentru rațiunile prevăzute de art. 165, a adoptat măsura disjungerii, cum s-a

întâmplat în cazul în speță.

Dispozițiile art. 17

C. proc. civ., regăsite în Titlul III - "Dispoziții speciale" - al

Cărții I a Codului de procedură civilă, destinat "competenței instanțelor

judecătorești" au natura unor prevederi legale speciale, prin care se

instituie derogări de la regulile privitoare la competența după materie ori cea

teritorială regăsite în titlurile I și II ale aceleiași cărți, așadar, à

fortiori, și de la regulile privitoare la competența funcțională a instanțelor

- subcategorie a competenței materiale, care privește delimitarea competenței

între secțiile aceleiași instanțe, în raport de natura pricinii și/sau

calitatea părților.

Așadar, indiferent de

numărul argumentelor legale invocate de recurentă pentru a justifica natura

comercială a cauzei (sau care privește raporturi între profesioniști), instanța

de recurs apreciază că în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel că

în virtutea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. și ca instanță ce a soluționat

cererea principală a litigiului, Tribunalului București, secția civilă, îi

revenea în mod legal și competența de soluționare a cererii accesorii introdusă

de reclamantă, de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului, ca urmare a prorogării de competență ce a operat, dat fiind

modul de formulare a cererilor reclamantei.

Și criticile vizând

soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii sunt nefondate.

Împrejurarea că

societatea reclamantă a formulat cererea sa în despăgubiri împotriva

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, întemeiată pe dispozițiile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, pe calea cererii de

chemare în garanție introdusă deodată cu cererea principală, în revendicarea

terenului a cărui proprietate, în final, a pierdut-o, nu este de natură să

conducă spre calificarea acțiunii în dezdăunare ca fiind inadmisibilă sub

motivul promovării acesteia mai înainte de a se fi soluționat irevocabil

acțiunea ce a condus la pierderea bunului de către societate.

Conform dispozițiilor

art. 32

4

alin. (2) din acest act normativ, instituțiile publice

implicate vor plăti societății comerciale privatizate sau în curs de

privatizare o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de

societate către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Textul legal evocat

nu instituie condiții de introducere a acțiunii în despăgubiri, ci doar

condiții în ce privește angajarea obligației de dezdăunare a instituțiilor

publice implicate, așadar a cauzei unei astfel de obligații, care trebuie în

mod necesar să constea în restituirea în natură a imobilului deținut de

societate, către foștii proprietari, pe baza sau ca efect al unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Această condiție a

angajării obligației de dezdăunare din partea Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului a fost respectată și în cauza de față, chiar dacă

introducerea cererii de despăgubiri a societății reclamante a avut loc

concomitent cu aceea în revendicare, în urma soluționării căreia ea a pierdut

proprietatea terenului, observându-se că prima instanță a procedat în mod

corect la disjungerea celor două cereri, la suspendarea judecării cererii de

chemare în garanție (prin încheierea de ședință din 19 aprilie 23010) până la

soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 18635/3/2008 al Tribunalului

București, secția a V-a civilă, (având ca obiect acțiunea în revendicare) și la

reluarea judecății acesteia după acest moment. Ceea ce este esențial este că,

la data judecării cererii de chemare în garanție (în despăgubiri) fusese

soluționată în mod definitiv și irevocabil, prin Deciziile nr. 770A din 20

decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și nr. 4964

din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în

revendicare prin care societatea reclamantă a pierdut proprietatea terenului în

concursul cu subdobânditorul de la fostul proprietar, condiția legală a

angajării obligației de dezdăunare a Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului fiind îndeplinită.

Critica este

nefondată și întrucât dispozițiile art. 32

4

alin. (3) din O.U.G. nr.

88/1997, modificată, care prevăd că despăgubirea menționată la alin. (2) se

stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență,

prin justiție, au rolul de a stabili principiile de soluționare a unor atare

pretenții ale societății comerciale regăsite în ipoteza de reglementare a art.

32

4

, iar nicidecum pe acela de a institui o procedură prealabilă și

obligatorie formulării acțiunii în justiție, pentru a se aprecia că,

introducând direct acțiunea în justiție fără parcurgerea acesteia, acțiunea

este inadmisibilă.

Pe de altă parte,

dată fiind formularea cererii în despăgubiri de către societatea reclamantă pe

calea cererii de chemare în garanție, accesorie în raport cu cererea

principală, în revendicarea terenului, urmarea procedurii prealabile a

consilierii directe prevăzute de dispozițiile art. 720

1

C. proc.

civ. nici nu mai era necesară.

Prin cea de-a treia

critică a recursului, recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată, sub aspectul întinderii obligației sale de despăgubire, aceasta

susținând, prin mai multe argumente, că valoarea despăgubirii cuvenită

societății reclamante nu putea depăși întinderea prejudiciului cauzat acesteia,

prejudiciu care se limitează la valoarea contabilă a bunului a cărui

proprietate a fost pierdută, de la data privatizării societății.

Instanța de recurs

reține că ambele instanțe și-au justificat în mod corect soluția adoptată, de

obligare a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata

despăgubirilor datorate reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, ca instituție publică implicată în procesul

de privatizare, la nivelul valorii contabile a imobilului a cărui proprietate a

fost pierdută, astfel cum aceasta era reflectată în bilanțul societății la

momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul său, actualizată cu indicele

de inflație de la momentul plății despăgubirii, invocând dezlegările date de

Înalta Curte de Casație și Justiție acestei probleme de drept prin Decizia de

recurs în interesul legii nr. 18/2011.

În ceea ce privește

pe recurentă, se constată că, deși precizează în finalul motivelor de recurs că

își întemeiază recursul declarat inclusiv pe Decizia nr. 18/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, aceasta nu explică în niciun fel, pe de o parte,

de ce pledează pentru adoptarea unei soluții în cauză care contravine

dezlegărilor obligatorii ale acestei decizii, iar, pe de altă parte, cum ar fi

posibilă adoptarea unei soluții diferite față de aceea a deciziei de recurs în

interesul legii incidentă în cauză, față de caracterul obligatoriu al acesteia,

consacrat prin dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Separat de invocarea

Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a caracterului

său obligatoriu - suficiente pentru demonstrarea caracterului nefondat al

acestei critici - instanța de recurs reține că argumentele recurentei prin care

a invocat inechitatea soluției adoptate în cauză și producerea consecinței

îmbogățirii fără justă cauză a societății despăgubite - care primește pe

această cale o valoare cu mult mai mare decât cea din registrele contabile și

care a fost avută în vedere la data privatizării - își găsesc răspunsul chiar

în considerentele Deciziei nr. 18/2011, care le infirmă justețea.

Astfel, prin decizia

menționată, Înalta Curte a reținut că societățile comerciale, ulterior procesului

de privatizare prin vânzarea pachetului de acțiuni (indiferent că a avut loc o

vânzare totală sau parțială a acțiunilor deținute de stat), au fost obligate la

reevaluarea continuă a activelor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la

nivelul bilanțului la capitolul active.

S-a apreciat astfel,

pe o linie de consecvență în evaluarea patrimoniului societăților comerciale

privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor

imobile către foștii proprietari - ipoteză căreia, în mod corect a fost

asimilată și cea regăsită în speță - trebuie despăgubită cu valoarea cu care

aceste imobile figurau în bilanțul societății la data ieșirii bunului din

patrimoniul său, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității

capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea

acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Menționând și că

aceste despăgubiri nu ar putea fi acordate la nivelul valorii de piață a

activului retrocedat, Înalta Curte a reținut că scopul legiuitorului în

reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de

determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr.

31/1990, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel

cum aceasta este reflectată în activele societății.

Așadar, pentru aceste

considerente care explică rațiunea soluției de dezdăunare a societăților

privatizate, regăsite în ipoteza normei art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997, modificată, la valoarea contabilă a imobilului, reflectată în bilanț

la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, argumentele

recurentei-pârâte - ce susțin o soluție contrară deciziei de recurs în

interesul legii - se vădesc a fi și incorecte.

Prin cea din urmă

critică a recursului, s-a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 30 ale Legii

nr. 137/2002, prin care a fost limitată valoarea despăgubirilor datorate de

instituțiile publice implicate în privatizare la 50% din prețul efectiv plătit

de cumpărător, normă legală pe care instanțele de fond nu au aplicat-o în cauza

pendinte.

Înalta Curte reține

că soluția instanțelor de fond este legală și sub acest aspect, întrucât

dispoziția de lege a cărei nesocotire s-a criticat nu este incidentă cauzei de

față în considerarea a două argumente.

În primul rând, se

reține că prin dispozițiile art. 29 din Legea nr. 137/2002 se reglementează, de

o manieră similară dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată, obligația instituțiilor publice implicate în privatizarea societăților

cu capital de stat, de reparare a prejudiciilor cauzate cumpărătorilor, cu care

au încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, prin executarea unor

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în

natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Art. 30 alin. (1) din

lege plafonează la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător despăgubirile

acordate potrivit art. 27 - 29, așadar acelea pe care instituția publică

implicată în privatizarea societăților cu capital de stat le datorează, în

virtutea acestor dispoziții legale, cumpărătorilor cu care a încheiat contracte

de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Or, spre deosebire de

această situație, în prezenta cauză, instanțele au a soluționa acțiunea în

despăgubiri a societății privatizate îndreptate împotriva instituției publice

implicate, acțiune ce are la bază un temei legal special, cel al dispozițiilor

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, și care, spre deosebire

de cel reglementat prin dispozițiile mai sus analizate ale Legii nr. 137/2002,

nu limitează în niciun fel obligația de dezdăunare instituită în sarcina

entității ce a efectuat privatizarea.

În al doilea rând,

după cum corect au reținut instanțele de fond, prevederile art. 30 alin. (1)

ale Legii nr. 137/2002 nu sunt incidente cauzei și întrucât prin alin. (3) al

aceluiași articol s-a stipulat că prevederile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările

ulterioare - ce au fost abrogate prin dispozițiile art. 56 din Legea nr.

137/2002 - rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv 28

martie 2002.

Or, contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, ce a stat la baza privatizării societății

reclamante, a fost încheiat în anul 1999, aspect în raport de care, văzând și

reglementarea art. 30 alin. (3) sus-menționat, se apreciază că pricina de față

a fost soluționată în mod corect exclusiv în raport de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, și de Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, dispoziții normative ce conturează cadrul legal de

reglementare a acestui tip de acțiune, soluția adoptată fiind pronunțată cu

respectarea deplină a acestuia.

În considerarea

tuturor acestor argumente, instanța va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea

Activelor Statului (fostă A.V.A.S.) împotriva Deciziei nr. 247/A din 5

septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN