ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1301/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1301/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2006, pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 41899/2006,

reclamantul D.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC E.C. SRL și SC

A.M.C. SRL, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între pârâte și obligarea pârâtei SC E.C. SRL, să îi lase în deplină proprietate

și posesie imobilul (teren în suprafață de 1643 mp) situat în București, str. C.,

sector 2.

La data de 9 martie 2007, pârâta SC

A.M.C. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția de litispendență

față de existența Dosarului nr. 10567/2002 al Judecătoriei sectorului 2 București,

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția tardivității

solicitării de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare și excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare.

La data de 4 mai 2007, reclamantul a depus

la dosar o cerere precizatoare a cererii principale, prin care a mai invocat un

motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv vânzarea

bunului altuia.

Prin sentința civilă nr. 962 din 29

iunie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 41899/3/2006,

a fost admisă excepția netimbrării, a fost

anulat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului și a fost disjuns

primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare, formându-se prezentul Dosar nr. 32853/3/2007.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică

de la 26 octombrie 2007, tribunalul a respins excepția de litispendență și excepția

prescripției, ca neîntemeiate și a unit excepția lipsei calității procesuale active

cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1610 din 21

decembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale active și acțiunea, ca neîntemeiate.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă

constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat între

pârâte, nulitate care poate fi invocată de orice persoană interesată.

Sub aspectul chestiunii dacă reclamantul

justifică sau nu un interes în promovarea prezentei cereri, prima instanță a reținut

că reclamantul invocă, în susținerea cererii sale, că ar fi moștenitorul autorului

său T.C., cel care a dobândit, prin actul de vânzare-cumpărare din 28 august 1910,

imobilul situat în București, strada C., care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare

a cărui nulitate absolută se solicită a se constata.

Din analiza actelor dosarului, tribunalul

a constatat că T.C. a fost moștenit de către fiica sa, S.D. și soția sa, P.T., conform

încheierii din 1 aprilie 1925 a Tribunalului Ilfov și testamentului lăsat de acesta

și înscris în condica de documente a Tribunalului Ilfov și conform procesului-verbal

din 1940 al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare București.

S.D. a fost moștenită de către soțul supraviețuitor,

C.D. și de către cei cinci copii: P.T.A., N.T., C.D., I.L.D. și A.D., conform jurnalului

din 10 ianuarie 1946 al Tribunalului Ilfov, iar P.T. a fost moștenită de către cei

cinci nepoți: P.T.A., N.T., C.D., I.L.D. și A.D., conform procesului-verbal pentru

stabilirea impozitului succesoral pe anul 1949.

C.D., soțul supraviețuitor al S.D., a fost

moștenit de A.D., conform certificatului de moștenitor din 28 martie 2001. P.T.A.

a fost moștenit de soția supraviețuitoare, T.E. și cei patru frați, conform certificatului

de moștenitor din 27 iulie 1984. T.E. a instituit ca legatari universali cu privire

la bunurile sale pe frații și surorile fostului său soț, și anume: T.N., D.C.L.M.,

D.I.M.I. și D.A.V., conform testamentului olograf întocmit la data de 19 iulie 1984.

Conform actelor de stare civilă atașate la dosar, T.E. a decedat la data de 28

septembrie 1988, ulterior D.I.M.I. (decedată în 1984), D.A.V. (decedată în 1986)

și a lui D.C.L.M. (decedat în 1985), astfel că legatele instituite în favoarea acestora

și-au pierdut efectul, bunurile revenind legatarului în viață T.N.

D.A.V. a lăsat ca moștenitori legali pe

reclamantul D.G., pe D.M.S. și pe R.M.C., conform certificatului de moștenitor legal

din 28 martie 2001, iar T.N., decedat în 1988, a lăsat ca unic moștenitor pe reclamantul

D.G., conform certificatului de moștenitor din 1989.

Pe de altă parte, s-a remarcat și faptul

că, prin decizia civilă nr. 1 din 3 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel

București, în Dosarul nr. 3312/2004, s-a constatat în mod irevocabil, că reclamantul

are calitate de moștenitor al mamei sale, D.A.V., însă Curtea, prin această decizie,

s-a pronunțat de fapt asupra calității reclamantului de persoană îndreptățită să

revendice imobilul situat în București, str. C., sector 2, constatând că are calitate

procesuală activă, fiind moștenitorul autorului său, T.C.

Apărările pârâtei SC E.C. SRL, în sensul

că această decizie nu îi este opozabilă este neîntemeiată, întrucât acel proces

a avut ca părți pe reclamant și pe pârâta SC A.M.C. SRL, iar pârâta SC E.C. SRL

este succesoarea cu titlu particular a pârâtei menționate.

Chiar dacă, în cauză, nu s-a făcut dovada

succesiunii neîntrerupte cu autorul său, tribunalul nu a putut ignora și nu a putut

trece peste considerentele deciziei mai sus enunțate, întrucât, prin aceasta, s-a

stabilit, în mod irevocabil, calitatea reclamantului de moștenitor al autorului

său.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că primul motiv invocat în susținerea cererii de chemare în judecată este acela

că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (5) și art. 44 din Legea nr.

10/2001.

Tribunalul a apreciat că, în cauză, nu

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, pârâta SC A.M.C. SRL a dobândit

dreptul de proprietate asupra bunului din anul 1993, ca aport în natură la constituirea

capitalului social, de la SC A.M.S. SRL București, fapt constatat doar prin hotărârea

din 2 septembrie 2001, dată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociația Națională

a Cooperației Meșteșugărești U.C.E.C.O.M., iar SC A.M.S. SRL București dobândise,

la rândul ei, imobilul de la întreprinderea chimică V. București, fapt ce rezultă

din factura din 1989, adresa din 29 iulie 1994 a Consiliului Local al Municipiului

București, Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, procesul-verbal

de predare primire din 3 aprilie 1989, procesul-verbal de evaluare a bunurilor și

procesul-verbal din 18 aprilie 1994, transcris din 7 aprilie 1996 la Judecătoria

sectorului 2 București.

Apărările reclamantului, sub aspectul lipsei

formei autentice a actului constitutiv și al statutului pârâtei SC A.M.C. SRL, sunt

neîntemeiate, având în vedere înscrisul aflat la dosar.

Așadar, la data apariției Legii nr. 10/2001,

imobilul în discuție era în patrimoniul pârâtei SC A.M.C. SRL, o societate comercială

cu capital integral privat, hotărârea din 12 septembrie 2001, dată de Curtea de

Arbitraj de pe lângă Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești U.C.E.C.O.M.,

fiind doar o hotărâre în constatare, deci declarativă, iar nu constitutivă de drepturi.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor

administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă

înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea,

locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul noului chiriaș,

schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile-terenuri și/sau

construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Un aspect importat de clarificat, din punct

de vedere ai acestui text de lege, este acela cui revine obligația de a se abține

a încheia actele enumerate mai sus.

Astfel, trebuie pornit de la interpretarea

art. 9 din aceeași lege, care prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent

în posesia cui se afiă în prezent, se restituie în natură, în starea în care se

află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, art. 9.1 din Normele

metodologice venind și subliniind că sintagma „indiferent în posesia cui se află”

are semnificația, pe de o parte, a incidenței legii erga omnes, indiferent de calitatea

deținătorului, deținător care este: minister, primărie, instituție publică, societate

comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și alte asemenea, din această

sintagmă, nefăcând parte societățile comerciale cu capital integral privat.

Pe de alta parte, prin art. 21.1 din H.G.

nr. 250/2007, se arată că societățile comerciale privatizate integral nu sunt entități

învestite cu soluționarea notificărilor.

Interpretând sistematic aceste texte legale,

se desprinde ideea că numai unitățile deținătoare, în accepțiunea legii, aveau și

au obligația prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Cum, la data apariției Legii nr. 10/2001,

pârâta SC A.M.C. SRL, nu făcea parte din categoria unităților deținătoare, în sensul

descris mai sus, acesteia nu îi revenea obligația de a nu înstrăina imobilul în

discuție, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește

sancțiunea aplicată unei astfel de operațiuni.

Un al doilea motiv de nulitate absolută,

invocat prin precizarea cererii de chemare în judecată, a fost acela al existenței

unei cauze ilicite la încheierea acestui contract, respectiv vânzarea lucrului altuia,

în cunoștință de cauză.

S-a reținut faptul că, în speță, nu este

vorba despre împrejurarea că părțile au cunoscut că imobilul aparține altei persoane.

Simpla împrejurare că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

există o notificare adresată Primăriei Municipiului București, în vederea restituirii

acestui imobil, precum și faptul că există, pe rol, o acțiune în revendicare împotriva

pârâtei SC A.M.C. SRL nu presupune că imobilul era în proprietatea reclamantului,

astfel că nici nu se pune problema de vânzare a lucrului altuia și nici de cauză

ilicită. Se putea analiza existența cauzei ilicite doar în ipoteza în care vânzătorul

nu ar fi deținut niciun titlu de proprietate asupra imobilului ce făcea obiectul

contractului de vânzare-cumpărare și ambele părți cunoșteau că altcineva este proprietarul

acestuia.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

apel reclamantul D.G., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea cererii sale, apelantul reclamant

a arătat că, după ce a aflat că deținătorul imobilului este pârâta SC A.M.C.

SRL, a formulat o cerere de chemare în judecată a acesteia, ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 10567/2002 al Judecătoriei sector 2 București, prin care a solicitat

instanței să constate că trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în

București, str. C., sector 2, s-a făcut fără titlu valabil, să se constate că este

îndreptățit la restituirea în deplină proprietate a imobilului în cauză și, de asemenea,

să se constate nulitatea absolută a actului juridic în baza căruia pârâta a obținut

dreptul de proprietate asupra imobilului. Această cerere se află în recurs la Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, Dosarul nr. 21567/3/2006, judecata acestuia

fiind suspendată, prin încheierea din 9 octombrie 2007, până la soluționarea prezentei

acțiuni, soluționarea notificării prin restituirea în natură a imobilului, în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, depinzând de constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare, autentificat de Biroul Notarial Public C.C., din 21 iunie

2002.

La data de 26 august 2006, apelantul reclamant

a aflat că imobilul proprietatea sa, ce face obiectul notificării depuse în baza

Legii nr. 10/2001 și al litigiului care se afla la acel moment pe rolul Tribunalului

București, în care pârâtă este SC A.M.C. SRL, a fost înstrăinat de aceasta către

SC E.C. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare atacat, cu încălcarea interdicției

de înstrăinare prevăzute, sub sancțiunea nulității absolute, de art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată și art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 241/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile

și în privința acestui imobil, pârâta SC A.M.C. SRL având, la data intrării în vigoare

a legii, calitatea de unitate deținătoare obligată la restituirea în natură, în

raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), coroborate cu cele ale alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în forma inițială (art. 21 în forma republicată).

Conform actelor care au stat la baza constituirii

și înmatriculării societății SC A.M.C. SRL și informațiilor comunicate de Oficiul

Registrului Comerțului București, SC A.M.S. SRL (societate cooperativă meșteșugărească)

este asociat fondator al SC A.M.C. SRL, deținând peste 45% din acțiuni, cu o valoare

de patru ori mai mare decât cea a imobilului a cărui restituire în natură a solicitat.

Din adresa comunicată de Oficiul Registrului

Comerțului București din 27 septembrie 2002, reiese că SC A.M.S. SRL este o organizație

cooperatistă și, pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 20

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și cele privind mdisponibiiizarea acestor

bunuri, de la momentul intrării în vigoare a legii, până la momentul soluționării

notificării, prin procedurile administrative și judiciare.

Având în vedere că notificarea a fost depusă

în termen la Primăria Municipiului București, în condițiile art. 28 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, iar dispozițiile art. 22 alin.

(4) din lege prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină a respectării

termenului, chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul,

consideră că imobilul a fost vândut cu încălcarea interdicției de înstrăinare, contractul

de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință de pârâte, fiind nul absolut.

Mai mult, prin dispoziția din 12

decembrie 2007, Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea

în natură, în proprietatea apelantului reclamant, a terenului liber, în suprafață

de 581 mp, situat în București, str. C., teren care, împreună cu suprafața de 1643

mp ce face obiectul contractului a cărui nulitate a solicitat-o, face parte din

proprietatea autorului său, și la care ar fi fost îndreptățit la restituire în integralitate,

dacă societățile pârâte nu ar fi încheiat contractul menționat.

Susținerile instanței de fond cu privire

la acțiunea sa sunt nelegale și netemeinice, pentru că, în realitate, astfel cum

rezultă din probele existente la dosar, dreptul de proprietate asupra terenului

din str. C. nu a fost adus aport la capitalul social al pârâtei SC A.M.C. SRL și

nici nu putea fi adus, deoarece SC A.M.S. SRL nu l-a avut în proprietate niciodată

și nici nu deține titlu de proprietate asupra acestuia.

Susținerile pârâtelor, însușite de instanța,

în sensul că SC A.M.S. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, anterior

anului 1990, în baza unei facturi și a unei adrese, sunt greșite. în 1989, terenul

era considerat proprietate de stat și nu putea fi vândut. Conform adresei Primăriei

Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidența

Proprietății din 31 ianuarie 2006, anterior anului 1989, imobilul a fost proprietate

de stat, aflat, conform evidențelor cadastrale din 1986, în posesia întreprinderii

chimice V. În această adresă, se menționează că SC A.M.S. SRL a solicitat Primăriei

Municipiului București avizarea documentației întocmite conform H.G. nr. 834/1991,

în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului, cerere care, nici până în prezent, nu a fost soluționată.

În plus, așa cum rezultă din contractul

de societate și statutul anexate, terenul nu a fost adus ca aport la capitalul social

cu respectarea dispozițiilor legii: - niciunde, în actele menționate, nu se prevede

că se aduce ca aport dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 1643

mp, cu minime date de identificare (proprietar, act de proprietate etc,); - din

actele depuse la Oficiul Registrului Comerțului București și care au stat la baza

înființării societății SC A.M.C. SRL, rezultă că toți asociații fondatori au făcut

dovada vărsământului capitalului social, mai puțin asociatul SC A.M.S. SRL, care

nu a depus actele de proprietate ale bunurilor aduse ca aport în natură, astfel

cum prevedeau dispozițiile art. 22 din Legea nr. 31/1990, în forma inițială; - anexa

care detaliază aportul în natură nu este autentificată de notarul de stat, în încheierea

de autentificare, fiind menționată doar autentificarea contractului de societate

și statutului anexă la acesta, iar anexa care prevede aportul în natură nu are aplicată

ștampila notarului de stat, conform legii.

Reaua-credință a vânzătoarei reiese cât

se poate de clar din faptul că, în litigiul aflat în prezent pe rolul Tribunalului

București, (litigiu declanșat în anul 2002), aceasta a ascuns faptul că a înstrăinat

imobilul, deși era parte în proces, în calitate de pârâtă,

Pârâta-cumpărătoare SC E.C. SRL a fost,

de asemenea, de rea-credință, acceptând să dobândească în proprietate un imobil,

fără să depună minime diligențe pentru a verifica titlul de proprietate al vânzătoarei

și al autorului acesteia, deși, din contractul de vânzare-cumpărare atacat, rezultă

că succesiunea acestor titluri se oprește în 1989; or, era evident că cel mai vechi

titlu nu putea data doar din 1989.

Prin decizia civilă nr. 763 din 23

octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul,

reținând că pârâta SC A.M.C. SRL, la data

apariției Legii nr. 10/2001, nu făcea parte din categoria unităților deținătoare

și, astfel, nu îi revenea obligația de a nu înstrăina imobilul în litigiu, nefiind

incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește sancțiunea aplicată

unei astfel de activități.

Prin încheierea din camera de consiliu

din data de 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, cererea reclamantului

de comunicare a deciziei menționate.

Împotriva acestei decizii, la data de 20

ianuarie 2009, a declarat recurs reclamantul D.G.,

care a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ia data de 24 februarie 2009.

La data de 10 februarie 2009, recurentul

reclamant a declarat recurs și împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009.

Prin decizia nr. 2159 din 26 martie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca tardiv, recursul declarat împotriva

deciziei.

Împotriva acestei decizii, la data de 9

aprilie 2010, reclamantul D.G. a formulat contestație în anulare,

care a fost înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 2998/1/2010.

Prin decizia nr. 994 din 8 februarie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația în anulare.

Împotriva acestei decizii, la data de 18

ianuarie 2012, reclamantul D.G. a formulat revizuire,

care a fost înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 396/1/2012.

Prin decizia nr. 7370 din 29 noiembrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de revizuire și a fixat

termen pentru judecarea recursului,

reținând

că, prin sentința civilă nr. 9707 din 25 mai 2012, irevocabilă prin neapelare, a

fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1

București, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de D.G. și a fost

desființată în totalitate dovada de comunicare a hotărârii civile din 22

decembrie 2008, emisă de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 32853/3/2007.

În rejudecare, în Dosarul nr. 32853/3/2007*,

prin decizia civilă nr. 1590 din 21 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul formulat de recurentul reclamant D.G. împotriva deciziei civile

nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași curți de apel și a respins, ca rămas fără obiect, recursul

declarat de recurentul reclamant împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

reținând, în considerentele deciziei, că motivarea hotărârii instanței de apel nu

respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nelegalitatea

deciziei, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată, la data de

22 aprilie 2013, pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, sub nr, 32853/3/2007*.

Prin notele de ședință depuse la dosar

la data de 23 mai 2013, intimata pârâtă SC E.C. SRL a arătat că, pe lângă excepțiile

și apărările invocate în primul ciclu procesul, înțelege să invoce și excepția lipsei

de interes a apelantului reclamant, D.G., în continuarea judecării prezentei pricini,

prin raportare la stadiul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001,

procedură urmată și finalizată de către apelantul reclamant D.G.

În acest sens, a arătat că, în perioada

derulării litigiului ce face obiectul acestui dosar, apelantul reclamant D.G. a

obținut, în temeiul Legii nr. 10/2001, două dispoziții emise de Primarul General

al Municipiului București, prin care i-a fost restituit în natură terenul liber,

în suprafața de 581 mp, situat în București str. C., sector 2 (dispoziția din

12 decembrie 2007) și s-au acordat despăgubiri materiale pentru imobilul situat

în București, str. C., sector 2, comun cu Calea M., sector 2, compus din teren în

suprafață de 3737,00 mp (teren în care se regăsește și terenul cumpărat de societatea

intimată pârâtă prin actul de vânzare-cumpărare atacat cu nulitate), afectat de

elemente de sistematizare, și construcție în suprafață de 2022 mp, demolată (dispoziția

din 12 decembrie 2007).

Mai mult, întrucât SC A.M.C. SRL, autoarea

sa, a fost între timp dizolvată și lichidată, în situația anulării contractului

de vânzare-cumpărare, terenul, care și-a pierdut individualitatea ca bun aparținând

unui anume asociat, ca urmare a faptului că a reprezentat aport la capitalul social,

ar urma să fie lichidat, iar suma obținută prin eventuala vânzare la licitație publică

să fie repartizată proporțional cu cota de participare la capitalul social către

foștii acționari.

Prin decizia civilă nr. 208A din 26 septembrie

2013, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția

lipsei de interes, ca nefondată.

A respins apelul declarat de apelantul

reclamant D.G., împotriva sentinței civile nr 1610 din 21 decembrie 2007, pronunțate

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte

SC E.C. SRL și SC A.M.C. SRL, radiată la 9 februarie 2011, în privința căreia s-a

admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință, la termenul din 5

septembrie 2013, ca nefondat.

S-a luat act că apelantul reclamant și-a

rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A respins cererea intimatei pârâte SC

E.C. SRL privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut, în esență, următoarele:

Prin procesul-verbal din 14 decembrie 1949,

întocmit de Judecătoria populară 7 București, județul Ilfov, s-a constat ca sunt

îndeplinite, cu privire la înființarea cooperativei „D.S.”, condițiile cerute de

Decretul nr. 133/1949 pentru organizarea cooperației.

Prin decizia din 31 octombrie 1959, emisă

de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei, au fost înființate,

la data de 1 noiembrie 1959, în baza Decretului nr. 199/1949 pentru organizarea

și funcționarea întreprinderilor și organizațiilor economice ale statului, mai multe

întreprinderi, printre care și întreprinderea Chimică D.S., menționându-se că vechea

denumire a unității, în cadrul cooperației, era Cooperativa D.S. Prin cererea

din 12 noiembrie 1959, adresată Secțiunii Financiare a Capitalei, Serviciul Veniturilor

de Stat, întreprinderea Chimică „D.S.” a solicitat înregistrarea sa la Secțiunea

Financiară a Capitalei a cooperativelor și organizațiilor cooperatiste, precum și

a unităților economice de pe lângă instituții și organizațiuni sociale, arătând,

între altele, că secția a II-a are ca obiect „lacuri-vopsele, grunduri, chituri,

aux. textile, aux. Tăbăcărie” și sediul în str. C.

Prin decizia din 17 septembrie 1964, emisă

de fostul Sfat Popular al Capitalei, Comitetul Executiv, pe data de 1 octombrie

1964 s-a înființat întreprinderea chimică de industrie locală „V.”, ca urmare a

comasării, prin fuziune, a întreprinderilor chimice V. și D.S. Prin decizia din

1 octombrie 1964, emisă de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei,

în baza Decretului nr. 409/1955 privind bunurile proprietatea statului, s-a prevăzut

ca obiectul întreprinderii Chimice de Industrie Locală „V.” este producerea de bunuri

de consum și produse chimice de uz industrial, arătându-se că secția a VI-a, „produse

chimice” are sediul în București, str. C.

Prin Ordinul nr. 308/1989, emis de Ministerul

Industriei Chimice și Petrochimice, avându-se în vedere același Decret nr. 409/1955

privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului, s-au transmis,

din administrarea întreprinderii chimice V. București, în administrarea Cooperativei

SC A.M.S. SRL București, din cadrul U.C.E.C.O.M., fondurile fixe specificate în

anexă, în baza procesului-verbal de predare-primire, la aceeași dată, fiind predată

unitatea de producție din str. C., sector 2, compusă din mai multe clădiri și instalații.

Având în vedere acest proces-verbal din 3 aprilie 2009, întreprinderea chimică V.

a emis și o factură, din 5 aprilie 1989, cu valoarea bunurilor predate (în administrare).

Prin contractul de societate pe acțiuni,

intervenit între SC A.M.S. SRL (42,865% din capitalul social),SC G.C.P. SA (27%),

SC C.F.M. SA (4%), Banca C.I.T. SA (20%) și SC S. SA (6,135%), autentificat din

25 august 1993 de fostul Notariat de Stat al Municipiului București, s-a constituit

SC A.M.C. SRL. Conform anexei nr. 2, SC A.M.S. SRL a adus ca aport fonduri fixe,

în valoare de 14.070,792 ROL, construcții industriale și din beton armat situate

la adresa str. C., sector 2 București, în valoare de 145.099.202 ROL și teren, în

valoare de 50.430.000 ROL, total 209.600.000 ROL. Totodată, a primit 8384 acțiuni

nominative (a câte 25.000 ROL fiecare), total 209.600.000 ROL.

Potrivit adresei din 31 ianuarie 2006,

emise de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală,

societatea comercială SC A.M.S. SRL a solicitat Primăriei Municipiului București

avizarea documentației întocmite conform H.G. nr. 834/1991, în vederea dobândirii

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru

amplasamentul str. C., sector 2, însă nu există date privind obținerea acestuia.

Prin hotărârea din 12 septembrie 2001,

dată de Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești, U.C.E.C.O.M., a fost admisă

cererea reclamantei SC A.M.C. SRL, în contradictoriu cu SC A.M.S. SRL, și s-a constatat

că imobilul teren, mijloc fix, situat în București, str. C., sector 2, în suprafață

de 1580 mp și imobilul clădire, în suprafață construită de 250 mp, este proprietatea

reclamantei. Prin cerere, reclamanta arătase că pârâta a cumpărat, din surse proprii,

imobilul, în anul 1989, și l-a adus ca aport în natură la capitalul social al reclamantei.

Prin întâmpinare, pârâta a fost de acord cu susținerile reclamantului.

În fine, prin contractul de vânzare-cumpărare,

autentificat din 21 iunie 2002, de notar public C.C., care face obiectul prezentului

litigiu, pârâta SC A.M.C. SRL a înstrăinat pârâtei SC E.C. SRL dreptul de proprietate

exclusivă asupra imobilului situat în București, str. C., sector 2, compus din teren

intravilan, în suprafață totală de 1643 mp și două corpuri de clădire, existente

pe acesta. Ca modalitate de dobândire, au fost indicate hotărârea Curții de Arbitraj

și factura din 1989.

Prin notificarea trimisă din 14

noiembrie 2001, prin executor judecătoresc C.S.A., reclamantul D.G. a solicitat

Primăriei Municipiului București acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul

situat în București, str. Calea M., sector 2, iar, prin notificarea trimisă din

14 noiembrie 2001, prin același executor judecătoresc, a solicitat restituirea în

natură a imobilului, casă și teren, situat în București, str. C., sector 2. Constatând

că, la ambele notificări, a fost anexat același act de vânzare-cumpărare, datat

28 august 1910, ce face referire la fostul imobil din Calea M. și str. C., Primăria

Municipiului București, reținând că obiectele celor două notificări sunt părți ale

aceluiași imobil, a dispus, la data de 30 aprilie 2007, analizarea împreună a celor

două dosare administrative.

Prin dispoziția Primarului General ai Municipiului

București din 12 decembrie 2007, a fost restituit în natură, în proprietatea reclamantului

D.G., terenul liber în suprafață de 581 mp, situat în București, str. C., comun

cu Calea M., sector 2, identificat conform raportului de expertiză extrajudiciară,

întocmit de expert ing. C.V.S. Este de menționat că, prin expertiza întocmită de

expertul tehnic judiciar C.V.S., a fost identificat terenul situat în București,

str. C., în suprafață totală de 2227 mp, învederându-se că există un teren liber

de construcții, în suprafață de 581 mp, fiind ocupat de o construcție C1, în suprafață

construită la sol, având regimul de înălțime P+4, o construcție C2, în suprafață

construită la sol de 165 mp, având regimul de înălțime parter și un post trafo,

având o suprafață construită la sol de 26 mp.

Prin dispoziția Primarului General al Municipiului

București din 12 decembrie 2007, au fost respinse cele două notificări privind restituirea

în natură a imobilului situat în București, str. C., comun cu Calea M., sector 2,

compus din teren în suprafață de 3737 mp, afectat de elemente de sistematizare și

construcție în suprafață de 2022 mp, demolată, solicitat de reclamantul D.G. (art.

1) și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil

(art. 2). În motivare, s-a arătat că: „- terenul în suprafață de 3737 mp este afectat

de elemente de sistematizare; trotuar pietonal, carosabil, actuala Calea M., construcții

tip A (P+8, P+10), zonă verde aferentă blocului, carosabil alee acces, identificat

conform notei de reconstituire din 13 octombrie 2005; - construcția în suprafață

de 2022 mp a fost demolată și, în baza adresei SC F. SA din 2005, nu au fost încasate

despăgubiri”. Nota de reconstituire respectivă privește amplasamentul fostului imobil,

situat în București, Calea M., sector 2, care avea suprafața de 3275 mp, din anul

1960, actualizat în anul 1988, conturul fiind determinat prin anexa nr. 1, zona

plasată cu roșu pe planul din anul 1960. În raportul întocmit de Primăria Municipiului

București, Direcția Juridic, Contencios și Legislație, la data de 18 mai 2007, s-a

arătat ca; „Conform procesului-verbal din 1940, suprafața totală a imobilului din

Calea M. și str. C. era de 4318 mp. Din această suprafață, cca. 600 mp sunt liberi

de construcții, 1643 mp sunt ocupați de o societate, conform contractului de vânzare-cumpărare

din 2002 și restul de 2000 mp sunt ocupați de elemente de sistematizare, conform

expertizei și notei de reconstituire”.

Împotriva acestei din urmă dispoziții,

reclamantul a formulat contestație, arătând, între altele, că imobilul din str.

C. a fost înscris în evidențele cadastrale cu teren în suprafață de 1469 mp, din

care 970 mp, construcții, categoria curți construcții, proprietate de stat, cu posesor

de parcelă întreprinderea chimică V. și că, după 1989, societatea SC A.M.S. SRL

a solicitat avizarea documentației întocmite în vederea dobândirii certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, însă, până în prezent,

nu a fost emis un asemenea act. Fiind liber, acest teren trebuia restituit în natură.

De asemenea, a arătat că, în măsura în care acest teren nu este deținut de primărie,

ci de o altă persoană juridică, soluționarea notificării nu mai era de competența

acesteia, având obligația să identifice persoana juridică deținătoare și să îi transmită

notificarea.

Prin încheierea din 9 septembrie 2008,

pronunțată în Dosarul nr. 1799/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea judecării respectivei

contestații, până la soluționarea prezentului Dosar nr. 32853/3/2007.

După respingerea, ca tardiv, a recursului

în prezenta cauză, prin decizia nr. 2159 din 26 martie 2010, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul a solicitat, la data de 27

aprilie 2010, astfel cum rezultă din informațiile din sistemul informatizat Ecris,

repunerea pe rol a Dosarului nr. 1799/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 1282 din 24

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul

nr. 1799/3/2008, contestația a fost respinsă, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă

nr. 186A din 21 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat. Potrivit informațiilor din

sistemul informatizat Ecris, împotriva acestei decizii, nu s-au exercitat căi de

atac.

În ceea ce privește excepția lipsei de

interes, Curtea a reținut, sub un prim aspect, că, potrivit tezei susținute de reclamant

pe parcursul prezentului litigiu și necombătută până la momentul soluționării irevocabile

a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, de constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare, intervenit între cele două pârâte,

ar depinde natura măsurilor reparatorii la care este îndreptățit reclamantul, respectiv

restituire în natură, în loc de măsuri reparatorii prin echivalent. De altfel, conform

celor expuse anterior, Dosarul nr. 1799/3/2008 a și fost suspendat de către tribunal,

la un moment dat, până la soluționarea prezentei cauze.

Soluționarea irevocabilă a dosarului în

care s-a judecat contestația emisă de Primăria Municipiului București nu schimbă

prin sine însăși datele problemei, pentru ca, potrivit unei jurisprudențe constante

și literaturii de specialitate, în eventualitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești

favorabile de constatare a nulității contractului, intervenite ulterior rămânerii

irevocabile a soluției din celălalt dosar, s-ar deschide reclamantului calea revizuirii,

în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că cererea de constatare a nulității

a fost introdusă mai înainte de rezolvarea litigiului în care s-ar cere revizuirea.

În consecință, instanța de apel a respins

excepția, ca nefondată.

Pe fondul litigiului, Curtea a reținut

ca, potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 44/1999: „Sunt interzise, sub sancțiunea nulității

absolute, înstrăinarea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de

leasing, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș,

a bunurilor imobile, terenuri și construcții cu destinația de locuință, care fac

obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea

dreptului de proprietate, din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate

de aceste bunuri”.

În același sens, art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 prevede că; „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege,

este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune,

ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul

unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile,

terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.

În aceste condiții, trebuie rezolvată chestiunea

dacă pârâta SC A.M.C. SRL avea, la data formulării notificării, calitatea de unitate

deținătoare.

Admițând că, în urma Deciziei Curții Constituționale

nr. 830/2008, sfera „unităților deținătoare” a fost extinsă și la persoanele juridice

menționate la art. 29 (fost art. 27), cu singura condiție ca imobilul să se fi preluat

fără titlu de către stat, instanța de control judiciar a reținut că, în cauză, s-a

stabilit, în mod irevocabil, că această calitate se regăsește în persoana unității

administrativ-teritoriale Municipiul București.

Astfel, Primăria Municipiului București,

dispunând de date din care rezultă că o societate comercială a încheiat acte de

dispoziție cu privire la bunul notificat (contractul de vânzare-cumpărare regasindu-se

în dosarul administrativ, în care era indicată și modalitatea de dobândire), dar

neconsiderând opozabile asemenea acte, considerând că bunul este în continuare proprietate

de stat, a soluționat ea însăși cele două notificări.

Deși reclamantul, prin contestația formulată,

a pus în discuție această problemă, care nu este influențată de soarta contractului

de vânzare-cumpărare [indiferent dacă se aplică art. 26 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, potrivit căruia unitatea deținătoare își păstrează această calitate și

atunci când a înstrăinat bunul sau art. 9.1 teza a II-a din H.G. nr. 250/2007, conform

căruia, în cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat

potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entități, aceasta din

urmă devine entitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării), instanțele

au respins cererea sa în mod irevocabil.

Nu s-ar putea admite că pârâta SC

A.M.C. SRL ar fi în măsură să emită, la rândul ei, o dispoziție, în temeiul Legii

nr. 10/2001, după ce instanțele au analizat dispoziția emisă de Primăria Municipiului

București, fără a reține că aceasta nu ar fi entitatea competentă să soluționeze

notificarea.

Având în vedere că pârâta SC A.M.C.

SRL nu are calitatea de unitate deținătoare, Curtea a constatat că primul motiv

de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare este neîntemeiat.

Cât privește aplicarea dispozițiilor dreptului

comun, Curtea a reținut că, într-adevăr, vânzarea lucrului altuia în cunoștință

de cauză, reprezentând o operație speculativă, are o cauză ilicita și, deci, este

nulă absolut, în baza art. 968 C. civ.

Pe de altă parte, în materia imobilelor

preluate în mod abuziv, există dispoziții legale exprese, ce reglementează soarta

juridică a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub

incidența acestui act normativ.

Or, existând două categorii de norme juridice

care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătura

cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu se vor mai aplica normele cu caracter

general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc

numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat.

În plus, Curtea a reținut că pârâtei SC

A.M.C. SRL nu i-a fost comunicată notificarea formulată de reclamant în temeiul

Legii nr. 10/2001, neregăsindu-se o asemenea dovadă în dosarul administrativ, iar

reclamantul a formulat, împotriva acesteia, o acțiune în revendicare, care a făcut

obiectul Dosarului nr. 10567/2002 al Judecătoriei sectorului 2 București (în prezent,

cauza fiind suspendată, prin încheierea din 9 octombrie 2007, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

în Dosarul nr. 21567/3/2006), la data de 15 august 2002, după încheierea contractului

de vânzare-cumpărare ce formează obiectul prezentului litigiu, astfel că nu s-ar

putea imputa pârâtei SC E.C. SRL că nu a cunoscut împrejurarea că titlul celui de

la care a dobândit imobilul este contestat de o persoană care se pretinde proprietar

deposedat de stat în mod abuziv, ceea ce ar fi avut semnificația existenței unui

dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs

reclamantul D.G.,

solicitând

admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului

și desființării în parte a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii

și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat

de Biroul Notarial Public C.C., din 21 iunie 2002.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat următoarele:

Atât instanța de apel, cât și cea de fond,

au reținut că, la data apariției Legii nr. 10/2001, pârâta era o societate comercială

cu capital integral privat și nu avea calitatea de unitate deținătoare învestită

cu soluționarea notificării, motiv pentru care aceasta nu avea nici obligația de

a nu înstrăina imobilul până la soluționarea notificării.

În realitate, dispozițiile Legii nr. 10/2001

sunt aplicabile și în privința acestui imobil, pârâta SC A.M.C. SRL având, la data

intrării în vigoare a legii, calitatea de unitate deținătoare, obligată la restituirea

în natură, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), coroborate cu cele ale alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială (art. 21, în forma republicată).

Prin hotărârea pronunțată, instanța de

apel a încălcat dispozițiile legale menționate, deoarece, conform actelor care au

stat la baza constituirii și înmatriculării societății SC A.M.C. SRL și informațiilor

comunicate de Oficiul Registrului Comerțului București SC A.M.S. SRL (Societate

Cooperativa Meșteșugărească), este asociat fondator al SC A.M.C. SRL, deținând peste

45% din acțiuni, cu o valoare de patru ori mai mare decât valoarea imobilului a

cărui restituire în natură a solicitat-o.

Din adresele comunicate de Oficiul

Registrului Comerțului București, reiese că SC A.M.S. SRL Societate Cooperativa

Meșteșugărească este o organizație cooperatistă și, pe cale de consecință, sunt

aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și

cele privind indisponibilizarea acestor bunuri, de la momentul intrării în vigoare

a legii, până la momentul soluționării notificării, prin procedurile administrative

și judiciare.

În raport de prevederile legale menționate,

intimatele au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de Biroul Notarial

Public C.C., din 21 iunie 2002, cu încălcarea interdicției de înstrăinare, prevăzută,

sub sancțiunea nulității absolute, de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată

și republicată și art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 241/2001, dispoziții legale nesocotite de instanța de apel la soluționarea acestuia.

Această interdicție este prevăzută, în

mod expres, și de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 498/2003; în același punct din norme, prevăzându-se

și faptul că indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie 2001,

chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară.

Mai mult, chiar dacă s-ar porni de la premisa

că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul era deținut de o societate

comercială cu capital integral privat, aceasta nu exclude în mod automat posibilitatea

restituirii în natură. În asemenea situații, potrivit dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 10/2001 (fost art. 27), în redactarea avută anterior modificării făcute

prin art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (modificare declarata neconstituțională

prin Decizia nr. 830/2008), stabilirea măsurilor reparatorii numai prin echivalent

depinzând de întrunirea a două condiții cumulative, imobilul să fi fost preluat

cu titlu valabil și să fie evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale,

privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.

Față de cele menționate și având în vedere

că notificarea a fost depusă în termen la Primăria Municipiului București, în condițiile

art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar dispozițiile art. 22 alin. (4) din

lege prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină a respectării termenului,

chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, recurentul

a considerat că imobilul a fost vândut cu încălcarea interdicției de înstrăinare,

contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință de pârâte și având o cauză

ilicită (frauda la lege), fiind nul absolut.

În realitate, astfel cum rezultă și din

probele existente la dosar, dreptul de proprietate asupra terenului din str. C.

nu a fost adus aport la capitalul social al paratei SC A.M.C. SRL și nici nu putea

fi adus, deoarece Societatea Cooperativa Meșteșugărească SC A.M.S. SRL nu l-a avut

în proprietate niciodată și nici nu deține titlu de proprietate asupra acestuia.

Conform adresei Primăriei municipiului

București din 31 ianuarie 2006, anterior anului 1989, imobilul a fost proprietate

de stat, aflat, conform evidențelor cadastrale din 1986, în posesia întreprinderii

chimice V. În această adresă, se menționează că Societatea Comercială SC A.M.S.

SRL a solicitat Primăriei Municipiului București avizarea documentației întocmite

conform H.G. nr. 834/1991, în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului, cerere care, nici până în prezent, nu a fost soluționată,

motiv pentru care aceasta nu a deținut niciodată un titlu de proprietate și nu putea

înstrăina terenul.

Astfel, hotărârea pronunțată de Curtea

de Arbitraj a U.C.E.C.O.M., prin care s-a constatat că terenul este proprietatea

pârâtei SC A.M.C. SRL, nu îi este opozabilă și nici nu poate constitui titlu de

proprietate pentru aceasta, deoarece, fiind dată într-o acțiune în constatare, are

doar caracter declarativ, nu constitutiv sau translativ de drept.

Astfel cum s-a statuat, în mod constant,

atât în doctrină, cât și în practica judiciară, în căzul imobilelor preluate fără

titlu, adică în fapt, atât înstrăinătorul, cât și subdobânditorul contractează cu

rea-credință, știind că bunul aparține altuia. Jurisprudența a reținut ca un contract

de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru cauza ilicită atunci

când cumpărătorul nu depune minime diligențe pentru a verifica titlul vânzătorului.

Cu privire la bunul în discuție, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare

fraudulos, erau în curs de soluționare proceduri administrative de restituire.

Mai mult, în condițiile în care încheierea

contractului s-a făcut cu încălcarea unor norme legale imperative, subdobânditorul

nu poate invoca buna-credință, deoarece aceasta ar echivala cu acceptarea necunoașterii

legii, or nemo censetur ignorare legem.

În plus, așa cum rezultă din contractul

de societate și statutul anexate, terenul nu a fost adus ca aport la capitalul social

cu respectarea dispozițiilor legii, pentru următoarele considerente:

- nu se prevede că se aduce ca aport dreptul

de proprietate asupra terenului în suprafață de 1643 mp, cu minime date de identificare

(proprietar, act de proprietate etc.);

- din actele depuse la Oficiul

Registrului Comerțului București și care au stat la baza înființării societății

SC A.M.C. SRL, rezultă că toți asociații fondatori au făcut dovada vărsământului

capitalului social, mai puțin asociatul SC A.M.S. SRL, care nu a depus actele de

proprietate ale bunurilor aduse ca aport în natură, astfel cum prevedeau dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 31/1990, în forma inițială;

- anexa care detaliază aportul în natură

nu este autentificată de notarul de stat, în încheierea de autentificare, fiind

menționată doar autentificarea contractului de societate și statutului anexă la

acesta, iar anexa care prevede aportul în natură nu are aplicată ștampila notarului

de stat, conform legii.

Reaua-credință a vânzătoarei reiese cât

se poate de clar din faptul că, în litigiul aflat în prezent pe rolul Tribunalului

București, (litigiu declanșat în anul 2002), aceasta a ascuns faptul că a înstrăinat

imobilul, deși este parte în proces, în calitate de pârâtă.

Pârâta-cumpărătoare SC E.C. SRL a fost,

de asemenea, de rea-credință, acceptând să dobândească în proprietate un imobil,

fără să depună minime diligențe pentru a verifica titlul de proprietate al vânzătoarei

și al autorului acesteia, deși, din contractul de vânzare-cumpărare atacat, rezultă

că succesiunea acestor titluri se oprește în 1989, or, era evident că cel mai vechi

titlu nu putea data doar din 1989.

O simplă verificare la Primăria Municipiului

București ar fi arătat ca imobilul a fost acordat doar în folosință, de Sfatul Popular

al Orașului București, că acesta nu are niciun titlu asupra imobilului și că, pentru

acest imobil, a fost depusă notificare, în baza Legii nr. 10/2001.

Recurentul-reclamant a arătat că titlul

său de proprietate provine de la adevăratul proprietar; imobilul a fost preluat

fără titlu (în fapt), astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998; el și autorii săi și-au păstrat calitatea de proprietar, avută la data

preluării fără titlu, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Principiul instituit de Legea nr. 10/2001

este acela că imobilele preluate de stat în mod abuziv se restituie în natură, conform

art. 1 alin. (1) din lege și că sunt obligate la restituire și societățile comerciale

la care este acționar o cooperativă meșteșugărească, în condițiile art. 21

alin. (2).

Actele de înstrăinare exhibate de intimata-pârâtă

SC E.C. SRL au o cauză ilicită și au fost încheiate cu nerespectarea legilor în

vigoare la data încheierii lor, fiind nule absolut, astfel cum rezultă din prevederile

art. 21 alin. (5) și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999, dar și pentru că vânzătorul nu deținea un titlu de proprietate asupra

imobilului vândut, fiind încălcate dispozițiile art. 1294, raportat la art. 1310

C. civ. de la 1864.

Intimata-pârâtă SC E.C. SRL a formulat

întâmpinare, în termenul prevăzut de art. 308 ali