ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1590/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2006, sub nr. 41889/3/2006, pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul D.G. a chemat în judecată

pe pârâtele SC A.M.C. SRL și SC E.C. SRL și a solicitat instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare

autentificat din 2002 încheiat între pârâte și să oblige pârâta SC E.C. SRL să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilul (teren în suprafață de 1643 m.p.)

situat în București, sector 1.

Prin sentința civilă nr. 962 din 29

iunie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 41889/3/2006, Tribunalului București, secția

a V-a civilă, a admis excepția netimbrării și a anulat ca netimbrat capătul de cerere

având ca obiect revendicarea imobilului. Prin aceeași hotărâre, a fost disjuns capătul

de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

autentificat din 21 iunie 2002 și s-a format Dosarul înregistrat sub nr. 32853/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1610 din 21

decembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 32853/3/2007, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul D.G.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 763A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel

București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut că, la data apariției Legii nr. 10/2001, pârâta SC A.M.C. SRL

nu făcea parte din categoria unităților deținătoare și, astfel, nu îi revenea obligația

de a înstrăina imobilul în litigiu, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001

în ceea ce privește sancțiunea aplicată unei astfel de activități.

De asemenea, părțile cunoșteau că imobilul

aparținea unei altei persoane, iar din simpla împrejurare că la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare exista notificare adresată Primăriei

Municipiului București și o acțiune în

revendicare împotriva intimatei pârâte SC A.M.C. SRL nu rezultă că imobilul era

în proprietatea reclamantului apelant, așa încât nu se poate vorbi despre o vânzare

a lucrului altuia și nici de o cauză ilicită, cu atât mai mult cât, prin decizia

emisă de Primăria Municipiului București, apelantului reclamant i-au fost acordate

despăgubiri materiale pentru imobilul dobândit de intimata pârâtă SC E.C. SRL.

Prin încheierea din Camera de Consiliu

de la data de 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă,

a respins, ca nefondată, cererea reclamantului D.G. prin care acesta solicita comunicarea,

în mod legal, a deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IlI-a civilă.

Prin decizia nr. 2159 din 26 martie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul

D.G. împotriva deciziei civile nr. 763A 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă.

Prin decizia nr. 7370 din 29 noiembrie

2012, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul D.G., a desființat decizia

nr. 2159 din 26 martie 2010 și a fixat termen pentru rejudecarea recursului declarat

de reclamant împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă.

Prin motivele de recurs formulate împotriva

deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a IlI-a civilă, reclamantul D.G. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel s-a limitat la a constata,

fără să analizeze motivele de apel formulate de reclamant, că sunt corecte susținerile

tribunalului în sensul neaplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În

realitate, dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile,

pârâta SC A.M.C. SRL având, la data intrării în vigoare a legii, calitatea de unitate

deținătoare, obligată la restituirea în natură a imobilului, față de dispozițiile

art. 20 alin. (2) coroborate cu cele ale alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (forma

inițială a legii).

În

raport de prevederile legale menționate, intimatele au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public C.C. din

21 iunie 2002 cu încălcarea interdicției de înstrăinare prevăzuta sub sancțiunea

nulității absolute de art. 21 alin. (5) din Legea

nr.

10/2001 și art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, dispoziții legale nesocotite și de instanța

de apel.

Având în vedere că notificarea a fost depusă

în termen la Primăria Municipiului București, iar dispozițiile art. 22 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină

a respectării termenului, chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care

deține imobilul, imobilul a fost vândut cu încălcarea interdicției de înstrăinare,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință de pârâte fiind nul absolut.

În

realitate, astfel cum rezultă și din probele existente la

dosar, dreptul de proprietate asupra terenului din București, str. Călușei nr. 7

sector 1 nu a fost adus aport la capitalul social al pârâtei SC A.M.C. SRL: și nici

nu putea fi adus deoarece Societatea Cooperativă Meșteșugărească A. nu l-a avut

niciodată în proprietate.

Recurentul analizează probele pe care își

întemeiază această susținere și arată că reaua credință a vânzătoarei reiese din

faptul că în litigiul aflat în prezent pe rolul Tribunalului București (litigiu

declanșat in anul 2002) aceasta a ascuns faptul că a înstrăinat imobilul deși este

parte în proces, în calitate de pârâtă.

Pârâta-cumpărătoare SC E.C. SRL a fost,

de asemenea, de rea-credința acceptând să dobândească în proprietate un imobil fără

să depună minime diligente pentru a verifica titlul de proprietate al vânzătoarei

și al autorului acesteia, deși din contractul de vânzare-cumpărare atacat rezultă

că succesiunea acestor titluri se oprește în anul 1989.

Exercitând controlul judiciar din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (căruia, în temeiul art. 306 alin.

(3) C. proc. civ. îi pot fi circumscrise o parte din criticile formulate, și care

a fost supus dezbaterilor părților), Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează

obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate

cererile părților. în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată

să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.

Tot astfel, din perspectiva art. 261

pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., este nelegală nepronunțarea

instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel.

Verificând decizia recurată, Înalta

Curte constată că motivarea hotărârii instanței de apel nu respectă prevederile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nelegalitatea deciziei, în raport

de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei pronunțate,

instanța de apel nu a făcut decât să afirme că, la data apariției Legii 10/2001,

pârâtă SC A.M.C. SRL nu făcea parte din categoria unităților deținătoare și nu avea

obligația de a nu înstrăina imobilul în litigiu, că nu se poate vorbi despre o vânzare

a lucrului altuia și nici despre o cauză ilicită, fără însă a argumenta în vreun

fel aceste afirmații în raport cu probele administrate și cu dispozițiile legale

incidente.

Tot astfel, decizia nu cuprinde o analiză

a motivelor de apel formulate în cauză de reclamant, deși instanța de apel avea

obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal

în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel.

Omisiunea instanței de apel de a arăta,

în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele

pentru care a apreciat că se impune respingerea, ca nefondat, a apelului declarat

de reclamant, mulțumindu-se a face simple afirmații neargumentate prin interpretarea

probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, echivalează

cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea

controlului judiciar.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin.

(3) și (5), Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia

atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecarea apelului.

Față de considerentele expuse, pentru care

Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului

de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi

analizate.

Totodată, față de soluția pronunțată,

Înalta Curte va respinge ca rămas fără obiect recursul declarat de reclamantul D.G.

împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

D.G. împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza

aceleiași curți de apel, spre rejudecarea apelului.

Respinge

ca rămas fără obiect recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva încheierii

din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.