ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1590/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2006, sub nr. 41889/3/2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâtele SC A.M.C. SRL și SC E.C. SRL și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat din 2002 încheiat între pârâte și să oblige pârâta SC E.C. SRL să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul (teren în suprafață de 1643 m.p.) situat în București, sector 1. Prin sentința civilă nr. 962 din 29 iunie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 41889/3/2006, Tribunalului București, secția a V-a civilă, a admis excepția netimbrării și a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului.

Prin aceeași hotărâre, a fost disjuns capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare autentificat din 21 iunie 2002 și s-a format Dosarul înregistrat sub nr. 32853/3/2007. Prin sentința civilă nr. 1610 din 21 decembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 32853/3/2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul D.G. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 763A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, la data apariției Legii nr. 10/2001, pârâta SC A.M.C. SRL nu făcea parte din categoria unităților deținătoare și, astfel, nu îi revenea obligația de a înstrăina imobilul în litigiu, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește sancțiunea aplicată unei astfel de activități. De asemenea, părțile cunoșteau că imobilul aparținea unei altei persoane, iar din simpla împrejurare că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista notificare adresată Primăriei Municipiului București și o acțiune în revendicare împotriva intimatei pârâte SC A.M.C.

SRL nu rezultă că imobilul era în proprietatea reclamantului apelant, așa încât nu se poate vorbi despre o vânzare a lucrului altuia și nici de o cauză ilicită, cu atât mai mult cât, prin decizia emisă de Primăria Municipiului București, apelantului reclamant i-au fost acordate despăgubiri materiale pentru imobilul dobândit de intimata pârâtă SC E.C. SRL. Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea reclamantului D.G. prin care acesta solicita comunicarea, în mod legal, a deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă. Prin decizia nr. 2159 din 26 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul D.G.

împotriva deciziei civile nr. 763A 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă. Prin decizia nr. 7370 din 29 noiembrie 2012, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul D.G., a desființat decizia nr. 2159 din 26 martie 2010 și a fixat termen pentru rejudecarea recursului declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă. Prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, reclamantul D.G. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Instanța de apel s-a limitat la a constata, fără să analizeze motivele de apel formulate de reclamant, că sunt corecte susținerile tribunalului în sensul neaplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În realitate, dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile, pârâta SC A.M.C. SRL având, la data intrării în vigoare a legii, calitatea de unitate deținătoare, obligată la restituirea în natură a imobilului, față de dispozițiile art. 20 alin. (2) coroborate cu cele ale alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (forma inițială a legii). În raport de prevederile legale menționate, intimatele au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public C.C. din 21 iunie 2002 cu încălcarea interdicției de înstrăinare prevăzuta sub sancțiunea nulității absolute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999, dispoziții legale nesocotite și de instanța de apel. Având în vedere că notificarea a fost depusă în termen la Primăria Municipiului București, iar dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină a respectării termenului, chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, imobilul a fost vândut cu încălcarea interdicției de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință de pârâte fiind nul absolut. În realitate, astfel cum rezultă și din probele existente la dosar, dreptul de proprietate asupra terenului din București, str. Călușei nr. 7 sector 1 nu a fost adus aport la capitalul social al pârâtei SC A.M.C.

SRL: și nici nu putea fi adus deoarece Societatea Cooperativă Meșteșugărească A. nu l-a avut niciodată în proprietate. Recurentul analizează probele pe care își întemeiază această susținere și arată că reaua credință a vânzătoarei reiese din faptul că în litigiul aflat în prezent pe rolul Tribunalului București (litigiu declanșat in anul 2002) aceasta a ascuns faptul că a înstrăinat imobilul deși este parte în proces, în calitate de pârâtă. Pârâta-cumpărătoare SC E.C. SRL a fost, de asemenea, de rea-credința acceptând să dobândească în proprietate un imobil fără să depună minime diligente pentru a verifica titlul de proprietate al vânzătoarei și al autorului acesteia, deși din contractul de vânzare-cumpărare atacat rezultă că succesiunea acestor titluri se oprește în anul 1989. Exercitând controlul judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. (căruia, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. îi pot fi circumscrise o parte din criticile formulate, și care a fost supus dezbaterilor părților), Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., este nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii instanței de apel nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nelegalitatea deciziei, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, în considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel nu a făcut decât să afirme că, la data apariției Legii 10/2001, pârâtă SC A.M.C. SRL nu făcea parte din categoria unităților deținătoare și nu avea obligația de a nu înstrăina imobilul în litigiu, că nu se poate vorbi despre o vânzare a lucrului altuia și nici despre o cauză ilicită, fără însă a argumenta în vreun fel aceste afirmații în raport cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente.

Tot astfel, decizia nu cuprinde o analiză a motivelor de apel formulate în cauză de reclamant, deși instanța de apel avea obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel. Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant, mulțumindu-se a face simple afirmații neargumentate prin interpretarea probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5), Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecarea apelului. Față de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate. Totodată, față de soluția pronunțată, Înalta Curte va respinge ca rămas fără obiect recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecarea apelului. Respinge ca rămas fără obiect recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.