ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4531/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2324 din 26 martie 2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, în Dosarul nr. 15893/300/2006, au fost respinse excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității acțiunii, a fost admisă acțiunea fornulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., astfel cum a fost modificată, și au fost obligați pârâții G.N. și G.M.S. să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în imobilul din București, sector 2. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții G.N. și G.M.S., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 809A din 13 iunie 2008 a Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanții pârâți G.M.S. și G.N., a fost anulată sentința apelată și s-a reținut cauza pentru judecarea în fond, ca fiind de competența tribunalului, în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1444 din 25 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității și excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate, a respins acțiunea ca neîntemeiată, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, acesta este neîntemeiată, în esență, întrucât imobilul pretins în prezentul litigiu a fost înstrăinat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, către pârâți astfel încât nu este incidentă procedura prevăzută de actul normativ discuție, pentru obținerea măsurilor reparatorii, neexistând o „unitate deținătoare a bunului”, în raport de care să se desfășoare acea procedură. Pe de altă parte, nu are nicio relevanță asupra aspectului supus dezbaterii, că autorul reclamantelor a formulat notificare prin care solicitat despăgubiri deoarece aceasta nu a fost soluționată, până prezent și, chiar în caz contrar, dacă s-ar fi încasat despăgubiri, situația remediabilă, existând posibilitatea restituirii acestora în mod voluntar sau pe cale judiciară.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., excepția fiind neîntemeiată. Nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, între litigiul de f : ață și cel anterior întrucât reclamantul din procesul precedent, M.G., autorul reclamantelor din prezentul dosar, a renunțat la revendicarea apartamentelor ce au făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la care formulaseră cerere de intervenție, printre alții, cumpărătorii G.N. și G.G., obiectul cauzei reprezentându-l doar revendicarea părții din imobil ce nu a fost înstrăinată de către stat. Pricina s-a soluționat, pe fond, prin sentința cvilă nr. 832 din 07 iunie 2000, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată, și s-a pronunțat în contradictoriu doar cu pârâtele Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA.

Prin urmare, este fără echivoc faptul că, între pricina astfel soluționată în cadrul procesual anterior și pricina pendinte nu există identitate de părți, în sensul impus de art. 1201 C. civ., pentru a opera autoritatea de lucru judecat. În cazul laturii pasive a procesului de față se observă că nu subzistă identitatea între pârâții chemați în prezenta judecată și cei din procesul anterior deoarece cererea de intervenție nu a fost soluționată pe fond. Lipsa identității de părți derivă și din faptul că pârâții din litigiul de față au stat, în celălalt proces, în calitate de intervenienți, astfel că nu se poate vorbi de aceeași calitate în ambele litigii și nici nu se poate reține că ei sunt succesorii cu titlu particular ai pârâților din primul litigiu deoarece această analiză trebuie făcută doar prin raportare la obiectul litigiului dedus judecății.

Or, în prima cauză, s-a analizat acțiunea în revendicare doar în privința spațiilor din imobil rămase în proprietatea statului, cu privire la apartamentul pârâților producându-se deja înstrăinarea cu titlu particular. În ceea ce privește obiectul dedus judecății, instanța a considerat că acesta se suprapune în ambele cazuri, pretenția concret valorificată în justiție, atât în primul proces, cât și în cel prezent fiind aceea a recunoașterii dreptului de proprietate asupra imobilului, deosebirea fiind, exclusiv, de ordin cantitativ. În primul caz, a fost revendicat întreg imobilul, pretenție restrânsă apoi la partea rămasă în proprietatea statului, pe când, în prezent, pretenția este limitată la apartamentul cumpărat de pârâți.

Totodată, faptul că, în primul litigiu, reclamantul a solicitat și constatarea inaplicabilității Decretului nr. 92/1950 nu afectează identitatea pretenției în privința petitului referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie, finalitatea urmărită de reclamante fiind aceeași, respectiv redobândirea posesiei imobilului. Referitor la cauza celor două acțiuni, instanța a constatat că nu există identitatea necesară acreditării autorității de lucru judecat. În litigiul ce a făcut obiectul judecății anterioare, cererea în revendicare a fost formulată, de către reclamant, ca o consecință a constatării inaplicabilității Decretului nr. 92/1950 asupra imobilului litigios, restituirea în natură s-a cerut să fie dispusă ca urmare a trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil; în litigiul pendinte, cauza este dată de compararea titlurilor părților prin analiza preferabili tații titlului statului potrivit art. 480 C. civ.

Pe fondul cauzei, prima instanță a considerat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată. Reclamantele se legitimează procesual, în calitate de succesoare universale ale autorului, M.G., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 21 iulie 2005. La rândul său, acesta a fost unicul moștenitor al autorilor M.C. și M.E., conform certificatelor de moștenitor din 22 iunie 1999. Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat și transcris în 24 mai 1940, M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 860 m.p., teren pe care a edificat o construcție, astfel cum atestă autorizația din 16 iunie 1942. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fapt confirmat prin adresa din 22 ianuarie 2007 emisă de SC F. SA, preluarea operând pe numele fostului proprietar, M.C.

Conform contractului de vânzare-cumpărare din 24 iunie 1997, perfectat în temeiul Legii 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului din cadrul acestui imobil a fost dobândit de pârâta G.N. și de soțul său, G.G. Acesta din urmă a decedat, succesorii săi universali fiind soția supraviețuitoare, pârâta G.N., și fiul, G.M.S., conform certificatului de moștenitor din 19 iunie 2006. Instanța a considerat că titlul statului este nevalabil, dar, totodată, acțiunea în revendicare este neîntemeiată. Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.

În speța dedusă judecații, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, aceștia au fost cumpărători de bună credință, în sensul ca au avut credința contractării adevăratul proprietar, respectiv Statul Român. Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular aplicare a teoriei validității aparentei în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea vânzător a transmițătorului.

În speța dedusă judecății, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâți fost de bună credință deoarece nu există nicio probă contrară, în favoarea lor operând prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 același cod. În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune că titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamantele nu au promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiune supusă termenului de prescripție de un an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamantelor.

Pe de altă parte, instanța a considerat că subdobânditorii au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aceștia s-au încrezut în titlul statului, nu era contestat, de către reclamante, la data cumpărării nu era formulată, în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, astfel că, la această dstă, exista o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de a înstrăina locuințele în rate în patrimoniul său, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Așadar, nu există nicio rațiune pentru a considera că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul în litigiu, să se fi considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

Prin deciziile pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Ouyounis și alții contra Greciei și Malhous contra Cehiei. În aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, calitatea de titular al dreptului de proprietate există, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire. Or, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare. În cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit, de la stat, imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pine contra Cehiei), care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsite formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior, printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, în cauza Raicu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care și-au dobândit, cu bună-credință, bunurile nu trebuie să fie duse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat, în trecut, aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Distinct de toate aceste argumente, Tribunalul a constatat că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Așadar, în raport de situația de fapt arătată, acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamante în acțiune, acestea nu au decât posibilitatea acordării ce despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 [art. 18 lit. c)] și nu beneficiază ce restituirea în natură a imobilului înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii în natură, imposibil de aplicat din punct de vedeie juridic din moment ce dreptul fusese, anterior, înstrăinat unui terț.

Având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, prin acest text de lege se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, i se instituie, indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din această lege, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare și preferabil vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate, de care s-au prevalat reclamanții. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securități raporturilor juridice, drept care, în speță, aparține pârâților. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. Prin decizia civilă nr. 280 A din 04 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante.

Curtea a constatat că primul motiv de apel, referitor la motivare sentinței de fond prin prisma reținerii unor considerente contradictorii nu este întemeiat întrucât s-a reținut doar că dispozițiile Legii 10/2001 nu determină, de plano, o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind necesar a analiza circumstanțele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Prin urmare, sub aspect procedural, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situațiile, acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci prevederile de drept substanțial ale legii speciale, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.

Nici al doilea motiv referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (2) nu poate fi primit întrucât, prin reglementarea din cele două articole, nu s-a urmărit, exclusiv, menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință, așadar, în cazurile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior, în considerarea ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și a stabilității actelor juridice civile încheiate.

De vreme ce, în speță, prin sentința civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, iar reclamantul nu a promovat acțiune prin care să solicite constatarea rulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, nu se poate susține că ar fi necesar să depună minime diligențe chiriașii pentru a verifica situația juridică a imobilului, în caz contrar fiind considerați de rea credință. Din punct de vedere juridic, buna credință este definită, prin prisma dispozițiilor art. 1898 C. civ., ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, sarcina probei revenind, întotdeauna, celui care invocă reaua credință.

Numai în situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, aceștia ar fi fost considerați de rea credință. Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat, în perioada comunistă, și că ar putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art. 46 alin. (2) fără aplicație deoarece, prin ipoteză, toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că există această posibilitate. Existența unor litigii cu privire la preluarea imobilelor de către Statul Român nu exclude preluarea valabilă și calitatea statului de proprietar, cu atât mai mult cu cât, în prezentul litigiu, nu se poate relua această discuție, cu autoritate de lucru judecat fiind statuat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, în baza Decretului 92/1950.

De altfel, în urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat, instanța europeană a reținut că au fost încălcate exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a statuat că preluarea imobilului, de către stat, s-a făcut cu titlu valabil. Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în cauza Raicu contra României, pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință.

Pârâții au, cel puțin, o speranță legitimă în acest sens. dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fot înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Curtea a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (cauza Pincova și Pine contra Cehiei) și că persoanele care au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat aceste bunuri în trecut.

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, cu referire la prevederile imperative ale legii speciale care, altfel, ar fi eludate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., criticând-o pentru următoarele motive, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. Instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 1898 C. civ. Deși s-a învederat instanței de apel că hotărârea Tribunalului este contradictorie sub aspectul motivării în drept, în sensul că, pe de o parte, se respinge excepția inadmisibilității acțiunii în raport de Legea nr. 10/2001, și, pe de altă parte, aceste dispoziții se aplică drept temei pe fondul cauzei, Curtea menține aceleași concluzii de contradictorialitate ale instanței de fond.

Astfel, aceasta consideră că acțiunea reclamantelor nu este admisibilă în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă, pe fondul cauzei, motivează respingerea apelului în baza acestor norme. În acest sens, atunci când instanța de apel a comparat cele două titluri de oprietate, a reținut criteriul bunei credințe reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și de art. 1898 C. civ.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel a încălcat dispozițiile sus-menționate, pentru următoarele motive: - în literatura de specialitate, unde au fost consacrate criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate, buna credință nu se regăsește printre acestea; - buna credință, menționată în art. 45 din Legea nr. 10/2001, este un criteriu aplicabil într-o acțiune în constatarea nulității absolute, așa cum rezultă din însuși conținutul acestei norme; - buna credință, reglementată în art. 1898 C. civ., este relevantă, potrivit acestor dispoziții, în dobândirea proprietății prin uzucapiunea de 20 ani, când posesorul deține un just titlu. Pe cale de consecință, aplicarea normelor menționate este contradictorie și nu sunt relevante, în cauză, criteriile bunei-credințe, reglementate de dispoziții legale precizate.

2. Au fost încălcate și dispozițiile Legii nr. 247/2005. În compararea celor două titluri de proprietate, instanța de apel avut în vedere, drept criteriu și sentința civilă nr. 2668 din 03 martie 2000 prin care Judecătoria sector 2 a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlul valabil, autorul reclamantelor nefiind exceptat de la naționalizare. Au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 247/2005 deoarece, potrivit aciestora, nu se mai face diferența între persoane exceptate sau nu de la naționalizare, pentru stabilirea caracterului abuziv al Decretului nr. 92/1950. Acesta a fost declarat abuziv în totalitate și, prin urmare, nu poate prezenta un criteriu în analiza celor două titluri de proprietate.

Pe de altă parte, obiectul cauzei soluționate prin sentința nr. 2668/2000, pronunțată de către Judecătoria sector 2, a cărei putere de lucru judecat se invocă, a exclus toate apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv apartamentul ce face obiectul prezentei cauze. 3. Prin respingerea apelului, au fost încălcate și dispozițiile art. 20 alin. (2) și ale art. 148 din Constituția României, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor O mului: - s-au aplicat norme interne contradictorii normelor internațional, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001. A avut loc și încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituția României.

- nerestituirea bunului în natură coroborată cu lipsa acordării despăgubirilor reprezintă o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Privarea dreptului de proprietate necesită o despăgubire, care, în cazul recurentelor, nu a fost primită și, în raport de cadrul procesual stabilit, nici nu poate fi acordată de către intimați. Restituirea bunului în natură nu reprezintă, însă, pentru chiriașii-cumpărători, o privare de proprietate deoarece aceștia, potrivit Legii nr. 1/2009, au posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului și posibilitatea de a formula o cerere de chemare în garanție pentru evicțiune totală. În concluzie, recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii și obligarea intimaților să le lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul apartament situat București, sector 2. În dosar au depus întâmpinare intimații pârâți G.N.

G.M.S., solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru susținerile referitoare la motivarea contradictorie a instanței de apel și pct. 9 C. proc. civ. pentru susținerile referitoare la nelegalitatea deciziei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Nu se poate reține o motivare contradictorie a deciziei atacate raportat la modalitatea de soluționare a excepției de inadmisibilitate acțiunii în revendicare și la cea a soluționării cauzei pe fond. Printre altele, o motivare contradictorie a hotărârii, conform art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., presupune fie existența unei contradicții în dispozitiv și considerente, în sensul că motivarea duce la o anume soluție, iar, în dispozitiv, s-a pronunțat soluția contrară, fie argumentele sunt contradictorii, și anume din unele ar rezulta temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia lor, sau, în cazul unor cereri cu același obiect și care se exclud reciproc, instanța considera că ambele sunt întemeiate. Nu este cazul în speță, raportat la criticile recurentelor. Curtea de Apel a considerat, în mod corect, și printr-o motivare corespunzătoare soluției pronunțate că nu există nicio contradicție în considerentele primei instanțe atunci când aceasta, raportându-se la dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și, totodată, față de dispozițiile aceleiași legi, a respins și acțiunea pe fond.

Nu există nicio contradicție între cele două soluții (asupra excepției și asupra fondului) și nici între argumentele instanței în pronunțarea lor. Astfel după cum a reținut și Curtea de Apel, legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare.

Una dintre situațiile în care este permisă formularea acțiunii în revendicare se referă la ipoteza în care procedura pentru obținerea restituirii bunului în natură nu poate fi urmată deoarece bunul a fost înstrăinat anterior intrării în vigoare a legii și, ca atare, nu există o „unitate deținătoare” a acestuia, care să fie sesizată cu notificare, în condițiile art. 21 și urm. din lege, și care să fie obligată să o soluționeze, potrivit art. 25. Față de circumstanțele concrete ale speței, raportat la faptul că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, într-adevăr, reclamantele nu aveau de ce să urmeze procedura legii speciale pentru restituirea bunului, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilului, fiind singura cale prin care părțile pot să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, bineînțeles cu condiția justificării pretențiilor formulate.

Pentru aceste argumente, raportat la împrejurările concrete ale speței, instanțele anterioare au considerat, în mod corect, că acțiunea în revendicare formulată în dosarul de față este admisibilă. Pe de altă parte, Curtea de Apel a reținut și că, în soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege, care sunt relevante pentru rezolvarea pretențiilor deduse judecății, ceea ce este corect în raport de faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație și care se aplică în mod prioritar față de legea generală, potrivit principiului „specialia generalibus dirogant” – „legile speciale deroga de la cele generale”.

Mai precis, Curtea a arătat că soluționarea acțiunii în revendicare nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, astfel cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci se va realiza în raport și de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în privința verificării titlului de proprietate al chiriașului cumpărător. Cum imobilul în litigiu se include în categoria imobilelor ce cad sub incidența acestei legi, fiind preluat de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în baza Decretului nr. 92/1950, iar acțiunea de față a fost introdusă la data de 19 octombrie 2006, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), în mod corect, Curtea a considerat că, în soluționarea acțiunii cu care a fost învestită prima instanță, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

În același sens, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți ce Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada menționată mai sus, formulate după intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În concluzie, Legea nr. 10/2001 nu înlătură formularea acțiunii în revendicare în cazul de față, dar aceasta nu implică și faptul că regulile aplicabile soluționării, pe fond, a acestei acțiuni sunt cele clasice, ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, în cadrul căreia are câștig de cauză persoana al cărei autor are un drept preferabil, de regulă, foștii proprietari deposedați în mod nelegitim.

În rezolvarea acțiunii în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 au relevanță și alte aspecte, și anume atunci când se pune problema unor neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate aceasta din urmă, prioritate care poate fi dată cu condiția de a nu afecta un alt drept de proprietate sau principiul securității raporturilor juridice. Or, dreptul de proprietate al terțului implică și verificări ale titlului său de proprietate, în măsura în care acesta este atacat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, inclusiv sub aspectul poziției sale subiective, de bună sau de rea credință la data perfectării actului juridic.

Dacă titlul său de proprietate nu este atacat cu acțiune în nulitate, astfel cum este cazul în speță, acesta se va consolida în mod retroactiv, urmând ca în disputa dintre fostul proprietar sau moștenitorii lui, și actualul proprietar, dobânditor al imobilului, să se dea câștig de cauză celui din urmă. În litigiul de față, însă, reclamantele nu ar fi putut obține o soluție favorabilă, în cadrul acțiunii în revendicare, nici dacă s-ar fi urmat regulile clasice ale acestei acțiuni, astfel cum au fost conturate de doctrina și jurisprudența anterioară Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece, după cum a reținut și Curtea de Apel, ele nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă, prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și, bineînțeles, nu justifică dreptul de proprietate asupra imobilului dobândit în vreun alt mod.

Dimpotrivă, astfel cum a reținut și Curtea, există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 832 din 06 iulie 2000 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, (iar nu sentința civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, cum, din eroare, a menționat Curtea), prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de autorul reclamantelor, M.G., în contradictoriu cu pârâții SC F. SA și Consiliul General al Municipiului București, având ca obiect constatarea inaplicabilității Decretului nr. 92/1950 imobilului din București, precum și obligarea acestora dn urmă să-i lase bunul revendicat în deplină proprietate și posesie.

În considerentele acestei hotărâri, s-a arătat că titlul statului de preluare a imobilului de la adresa sus-menționată este valabil, față de numărul mare de apartamente aflate în proprietatea autorului reclamantelor și neîncadrarea acestuia în cazurile de exceptare de la măsura naționalizării, prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950. În plus, cum deja s-a arătat, recurentele nu au solicitat desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de foștii chiriași pentru imobilul în litigiu. În acest caz, numai pârâții au titlu de proprietate pentru bunul din speță, ceea ce determină respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamante, soluția primei instanțe în acest sens fiind menținută corect, de către Curte.

Recurentele au susținut că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 1898 C. civ., reținând că buna credință ar avea relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare. În realitate, toată motivarea Curții de Apel pe aspectul bunei credințe a cumpărătorilor imobilului în litigiu este suplimentară și fără relevanță directă în soluționarea cauzei întrucât reclamantele nu au titlu de proprietate care să justifice demersul lor judiciar. Ca atare, nu mai prezintă importanță condițiile în care a fost încheiat titlul de proprietate al pârâților și nici buna sau reaua lor credință la perfectarea actului, cu atât mai mult cu cât, contractul respectiv nici nu a fost atacat de reclamante sau de autorul lor.

În concluzie, nu se poate pune problema unei motivări contradictorii a instanței de apel, raportat la conflictul dintre legea generală și legea specială de reparație, și nici a încălcării textelor de lege arătate, în materie de bună credință, poziția subiectivă a cumpărătorilor foști chiriași ai imobilului neavând relevanță directă în soluționarea cauzei față de argumentele deja prezentate. 2. Au mai susținut recurentele că, prin soluția pronunțată, s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 247/2005 deoarece instanța de apel a dat relevanță sentinței civile nr. 2668/2000, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, prin care s-a constatat că imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950 a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, deși actul normativ menționat a declarat ca fiind abuziv, în întregime, acest decret.

Prin urmare, Decretul nr. 92/1950 nu poate reprezenta un criteriu în analiza titlurilor de proprietate ale părților. Au arătat, totodată, că sentința civilă sus-menționată nu are putere de lucru judecat deoarece nu se referă și la apartamentul din prezentul litigiu. Criticile reclamantelor sunt neîntemeiate. Prin art. 1 pct. 3 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, s-a modificat, într-adevăr, art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că a fost mențiorată naționalizarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 ca reprezentând o preluare abuzivă. Aceasta nu înseamnă, însă, că legiuitorul pune semnul egalității între „preluarea abuzivă” și „preluarea fără titlu valabil” și că această din urmă formă de preluare nu ar avea relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare, în cadrul căreia se verifică, printre altele, existența, dar și legitimitatea titlurilor de proprietate ale părților.

Din perspectiva formei de reparație, în natură sau în echivalent, cuvenită persoanelor îndreptățite care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru obținerea măsurilor reparatorii stabilite de această lege nu prezintă relevanță dacă imobilul solicitat a fost preluat cu sau fără titlu valabil, ambele forme de preluare fiind considerate de ege ca fiind abuzive. Pentru restituirea în natură a imobilului, prezintă importanță, de exemplu, în ce măsură terenul este „liber” în sensul legii (art. 10, art. 11) și, astfel, ar putea fi obținut în materialitatea lui, de către fostul proprietar.

În cadrul acțiunii în revendicare, însă, faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca fiind temeiul unei preluări abuzive, prin modificarea adusă de Legea nr. 247/2005, Legii nr. 10/2001, nu este un argument suficient pentru a se da câștig de cauză fostului proprietar sau moștenitorilor lui, care pretind nelegitimitatea preluării imobilului în baza acestui act normativ. Pentru a obține o hotărâre favorabilă în cadrul unei asemenea acțiuni, inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, proprietarul deposedat abuziv trebuie să demonstreze că are un drept actual, ceea ce nu este cazul în speță, sau, cel puțin, o hotărâre judecătorească, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și care să-i confere, astfel, speranța la obținerea lui în natură, cu condiția de a nu afecta dreptul de proprietate al terților sau principiul siguranței raporturilor juridice civile.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, documentul european asigură protecția dreptului de proprietate în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea căora reclamanții pot pretinde că au, cel puțin, „o speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Speranța părții de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 01 decembrie 2005). Cu alte cuvinte, Convenția nu asigură protecția dreptului de proprietate în cazul bunurilor trecute în patrimoniul statului anterior ratificării acesteia de către statul în cauză și nici nu impune statului oblgația de a restitui într-o formă sau alta asemenea bunuri.

În plus, în cazul în care statul optează pentru adoptarea unor legi de reparație, se bucură de o anume marjă de apreciere în alegerea condițiilor în care dispune asupra măsurilor reparatorii cuvenite proprietarilor deposedați de bunurile lor în regimurile politice trecute. Imobilul solicitat în prezentul dosar nu se află în proprietatea reclamantelor, ceea ce a și generat formularea, de către acestea, a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea unei instmțe de judecată a nevalabilității titlului statului pentru apartamentul în litigiu. Așadar, recurentele nu sunt titularele unui „bun” din perspectiva Convenției Europene, neputând pretinde protecția și garanțiile asigurate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea lor.

De altfel, și potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, se considera că „își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării” doar persoanele ale căror imobile fuseseră preluate fără titlu valabil. Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că, în cauză, are importanță în ce măsură reclamantele dețin o hotărâre de nevalabilitate a titlului statului pentru apartamentul în litigiu, nefiind suficient că legea actuală consideră Decretul nr. 92/1950, care a stat baza preluării bunului de către stat, ca fiind un act de preluare abuzivă. Au mai susținut părțile menționate că sentința civilă nr. 2668/2000 a Judecătoriei sectorului 2 București nu are putere de lucru judecat privința constatării valabilității titlului statului deoarece nu se referă la apartamentul din cauza de față, litigiul anterior excluzând apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995.

În realitate, hotărârea prin care s-a constatat valabilitatea titlului statului pentru imobilul din București, sector 2, este sentința civilă nr. 832 din 06 iulie 2000 a Tribunalului București, secția a II -a civilă, sentința civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei respective, fiind desființată prin decizia nr. 1926A din 07 iunie 2000 pronunțată de același tribunal, pentru necompetența primei instanțe în soluționare, ca urmare a admiterii apelului declarat de M.G., autorul reclamantelor din prezentul dosar. Astfel, Curtea de Apel s-a referit, din eroare, la sentința pronunțată de judecătorie, hotărârea rămasă irevocabilă în litigiul anterior fiind sentința nr. 832/2000 a Tribunalului București, cum s-a arătat.

Pe de altă parte, în mod corect s-a reținut puterea de lucru judecat a acestei hotărâri sub aspectul valabilității titlului statului întrucât aceasta s-a referit, în ceea ce privește legalitatea naționalizării din perspectiva actului normativ de preluare, Decretul nr. 92/1950, la întregul imobil de la adresa menționată, iar nu numai la apartamentele ce formau obiect de revendicare în acel litigiu, respectiv cele ce nu fuseseră înstrăinate către cumpărătorii chiriași. În acest sens, în considerentele sentinței nr. 832/2300 s-a arătat că „numărul mare de apartamente deținute de autorul reclamantului (M.G.) fac posibilă încadrarea acestuia prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, neavând relevanță restrângerea cererii reclamantului numai la apartamentele ce nu au fost vândute, Tribunalul apreciind că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data preluării imobilului”.

Hotărârea sus-menționată, pronunțându-se în contradictoriu cu autorul reclamantelor, ale căror succesoare sunt acestea, li se opune și cu putere de lucru judecat, în sensul de prezumție absolută de adevăr, potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ., cu privire la valabilitatea titlului statului raportat la respectarea Decretului nr. 92/1950, la momentul preluării imobilului. În plus, prin criticile formulate în prezenta cerere de recurs, recurentele nu au adus argumente noi, care să pună în discuție titlul statului din perspectiva unor aspecte necercetate în litigiul finalizat prin sentința nr. 832/2000 și care, astfel, să nu aducă atingere puterii de lucru judecat al celor hotărâte prin această hotărâre.

Pe de altă parte, cum s-a arătat și în precedent și s-a reținut și de către Curte, contractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru apartamentul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost atacat de către autorul reclamantelor sau de către acestea din urmă, ceea ce înseamnă că actul juridic respectiv s-a consolidat în mod retroactiv. În consecință, pârâții sunt singurii care justifică un titlu de proprietate în timp ce reclamantele nu au un asemenea titlu, neputând avea câștig de cauză în acțiunea pe care au formulat-o. 3. Nu se poate pune problema aplicării, în speță, a unor norme coitrare normelor internaționale, care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României au prioritate față de dreptul intern, în materia protecției drepturilor fundamentale ale omului, dacă normele interne contravin celor internaționale.

După cum s-a menționat deja, s-ar fi putut pune problema contradicției între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care reclamantele s-ar fi regăsit în ipoteza art 2 alin. (2) din legea specială de reparație, și anume, deși ar fi beneficiat de o hotărâre de constatare a nevalabilității titlului statului de preluare a apartamentului în litigiu, nu ar fi putut să-l obțină, în natură. Nu este cazul reclamantelor, care nu beneficiază de o asemenea hotărâre, astfel încât nu se pune problema ca dispozițiile Legii nr. 10/2001 să contravină, prin vreuna dintre normele din conținutul său, Convenției.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici încălcarea art. 480 C. civ., întrucât, și din perspectiva aplicării regulilor clasice de soluționare a acțiunii în revendicare, reclamantele nu ar fi putut câștiga, neavând titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu sau cel puțin „un bun” în sensul Convenției, sub forma unei hotărâri de recunoaștere a nevalabilității titlului statului, care să le confere speranța la retrocedarea bunului, bineînțeles, cu condiția de a nu afecta un alt drept de proprietate.

Din acest punct de vedere, nu se poate constata nici încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, părțile neavând nici „bun” cu privire la care să poată pretinde aplicarea garanțiilor documentului european; în plus, textul menționat nu impune statelor obligația de retrocedare a imobilelor preluate în regimul trecut și dacă acestea decid restituirea au o marjă de apreciere destul de amplă în stabilirea condițiilor în care pot fi acordate măsuri reparatorii pentru asemenea bunuri. Singura formă de restituire permisă reclamantelor, față de toate circumstanțele speței, analizate mai sus, este cea corespunzătoare imobilelor preluate cu titlu valabil, înstrăinate către terți, autorul părților respective formulând, de altfel, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea reparației în echivalent.

Recurentele au susținut și încălcarea art. 44 și 148 din Constituțja României, aspect care nu poate fi reținut în cauză. Primul dintre textele de lege enunțate se referă la garantarea și protejarea dreptului de proprietate privată, ceea ce nu este cazul în speță deoarece reclamantele nu justifică un asemenea drept în patrimoniul lor, iar cel de-al doilea text de lege se referă, printre altele, la prioritatea normelor comunitare față de dreptul intern, în caz de contradicție, în procesul de față, nepunându-se, însă, problema aplicabilității vreunui text din tratatele constitutive ale Uniunii Europene sau altor reglementări comunitare față de normele interne. În cele din urmă, nici susținerile reclamantelor privind posibilitatea pârâților de a obține valoarea de piața a imobilului în condițiile Legii nr. 1/2009 nu pot fi avute în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare.

Soluționarea unei acțiuni, în general, nu poate să fie fundamentată pe demersuri viitoare care sunt puse la îndemâna unei părți implicate îi procesul respectiv, ci trebuie să urmeze regulile de drept care configurează regimul de norme aplicabil unui anumit raport juridic. Pe de altă parte, în esență, în cadrul acțiunii de față având ca obiect un imobil preluat de stat în regimul trecut și pentru care ambele părți implicate în proces invocă dreptul de proprietate, prezintă relevanță titlurile de proprietate produse de acestea, condițiile preluării imobilului de către stat, dar și argumentele pentru care titlul terțului este considerat ca fiind valabil sau nu.

Cum deja s-a arătat, atât în jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului, cât și în decizia în interesul legii nr. 33/2008, nu sr poate repara o nedreptate făcută foștilor proprietari deposedați abuziv în regimul trecut printr-o nouă nedreptate făcută, de data aceasta, celor care au cumpărat cu bună credință un imobil de la stat, încrezându-se în dreptul acestuia de a transmite, în mod valabil, bunul. O astfel de soluție ar însemna transpunerea răspunderii statului pentru preluarea abuzivă bunului către actualul proprietar, ceea ce reprezintă o sarcină disproporționată pentru acesta din urmă. În plus, nu se poate transforma un beneficiu al legii pentru cumpărătorii de bună credință, și anume dreptul lor la valoarea de piață a imobilului în cazul în care au pierdut bunul, în fundamentul obținerii unei soluții nefavorabile, de către ei, în cadrul acțiunii în revendicare.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, analizate mai sus, fiind motivată corespunzător deciziei respective. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamante, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva deciziei civile nr. 280/A din 04 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2010.