ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4531/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4531/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2324 din 26

martie 2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă,

în Dosarul nr. 15893/300/2006, au fost respinse excepția autorității de lucru

judecat, excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității

acțiunii, a fost admisă acțiunea fornulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A.,

astfel cum a fost modificată, și au fost obligați pârâții G.N. și G.M.S. să

lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

situat în imobilul din București, sector 2.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâții G.N. și G.M.S., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 809A din 13

iunie 2008 a Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, s-a admis apelul declarat

de apelanții pârâți G.M.S. și G.N., a fost anulată sentința apelată și s-a reținut

cauza pentru judecarea în fond, ca fiind de competența tribunalului, în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 1444 din 25 septembrie

2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității

și excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate, a respins acțiunea

ca neîntemeiată, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, acesta este neîntemeiată, în esență, întrucât imobilul

pretins în prezentul litigiu a fost înstrăinat anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, către pârâți astfel încât nu este incidentă procedura prevăzută de

actul normativ discuție, pentru obținerea măsurilor reparatorii, neexistând o „unitate

deținătoare a bunului”, în raport de care să se desfășoare acea procedură.

Pe de altă parte, nu are nicio relevanță

asupra aspectului supus dezbaterii, că autorul reclamantelor a formulat notificare

prin care solicitat despăgubiri deoarece aceasta nu a fost soluționată, până prezent

și, chiar în caz contrar, dacă s-ar fi încasat despăgubiri, situația remediabilă,

existând posibilitatea restituirii acestora în mod voluntar sau pe cale judiciară.

În

ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, nu

sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., excepția

fiind neîntemeiată.

Nu există tripla identitate de părți, obiect

și cauză, între litigiul de f

:

ață și cel anterior întrucât reclamantul

din procesul precedent, M.G., autorul reclamantelor din prezentul dosar, a renunțat

la revendicarea apartamentelor ce au făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii

nr. 112/1995, cu privire la care formulaseră cerere de intervenție, printre alții,

cumpărătorii G.N. și G.G., obiectul cauzei reprezentându-l doar revendicarea părții

din imobil ce nu a fost înstrăinată de către stat. Pricina s-a soluționat, pe fond,

prin sentința cvilă nr. 832 din 07 iunie 2000, în sensul respingerii cererii, ca

neîntemeiată, și s-a pronunțat în contradictoriu doar cu pârâtele Consiliul General

al Municipiului București și SC F. SA.

Prin urmare, este fără echivoc faptul că,

între pricina astfel soluționată în cadrul procesual anterior și pricina pendinte

nu există identitate de părți, în sensul impus de art. 1201 C. civ., pentru a opera

autoritatea de lucru judecat.

În

cazul laturii pasive a procesului de față se observă că nu

subzistă identitatea între pârâții chemați în prezenta judecată și cei din procesul

anterior deoarece cererea de intervenție nu a fost soluționată pe fond.

Lipsa identității de părți derivă și din

faptul că pârâții din litigiul de față au stat, în celălalt proces, în calitate

de intervenienți, astfel că nu se poate vorbi de aceeași calitate în ambele litigii

și nici nu se poate reține că

ei

sunt succesorii cu titlu particular

ai pârâților din primul litigiu deoarece această analiză trebuie făcută doar prin

raportare la obiectul litigiului dedus judecății. Or, în prima cauză, s-a analizat

acțiunea în revendicare doar în privința spațiilor din imobil rămase în proprietatea

statului, cu privire la apartamentul pârâților producându-se deja înstrăinarea cu

titlu particular.

În

ceea ce privește obiectul dedus judecății, instanța a considerat

că acesta se suprapune în ambele cazuri, pretenția concret valorificată în justiție,

atât în primul proces, cât și în cel prezent fiind aceea a recunoașterii dreptului

de proprietate asupra imobilului, deosebirea fiind, exclusiv, de ordin cantitativ.

În primul caz, a fost revendicat întreg imobilul, pretenție restrânsă apoi la partea

rămasă în proprietatea statului, pe când, în prezent, pretenția este limitată la

apartamentul cumpărat de pârâți. Totodată, faptul că, în primul litigiu, reclamantul

a solicitat și constatarea inaplicabilității Decretului nr. 92/1950 nu afectează

identitatea pretenției în privința petitului referitor la lăsarea imobilului în

deplină proprietate și posesie, finalitatea urmărită de reclamante fiind aceeași,

respectiv redobândirea posesiei imobilului.

Referitor la cauza celor două acțiuni,

instanța a constatat că nu există identitatea necesară acreditării autorității de

lucru judecat.

În

litigiul ce a făcut obiectul judecății anterioare, cererea

în revendicare a fost formulată, de către reclamant, ca o consecință a

constatării inaplicabilității Decretului nr. 92/1950 asupra imobilului

litigios, restituirea în natură s-a cerut să fie dispusă ca urmare a trecerii imobilului

în proprietatea statului fără titlu valabil; în litigiul pendinte, cauza este

dată de compararea titlurilor părților prin analiza preferabili tații titlului

statului potrivit art. 480 C. civ.

Pe fondul cauzei, prima instanță a considerat

că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.

Reclamantele se legitimează procesual,

în calitate de succesoare universale ale autorului, M.G., așa cum rezultă din certificatul

de moștenitor din 21 iulie 2005. La rândul său, acesta a fost unicul moștenitor

al autorilor M.C. și M.E., conform certificatelor de moștenitor din 22 iunie 1999.

Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat

și transcris în 24 mai 1940, M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

în suprafață de 860 m.p., teren pe care a edificat o construcție, astfel cum atestă

autorizația din 16 iunie 1942.

Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului

nr. 92/1950, fapt confirmat prin adresa din 22 ianuarie 2007 emisă de SC F. SA,

preluarea operând pe numele fostului proprietar, M.C.

Conform contractului de vânzare-cumpărare

din 24 iunie 1997, perfectat în temeiul Legii 112/1995, dreptul de proprietate asupra

apartamentului din cadrul acestui imobil a fost dobândit de pârâta G.N. și de soțul

său, G.G. Acesta din urmă a decedat, succesorii săi universali fiind soția supraviețuitoare,

pârâta G.N., și fiul, G.M.S., conform certificatului de moștenitor din 19 iunie

2006.

Instanța a considerat că titlul statului

este nevalabil, dar, totodată, acțiunea în revendicare este neîntemeiată.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca

obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate

cu bună credință.

În

speța dedusă judecații, la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, aceștia au fost

cumpărători de bună credință, în sensul ca au avut credința contractării adevăratul

proprietar, respectiv Statul Român.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001

reprezintă un caz particular aplicare a teoriei validității aparentei în drept,

care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să

fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință

și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea vânzător

a transmițătorului.

În

speța dedusă judecății, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare)

este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâți fost de bună credință

deoarece nu există nicio probă contrară, în favoarea lor operând prezumția de bună

credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899

alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 același cod.

În

sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune că

titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă

că este titularul dreptului respectiv și că situația este reală, astfel încât orice

persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă

îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamantele nu au promovat o acțiune judecătorească

întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se solicite

anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiune supusă termenului de prescripție

de un an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat

și acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamantelor.

Pe de altă parte, instanța a considerat

că subdobânditorii au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

aceștia s-au încrezut în titlul statului, nu era contestat, de către reclamante,

la data cumpărării nu era formulată, în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere de restituire

în natură sau de acordare de despăgubiri, astfel că, la această dstă, exista o eroare

comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului, calitate

ce îi conferea dreptul de a înstrăina locuințele în rate în patrimoniul său, în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Așadar, nu există nicio rațiune pentru

a considera că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul

Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul în litigiu, să se fi considerat ca neintrând

în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum

acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

Prin deciziile pronunțate de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Ouyounis și alții contra Greciei și Malhous

contra Cehiei. În aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, calitatea de titular al dreptului de proprietate există, conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, numai la data recunoașterii

sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare

a unor măsuri legislative de restituire. Or, în cauză, cu privire la apartamentul

în litigiu nu există un astfel de act de confirmare.

În

cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost

consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu

dreptul reclamanților.

Instituirea unor termene pentru apărarea

dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor

care au dobândit, de la stat, imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste,

nu este contrară spiritului practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Pincova și Pine contra Cehiei), care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a

referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei

măsuri de lipsite formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior, printr-o

hotărâre judecătorească.

Astfel, în cauza Raicu contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care și-au dobândit,

cu bună-credință, bunurile nu trebuie să fie duse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului, care a confiscat, în trecut, aceste bunuri, iar diminuarea

vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Distinct de toate aceste argumente, Tribunalul

a constatat că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat

cu respectarea dispozițiilor legale.

Așadar, în raport de situația de fapt arătată,

acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate

de către reclamante în acțiune, acestea nu au decât posibilitatea acordării ce despăgubiri

în baza Legii nr. 10/2001 [art. 18 lit. c)] și nu beneficiază ce restituirea în

natură a imobilului înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este

recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite

dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii în natură, imposibil de aplicat din

punct de vedeie juridic din moment ce dreptul fusese, anterior, înstrăinat unui

terț.

Având în vedere necesitatea asigurării

stabilității circuitului juridic civil, prin acest text de lege se statuează obligativitatea

menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, i se instituie, indirect, un criteriu de preferință în favoarea

persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza

art. 9 din această lege, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare

și preferabil vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate, de care

s-au prevalat reclamanții.

În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

(Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securități raporturilor juridice, drept care, în speță, aparține

pârâților.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantele A.L.R.P. și M.D.A.

Prin decizia civilă nr. 280 A din 04 mai

2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante.

Curtea a constatat că primul motiv de apel,

referitor la motivare sentinței de fond prin prisma reținerii unor considerente

contradictorii nu este întemeiat întrucât s-a reținut doar că dispozițiile Legii

10/2001 nu determină, de plano, o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind

necesar a analiza circumstanțele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală

abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Prin urmare, sub aspect procedural, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situațiile, acțiunea în revendicare formulată

de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela

exclusiv la compararea titlurilor de proprietate pe baza criteriilor dreptului comun

presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci prevederile de drept substanțial ale

legii speciale, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător,

nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare

dedusă judecății.

Nici al doilea motiv referitor la aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (2) nu poate fi primit întrucât, prin

reglementarea din cele două articole, nu s-a urmărit, exclusiv, menținerea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință, așadar, în cazurile apreciate ca

reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor

contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior, în considerarea

ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și a stabilității

actelor juridice civile încheiate.

De vreme ce, în speță, prin sentința civilă

nr. 2688 din 03 martie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București s-a

statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul a trecut în proprietatea statului

cu titlu valabil, iar reclamantul nu a promovat acțiune prin care să solicite constatarea

rulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, nu se poate susține că

ar fi necesar să depună minime diligențe chiriașii pentru a verifica situația juridică

a imobilului, în caz contrar fiind considerați de rea credință.

Din punct de vedere juridic, buna credință

este definită, prin prisma dispozițiilor art. 1898 C. civ., ca fiind credința achizitorului

că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru

a-i transmite proprietatea, sarcina probei revenind, întotdeauna, celui care invocă

reaua credință. Numai în situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra

valabilității titlului statului, aceștia ar fi fost considerați de rea credință.

Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a

fost preluat de stat, în perioada comunistă, și că ar putea fi oricând revendicat.

Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art. 46 alin. (2) fără aplicație deoarece,

prin ipoteză, toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că există această

posibilitate. Existența unor litigii cu privire la preluarea imobilelor de către

Statul Român nu exclude preluarea valabilă și calitatea statului de proprietar,

cu atât mai mult cu cât, în prezentul litigiu, nu se poate relua această discuție,

cu autoritate de lucru judecat fiind statuat că imobilul a fost preluat cu titlu

valabil, în baza Decretului 92/1950.

De altfel, în urma examinării hotărârilor

pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele având ca obiect imobilele

preluate de stat, instanța europeană a reținut că au fost încălcate exigențele

art. 1 din Protocolul nr. 1 în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse

dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu

este cazul în speță, în condițiile în care, prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

s-a statuat că preluarea imobilului, de către stat, s-a făcut cu titlu valabil.

Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în cauza Raicu contra României, pârâților,

care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște un

bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au, cel puțin, o speranță legitimă

în acest sens. dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului

deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fot

înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza

în care contractul a fost încheiat cu bună credință, unită cu o jurisprudență constantă

pe acest aspect.

Curtea a reamintit că atenuarea vechilor

neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (cauza Pincova

și Pine contra Cehiei) și că persoanele care au dobândit bunurile cu bună credință

nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care

a confiscat aceste bunuri în trecut.

Prin urmare, în mod corect, instanța de

fond a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, cu referire la prevederile

imperative ale legii speciale care, altfel, ar fi eludate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., criticând-o pentru următoarele motive, întemeiate

pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

art. 45 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 1898 C. civ.

Deși s-a învederat instanței de apel că

hotărârea Tribunalului este contradictorie sub aspectul motivării în drept, în sensul

că, pe de o parte, se respinge excepția inadmisibilității acțiunii în raport de

Legea nr. 10/2001, și, pe de altă parte, aceste dispoziții se aplică drept temei

pe fondul cauzei, Curtea menține aceleași concluzii de contradictorialitate ale

instanței de fond.

Astfel, aceasta consideră că acțiunea reclamantelor

nu este admisibilă în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă, pe fondul

cauzei, motivează respingerea apelului în baza acestor norme. În acest sens, atunci

când instanța de apel a comparat cele două titluri de oprietate, a reținut criteriul

bunei credințe reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și de art. 1898 C.

civ.

Având în vedere aceste aspecte, instanța

de apel a încălcat dispozițiile sus-menționate, pentru următoarele motive:

- în literatura de specialitate, unde au

fost consacrate criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate, buna credință

nu se regăsește printre acestea;

- buna credință,

menționată în art. 45 din Legea nr. 10/2001,

este un criteriu aplicabil într-o acțiune în constatarea nulității absolute, așa

cum rezultă din însuși conținutul acestei norme;

- buna credință,

reglementată în art. 1898 C. civ., este

relevantă, potrivit acestor dispoziții, în dobândirea proprietății prin uzucapiunea

de 20 ani, când posesorul deține un just titlu.

Pe cale de consecință, aplicarea normelor

menționate este contradictorie și nu sunt relevante, în cauză, criteriile bunei-credințe,

reglementate de dispoziții legale precizate.

nr. 247/2005.

În compararea celor două titluri de proprietate,

instanța de apel avut în vedere, drept criteriu și sentința civilă nr. 2668 din

03 martie 2000 prin care Judecătoria sector 2 a constatat că imobilul a fost trecut

în proprietatea statului cu titlul valabil, autorul reclamantelor nefiind exceptat

de la naționalizare.

Au fost încălcate dispozițiile Legii

nr. 247/2005 deoarece, potrivit aciestora, nu se mai face diferența între persoane

exceptate sau nu de la naționalizare, pentru stabilirea caracterului abuziv al Decretului

nr. 92/1950. Acesta a fost declarat abuziv în totalitate și, prin urmare, nu poate

prezenta un criteriu în analiza celor două titluri de proprietate.

Pe de altă parte, obiectul cauzei soluționate

prin sentința nr. 2668/2000, pronunțată de către Judecătoria sector 2, a cărei putere

de lucru judecat se invocă, a exclus toate apartamentele vândute în baza Legii

nr. 112/1995, inclusiv apartamentul ce face obiectul prezentei cauze.

și dispozițiile art. 20 alin. (2) și ale art. 148 din Constituția României, precum

și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

O

mului:

- s-au aplicat norme interne contradictorii

normelor internațional, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001.

A avut loc și încălcarea dispozițiilor

art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituția României.

- nerestituirea bunului în natură coroborată

cu lipsa acordării despăgubirilor reprezintă o privare de proprietate în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1. Privarea dreptului de proprietate necesită o despăgubire,

care, în cazul recurentelor, nu a fost primită și, în raport de cadrul procesual

stabilit, nici nu poate fi acordată de către intimați. Restituirea bunului în natură

nu reprezintă, însă, pentru chiriașii-cumpărători, o privare de proprietate deoarece

aceștia, potrivit Legii nr. 1/2009, au posibilitatea obținerii valorii de piață

a imobilului și posibilitatea de a formula o cerere de chemare în garanție pentru

evicțiune totală.

În

concluzie, recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului,

modificarea, în tot, a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii și obligarea

intimaților să le lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul apartament situat

București, sector 2.

În

dosar au depus întâmpinare intimații pârâți G.N. G.M.S., solicitând,

în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată din perspectiva

criticilor formulate și dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru susținerile

referitoare la motivarea contradictorie a instanței de apel și pct. 9 C. proc.

civ. pentru susținerile referitoare la nelegalitatea deciziei, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

a deciziei atacate

raportat la modalitatea de soluționare a excepției

de inadmisibilitate acțiunii în revendicare și la cea a soluționării cauzei pe fond.

Printre altele, o motivare contradictorie

a hotărârii, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., presupune fie existența unei

contradicții în dispozitiv și considerente, în sensul că motivarea duce la o anume

soluție, iar, în dispozitiv, s-a pronunțat soluția contrară, fie argumentele sunt

contradictorii, și anume din unele ar rezulta temeinicia pretențiilor deduse judecății,

iar din altele netemeinicia lor, sau, în cazul unor cereri cu același obiect și

care se exclud reciproc, instanța considera că ambele sunt întemeiate.

Nu este cazul în speță, raportat la criticile

recurentelor.

Curtea de Apel a considerat, în mod corect,

și printr-o motivare corespunzătoare soluției pronunțate că nu există nicio contradicție

în considerentele primei instanțe atunci când aceasta, raportându-se la dispozițiile

legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare și, totodată, față de dispozițiile aceleiași legi, a respins

și acțiunea pe fond.

Nu există nicio contradicție între cele

două soluții (asupra excepției și asupra fondului) și nici între argumentele instanței

în pronunțarea lor.

Astfel după cum a reținut și Curtea de

Apel, legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, nu exclude, în toate cazurile,

posibilitatea formulării acțiunii în revendicare. Una dintre situațiile în care

este permisă formularea acțiunii în revendicare se referă la ipoteza în care procedura

pentru obținerea restituirii bunului în natură nu poate fi urmată deoarece bunul

a fost înstrăinat anterior intrării în vigoare a legii și, ca atare, nu există o

„unitate deținătoare” a acestuia, care să fie sesizată cu notificare, în condițiile

art. 21 și urm. din lege, și care să fie obligată să o soluționeze, potrivit

art. 25.

Față de circumstanțele concrete ale speței,

raportat la faptul că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii

nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, într-adevăr, reclamantele

nu aveau de ce să urmeze procedura legii speciale pentru restituirea bunului, acțiunea

în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilului,

fiind singura cale prin care părțile pot să obțină recunoașterea și valorificarea

dreptului de proprietate pretins, bineînțeles cu condiția justificării pretențiilor

formulate.

Pentru aceste argumente, raportat la împrejurările

concrete ale speței, instanțele anterioare au considerat, în mod corect, că acțiunea

în revendicare formulată în dosarul de față este admisibilă.

Pe de altă parte, Curtea de Apel a reținut

și că, în soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, nu se poate face abstracție

de regulile de drept substanțial din această lege, care sunt relevante pentru rezolvarea

pretențiilor deduse judecății, ceea ce este corect în raport de faptul că Legea

nr. 10/2001 este o lege specială de reparație și care se aplică în mod prioritar

față de legea generală, potrivit principiului „specialia generalibus

dirogant” – „legile speciale deroga de

la cele generale”.

Mai precis, Curtea a arătat că soluționarea

acțiunii în revendicare nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de

proprietate ale părților, astfel cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina

și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci se va realiza

în raport și de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație,

în privința verificării titlului de proprietate al chiriașului cumpărător.

Cum imobilul în litigiu se include în categoria

imobilelor ce cad sub incidența acestei legi, fiind preluat de stat, în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, în baza Decretului nr. 92/1950, iar acțiunea de

față a fost introdusă la data de 19 octombrie 2006, ulterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), în mod corect, Curtea a considerat că,

în soluționarea acțiunii cu care a fost învestită prima instanță, nu se poate face

abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

În

același sens, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți ce Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie potrivit art.

329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare

având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada menționată mai sus, formulate

după intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.

În

concluzie, Legea nr. 10/2001 nu înlătură formularea acțiunii

în revendicare în cazul de față, dar aceasta nu implică și faptul că regulile aplicabile

soluționării, pe fond, a acestei acțiuni sunt cele clasice, ale comparării titlurilor

de proprietate ale părților, în cadrul căreia are câștig de cauză persoana al cărei

autor are un drept preferabil, de regulă, foștii proprietari deposedați în mod nelegitim.

În

rezolvarea acțiunii în revendicare introdusă după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 au relevanță și alte aspecte, și anume atunci când

se pune problema unor neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate aceasta din urmă, prioritate

care poate fi dată cu condiția de a nu afecta un alt drept de proprietate sau principiul

securității raporturilor juridice.

Or, dreptul de proprietate al terțului

implică și verificări ale titlului său de proprietate, în măsura în care acesta

este atacat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, inclusiv sub aspectul poziției

sale subiective, de bună sau de rea credință la data perfectării actului juridic.

Dacă titlul său de proprietate nu este

atacat cu acțiune în nulitate, astfel cum este cazul în speță, acesta se va consolida

în mod retroactiv, urmând ca în disputa dintre fostul proprietar sau moștenitorii

lui, și actualul proprietar, dobânditor al imobilului, să se dea câștig de cauză

celui din urmă.

În

litigiul de față, însă, reclamantele nu ar fi putut obține

o soluție favorabilă, în cadrul acțiunii în revendicare, nici dacă s-ar fi urmat

regulile clasice ale acestei acțiuni, astfel cum au fost conturate de doctrina

și jurisprudența anterioară Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece, după cum a reținut și

Curtea de Apel, ele nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă, prin care să

se fi constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și, bineînțeles,

nu justifică dreptul de proprietate asupra imobilului dobândit în vreun alt mod.

Dimpotrivă, astfel cum a reținut și Curtea,

există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr.

832 din 06 iulie 2000 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, (iar nu sentința

civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, cum, din

eroare, a menționat Curtea), prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată

de autorul reclamantelor, M.G., în contradictoriu cu pârâții SC F. SA și Consiliul

General al Municipiului București, având ca obiect constatarea inaplicabilității

Decretului nr. 92/1950 imobilului din București, precum și obligarea acestora dn

urmă să-i lase bunul revendicat în deplină proprietate și posesie. În considerentele

acestei hotărâri, s-a arătat că titlul statului de preluare a imobilului de la adresa

sus-menționată este valabil, față de numărul mare de apartamente aflate în proprietatea

autorului reclamantelor și neîncadrarea acestuia în cazurile de exceptare de la

măsura naționalizării, prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950.

În

plus, cum deja s-a arătat, recurentele nu au solicitat desființarea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de foștii chiriași pentru imobilul în

litigiu.

În

acest caz, numai pârâții au titlu de proprietate pentru bunul

din speță, ceea ce determină respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamante,

soluția primei instanțe în acest sens fiind menținută corect, de către Curte.

Recurentele au susținut că instanța de

apel ar fi încălcat dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 1898 C.

civ., reținând că buna credință ar avea relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare.

În

realitate, toată motivarea Curții de Apel pe aspectul bunei

credințe a cumpărătorilor imobilului în litigiu este suplimentară și fără relevanță

directă în soluționarea cauzei întrucât reclamantele nu au titlu de proprietate

care să justifice demersul lor judiciar. Ca atare, nu mai prezintă importanță condițiile

în care a fost încheiat titlul de proprietate al pârâților și nici buna sau reaua

lor credință la perfectarea actului, cu atât mai mult cu cât, contractul respectiv

nici nu a fost atacat de reclamante sau de autorul lor.

În

concluzie, nu se poate pune problema unei motivări contradictorii

a instanței de apel, raportat la conflictul dintre legea generală și legea specială

de reparație, și nici a încălcării textelor de lege arătate, în materie de bună

credință, poziția subiectivă a cumpărătorilor foști chiriași ai imobilului neavând

relevanță directă în soluționarea cauzei față de argumentele deja prezentate.

soluția pronunțată, s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 247/2005 deoarece instanța

de apel a dat relevanță sentinței civile nr. 2668/2000, pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, prin care s-a constatat că imobilul preluat în baza Decretului

nr. 92/1950 a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, deși actul normativ

menționat a declarat ca fiind abuziv, în întregime, acest decret. Prin urmare, Decretul

nr. 92/1950 nu poate reprezenta un criteriu în analiza titlurilor de proprietate

ale părților.

Au arătat, totodată, că sentința civilă

sus-menționată nu are putere de lucru judecat deoarece nu se referă și la apartamentul

din prezentul litigiu.

Criticile reclamantelor sunt neîntemeiate.

Prin art. 1 pct. 3 din Titlul

I

al Legii nr. 247/2005, s-a modificat, într-adevăr,

art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că a fost mențiorată naționalizarea

imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 ca reprezentând o preluare abuzivă.

Aceasta nu înseamnă, însă, că legiuitorul

pune semnul egalității între „preluarea abuzivă” și „preluarea fără titlu valabil”

și că această din urmă formă de preluare nu ar avea relevanță în soluționarea acțiunii

în revendicare, în cadrul căreia se verifică, printre altele, existența, dar și

legitimitatea titlurilor de proprietate ale părților.

Din perspectiva formei de reparație, în

natură sau în echivalent, cuvenită persoanelor îndreptățite care au formulat notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru obținerea măsurilor reparatorii stabilite de

această lege nu prezintă relevanță dacă imobilul solicitat a fost preluat cu sau

fără titlu valabil, ambele forme de preluare fiind considerate de ege ca fiind abuzive.

Pentru restituirea în natură a imobilului, prezintă importanță, de exemplu, în ce

măsură terenul este „liber” în sensul legii (art. 10, art. 11) și, astfel, ar putea

fi obținut în materialitatea lui, de către fostul proprietar.

În

cadrul acțiunii în revendicare, însă, faptul că Decretul nr.

92/1950 a fost considerat ca fiind temeiul unei preluări abuzive, prin modificarea

adusă de Legea nr. 247/2005, Legii nr. 10/2001, nu este un argument suficient pentru

a se da câștig de cauză fostului proprietar sau moștenitorilor lui, care pretind

nelegitimitatea preluării imobilului în baza acestui act normativ.

Pentru a obține o hotărâre favorabilă în

cadrul unei asemenea acțiuni, inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, proprietarul deposedat abuziv trebuie

să demonstreze că are un drept actual, ceea ce nu este cazul în speță, sau, cel

puțin, o hotărâre judecătorească, prin care să se constate nevalabilitatea titlului

statului de preluare a imobilului și care să-i confere, astfel, speranța la obținerea

lui în natură, cu condiția de a nu afecta dreptul de proprietate al terților sau

principiul siguranței raporturilor juridice civile.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, documentul european asigură protecția

dreptului de proprietate în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează fie „bunurile

actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea căora reclamanții

pot pretinde că au, cel puțin, „o speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un

drept de proprietate.

Speranța părții de a i se recunoaște un

drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului din 01 decembrie 2005).

Cu alte cuvinte, Convenția nu asigură protecția

dreptului de proprietate în cazul bunurilor trecute în patrimoniul statului anterior

ratificării acesteia de către statul în cauză și nici nu impune statului oblgația

de a restitui într-o formă sau alta asemenea bunuri. În plus, în cazul în care statul

optează pentru adoptarea unor legi de reparație, se bucură de o anume marjă de apreciere

în alegerea condițiilor în care dispune asupra măsurilor reparatorii cuvenite proprietarilor

deposedați de bunurile lor în regimurile politice trecute.

Imobilul solicitat în prezentul dosar nu

se află în proprietatea reclamantelor, ceea ce a și generat formularea, de către

acestea, a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea

unei instmțe de judecată a nevalabilității titlului statului pentru apartamentul

în litigiu. Așadar, recurentele nu sunt titularele unui „bun” din perspectiva Convenției

Europene, neputând pretinde protecția și garanțiile asigurate de art. 1 din Protocolul

nr. 1 în favoarea lor.

De altfel, și potrivit art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, se considera

că „își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării” doar persoanele

ale căror imobile fuseseră preluate fără titlu valabil.

Pentru toate aceste argumente, Înalta

Curte constată că, în cauză, are importanță în ce măsură reclamantele dețin o hotărâre

de nevalabilitate a titlului statului pentru apartamentul în litigiu, nefiind suficient

că legea actuală consideră Decretul nr. 92/1950, care a stat baza preluării bunului

de către stat, ca fiind un act de preluare abuzivă.

Au mai susținut părțile menționate că sentința

civilă nr. 2668/2000 a Judecătoriei sectorului 2 București nu are putere de lucru

judecat privința constatării valabilității titlului statului deoarece nu se referă

la apartamentul din cauza de față, litigiul anterior excluzând apartamentele vândute

în baza Legii nr. 112/1995.

În

realitate, hotărârea prin care s-a constatat valabilitatea

titlului statului pentru imobilul din București, sector 2, este sentința civilă

nr. 832 din 06 iulie 2000 a Tribunalului București, secția a

II

-a civilă, sentința civilă nr. 2688

din 03 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, pronunțată în primul ciclu

procesual al cauzei respective, fiind desființată prin decizia nr. 1926A din 07

iunie 2000 pronunțată de același tribunal, pentru necompetența primei instanțe în

soluționare, ca urmare a admiterii apelului declarat de M.G., autorul reclamantelor

din prezentul dosar.

Astfel, Curtea de Apel s-a referit, din

eroare, la sentința pronunțată de judecătorie, hotărârea rămasă irevocabilă în litigiul

anterior fiind sentința nr. 832/2000 a Tribunalului București, cum s-a arătat.

Pe de altă parte, în mod corect s-a reținut

puterea de lucru judecat a acestei hotărâri sub aspectul valabilității titlului

statului întrucât aceasta s-a referit, în ceea ce privește legalitatea naționalizării

din perspectiva actului normativ de preluare, Decretul nr. 92/1950, la întregul

imobil de la adresa menționată, iar nu numai la apartamentele ce formau obiect de

revendicare în acel litigiu, respectiv cele ce nu fuseseră înstrăinate către cumpărătorii

chiriași. În acest sens, în considerentele sentinței nr. 832/2300 s-a arătat că

„numărul mare de apartamente deținute de autorul reclamantului (M.G.) fac posibilă

încadrarea acestuia prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, neavând relevanță

restrângerea cererii reclamantului numai la apartamentele ce nu au fost vândute,

Tribunalul apreciind că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data

preluării imobilului”.

Hotărârea sus-menționată, pronunțându-se

în contradictoriu cu autorul reclamantelor, ale căror succesoare sunt acestea, li

se opune și cu putere de lucru judecat, în sensul de prezumție absolută de adevăr,

potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ., cu privire la valabilitatea titlului statului

raportat la respectarea Decretului nr. 92/1950, la momentul preluării imobilului.

În

plus, prin criticile formulate în prezenta cerere de recurs,

recurentele nu au adus argumente noi, care să pună în discuție titlul statului din

perspectiva unor aspecte necercetate în litigiul finalizat prin sentința nr. 832/2000

și care, astfel, să nu aducă atingere puterii de lucru judecat al celor hotărâte

prin această hotărâre.

Pe de altă parte, cum s-a arătat și în

precedent și s-a reținut și de către Curte, contractul de vânzare-cumpărare încheiat

pentru apartamentul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost atacat de

către autorul reclamantelor sau de către acestea din urmă, ceea ce înseamnă că actul

juridic respectiv s-a consolidat în mod retroactiv. În consecință, pârâții sunt

singurii care justifică un titlu de proprietate în timp ce reclamantele nu au un

asemenea titlu, neputând avea câștig de cauză în acțiunea pe care au formulat-o.

în speță, a unor norme coitrare normelor internaționale, care, în temeiul art. 20

alin. (2) din Constituția României au prioritate față de dreptul intern, în materia

protecției drepturilor fundamentale ale omului, dacă normele interne contravin celor

internaționale.

După cum s-a menționat deja, s-ar fi putut

pune problema contradicției între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului în cazul în care reclamantele s-ar fi regăsit în ipoteza art

2 alin. (2) din legea specială de reparație, și anume, deși ar fi beneficiat de

o hotărâre de constatare a nevalabilității titlului statului de preluare a apartamentului

în litigiu, nu ar fi putut să-l obțină, în natură.

Nu este cazul reclamantelor, care nu beneficiază

de o asemenea hotărâre, astfel încât nu se pune problema ca dispozițiile Legii

nr. 10/2001 să contravină, prin vreuna dintre normele din conținutul său, Convenției.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici

încălcarea art. 480 C. civ., întrucât, și din perspectiva aplicării regulilor clasice

de soluționare a acțiunii în revendicare, reclamantele nu ar fi putut câștiga, neavând

titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu sau cel puțin „un bun” în

sensul Convenției, sub forma unei hotărâri de recunoaștere a nevalabilității titlului

statului, care să le confere speranța la retrocedarea bunului, bineînțeles, cu condiția

de a nu afecta un alt drept de proprietate.

Din acest punct de vedere, nu se poate

constata nici încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, părțile

neavând nici „bun” cu privire la care să poată pretinde aplicarea garanțiilor documentului

european; în plus, textul menționat nu impune statelor obligația de retrocedare

a imobilelor preluate în regimul trecut și dacă acestea decid restituirea au o marjă

de apreciere destul de amplă în stabilirea condițiilor în care pot fi acordate măsuri

reparatorii pentru asemenea bunuri.

Singura formă de restituire permisă reclamantelor,

față de toate circumstanțele speței, analizate mai sus, este cea corespunzătoare

imobilelor preluate cu titlu valabil, înstrăinate către terți, autorul părților

respective formulând, de altfel, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru

acordarea reparației în echivalent.

Recurentele au susținut și încălcarea

art. 44 și 148 din Constituțja României, aspect care nu poate fi reținut în cauză.

Primul dintre textele de lege enunțate se referă la garantarea și protejarea dreptului

de proprietate privată, ceea ce nu este cazul în speță deoarece reclamantele nu

justifică un asemenea drept în patrimoniul lor, iar cel de-al doilea text de lege

se referă, printre altele, la prioritatea normelor comunitare față de dreptul intern,

în caz de contradicție, în procesul de față, nepunându-se, însă, problema aplicabilității

vreunui text din tratatele constitutive ale Uniunii Europene sau altor reglementări

comunitare față de normele interne.

În

cele din urmă, nici susținerile reclamantelor privind posibilitatea

pârâților de a obține valoarea de piața a imobilului în condițiile Legii nr. 1/2009

nu pot fi avute în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare. Soluționarea

unei acțiuni, în general, nu poate să fie fundamentată pe demersuri viitoare care

sunt puse la îndemâna unei părți implicate îi procesul respectiv, ci trebuie să

urmeze regulile de drept care configurează regimul de norme aplicabil unui anumit

raport juridic.

Pe de altă parte, în esență, în cadrul

acțiunii de față având ca obiect un imobil preluat de stat în regimul trecut și

pentru care ambele părți implicate în proces invocă dreptul de proprietate, prezintă

relevanță titlurile de proprietate produse de acestea, condițiile preluării imobilului

de către stat, dar și argumentele pentru care titlul terțului este considerat ca

fiind valabil sau nu.

Cum deja s-a arătat, atât în jurisprudența

Curții Europene Drepturilor Omului, cât și în decizia în interesul legii nr. 33/2008,

nu sr poate repara o nedreptate făcută foștilor proprietari deposedați abuziv în

regimul trecut printr-o nouă nedreptate făcută, de data aceasta, celor care au cumpărat

cu bună credință un imobil de la stat, încrezându-se în dreptul acestuia de a transmite,

în mod valabil, bunul. O astfel de soluție ar însemna transpunerea răspunderii statului

pentru preluarea abuzivă bunului către actualul proprietar, ceea ce reprezintă o

sarcină disproporționată pentru acesta din urmă.

În

plus, nu se poate transforma un beneficiu al legii pentru

cumpărătorii de bună credință, și anume dreptul lor la valoarea de piață a imobilului

în cazul în care au pierdut bunul, în fundamentul obținerii unei soluții nefavorabile,

de către ei, în cadrul acțiunii în revendicare.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte constată că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea

și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, analizate mai sus, fiind

motivată corespunzător deciziei respective.

În

consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de reclamante, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304

pct. 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva deciziei civile nr. 280/A din 04 mai

2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

17 septembrie 2010.