ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 08 octombrie 2007, reclamantul F.A.R. a chemat în judecată pe pârâta N.R., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2, naționalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, mama sa H.G. (soția lui N.l.) formulând și notificare în baza Legii nr. 10/2001, nesoluționată, imobilul fiind vândut pârâtei în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare - cumpărare din 16 februarie 1999 a cărui nulitate solicită să se constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, vânzătorul nefiind veritabil proprietar al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 5430 din 09 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. J/0668/300/2007.

s-a respins cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -cumpărare din 16 februarie 1999 ca prescrisă, s-a respins cererea având ca obiect constatarea calității reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu și s-a disjuns cererea având ca obiect revendicarea imobilului, față de pârâta N.R., formându-se numărul distinct de Dosar nr. 6991/300/2008, în care s-a administrat expertiză tehnică imobiliară care a constatat că valoarea imobilului revendicat este de 633.429 lei (la data de 19 mai 2008). În consecință, prin sentința civilă nr, 6019/23 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în Dosarul nr. 6991/300/2008, s-a declinat competența de soluționare a cauzei, raportat la valoarea litigiului, în favoarea Tribunalului București, conform art. 158 raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. La Tribunalul București cauza s-a înregistrat cu numărul de Dosar nr. 38665/3/2008, la secția a III-a civilă. Prin .sentința civilă nr. 462 din 25 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, în Dosarul nr. 38665/3/2008 s-a respins cererea de revendicare ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, s~a respins ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție a Statului Român prin M.F.P. Împotriva acestei sentințe a declarat apel.

reclamantul F.A.R., iar prin Decizia civilă nr. 475/A din 20 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 38665/3/2008 s-a admis apelul acestuia, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe - Tribunalul București, motivat de faptul că, deși acțiunea în revendicare a imobilului a fost respinsă în dispozitivul sentinței apelate ca neîntemeiată, din considerente rezultă că instanța de fond a motivat acțiunea de respingere pe inadmisibtlitatea acesteia și nu analizând pe fond susținerile și apărările părților. Împotriva deciziei civile mai sus menționate pârâtul Statul Român prin M.F.P.

a declarat recurs, ce a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 5734 din 05 iulie 2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Cauza a fost reînregistrată pe rolul secției a III-a civile, a Tribunalului București la data de 09 ianuarie 2012 sub nr. 38665/3/2008. Prin sentința civilă nr. 2280/1412/2012, Tribunalul București, secția a IIl-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamantul F.A.R., ca neîntemeiată precum și cererea de chemare în garanție formulata de pârâta N.R. în contradictoriu cu chematul în garanție Stalul Român prin M.F.P.

Pentru a hotărî astfel și pentru a compara titlurile de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere și criteriile de preferința prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece Imobilul din litigiu se încadrează în categoria celor preluate abuziv în perioada martie 1945-decembrie 1989. Față de aceste criterii tribunalul a apreciat că titlul pârâtei - persoane fizice este preferabil celui deținut de către reclamant. În soluționarea acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că, deși admisibilă în unele situații, acțiunea în revendicare a unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 are un regim juridic parțial derogator față de cea clasică. Astfel, în compararea titlurilor părților, trebuie să se țină seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența C.E.D.O.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ea obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Totodată, conform alin. (5) din același articol, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Semnificația art. 45 alin. (2) este aceea de consolidare, de întărire a titlului cumpărătorului de bună-credință, care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă provine de la statul neproprietar, Această interpretare este în concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O., care a arătat, în cauza Raicu c. României, în sensul că judecătorul național, în interpretarea legislației interne, trebuie să țină seama și de constatările instanței europene. Deși aceeași Curte a stabilit în mai multe rânduri că sistemul de despăgubiri prin intermediul Fondului Proprietatea nu funcționează încă eficient, instanța de la Strasbourg nu a afirmat în niciuna dintre hotărârile respective că acest neajuns ar trebui îndreptat prin lipsirea de bun a cumpărătorilor de bună-credință, dimpotrivă, s-a arătat că responsabilitatea aparține statului.

În cauză, pârâta a cumpărat bunul de la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost infirmată până acum în justiție, cererea reclamantului de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă și stat fiind respinsă în mod irevocabil ca prescrisă. În aceste condiții instanța nu a putut primi susținerile reclamantului legate de presupusa rea-credință a pârâtei și de încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceste aspecte putând fi analizate doar în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Astfel, titlu! pârâtei s~a consolidat, buna-credintă sau încălcarea dispozițiilor legale nemaîputând fi puse în discuție nici în acțiunea în revendicare.

De asemenea, Tribunalul a reținut că, potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în temeiul dreptului comun. Prin această decizie s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ea obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul următor:concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialîa generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s~ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță, acțiunea reclamantului de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1999 prin care pârâta a dobândit proprietatea imobilului revendicat în prezenta cauză a fost respinsă ca prescrisă, titlul cumpărătorului fiind consolidat.

În asemenea situație, față de prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condițiile menționate mat sus; aceasta nu întrucât buna-credință ar valora în această materie titlu de proprietate, ci pentru că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății imobiliare înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului. Având în vedere faptul ca procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta cumpărătoare cu statul nu a fost anulat, cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu aceasta este nefondată.

Sub un alt aspect, decizia în interesul legii enunțate mai sus, reținând incidența în cauză a legii speciale, este necesar a se analiza raportul dintre legea specială și Convenția Europeana a Drepturilor Omului. În acest sens, în cuprinsul deciziei menționate, s-a arătat că, deși nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, și anume Codul civil, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, ia rândul său, de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiționai și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

în această situație este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale spetei, în ce măsură legea internă intra în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice civile. În cauză, reclamantul nu deține un hun actual, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestuia dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios. În această situație, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 C. civ.), nu s~a putut considera preferabil titlul reclamantului, întrucât titlul subdobândîtorului de bună-credință, nu a fost răsturnat în cauză, în condițiile în care, la data cumpărării, nu figura o cerere a fostului proprietar pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.

În ceea ce privește aplicarea în speța a Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că dispozițiile convenției au prioritate față de legea internă, aceasta din urmă trebuind interpretată în spiritul convenției, spirit ce se regăsește prin interpretările date de Curte în cauzele soluționate, însă jurisprudența Curții trebuie apreciată ținând cont de fiecare caz în parte. În aceste condiții, referitor la posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează dreptul de proprietate, trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare, ce pierd dreptul la acțiunea în justiție reglementată de Legea nr. 10/2001 și sunt decăzute din însuși dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terțelor peroane, se poate aprecia că suntem în prezența unei încălcări în sensul Convenției.

Prin prisma art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, ceea ce este important este faptul că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat decât în cazul în care acel stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii. Or, în cazul Legii nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent și a unor termene relativ scurte pentru desfășurarea acesteia corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în revendicare constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietății.

În cauza Maria Atanasiu c. României, Curtea a reținut că ''respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, având în vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor eu caracter reparator, nu relevă în sine o problema prin prisma dreptului de acces la instanță, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr, 10/2001 sa se dovedească a fi o cale efectivă". Referitor la dreptul Ia un proces echitabil în fața unei instanțe garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a reținut că trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Prin urmare, respingerea acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de fața, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță și, cu atât mai puțin, nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În concluzie, s-a reținut ca pârâta a fost de bună-credmță la dobândirea imobilului, motiv pentru care titlu! acesteia s-a apreciat că este valabil și legal având preferință față de titlul reclamantului. Având în vedere soluția pronunțată pe cererea principală, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta N.R. Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, a declarat apel reclamantul solicitând admiterea apelului în sensul admiterii acțiunii în revendicare astfel cum a fost formulată și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Prin Decizia nr. 98/A din 4 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în opinie majoritară, s-a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Sub aspectul preferabilități tîtiurilor de proprietate înfățișate de părți s-au reținut următoarele: Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist (în baza Decretului nr. 92/1950), examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care înalta Curte a tranșat sub un prim aspect și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 30/2001.

Decizie care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, s-a reținut că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului 92/1950, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibila de a naște în favoarea acestuia un drept ia restituire în natură, prin raportare Ia dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O.

Din această perspectivă, s-a considerat necesar că simpla adoptare a unei legislații reparatorii, care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii 6 reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept ia restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului.

Referitor la admisibilitatea acțiunii în revendicare din perspectiva respectării dreptirfui de acces la instanță (parte componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.), precum și la stabilirea prefer abilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au reținut următoarele; Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le leaea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiunii în revendicare până ia finalizarea procedurii acestei legi sau a renunțării ia judecata acțiunii în revendicare.

În concepția sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art 45 din Legii nr. 10/2001, ce rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008.

Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, penlru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. În ceea ce privește imobilele preluate de stat tară titlu valabil, instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de baza accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului. Având în vedere că reclamantul a făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, acesta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., motiv pentru care nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar.

În ceea ce privește natura și conținutul acestui interes patrimonial, având în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii s~a reținut că pârâta are un titlu de proprietate asupra apartamentului in litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară. Acest fapt nu este de natură să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimîre a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat in ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabititate stabilite de înalta Curte în decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii.

Elementele pe care instanța, investită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei suni: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, compatibilitatea cu C.E.D.O. a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

În speța de față având în vedere că reclamantul a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluționată cât și în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare și având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s~a reținut că reclamantul apelant se poate prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește apartamentul revendicat în cauză), care întră în noțiunea de buns consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamantul, Curtea a avut în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare Ia prevederile Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimata pârâtă este titulara actuală a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare perfectat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulități! absolute, acțiunea fiind respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 5430/2008 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pe cale de consecință, intimata pârâtă se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu. În raport de prevederile Legii nr. 10/2001, care se completează cu cele aie Legii nr. 247/2005, sub aspectul plății despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă s-a constatat că reclamantul ar putea fi îndreptățit (sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care este vorba de un imobil preluat de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950) să primească măsuri reparatorii prin echivalent.

Având în vedere că reclamantul a formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legea nr. 112/1995, respinsă ca prescrisă prin hotărâre judecătorească, actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a consolidat în această manieră, astfel că aspectele legate de respectarea cerințelor Legea nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză în prezenta cauză, perspectivă din care problema relei credințe a pârâtei, precum și a neîndepiinirii cerințelor teoriei validității aparenței în drept nu mai pot fi puse în discuție în actualul cadru procesual.

În ceea ce privește despăgubirile pe care legea specială le recunoaște în favoarea reclamantului pentru apartamentul în litigiu, s-a constatat ca acordarea acestora se realizează în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII Coroborând dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) cu art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriași potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, entitatea competentă să soluționeze notificarea (în prezent Primăria Municipiului București), acordă măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 Titlul VII în vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi și deși acțiunile acestuia au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, s-a apreciat că listarea la bursă reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001.

Pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamantul, s-a avut în vedere și cele statuate de C.E.D.O. în cauza pilot „Măria Athanasiu contra României" prin care s-a explieitat cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevaiabilitâții titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

În speța de față, reclamantul are o notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, nesoluționată, cât și o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, de asemenea nesoluționată de unitatea deținătoare, dar care conferă reclamantului posibilitatea de a obține o reparație sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit celor enunțate anterior, cel mai probabil sub forma despăgubirilor, care se vor acorda și stabili, din punct de vedere ai cuantumului de către C.C.S.D., în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În opinia minoritară, soluția a fost în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței apelate, obligării pârâtei la restituirea imobilului în litigiu și a respingerii ca nefondate, a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de recurentul reclamant.

În esență, s~a reținut că reclamantul deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că acesta formulase notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul atât al Legii nr. 112/1995, din anul 1996, dar și al Legii nr. 10/2001, încă din anul 2001, cu toate acestea, nu a primit până în prezent, nici o despăgubire efectivă. Statui vânzând unui terț, apartamentul pe care ar fi trebuit să îl restituie și neacordând nici o despăgubire rezonabilă, l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a redobândi posesia asupra sa și a negat preeminența legii într-un stat de drept (mutatis mutandis).

Reținând ca premisă, existența dreptului de proprietate, ca bun, în patrimoniul reclamantului, la momentul vânzării apartamentului (1999), s-a constatat, existența unei „ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate ai titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, produse Ia momentul când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularilor dreptului, expollațî de către stat, În concursul dintre reclamant și pârâta persoană fizică, cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind și de hotărârile judecătorești pronunțate în prezenta cauză prin care se recunoaște nevalabilitatea titlului statului și beneficiază de recunoașterea legislativă a dreptului sau de proprietate, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

Pârâta, deținătoare și a unui titlu asupra apartamentului, ca urmare a nedesființării până în prezent, dispune la rândul său, de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul, radiază implicit și în privința propriului său titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilîtății titlului lor în concurs cu cel al reclamantului, mai bine caracterizat. Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ea valabil și au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, însă, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamant, ea fiind cel originar și mai bine 10 caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

În aceste condiții, restituirea în natură apare ca drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaș, aceasta din urmă având dreptul la despăgubiri bănești. Respingerea ca nefondaiă, a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, s-a datorat faptului că acestea nu au fost dovedite. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul F.A.R. a declarat recurs invocând motivele de nclegaliialc prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ.

Așezând în ordine motivele de recurs formulate de recurentul reclamant, acesta a invocat în raport de pct. 7 existența unei contrarietăți între făptui că deși se recunoaște că reclamantul deține un bun în sensul convenției, se dă preferabilitate titlului pârâtei care a dobândit bunul de la un deținător abuziv și a fost de rea - credință ia încheierea contractului de vânzare cumpărare prîn neverificarea dreptului de proprietate asupra bunului. În raport de punctul 9 din art. 304 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat drept primă critică faptul că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a neglijat sau interpretat subiectiv practica C.E.D.O., încălcând dispozițiile constituționale care prevăd că tratatele internaționale referitoare la drepturile omului au prioritate în fața normelor interne.

S-a criticai nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și a sistemului legislativ care nu este unul favorabil despăgubirilor juste și echitabile foștilor proprietari, S-a susținut că decizia recurată a fost pronunțată eu ignorarea art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001, aplicabile la data introducerii acțiunii, prin care i se recunoștea dreptul de proprietate, deci beneficiarul unui bun în sensul Convenției, astfel că singura măsură reparatorie legală era restituirea în natură a apartamentului. În final, s-a considerat că instanța de apel nu a respectat nici dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, trecând peste titlul său care provine de ia adevăratul proprietar și nu de la un dobânditor abuziv, ca cel deținut de pârâtă.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Obiectul litigiului îl constituie acțiunea în revendicare a imobilului situat în, sector 2 - București, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, formulată de reclamant, S-a susținut că titlul reclamantului este mai bine caracterizat, deoarece provine de la adevăratul proprietar față de titlul pârâtei care a dobândit bunul de la un deținător abuziv și a fost de rea - credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare prin neverificarea dreptului de proprietate asupra bunului.

Criticile formulate de reclamant privind nevatabilitatca titlului pârâtei, în sensul că actul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1999 având ca obiect imobilul în litigiu, s-a încheiat cu un detentor precar, Stalul Român.În posesia căruia imobilul a intrat abuziv, astfel că acesta nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, și deci nu putea fi vândut în baza acestui act normativ, nu vor fi primite și analizate fată de obiectul pricinii, acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 - 481 C. civil, pe de o parte, iar pe de altă parte, se constată că acțiunea promovată de reclamant, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1999 a fost soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 5430 din 9 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamant ca prescrisă, Mai mult, a fi primite și analizate criticile formulate de reclamant privind nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce constituie titlul pârâtei în prezentul litigiu, s-ar realiza prin înfrângerea caracterului imperativ ai dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen ce a fost prelungit succesiv prin O.G. nr. 109 și nr. 145/2001, până la 14 august 2002. Față de considerentele mai sus expuse, se constată că actul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1999, ce constituie titlul pârâtei, a fosl validat în justiție, astfel că nu mai poate fi supus controlului jurisdicțional în prezentul litigiu.

În ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare, se constată ca imobilul în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, însă, potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul îa justiție.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, aceasta din urmă are aplicabilitate și trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de hună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia ia valoarea actuală de circulație a imobilului. Decizia dată de instanța supremă în recursul în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stal abuziv.

Astfel, Înalta Curte a reținut că într-o acțiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice. Prin decizia amintită, înalta Curte a observat că în cadru! unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional ia Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate uimi titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis ca poate să cuprindă atât „bunurile existente", cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a Ie vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale acesteia, iar în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, parag. 143. În speță, cât privește fondul pretențiilor deduse judecății, asupra cărora s-au pronunțat instanța de fond, cât și instanța de apel, se constată că atât reclamantul, cât și pârâta dețin un titlul asupra imobilului în litigiu.

Astfel, primul invocă posesia titlului original de proprietate și faptul că a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 112/1995, care nu au fost soluționate și pârâta care a cumpărat imobilul, în baza Legii nr. 112/1995, contract ce a fost validat injustiție. Instanța de apel a reținut că atât reclamantul, cât și pârâta dețin ,,un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și, făcând analiza acțiunii în revendicare promovată de reclamant din perspectiva dispozițiilor convenționale, a menținut soluția de respingere a acțiunii în revendicare a imobilului în litigiu promovată de reclamant, cu motivarea că, deși acesta deține „un bun" în sensul Convenției nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să i se restituie bunul aflat în litigiu, considerând că este îndreptățit doar la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

În dreptul intern, se constată că, în analiza acțiunii în revendicare pe dreptul comun, atât în doctrină, cât și în jurisprudența este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților. În speța, reclamantul pretinde că titlul său este mai caracterizat, deoarece dreptul său de proprietate aparține adevăraților proprietari spre deosebire de titlul pârâtei-contractul de vânzare-curnparare încheiat în anul 1999, provine de la un neproprietar și a fost încheiat cu rea-credință. În cauza Atanasiu și alții contra României se arata, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a urnii drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa masurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143). Așadar, în speță, în mod iegal s-a reținut că reclamantul este beneficiarul unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda, în condițiile în care vor iniția demersuri în acesi sens în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea'", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificații în procedura Legii nr. 10/2001, finalizată chiar de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscui independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (solicitat deja a fi prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. măsuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează. în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș, Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus și, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată, reclamantul nu are un drepi Ia restituire care să-I îndreptățească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și câ, recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.A.R. împotriva Deciziei nr. 98/A din 4 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2014.