ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 08 octombrie 2007, reclamantul F.A.R. a chemat

în judecată pe pârâta N.R., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sector 2, naționalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, mama sa H.G.

(soția lui N.l.) formulând și notificare în baza Legii nr. 10/2001,

nesoluționată, imobilul fiind vândut pârâtei în temeiul Legii nr. 112/1995 prin

contractul de vânzare - cumpărare din 16 februarie 1999 a cărui nulitate

solicită să se constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

vânzătorul nefiind veritabil proprietar al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 5430 din 09

iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. J/0668/300/2007.

s-a respins cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare -cumpărare din 16 februarie 1999 ca prescrisă, s-a

respins cererea având ca obiect constatarea calității reclamantului de

proprietar al imobilului în litigiu și s-a disjuns cererea având ca obiect

revendicarea imobilului, față de pârâta N.R., formându-se numărul distinct de Dosar

nr. 6991/300/2008, în care s-a administrat expertiză tehnică imobiliară care a

constatat că valoarea imobilului revendicat este de 633.429 lei (la data de 19

mai 2008).

În consecință, prin sentința civilă

nr, 6019/23 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în Dosarul

nr. 6991/300/2008, s-a declinat competența de soluționare a cauzei, raportat la

valoarea litigiului, în favoarea Tribunalului București, conform art. 158

raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

La Tribunalul București cauza s-a

înregistrat cu numărul de Dosar nr. 38665/3/2008, la secția a III-a civilă.

Prin .sentința civilă nr. 462 din 25

martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, în Dosarul

nr. 38665/3/2008 s-a respins cererea de revendicare ca neîntemeiată și, pe cale

de consecință, s~a respins ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție a

Statului Român prin M.F.P.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel. reclamantul F.A.R., iar prin Decizia civilă nr. 475/A din 20 septembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, în Dosarul nr. 38665/3/2008 s-a admis apelul acestuia,

s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași

instanțe - Tribunalul București, motivat de faptul că, deși acțiunea în

revendicare a imobilului a fost respinsă în dispozitivul sentinței apelate ca

neîntemeiată, din considerente rezultă că instanța de fond a motivat acțiunea

de respingere pe inadmisibtlitatea acesteia și nu analizând pe fond susținerile

și apărările părților.

Împotriva deciziei civile mai sus

menționate pârâtul Statul Român prin M.F.P. a declarat recurs, ce a fost

respins ca nefondat prin Decizia nr. 5734 din 05 iulie 2011 de către Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul secției

a III-a civile, a Tribunalului București la data de 09 ianuarie 2012 sub nr. 38665/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 2280/1412/2012,

Tribunalul București, secția a IIl-a civilă, a respins cererea principală

formulată de reclamantul F.A.R., ca neîntemeiată precum și cererea de chemare

în garanție formulata de pârâta N.R. în contradictoriu cu chematul în garanție

Stalul Român prin M.F.P.

Pentru a hotărî astfel și pentru a

compara titlurile de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere și

criteriile de preferința prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece Imobilul din

litigiu se încadrează în categoria celor preluate abuziv în perioada martie

1945-decembrie 1989.

Față de aceste criterii tribunalul a

apreciat că titlul pârâtei - persoane fizice este preferabil celui deținut de

către reclamant.

În soluționarea acțiunii în

revendicare, tribunalul a reținut că, deși admisibilă în unele situații,

acțiunea în revendicare a unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 are un regim juridic parțial derogator față de cea clasică.

Astfel, în compararea titlurilor părților, trebuie să se țină seama și de

dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de Decizia nr. 33/2008

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum

și de jurisprudența C.E.D.O.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare, având ea obiect imobile preluate fără titlu valabil,

considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt

lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință.

Totodată, conform alin. (5) din

același articol, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 18 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Semnificația art. 45 alin. (2) este

aceea de consolidare, de întărire a titlului cumpărătorului de bună-credință,

care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă

provine de la statul neproprietar,

Această interpretare este în

concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O., care a arătat, în cauza Raicu c.

României, în sensul că judecătorul național, în interpretarea legislației

interne, trebuie să țină seama și de constatările instanței europene.

Deși aceeași Curte a stabilit în mai

multe rânduri că sistemul de despăgubiri prin intermediul Fondului Proprietatea

nu funcționează încă eficient, instanța de la Strasbourg nu a afirmat în

niciuna dintre hotărârile respective că acest neajuns ar trebui îndreptat prin

lipsirea de bun a cumpărătorilor de bună-credință, dimpotrivă, s-a arătat că

responsabilitatea aparține statului.

În cauză, pârâta a cumpărat bunul de

la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare nu a fost infirmată până acum în justiție,

cererea reclamantului de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă și stat fiind respinsă în mod

irevocabil ca prescrisă.

În aceste condiții instanța nu a putut

primi susținerile reclamantului legate de presupusa rea-credință a pârâtei și

de încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceste aspecte putând fi analizate

doar în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001. Astfel, titlu! pârâtei s~a consolidat, buna-credintă sau

încălcarea dispozițiilor legale nemaîputând fi puse în discuție nici în

acțiunea în revendicare.

De asemenea, Tribunalul a reținut că,

potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în interesul legii, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare în temeiul dreptului comun.

Prin această decizie s-a statuat cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ea

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul

următor:concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialîa generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; In cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea speciala și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care, astfel, nu s~ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În speță, acțiunea reclamantului de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16

februarie 1999 prin care pârâta a dobândit proprietatea imobilului revendicat

în prezenta cauză a fost respinsă ca prescrisă, titlul cumpărătorului fiind

consolidat.

În asemenea situație, față de

prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de

fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condițiile

menționate mat sus; aceasta nu întrucât buna-credință ar valora în această

materie titlu de proprietate, ci pentru că legiuitorul a instituit altă soluție

de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății imobiliare

înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare

la valoarea imobilului.

Având în vedere faptul ca procedura

administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în

natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față

contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta cumpărătoare cu statul nu a

fost anulat, cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu aceasta este

nefondată.

Sub un alt aspect, decizia în

interesul legii enunțate mai sus, reținând incidența în cauză a legii speciale,

este necesar a se analiza raportul dintre legea specială și Convenția Europeana

a Drepturilor Omului.

În acest sens, în cuprinsul deciziei

menționate, s-a arătat că, deși nu există posibilitatea de a se opta între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, și anume

Codul civil, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, ia

rândul său, de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiționai și

trebuie să i se asigure accesul la justiție. în această situație este necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale spetei, în ce măsură

legea internă intra în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice civile.

În cauză, reclamantul nu deține un hun

actual, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate administrativă nu a

recunoscut acestuia dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios.

În această situație, în cadrul

acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 C.

civ.), nu s~a putut considera preferabil titlul reclamantului, întrucât titlul

subdobândîtorului de bună-credință, nu a fost răsturnat în cauză, în condițiile

în care, la data cumpărării, nu figura o cerere a fostului proprietar pentru

restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.

În ceea ce privește aplicarea în speța

a Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că dispozițiile

convenției au prioritate față de legea internă, aceasta din urmă trebuind

interpretată în spiritul convenției, spirit ce se regăsește prin interpretările

date de Curte în cauzele soluționate, însă jurisprudența Curții trebuie apreciată

ținând cont de fiecare caz în parte.

În aceste condiții, referitor la

posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, ce

garantează dreptul de proprietate, trebuie analizat dacă, pentru persoanele

care nu au formulat notificare, ce pierd dreptul la acțiunea în justiție

reglementată de Legea nr. 10/2001 și sunt decăzute din însuși dreptul de

proprietate în favoarea statului sau a terțelor peroane, se poate aprecia că

suntem în prezența unei încălcări în sensul Convenției.

Prin prisma art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție, ceea ce este important este faptul că acest articol nu

garantează dreptul la restituirea unui bun preluat decât în cazul în care acel

stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță

legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.

Or, în cazul Legii nr. 10/2001,

problema se pune în sensul dacă instituirea unei proceduri speciale de

restituire în natură sau prin echivalent și a unor termene relativ scurte

pentru desfășurarea acesteia corelată cu aprecierea pierderii dreptului la

acțiunea în revendicare constituie sau nu o violare a principiului garantării

proprietății.

În cauza Maria Atanasiu c. României,

Curtea a reținut că ''respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, având

în vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor eu caracter

reparator, nu relevă în sine o problema prin prisma dreptului de acces la

instanță, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr, 10/2001 sa se

dovedească a fi o cale efectivă".

Referitor la dreptul Ia un proces

echitabil în fața unei instanțe garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului s-a reținut că trebuie interpretat în lumina

preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de

patrimoniu comun statelor contractante.

Prin urmare, respingerea acțiunii în

revendicare, în ipotezele cauzei de fața, nu reprezintă o încălcare a dreptului

de acces la o instanță și, cu atât mai puțin, nu reprezintă o încălcare a

dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În concluzie, s-a reținut ca pârâta a

fost de bună-credmță la dobândirea imobilului, motiv pentru care titlu!

acesteia s-a apreciat că este valabil și legal având preferință față de titlul

reclamantului.

Având în vedere soluția pronunțată pe

cererea principală, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta N.R.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești, în termen legal, a declarat apel reclamantul solicitând

admiterea apelului în sensul admiterii acțiunii în revendicare astfel cum a

fost formulată și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul în litigiu.

Prin Decizia nr. 98/A din 4 aprilie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în

opinie majoritară, s-a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Sub aspectul preferabilități

tîtiurilor de proprietate înfățișate de părți s-au reținut următoarele:

Având în vedere că imobilul revendicat

este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist (în

baza Decretului nr. 92/1950), examinarea acțiunii în revendicare se face cu

luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la

criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008

pronunțată în interesul legii, decizie prin care înalta Curte a tranșat sub un

prim aspect și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de

fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 30/2001. Decizie

care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului

de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în

patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de

Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în

natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, s-a

reținut că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului 92/1950, nu este

suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a

imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaștere

administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibila de a

naște în favoarea acestuia un drept ia restituire în natură, prin raportare Ia

dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O.

Din această perspectivă, s-a

considerat necesar că simpla adoptare a unei legislații reparatorii, care

recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea

imobilelor preluate abuziv, conform procedurii 6 reglementate, nu poate avea

semnificația generării, în mod automat, a unui drept ia restituire în favoarea

foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional

care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a

îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit

normelor legale și situației concrete a imobilului.

Referitor la admisibilitatea acțiunii

în revendicare din perspectiva respectării dreptirfui de acces la instanță

(parte componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile

art. 6 din C.E.D.O.), precum și la stabilirea prefer abilității titlurilor

prezentate de părți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au

reținut următoarele;

Legea nr. 10/2001 conține prevederi

doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării

acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune

între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege

calea reglementată le leaea specială, cu posibilitatea suspendării judecății

acțiunii în revendicare până ia finalizarea procedurii acestei legi sau a

renunțării ia judecata acțiunii în revendicare.

În concepția sistemului reparator al

Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr.

112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea

contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art 45 din Legii nr.

10/2001, ce rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin.

(2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Problema raportului dintre legea

specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub

aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a

formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost

tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008.

Instanța supremă a reținut că nu se

poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor

în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea

revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepție ignora principiul de

drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -

specialia generalibus derogant - și care, penlru a fi aplicat, nu trebuie

reiterat în fiecare lege specială.

În ceea ce privește imobilele preluate

de stat tară titlu valabil, instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație.

Instanța supremă recunoaște

necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în

revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui

bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări

de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.,

care consacra dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de

baza accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar

pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Având în vedere că reclamantul a făcut

demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați

autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, acesta justifică un

interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor

art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., motiv pentru care nu se poate

reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul

proprietar.

În ceea ce privește natura și

conținutul acestui interes patrimonial, având în vedere criteriile stabilite de

instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii s~a reținut că

pârâta are un titlu de proprietate asupra apartamentului in litigiu, care nu a

fost anulat pe cale judiciară. Acest fapt nu este de natură să conducă automat

la reținerea acestui fine de neprimîre a acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat in ipoteza

în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să

constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire,

cu luarea în considerare a criteriilor de preferabititate stabilite de înalta

Curte în decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii.

Elementele pe care instanța, investită

cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de

particularitățile cauzei suni: existența unui bun în sensul Convenției în

patrimoniul reclamantului, compatibilitatea cu C.E.D.O. a dispozițiilor Legii nr.

10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului

juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce

aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

În speța de față având în vedere că

reclamantul a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după

căderea regimului comunist, formulând notificare atât în baza prevederilor

Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluționată cât și în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare și având

în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior

modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s~a reținut că reclamantul apelant se

poate prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește apartamentul

revendicat în cauză), care întră în noțiunea de buns consacrată de prevederile art.

1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Pentru a stabili în concret conținutul

juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamantul, Curtea a avut

în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în

prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare Ia prevederile Legii nr. 10/2001,

iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimata pârâtă

este titulara actuală a dreptului de proprietate asupra apartamentului în

litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare perfectat în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost contestată pe

calea unei acțiuni în constatarea nulități! absolute, acțiunea fiind respinsă

ca prescrisă prin sentința civilă nr. 5430/2008 a Judecătoriei Sectorului 2

București. Pe cale de consecință, intimata pârâtă se poate prevala de existența

unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate

asupra apartamentului în litigiu.

În raport de prevederile Legii nr. 10/2001,

care se completează cu cele aie Legii nr. 247/2005, sub aspectul plății

despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în

care restituirea în natură nu este posibilă s-a constatat că reclamantul ar

putea fi îndreptățit (sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse

de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care este

vorba de un imobil preluat de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950)

să primească măsuri reparatorii prin echivalent.

Având în vedere că reclamantul a

formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare încheiat în baza Legea nr. 112/1995, respinsă ca prescrisă prin

hotărâre judecătorească, actul de înstrăinare a apartamentului în litigiu s-a

consolidat în această manieră, astfel că aspectele legate de respectarea

cerințelor Legea nr. 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot

forma obiect de analiză în prezenta cauză, perspectivă din care problema relei

credințe a pârâtei, precum și a neîndepiinirii cerințelor teoriei validității

aparenței în drept nu mai pot fi puse în discuție în actualul cadru procesual.

În ceea ce privește despăgubirile pe

care legea specială le recunoaște în favoarea reclamantului pentru apartamentul

în litigiu, s-a constatat ca acordarea acestora se realizează în condițiile

Legii nr. 247/2005, Titlul VII Coroborând dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c)

cu art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în

care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriași potrivit

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, entitatea competentă să soluționeze

notificarea (în prezent Primăria Municipiului București), acordă măsuri

reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii,

fie în despăgubiri calculate potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 Titlul

VII în vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost

înființat Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din

active ale statului la diferite întreprinderi și deși acțiunile acestuia au

fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament

colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate

persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, s-a apreciat că listarea la

bursă reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator

instituit de Legea nr. 10/2001.

Pentru a stabili natura și conținutul

juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamantul, s-a avut

în vedere și cele statuate de C.E.D.O. în cauza pilot „Măria Athanasiu contra

României" prin care s-a explieitat cu claritate că simpla constatare pe

cale judecătorească a nevaiabilitâții titlului statului constituit asupra

imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii

condițiilor legale pentru obținerea acestora.

În speța de față, reclamantul are o

notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, nesoluționată, cât și o notificare

formulată în baza Legii nr. 10/2001, de asemenea nesoluționată de unitatea

deținătoare, dar care conferă reclamantului posibilitatea de a obține o

reparație sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit celor enunțate

anterior, cel mai probabil sub forma despăgubirilor, care se vor acorda și

stabili, din punct de vedere ai cuantumului de către C.C.S.D., în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În opinia minoritară, soluția a fost

în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței apelate, obligării pârâtei

la restituirea imobilului în litigiu și a respingerii ca nefondate, a cererii

de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de recurentul reclamant.

În esență, s~a reținut că reclamantul

deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că acesta formulase notificare

pentru imobilul în litigiu, în temeiul atât al Legii nr. 112/1995, din anul

1996, dar și al Legii nr. 10/2001, încă din anul 2001, cu toate acestea, nu a

primit până în prezent, nici o despăgubire efectivă.

Statui vânzând unui terț, apartamentul

pe care ar fi trebuit să îl restituie și neacordând nici o despăgubire

rezonabilă, l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a redobândi posesia

asupra sa și a negat preeminența legii într-un stat de drept (mutatis

mutandis).

Reținând ca premisă, existența

dreptului de proprietate, ca bun, în patrimoniul reclamantului, la momentul

vânzării apartamentului (1999), s-a constatat, existența unei „ingerințe"

în exercițiul dreptului de proprietate ai titularilor cărora li s-au recunoscut

atare prerogative, produse Ia momentul când a avut loc vânzarea de către stat

sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului, cu consecința

imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a

titularilor dreptului, expollațî de către stat,

În concursul dintre reclamant și

pârâta persoană fizică, cel dintâi se află în posesia titlului originar de

proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor

succesive, beneficiind și de hotărârile judecătorești pronunțate în prezenta

cauză prin care se recunoaște nevalabilitatea titlului statului și beneficiază

de recunoașterea legislativă a dreptului sau de proprietate, prin art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

Pârâta, deținătoare și a unui titlu

asupra apartamentului, ca urmare a nedesființării până în prezent, dispune la

rândul său, de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor -

statul, radiază implicit și în privința propriului său titlu, fapt de natură să

împiedice recunoașterea preferabilîtății titlului lor în concurs cu cel al

reclamantului, mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți

litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ea valabil și au un

„bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

însă, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut preferabilitatea titlului

înfățișat de reclamant, ea fiind cel originar și mai bine 10 caracterizat,

provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de

perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

În aceste condiții, restituirea în

natură apare ca drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de

proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaș,

aceasta din urmă având dreptul la despăgubiri bănești.

Respingerea ca nefondaiă, a cererii de

acordare a cheltuielilor de judecată, s-a datorat faptului că acestea nu au

fost dovedite.

Împotriva deciziei pronunțate în apel,

reclamantul F.A.R. a declarat recurs invocând motivele de nclegaliialc

prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ.

Așezând în ordine motivele de recurs

formulate de recurentul reclamant, acesta a invocat în raport de pct. 7

existența unei contrarietăți între făptui că deși se recunoaște că reclamantul

deține un bun în sensul convenției, se dă preferabilitate titlului pârâtei care

a dobândit bunul de la un deținător abuziv și a fost de rea - credință ia

încheierea contractului de vânzare cumpărare prîn neverificarea dreptului de

proprietate asupra bunului.

În raport de punctul 9 din art. 304 C.

proc. civ., recurentul reclamant a invocat drept primă critică faptul că prin

hotărârea pronunțată, instanța de apel a neglijat sau interpretat subiectiv

practica C.E.D.O., încălcând dispozițiile constituționale care prevăd că

tratatele internaționale referitoare la drepturile omului au prioritate în fața

normelor interne.

S-a criticai nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea și a sistemului legislativ care nu este unul favorabil

despăgubirilor juste și echitabile foștilor proprietari,

S-a susținut că decizia recurată a

fost pronunțată eu ignorarea art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001, aplicabile

la data introducerii acțiunii, prin care i se recunoștea dreptul de

proprietate, deci beneficiarul unui bun în sensul Convenției, astfel că singura

măsură reparatorie legală era restituirea în natură a apartamentului.

În final, s-a considerat că instanța

de apel nu a respectat nici dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de

instanța supremă în recursul în interesul legii, trecând peste titlul său care

provine de ia adevăratul proprietar și nu de la un dobânditor abuziv, ca cel

deținut de pârâtă.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Obiectul litigiului îl constituie

acțiunea în revendicare a imobilului situat în, sector 2 - București, întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, formulată de reclamant,

S-a susținut că titlul reclamantului

este mai bine caracterizat, deoarece provine de la adevăratul proprietar față

de titlul pârâtei care a dobândit bunul de la un deținător abuziv și a fost de

rea - credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare prin

neverificarea dreptului de proprietate asupra bunului.

Criticile formulate de reclamant

privind nevatabilitatca titlului pârâtei, în sensul că actul de vânzare-cumpărare

din 16 februarie 1999 având ca obiect imobilul în litigiu, s-a încheiat cu un

detentor precar, Stalul Român.În posesia căruia imobilul a intrat abuziv,

astfel că acesta nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, și deci nu putea fi

vândut în baza acestui act normativ, nu vor fi primite și analizate fată de

obiectul pricinii, acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, art. 480 - 481 C. civil, pe de o parte, iar pe de altă parte, se

constată că acțiunea promovată de reclamant, având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1999 a

fost soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 5430 din 9 iunie 2008

pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, în sensul respingerii acțiunii

formulată de reclamant ca prescrisă,

Mai mult, a fi primite și analizate

criticile formulate de reclamant privind nevalabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare, ce constituie titlul pârâtei în prezentul litigiu, s-ar

realiza prin înfrângerea caracterului imperativ ai dispozițiilor art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „Prin derogare de la

dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie

în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi",

termen ce a fost prelungit succesiv prin O.G. nr. 109 și nr. 145/2001, până la

14 august 2002.

Față de considerentele mai sus expuse,

se constată că actul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1999, ce constituie

titlul pârâtei, a fosl validat în justiție, astfel că nu mai poate fi supus

controlului jurisdicțional în prezentul litigiu.

În ceea ce privește soluționarea

acțiunii în revendicare, se constată ca imobilul în litigiu, a fost preluat de

stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație,

însă, potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, existența

Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul

îa justiție.

Cu alte cuvinte, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, aceasta din urmă are

aplicabilitate și trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect și dacă acțiunea în

revendicare împotriva terțului dobânditor de hună-credință poate fi admisă fără

despăgubirea acestuia ia valoarea actuală de circulație a imobilului.

Decizia dată de instanța supremă în

recursul în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece

analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin comparare de titluri, în

raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai

imobilelor preluate de stal abuziv.

Astfel, Înalta Curte a reținut că într-o

acțiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul

securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, înalta Curte a

observat că în cadru! unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți

să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional ia

Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate uimi titlu

în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor

juridice.

În ceea ce privește noțiunea de

„bun", Curtea Europeană a decis ca poate să cuprindă atât „bunurile

existente", cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de

a Ie vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din

jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative

sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect

dreptul de proprietate.

În schimb, Curtea Europeană a statuat

că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin

neexercitare, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției.

Însă, jurisprudența Curții Europene

este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în

funcție de circumstanțele concrete ale acesteia, iar în cauza Măria Atanasiu și

alții împotriva României, Curtea a afirmat că un bun actual există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat o

hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie prin care nu numai că s-a

recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii

în natură, hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, parag. 143.

În speță, cât privește fondul

pretențiilor deduse judecății, asupra cărora s-au pronunțat instanța de fond,

cât și instanța de apel, se constată că atât reclamantul, cât și pârâta dețin

un titlul asupra imobilului în litigiu. Astfel, primul invocă posesia titlului

original de proprietate și faptul că a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001

și a Legii nr. 112/1995, care nu au fost soluționate și pârâta care a cumpărat

imobilul, în baza Legii nr. 112/1995, contract ce a fost validat injustiție.

Instanța de apel a reținut că atât

reclamantul, cât și pârâta dețin ,,un bun" în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O., și, făcând analiza acțiunii în revendicare

promovată de reclamant din perspectiva dispozițiilor convenționale, a menținut

soluția de respingere a acțiunii în revendicare a imobilului în litigiu

promovată de reclamant, cu motivarea că, deși acesta deține „un bun" în

sensul Convenției nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care să i se restituie bunul aflat în litigiu, considerând că este

îndreptățit doar la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

În dreptul intern, se constată că, în

analiza acțiunii în revendicare pe dreptul comun, atât în doctrină, cât și în

jurisprudența este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți

fac dovada unui titlu cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea

titlurilor părților.

În speța, reclamantul pretinde că

titlul său este mai caracterizat, deoarece dreptul său de proprietate aparține

adevăraților proprietari spre deosebire de titlul pârâtei-contractul de

vânzare-curnparare încheiat în anul 1999, provine de la un neproprietar și a

fost încheiat cu rea-credință.

În cauza Atanasiu și alții contra

României se arata, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe

cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a urnii drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa masurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Așadar, în speță, în mod iegal s-a

reținut că reclamantul este beneficiarul unui drept de creanță, constând în

despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda, în condițiile

în care vor iniția demersuri în acesi sens în procedura Titlului VII al Legii nr.

247/2005.

Diferența esențială de abordare în

cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din

Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a

admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010,

era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care

o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior

cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea

de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu

lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput

prin intermediul Fondului "Proprietatea'", nu putea fi înlăturată

decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi

comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza

Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu permit

recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță

valorificații în procedura Legii nr. 10/2001, finalizată chiar de către

reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscui independent de

nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment,

un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza

cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii

hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni (solicitat deja a fi prelungit), măsurile

necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor

asemănătoare cauzei Atanasiu. măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de

creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și

eficiente (parag. 232) echivalează. în același timp, cu validarea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de

despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș,

Dată fiind importanța deosebită a

hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate

fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de

legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul

electa una via nu s-ar fi opus și, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu a fost

finalizată, reclamantul nu are un drepi Ia restituire care să-I îndreptățească

la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art.

1 Protocolul 1 adițional la Convenție.

Față de toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a

legii pe aspectele contestate și câ, recursul reclamantului este nefondat,

urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul F.A.R. împotriva Deciziei nr. 98/A din 4 aprilie 2013 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

6 februarie 2014.