ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 21781/3/2009 la data de 22 mai 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, reclamanta C.O. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.E.F., obligarea pârâtului la restituirea

prețului de piață actualizat pentru imobilul situat în str. Precupeții Vechi,

sectorul 3, în suprafață de 116,35 m.p. împreună cu cota indiviză aferentă

părților comune și teren în suprafață de 28,83 m.p., aferent construcției, evaluat

prin raport de expertiză conform standardelor internaționale de evaluare și

cheltuieli de judecată.

Reclamanta a motivat

că prin decizia civilă nr. 1320 din 25 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, în dosar nr. 12297/300/2005, irevocabilă, a fost obligată să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul de mai sus către reclamanții

din acea cauză, N.C. și B.R.E. (fostă N.), urmare a comparării titlurilor de

proprietate, cu motivarea că titlul reclamanților care emana de la adevăratul

proprietar, este preferabil titlului pârâtei C.O. ce provenea de la S.R.,

neproprietar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 3619 din 19 mai 1997

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

La data de 05

februarie 2008, reclamanta a pierdut posesia și folosința apartamentului prin

procesul-verbal încheiat de B.E.J. B.D. în dosarul de executare silită nr. 32/2008.

Prin sentința civilă nr.

197 din data de 12 februarie 2010, Tribunalul București a admis acțiunea și a

obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 148.996 Euro în echivalent

lei la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând contravaloarea prețului de

piață al imobilului precum și la plata sumei de 14.200 lei cheltuieli de

judecată.

Instanța de fond a

apreciat că cererea reclamantei este fondată deoarece prin decizia civilă nr. 1320

din 25 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosar nr. 12297/300/2005,

irevocabilă, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul de mai sus către reclamanții din acea cauză, fiind

reținut caracterul preferabil al titlului reclamanților care emana de la

adevăratul proprietar față de titlului pârâtei.

Față de dispozițiile

Legii nr. 112/1995, ce au stat la baza încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, instanța de fond a reținut că obligația de garanție pentru

evicțiune nu revine vânzătorului, respectiv M.B., ca în ipoteza clasică reglementată

de art. 1341 - 1343 C. civ. și art. 1344 C. civ., ci S.R. prin M.F.P., deoarece

la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995

unitățile deținătoare sunt numai mandatari ai statului și execută obligația

legală de a vinde corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra prevăzut de art.

9 alin. (1) din respectiva lege. În plus, sumele încasate în urma încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare intră în fondul extrabugetar la dispoziția M.F.

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, motiv pentru

care, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. este cel obligat

la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

A mai reținut

instanța de fond, ca argumente ale aplicării în cauză a art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, analogia între situația în care se solicită valoarea de

circulație a imobilului și cea în care se solicită compensarea scăderii valorii

încorporate în bunul cumpărat, precum și argumentul că nu este echitabil ca

răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui

care a dispus măsura și a încasat prețul.

Instanța de fond a

apreciat că identitatea de rațiune juridică impune și recunoașterea

posibilității pentru fostul chiriaș care a pierdut într-o acțiune în

revendicare să își recupereze prețul de piață al imobilului de la M.E.F.,

conform dispozițiilor art.

50

1

alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009, deoarece,

în caz

contrar, nu are un mijloc de protecție similar celui al cărui contract de

vânzare - cumpărare a fost anulat. Deși titlul reclamantei nu a fost

desființat, s-a produs o evicțiune totală ce reprezintă o privare de

proprietate contrară dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (6) din Constituție, ce

echivalează cu o adevărată expropriere, fără despăgubire, soluțiile C.E.D.O. creând

o practică constantă de obligare a S.R. la achitarea acestor despăgubiri, prin

M.F.P., ca garant al dreptului de proprietate recunoscut de Constituție și de

tratatele internaționale la care România este parte.

La data de 5 mai

2010, S.R. prin M.F.P. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 197 din

12 februarie 2010 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, solicitând

instanței schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în principal a

excepției lipsei calității procesuale a statului, iar în subsidiar respingerea

cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Apelantul a invocat

că, față de temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 1337 – art. 1335 C.

civ., răspunderea pentru evicțiunea totală sau parțială revine vânzătorului, P.M.

București, prin mandatarul său, SC A. SA

Apelantul a mai

invocat faptul că hotărârea este neîntemeiată în raport de dispozițiile de

strictă interpretare ale art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

deoarece prin decizia civilă nr. 1320 din data de 25 iunie 2007, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 12297/300/2005,

a fost reținută reaua-credință a reclamantei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Apelantul-pârât a

criticat hotărârea instanței de fond și pentru motivul că suma acordată cu

titlu de despăgubiri reprezintă o îmbogățire fără justă cauză deoarece este

foarte mare față de prețul achitat de reclamantă în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare.

În privința obligării

la plata cheltuielilor de judecată, apelantul pârât a apreciat că față de

temeiul invocat, art. 1337 C. civ., unitatea administrativ-teritorială este cea

care trebuia să plătească, statul nu s-a făcut vinovat de declanșarea

litigiului și nu are culpa procesuală în sensul art. 274 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr.

601/ A din data de 12 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins apelul ca fiind nefondat.

Instanța de apel a

apreciat că reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1337 C.

civ., art. 1351 C. civ. și ale Legii nr. 112/1995, ci pe cele ale Legii nr. 1/2009,

solicitând ca acțiunea să fie admisă și în lumina practicii C.E.D.O.

Instanța de apel a reținut

că S.R., prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă deoarece, în temeiul Legii nr.

1/2009, în situația contractelor desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, plata despăgubirilor se face de către M.F.P., din

fondul constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar în

baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. a fost în mod corect

obligat la plata sumei stabilită prin expertiză.

Instanța de apel a

respins critica privind greșita aplicare a art. 50

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 pe motivul că în considerentele deciziei civile nr. 1320 din

25 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu a fost

analizată reaua-credință a părților contractante din actul încheiat în baza

Legii nr. 112/1995. Prin această hotărâre judecătorească s-a soluționat o acțiune

în revendicare în cadrul căreia au fost comparate titlurile părților.

Instanța de apel a

apreciat că este corect argumentul instanței de fond potrivit căruia noțiunea

de „desființare” prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie

interpretată în sens larg, vizând toate situațiile în care efectele

contractului de vânzare-cumpărare ale chiriașului nu-și mai produc efectele. Pentru

identitate de rațiune, și fostul chiriaș care a pierdut proprietatea urmare a

unei acțiuni în revendicare, are dreptul să obțină prețul de piață al

imobilului de care a fost lipsit.

La data de 11

decembrie 2010, reclamanta C.O. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului

deciziei civile nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010, calificată de

instanța de apel ca o cerere de completare a hotărârii, în temeiul art. 281

1

C. proc. civ., urmare a omisiunii instanței de a soluționa cererea

intimatei-reclamante, formulată prin întâmpinare, de acordare a cheltuielilor

de judecată în cuantum de 8344 lei.

Prin decizia civilă nr.

761/ A din data de 14 decembrie 2010, Curtea de Apel București a dispus

completarea deciziei civile nr. 601 din 12 octombrie 2010 a aceleiași instanțe

și, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantul S.R., prin M.F.P. să

plătească intimatei C.O. suma de 8344 lei, cheltuieli de judecată efectuate în

apel.

La data de 16

noiembrie 2010, S.R. prin M.F.P. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr.

601/ A din data de 12 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive

a M.F.P. și respingere acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a

invocat faptul că instanța de apel a realizat confuzie între S.R. prin M.F.P. și

M.F.P., persoană juridică distinctă ce acționează fie în nume propriu, fie în

numele S.R. Recurentul pârât susține interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor

art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S.R., prin M.F.P., a susținut

că, dat fiind faptul în considerentele deciziei civile nr. 1320 din data de 25

iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că

încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu încălcarea art. 1

din Legea nr. 112/1995, instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece în temeiul dispozițiilor menționate, M.F.P. poate

fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoare de piață plătită de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost irevocabil anulate.

A mai susținut

recurentul că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în raport de dispozițiile art. 50 alin. (2), precum și de

art. 50 alin. (2

1

) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acordarea

valorii de piață pentru imobilele care au format obiect al contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995 se realizează

numai în condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

respectiv dacă contractele de vânzare-cumpărare desființate irevocabil au fost încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin recursul

înregistrat la data de 13 ianuarie 2011 împotriva deciziei civile nr. 761/ A

din data de 14 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, S.R. prin M.F.P. invocă încălcarea și greșita aplicare a dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., ipoteză de modificare a hotărârii pronunțate ce se

înscrie în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., S.R. nu are culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea-credință sau de neglijență și nici nu se face

vinovat de declanșarea litigiului pentru a-i fi aplicată sancțiunea procedurală

a suportării cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte,

instanța era obligată să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în

sensul reducerii cuantumului cheltuielilor, cuantumul onorariului stabilit a fi

suportat de S.R. fiind disproporționat, în raport de munca avocatului și în

lumina practicii C.E.D.O.

La data de 25

octombrie 2011, reclamanta C.O. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 601/ A din data de 12

octombrie 2010, ca nefundat, susținând în esență faptul că în realitate M.F.P. stă

în judecată în calitate de reprezentat al statului, iar nu în nume propriu,

legitimitatea fiind întemeiată de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pe

de altă parte, acțiunea a fost promovată în contradictoriu cu M.F.P., potrivit

precizării făcute la data de 19 iunie 2009 și în raport de încheierea de

îndreptare a erorii materiale din data de 23 septembrie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, ce a stabilit că M.F.P. a fost parte în cauză.

Reclamanta a mai susținut

că sunt întrunite condițiile cerute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

și are dreptul la prețul de piață deoarece contractul de vânzare-cumpărare a

fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu

bună-credință, iar, pe de altă parte, contractul a rămas fără eficiență prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în temeiul principiului ubi

eadem est ratio ibi eadem solutio, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 1/2009.

Prin concluzii scrise

depuse la data de 31 octombrie 2011, reclamanta C.O. a invocat nulitatea

recursurilor formulate de S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 601/ A din 12

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a deciziei nr.

761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală, față de încheierea

din data de 23 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

prin care instanța de judecată a îndreptat eroarea materială din sentința

civilă nr. 197 din data de 12 februarie 2010, reținând ca pârât în cauză a fost

M.F.P., iar nu cu S.R. prin M.F.P.

În ce privește

recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 761 din data de 14 decembrie

2010, recurenta-reclamantă a solicita respingerea, ca nefondat, deoarece au

fost corect aplicate prevederile art. 274 C. proc. civ., onorariul nu este excesiv de mare în raport cu munca depusă de avocat, iar culpa în promovarea apelului

pierdut aparține M.F.P.

P

rin cererea

înregistrată la data de 30 mai 2011 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta C.O. a solicitat îndreptarea erorii

materiale din dispozitivul cât și din practicaua sentinței civile nr. 197 din

data de 12 februarie 2010, în sensul de a menționa ca pârât M.F.P., iar nu S.R.

Reclamanta a motivat

că la data de 19 iunie 2009 instanța de fond a luat act de precizarea sa, în

sensul că înțelege să se judece în contradictoriu cu M.F.P., iar nu S.R. prin M.F.P.,

primul având calitate procesuală pasivă în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001. Deși în considerentele sentinței se face vorbire despre M.F.P., în

practica și dispozitiv este menționat S. prin M.F.P.

Prin încheiere din

data de 23 septembrie 2011, Tribunalului București, secția a III-a civilă, a

admis cererea formulată și a îndreptat erorile materiale din sentința nr. 197

din data de 12 februarie 2010, în sensul că a consemnat calitatea de pârât a M.F.P.,

iar nu a S.R. prin M.F.P.

La data de 16 noiembrie 2012, S.R. prin Ministerul

Finanțelor Publice a declarat recurs, calificat ulterior ca apel, împotriva

încheierii din data de 23 septembrie 2011 a Tribunalului București – secția a III-a civilă.

Apelantul a solicitat modificarea în tot a încheierii

atacate în sensul respingerii cererii de îndreptare de eroare materială și

lămurire a dispozitivului deoarece prin cererea de chemare în judecată a fost

chemat în judecată S.R. prin M.F.P., parte citată pe parcursul procesului, iar

nu M.F.P.

Prin decizia nr. 146/ A din data de 03 aprilie 2012,

pronunțată în dosarul nr. 10691/2/2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a

respins excepția lipsei

calității procesuale active a apelantului

S.R. prin M.F.P., a admis apelul modificând în tot încheierea apelată în sensul

respingerii cererii de îndreptare de eroare materială și lămurire a

dispozitivului.

Instanța de apel a reținut că S.R. prin M.F.P. și-a

păstrat calitatea de pârât, avută inițial, deoarece precizarea făcută de

reclamantă la data de 19 iunie 2009 nu a produs efectul unei cereri

modificatoare în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nefiind comunicată

noului pârât, iar atât hotărârea instanței de fond, cât și încheierea de

îndreptare a erorii materiale au fost comunicate S.R. prin M.F.P.

A mai reținut instanța de apel că cererea reclamantei

nu se subsumează prevederilor

art. 281 C. proc. civ., nu este o cerere de îndreptare eroare materială, ci una prin care

se tinde la schimbarea cadrului procesual astfel cum a

fost stabilit la instanța de fond. Or,

schimbarea

cadrului procesual pasiv pe calea îndreptării erorii materiale ar conduce la

încălcarea principiului contradictorialității reglementat de dispozițiile art. 129

alin. (1) C. proc. civ.,

precum și a dreptului

constituțional la apărare.

La data de 23 mai 2012, reclamanta C.O. a declarat

recurs împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011,

solicitând admiterea recursului și menținerea încheierii de ședință pronunțată

la data de 23 septembrie 2011. Recurenta-reclamantă critică hotărârea

pronunțată pe motivul că instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, iar, pe

de altă parte, pe motiv de nelegalitate.

În ce privește primul motiv de recurs,

recurenta-reclamantă a invocat faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 292

și ale art. 295 teza I C. proc. civ. În cauză a fost chemat M.F.P., iar nu S.R.,

deoarece la termenul din data de 19 iunie 2009, Tribunalul a luat act de

precizarea părții reclamante în sensul că înțelege să se judece cu M.F.P.

Totodată, în considerentele hotărârii se face trimitere la obligațiile M.F.P., procedura

de citare a fost îndeplinită față de M.F.P., împuternicirea consilierului

juridic este dată de M.F.P.

Reclamantă a invocat încălcarea art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., susținând că precizarea din 19 iunie 2009 a fost făcută prin declarație

verbală, menționată în încheierea de ședință, nesupusă comunicării.

În ce privește nelegalitatea, recurenta invocă greșita

soluționare excepției lipsei calității procesuale a apelantului S.R. prin M.F.P.,

de vreme ce încheierea de ședință a fost pronunțată în contradictoriu cu M.F.P.

căruia i-a fost și comunicată, iar nu cu S.R. Totodată, cererea de chemare în

judecată este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 1/2009 pct. 14, art. 50 alin.

(2

1

), și pct. 18, art. 50

1

, de completare și modificare a

Legii nr. 10/2001, motiv pentru care are calitatea procesuală pasivă M.F.P.

În privința excepției tardivității apelului, invocă

încălcarea dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., deoarece încheierea a fost comunicată

M.F.P., la data de 21 octombrie 2011, iar apelul depus la oficiul poștal la

data de 14 noiembrie 2011. Mai arată că deși pe plicul de depunere a

corespondenței sunt trei ștampile, din datele de 14, 15 și respectiv 16

noiembrie 2011, Curtea de Apel a luat ca referință o ștampilă ilizibilă ce nu

identifică oficiul poștal, cu data de 4 noiembrie 2011.

Reclamanta a invocat interpretarea și aplicarea

greșită a art. 281 C. proc. civ., deoarece prin cererea formulată nu s-a

solicitat adăugarea altor elemente de identificare, ci numai să se ia act de

precizarea privind numele pârâtului, instanța de fond procedând corect, cu respectarea

principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. M.F.P. a fost

citat în cauză și a fost reprezentat, astfel încât soluția contrară pronunțată

de instanța de apel încalcă principiile legalității, egalității părților în

fața justiției, liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Pe

cale de consecință, judecătorul fondului a soluționat corect cererea în funcție

de precizarea făcută, în concordanță cu temeiul de drept și obiectul cererii de

chemare în judecată și cu respectarea principiului rolului activ, exprimat de art.

129 C. proc. civ.

În temeiul art. 164 C.

proc. civ., prin încheierea pronunțată la data de 17 ianuarie 2013, Înalta

Curte a dispus conexarea dosarului cu nr. 10691/2/2011 la dosarul cu nr. 21781/3/2009,

dat fiind faptul că dosarul nr. 10691/2/2011 are ca obiect judecarea recursului

declarat de reclamanta C.O. în ceea ce privește modul de soluționare a cererii

sale de îndreptare a unei erori materiale strecurată în sentința instanței de

fond, iar în dosarul nr. 21781/3/2009 se soluționează recursurile asupra

fondului pricinii.

La același termen,

Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., unirea

excepției nulității recursurilor formulate de recurentul-pârât S.R. împotriva

deciziei nr. 601/ A

din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, precum și

a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu fondul cauzei, față de împrejurarea că soluționarea excepției

depinde de modul de soluționare a recursului îndreptat împotriva deciziei

civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011.

Pentru acest motiv,

Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul formulat de reclamanta C.O.

împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011.

recursului formulat de reclamanta C.O. împotriva deciziei civile nr. 146/ A din

data de 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Față de situația de

fapt stabilită de instanța de apel prin decizia recurată, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală dată cu interpretarea și aplicarea

corectă a prevederilor art. 281 C. proc. civ., criticile recurentei cu privire

la aceste aspecte fiind nefondate.

În sensul

dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., „Erorile sau omisiunile cu

privire la numele, calitatea și susținerile părților, cele de calcul, precum și

orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din

oficiu sau la cerere.”

Prin urmare, pot face

obiect al cererii de îndreptare a hotărârii numai simplele erori materiale ce

pot să vizeze scrierea greșită a numelui/denumirii părților, calitatea sau

susținerile părților, erori de calcul ce pot să fie rectificate prin simpla

consultare a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei și care, în sensul

dispozițiilor art. 281 alin. (2) C. proc. civ., nu implică dezbateri

contradictorii, ci numai eventuala citare a părților în cauză, dacă ar fi

nevoie de lămuriri suplimentare.

În cauză, Înalta

Curte constată că prin cererea de chemare în judecată depusă, la data de 22 mai

2009, la Tribunalul București, reclamanta a chemat în judecată S.R. prin M.F.P.

Ulterior, la primul

termen de judecată, din data de 19 iunie 2009, la interpelarea instanței de

judecată, reclamanta C.O. prin apărător, a precizat că înțelege să se judece în

cauză cu M.F.P. iar nu cu S.R. prin M.F.P.

Înalta Curte mai

constată că, ulterior, pe parcursul procesului, a stat în continuare în

judecată, în calitate de pârât, S.R. prin M.F.P., acțiunea fiind soluționată în

contradictoriu cu această parte, consemnată ca atare atât în considerentele cât

și în dispozitivul sentinței civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010 a Tribunalului București.

În consecință,

greșelile indicate de parte ca strecurate în sentința instanței de fond nu sunt

simple erori materiale care să poată fi soluționate pe calea art. 281 C. proc. civ., ci recurenta a încercat să pună în discuție cadrul procesual, în sensul stabilirii

calității procesuale pasive a M.F.P. sau a S.R. prin M.F.P. în baza probelor

administrate și a interpretării prevederilor Legii nr. 10/2001, precum și a

dispozițiilor care cârmuiesc procesul civil, în speță a dispozițiilor art. 132 alin.

(1) C. proc. civ.

Înalta Curte mai

reține că problema respectării de către instanța de fond a prevederilor art. 132 C. proc. civ., în legătură cu modificarea cadrului procesual la primul termen de judecată nu

poate fi analizată nici pe calea cererii de îndreptare a erorii materiale și

nici în căile de atac îndreptate împotriva încheierii de îndreptare a respectivei

cereri, acestea fiind aspecte ale eventualei nelegalități a hotărârii instanței

de fond ce trebuia să fie invocate de partea interesată pe calea apelului

împotriva sentinței civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010 a Tribunalului București și, ulterior, a recursului.

Pentru aceleași

motive, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate, în această fază

procesuală, în cadrul recursului ce vizează soluția cererii de îndreptare a

erorii materiale, nici aspectele legate de încălcarea art. 129 C. proc. civ., art. 292 C. proc. civ. sau art. 295 teza I C. proc. civ.

În ce privește

motivul de recurs prin care se invocă faptul că instanța a acordat mai mult

decât s-a cerut, subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța constată, pe de o parte, caracterul formal al invocării acestui motiv de

nelegalitate, iar pe de altă parte, caracterul său nefondat, raportat la

dezvoltarea sa ulterioară.

Critica de

nelegalitate privind eventuala greșeală a instanței de judecată de „a da mai

mult decât s-a cerut” trebuie să aibă în vedere obiectul cererii de chemare în

judecată și eventuala depășire a limitelor investirii realizată prin hotărârea

pronunțată.

În speță, însă, în dezvoltarea

motivului invocat, reclamanta critică dezlegarea greșită dată de instanța de

apel, care a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în

contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., iar nu cu M.F.P., fără să fi ținut seama de

precizarea cererii de chemare în judecată, precum și de faptul că întreaga

procedură s-a desfășurat în contradictoriu cu această parte, critică ce,

potrivit celor mai sus-arătate, nu poate fi încadrată în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că este nefondată și critica soluției de respingere a excepției lipsei

calității procesuale pasive a S.R. prin M.F.P. de a formula apel împotriva

încheierii pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data

de 23 septembrie 2011, de vreme ce în sentința civilă a fost reținută calitatea

de parte a S.R. prin M.F.P.

Este nefondată și

critica privind tardivitatea declarării căii de atac a apelului împotriva

încheierii pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data

de 23 septembrie 2011.

În mod corect, Curtea

de Apel a reținut, în raport de prevederile art. 284 alin. (1) C. proc. civ.,

față de faptul că încheierea din data de 23 noiembrie 2011 nu a fost comunicată

niciodată pârâtului S.R. prin M.F.P., că la data depunerii apelului împotriva

hotărârii atacate, termenul de apel nu începuse încă să curgă.

Pentru considerentele

mai sus expuse, este fără relevanță pentru analizarea problemei tardivității

apelului data la care încheierea de îndreptare de eroare materială din data de

23 septembrie 2011 a fost comunicată M.F.P., fără calitate procesuală în cauză.

se impune cu privire la recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei

civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012, este nefondată excepției

nulității

recursurilor

declarate de pârâtul S.R.

prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. București împotriva deciziei nr. 601/ A din 12

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a deciziei nr.

761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

pe motivul că au fost declarate de o persoană care nu are calitate procesuală

pasivă în cauză.

Înalta Curte reține

că recursurile formulate împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 precum

și a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 ale Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, au fost declarate, în numele S.R., de M.F.P., la data de 16

noiembrie 2010 și respectiv la data de 13 ianuarie 2011.

Având în vedere și

considerentele ce au stat la baza respingerii recursului declarat de reclamantă

împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012, Înalta Curte

constată că S.R. prin M.F.P. a avut calitatea de pârât în fața instanței de

fond, determinat ca atare prin acțiunea introductivă, iar sentința civilă a

fost pronunțată în contradictoriu această parte.

Calitatea de parte

pârâtă în fața instanței de fond, precum și pronunțarea de către Curtea de Apel

a doua decizii defavorabile S.R., prin M.F.P., legitimează calitatea procesuală

activă a părții în calea de atac a recursului, motiv pentru care S.R. prin M.F.P.

are calitatea procesuală activă de a promova recurs împotriva hotărârilor

instanței de apel.

În consecință, Înalta

Curte respinge, ca nefondată, excepția nulității recursurilor declarate de S.R.

prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 și a deciziei nr.

761/ A din 14 decembrie 2010 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

recursului declarat de S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. București împotriva

deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte urmează să îl respingă, ca nefundat, având în vedere

următoarele considerente:

Instanța de apel a

realizat o dezlegare corectă, dată cu respectarea prevederilor art. 13 din

Legea nr. 112/1995, precum și ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

atunci când a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S.R., prin

M.F.P. de a sta în judecată în cauzele ce au ca obiect solicitarea de

restituire a prețului de piață actualizat, întemeiate de prevederile Legii nr. 1/2009.

Fără a fi realizat o

confuzie între persoana juridică a S.R. prin M.F.P. și persoana juridică a M.F.P.

în calitate de titulari de drepturi și obligații distincte, Curtea de Apel a

reținut că S.R. prin M.F.P. are calitatea procesuală pasivă în cauză deoarece

prin Legea nr. 1/2009 se precizează că plățile se fac de M.F.P. dintr-un fond

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Calitatea procesuală

pasivă rezultă din faptul că titularul fondului extrabugetar este fără îndoială

S.R., care este ținut de obligația de a plăti despăgubiri în condițiile Legii nr.

1/2009 și ale art. 50 și următoarele din Legea nr. 10/2001, plăți pe care le

realizează prin intermediul M.F.P.

De altfel, instanța

de fond a reținut în mod corect calitatea M.F.P. de reprezentant al S.R. în

legătură cu plățile pe care le face în temeiul Legilor nr. 1/2009 și nr. 10/2001,

aspect ce rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor menționate în

cele două legi, precum și a celor cuprinse în art. 9 alin. (1) și art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995. Obligația legală a statului de a vinde imobilele în

temeiul Legii nr. 112/1995 s-a realizat prin intermediul unităților

administrativ teritoriale, însă sumele încasate au fost virate într-un fond extrabugetar

al statului, aflat la dispoziția M.F.P., fond din care se plătesc și

despăgubirile prevăzute de art. 50 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Este nefondată și

critica recurentului S.R. prin M.F.P. privind greșita aplicare în cauză a

prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Înalta

Curte constată sub acest aspect că prin motivele apelului declarat împotriva

sentinței civile nr.

197 din data de 12 februarie 2010, Tribunalul București,

S.R. prin M.F.P. a invocat faptul că hotărârea este neîntemeiată  în raport de

dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziții de

strictă interpretare, deoarece prin decizia civilă nr. 1320 din data de 25

iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în

dosarul nr. 12297/300/2005, a fost reținută reaua-credință a reclamantei la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Instanța de apel a respins

această critică cu motivarea că în hotărârea judecătorească pronunțată în

cadrul acțiunii în revendicare nu s-a reținut reaua-credință a cumpărătoarei.

Ulterior, prin

motivele de recurs, S.R. prin M.F.P. nu a mai invocat greșita aplicare a art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva relei-credințe a reclamantei ce

ar fi fost reținută prin decizia civilă nr. 1320 din data de 25 iunie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, ci a susținut

aplicarea greșită a aceluiași text de lege, dat fiind faptul că nu ar fi

prezentă în speță una dintre condițiile de aplicare a textului de lege respectiv,

anume cea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea

prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Înalta Curte constată

că S.R. prin M.F.P. nu poate invoca pentru prima dată, în recurs, motivul de

nelegalitate arătat, deoarece s-ar încălca principiul neexercitării căii de

atac a recursului omisso medio.

Conform

actualelor reglementari cuprinse în art. 299 C. proc. civ., pot fi atacate cu recurs hotărârile definitive date fără drept de apel si cele date în apel,

indiferent daca prin ele s-a rezolvat fondul, ori apelul a fost respins, anulat

sau perimat.

Potrivit

art. 316 C. proc. civ., recursul se judeca după regulile privind judecarea

apelului, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV al

Codului de procedură civilă, în temeiul cărora recursul este conceput ca o cale

extraordinara de atac ce nu are caracter devolutiv, ci este îndreptată contra

caracterului nelegal al hotărârii atacate, in limita motivelor expres prevăzute

de art. 304 C. proc. civ. și fără a produce probe noi, cu excepția

înscrisurilor.

Având

în vedere aceste reglementari, se constata in speță că pârâtul S.R. prin M.F.P.

face în recurs critici noi ale hotărârii instanței de fond, privind încălcarea

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pe motivul că în cauză

contractul de vânzare-cumpărare a cărui titulară a fost reclamanta a fost

încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, critici care nu au fost

formulate pe calea devolutivă a apelului, pe care instanța de apel nu le-a luat

spre examinare, nefiindu-i înfățișate, astfel încât nu pot fi primite pentru

prima dată în fața instanței de recurs.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte constată nefondat recursul declarat de S.R.

prin M.F.P. împotriva

deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează să îl respingă.

recursul declarat de S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. București împotriva

deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli

de judecată.

În cauză instanța de

apel a aplicat corect textul de lege menționat, în condițiile în care prin

decizia nr. 601/ A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a

IV-civilă, a respins în tot apelul declarat de S.R. prin M.F.P. împotriva

sentinței civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a III–a civilă, partea în culpă pentru promovarea unei căi de

atac lipsite de succes fiind obligată să plătească părții intimate cheltuielile

de judecată.

Este nefondată și

critica potrivit căreia instanța de apel era obligată să facă aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) și să dispună reducerea onorariului avocațial.

Critica modului de

apreciere de către instanța de apel a raportului dintre volumul muncii depuse

și cuantumul onorariului se referă la temeinicia  hotărârii atacate, aspect

asupra căruia Înalta Curte nu se poate pronunța pe calea recursului, în raport

de prevederile art. 304 C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei

nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă

obligare a S.R. prin M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu

judecata recursului, la stabilirea cuantumului sumei cuvenite cu acest titlu

urmând a avea în vedere, pe de o parte, faptul că partea a căzut în pretenții

în ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data

de 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,

iar, pe de altă parte, că suma solicitată este excesiv de mare în raport cu

gradul de complexitate a cauzei și munca depusă de avocat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.O. împotriva deciziei nr. 146/ A

din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge excepția

privind nulitatea

recursurilor

declarate de

pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. București împotriva deciziei nr. 601/ A

din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a

deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, excepție invocată de recurenta reclamantă C.O.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. București

împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurentul-pârât S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. București la

4000 lei

cheltuieli de judecată, reduse în temeiul art.

274 alin. (3) C. proc. civ., către recurenta-reclamantă C.O..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2013.