ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 21781/3/2009 la data de 22 mai 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta C.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.E.F., obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață actualizat pentru imobilul situat în str. Precupeții Vechi, sectorul 3, în suprafață de 116,35 m.p. împreună cu cota indiviză aferentă părților comune și teren în suprafață de 28,83 m.p., aferent construcției, evaluat prin raport de expertiză conform standardelor internaționale de evaluare și cheltuieli de judecată. Reclamanta a motivat că prin decizia civilă nr. 1320 din 25 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosar nr. 12297/300/2005, irevocabilă, a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul de mai sus către reclamanții din acea cauză, N.C.

și B.R.E. (fostă N.), urmare a comparării titlurilor de proprietate, cu motivarea că titlul reclamanților care emana de la adevăratul proprietar, este preferabil titlului pârâtei C.O. ce provenea de la S.R., neproprietar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 3619 din 19 mai 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. La data de 05 februarie 2008, reclamanta a pierdut posesia și folosința apartamentului prin procesul-verbal încheiat de B.E.J. B.D. în dosarul de executare silită nr. 32/2008. Prin sentința civilă nr. 197 din data de 12 februarie 2010, Tribunalul București a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 148.996 Euro în echivalent lei la cursul B.N.R.

de la data plății, reprezentând contravaloarea prețului de piață al imobilului precum și la plata sumei de 14.200 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a apreciat că cererea reclamantei este fondată deoarece prin decizia civilă nr. 1320 din 25 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosar nr. 12297/300/2005, irevocabilă, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul de mai sus către reclamanții din acea cauză, fiind reținut caracterul preferabil al titlului reclamanților care emana de la adevăratul proprietar față de titlului pârâtei. Față de dispozițiile Legii nr. 112/1995, ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanța de fond a reținut că obligația de garanție pentru evicțiune nu revine vânzătorului, respectiv M.B., ca în ipoteza clasică reglementată de art. 1341 - 1343 C. civ.

și art. 1344 C. civ., ci S.R. prin M.F.P., deoarece la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 unitățile deținătoare sunt numai mandatari ai statului și execută obligația legală de a vinde corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra prevăzut de art. 9 alin. (1) din respectiva lege. În plus, sumele încasate în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare intră în fondul extrabugetar la dispoziția M.F. constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, motiv pentru care, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. este cel obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

A mai reținut instanța de fond, ca argumente ale aplicării în cauză a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, analogia între situația în care se solicită valoarea de circulație a imobilului și cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat, precum și argumentul că nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus măsura și a încasat prețul. Instanța de fond a apreciat că identitatea de rațiune juridică impune și recunoașterea posibilității pentru fostul chiriaș care a pierdut într-o acțiune în revendicare să își recupereze prețul de piață al imobilului de la M.E.F., conform dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009, deoarece, în caz contrar, nu are un mijloc de protecție similar celui al cărui contract de vânzare - cumpărare a fost anulat.

Deși titlul reclamantei nu a fost desființat, s-a produs o evicțiune totală ce reprezintă o privare de proprietate contrară dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (6) din Constituție, ce echivalează cu o adevărată expropriere, fără despăgubire, soluțiile C.E.D.O. creând o practică constantă de obligare a S.R. la achitarea acestor despăgubiri, prin M.F.P., ca garant al dreptului de proprietate recunoscut de Constituție și de tratatele internaționale la care România este parte. La data de 5 mai 2010, S.R. prin M.F.P. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 197 din 12 februarie 2010 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, solicitând instanței schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în principal a excepției lipsei calității procesuale a statului, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Apelantul a invocat că, față de temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 1337 – art. 1335 C. civ., răspunderea pentru evicțiunea totală sau parțială revine vânzătorului, P.M. București, prin mandatarul său, SC A. SA Apelantul a mai invocat faptul că hotărârea este neîntemeiată în raport de dispozițiile de strictă interpretare ale art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin decizia civilă nr. 1320 din data de 25 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 12297/300/2005, a fost reținută reaua-credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Apelantul-pârât a criticat hotărârea instanței de fond și pentru motivul că suma acordată cu titlu de despăgubiri reprezintă o îmbogățire fără justă cauză deoarece este foarte mare față de prețul achitat de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

În privința obligării la plata cheltuielilor de judecată, apelantul pârât a apreciat că față de temeiul invocat, art. 1337 C. civ., unitatea administrativ-teritorială este cea care trebuia să plătească, statul nu s-a făcut vinovat de declanșarea litigiului și nu are culpa procesuală în sensul art. 274 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca fiind nefondat. Instanța de apel a apreciat că reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1337 C. civ., art. 1351 C. civ. și ale Legii nr. 112/1995, ci pe cele ale Legii nr. 1/2009, solicitând ca acțiunea să fie admisă și în lumina practicii C.E.D.O.

Instanța de apel a reținut că S.R., prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă deoarece, în temeiul Legii nr. 1/2009, în situația contractelor desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, plata despăgubirilor se face de către M.F.P., din fondul constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. a fost în mod corect obligat la plata sumei stabilită prin expertiză. Instanța de apel a respins critica privind greșita aplicare a art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pe motivul că în considerentele deciziei civile nr. 1320 din 25 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu a fost analizată reaua-credință a părților contractante din actul încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Prin această hotărâre judecătorească s-a soluționat o acțiune în revendicare în cadrul căreia au fost comparate titlurile părților. Instanța de apel a apreciat că este corect argumentul instanței de fond potrivit căruia noțiunea de „desființare” prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretată în sens larg, vizând toate situațiile în care efectele contractului de vânzare-cumpărare ale chiriașului nu-și mai produc efectele. Pentru identitate de rațiune, și fostul chiriaș care a pierdut proprietatea urmare a unei acțiuni în revendicare, are dreptul să obțină prețul de piață al imobilului de care a fost lipsit. La data de 11 decembrie 2010, reclamanta C.O. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010, calificată de instanța de apel ca o cerere de completare a hotărârii, în temeiul art. 281 1 C. proc.

civ., urmare a omisiunii instanței de a soluționa cererea intimatei-reclamante, formulată prin întâmpinare, de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8344 lei. Prin decizia civilă nr. 761/ A din data de 14 decembrie 2010, Curtea de Apel București a dispus completarea deciziei civile nr. 601 din 12 octombrie 2010 a aceleiași instanțe și, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantul S.R., prin M.F.P. să plătească intimatei C.O. suma de 8344 lei, cheltuieli de judecată efectuate în apel. La data de 16 noiembrie 2010, S.R. prin M.F.P. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.

și respingere acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Recurentul-pârât a invocat faptul că instanța de apel a realizat confuzie între S.R. prin M.F.P. și M.F.P., persoană juridică distinctă ce acționează fie în nume propriu, fie în numele S.R. Recurentul pârât susține interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S.R., prin M.F.P., a susținut că, dat fiind faptul în considerentele deciziei civile nr. 1320 din data de 25 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece în temeiul dispozițiilor menționate, M.F.P.

poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoare de piață plătită de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost irevocabil anulate. A mai susținut recurentul că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în raport de dispozițiile art. 50 alin. (2), precum și de art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acordarea valorii de piață pentru imobilele care au format obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995 se realizează numai în condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă contractele de vânzare-cumpărare desființate irevocabil au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin recursul înregistrat la data de 13 ianuarie 2011 împotriva deciziei civile nr. 761/ A din data de 14 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, S.R. prin M.F.P. invocă încălcarea și greșita aplicare a dispozițiile art. 274 C. proc. civ., ipoteză de modificare a hotărârii pronunțate ce se înscrie în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., S.R. nu are culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea-credință sau de neglijență și nici nu se face vinovat de declanșarea litigiului pentru a-i fi aplicată sancțiunea procedurală a suportării cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, instanța era obligată să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor, cuantumul onorariului stabilit a fi suportat de S.R.

fiind disproporționat, în raport de munca avocatului și în lumina practicii C.E.D.O. La data de 25 octombrie 2011, reclamanta C.O. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010, ca nefundat, susținând în esență faptul că în realitate M.F.P. stă în judecată în calitate de reprezentat al statului, iar nu în nume propriu, legitimitatea fiind întemeiată de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, acțiunea a fost promovată în contradictoriu cu M.F.P., potrivit precizării făcute la data de 19 iunie 2009 și în raport de încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 23 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, ce a stabilit că M.F.P.

a fost parte în cauză. Reclamanta a mai susținut că sunt întrunite condițiile cerute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și are dreptul la prețul de piață deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, iar, pe de altă parte, contractul a rămas fără eficiență prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în temeiul principiului ubi eadem est ratio ibi eadem solutio, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 1/2009. Prin concluzii scrise depuse la data de 31 octombrie 2011, reclamanta C.O. a invocat nulitatea recursurilor formulate de S.R. prin M.F.P.

împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală, față de încheierea din data de 23 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care instanța de judecată a îndreptat eroarea materială din sentința civilă nr. 197 din data de 12 februarie 2010, reținând ca pârât în cauză a fost M.F.P., iar nu cu S.R. prin M.F.P. În ce privește recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 761 din data de 14 decembrie 2010, recurenta-reclamantă a solicita respingerea, ca nefondat, deoarece au fost corect aplicate prevederile art. 274 C. proc.

civ., onorariul nu este excesiv de mare în raport cu munca depusă de avocat, iar culpa în promovarea apelului pierdut aparține M.F.P. P rin cererea înregistrată la data de 30 mai 2011 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta C.O. a solicitat îndreptarea erorii materiale din dispozitivul cât și din practicaua sentinței civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010, în sensul de a menționa ca pârât M.F.P., iar nu S.R. Reclamanta a motivat că la data de 19 iunie 2009 instanța de fond a luat act de precizarea sa, în sensul că înțelege să se judece în contradictoriu cu M.F.P., iar nu S.R. prin M.F.P., primul având calitate procesuală pasivă în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Deși în considerentele sentinței se face vorbire despre M.F.P., în practica și dispozitiv este menționat S. prin M.F.P. Prin încheiere din data de 23 septembrie 2011, Tribunalului București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată și a îndreptat erorile materiale din sentința nr. 197 din data de 12 februarie 2010, în sensul că a consemnat calitatea de pârât a M.F.P., iar nu a S.R. prin M.F.P. La data de 16 noiembrie 2012, S.R. prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs, calificat ulterior ca apel, împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2011 a Tribunalului București – secția a III-a civilă. Apelantul a solicitat modificarea în tot a încheierii atacate în sensul respingerii cererii de îndreptare de eroare materială și lămurire a dispozitivului deoarece prin cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată S.R.

prin M.F.P., parte citată pe parcursul procesului, iar nu M.F.P. Prin decizia nr. 146/ A din data de 03 aprilie 2012, pronunțată în dosarul nr. 10691/2/2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantului S.R. prin M.F.P., a admis apelul modificând în tot încheierea apelată în sensul respingerii cererii de îndreptare de eroare materială și lămurire a dispozitivului. Instanța de apel a reținut că S.R. prin M.F.P. și-a păstrat calitatea de pârât, avută inițial, deoarece precizarea făcută de reclamantă la data de 19 iunie 2009 nu a produs efectul unei cereri modificatoare în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nefiind comunicată noului pârât, iar atât hotărârea instanței de fond, cât și încheierea de îndreptare a erorii materiale au fost comunicate S.R.

prin M.F.P. A mai reținut instanța de apel că cererea reclamantei nu se subsumează prevederilor art. 281 C. proc. civ., nu este o cerere de îndreptare eroare materială, ci una prin care se tinde la schimbarea cadrului procesual astfel cum a fost stabilit la instanța de fond. Or, schimbarea cadrului procesual pasiv pe calea îndreptării erorii materiale ar conduce la încălcarea principiului contradictorialității reglementat de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., precum și a dreptului constituțional la apărare. La data de 23 mai 2012, reclamanta C.O.

a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011, solicitând admiterea recursului și menținerea încheierii de ședință pronunțată la data de 23 septembrie 2011. Recurenta-reclamantă critică hotărârea pronunțată pe motivul că instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, iar, pe de altă parte, pe motiv de nelegalitate. În ce privește primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 292 și ale art. 295 teza I C. proc. civ. În cauză a fost chemat M.F.P., iar nu S.R., deoarece la termenul din data de 19 iunie 2009, Tribunalul a luat act de precizarea părții reclamante în sensul că înțelege să se judece cu M.F.P.

Totodată, în considerentele hotărârii se face trimitere la obligațiile M.F.P., procedura de citare a fost îndeplinită față de M.F.P., împuternicirea consilierului juridic este dată de M.F.P. Reclamantă a invocat încălcarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ., susținând că precizarea din 19 iunie 2009 a fost făcută prin declarație verbală, menționată în încheierea de ședință, nesupusă comunicării. În ce privește nelegalitatea, recurenta invocă greșita soluționare excepției lipsei calității procesuale a apelantului S.R. prin M.F.P., de vreme ce încheierea de ședință a fost pronunțată în contradictoriu cu M.F.P. căruia i-a fost și comunicată, iar nu cu S.R. Totodată, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 1/2009 pct. 14, art. 50 alin. (2 1 ), și pct. 18, art. 50 1 , de completare și modificare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care are calitatea procesuală pasivă M.F.P.

În privința excepției tardivității apelului, invocă încălcarea dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., deoarece încheierea a fost comunicată M.F.P., la data de 21 octombrie 2011, iar apelul depus la oficiul poștal la data de 14 noiembrie 2011. Mai arată că deși pe plicul de depunere a corespondenței sunt trei ștampile, din datele de 14, 15 și respectiv 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel a luat ca referință o ștampilă ilizibilă ce nu identifică oficiul poștal, cu data de 4 noiembrie 2011. Reclamanta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a art. 281 C. proc. civ., deoarece prin cererea formulată nu s-a solicitat adăugarea altor elemente de identificare, ci numai să se ia act de precizarea privind numele pârâtului, instanța de fond procedând corect, cu respectarea principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

M.F.P. a fost citat în cauză și a fost reprezentat, astfel încât soluția contrară pronunțată de instanța de apel încalcă principiile legalității, egalității părților în fața justiției, liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Pe cale de consecință, judecătorul fondului a soluționat corect cererea în funcție de precizarea făcută, în concordanță cu temeiul de drept și obiectul cererii de chemare în judecată și cu respectarea principiului rolului activ, exprimat de art. 129 C. proc. civ. În temeiul art. 164 C. proc. civ., prin încheierea pronunțată la data de 17 ianuarie 2013, Înalta Curte a dispus conexarea dosarului cu nr. 10691/2/2011 la dosarul cu nr. 21781/3/2009, dat fiind faptul că dosarul nr. 10691/2/2011 are ca obiect judecarea recursului declarat de reclamanta C.O.

în ceea ce privește modul de soluționare a cererii sale de îndreptare a unei erori materiale strecurată în sentința instanței de fond, iar în dosarul nr. 21781/3/2009 se soluționează recursurile asupra fondului pricinii. La același termen, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., unirea excepției nulității recursurilor formulate de recurentul-pârât S.R. împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, precum și a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu fondul cauzei, față de împrejurarea că soluționarea excepției depinde de modul de soluționare a recursului îndreptat împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011.

Pentru acest motiv, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul formulat de reclamanta C.O. împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011.