ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5359/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. 12674/300/2007, reclamanții S.S. și S.I. au chemat în judecată pe pârâții N.E., N.I., R.I., SC S. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Primăria Municipiului București prin Primarul General și Consiliul Local al Sectorului 2 București, prin Comisia de valorificare a spațiilor comerciale, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-construcție situat în București și, în subsidiar, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să le plătească despăgubiri la valoarea de piață a imobilului-construcție situat în București, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat între pârâții N.E. și N.I. - cumpărători - și vânzătoarea Primăria Municipiului București prin SC A. SA, ce are drept obiect un apartament din imobilul-construcție menționat, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, în esență, au arătat că în anul 1950, prin Decretul nr. 92, a fost naționalizat imobilul situat în sector 2, imobil ai cărui proprietari au fost părinții reclamanților, Ș.I. (decedat în 1970) și Ș.V. (decedată în 1949). Imobilul era alcătuit din 148 mp teren și casă compusă din parter și etaj.

Prin notificarea din 14 martie 2001 au solicitat restituirea sa în natură și echivalent pentru construcție, în soluționarea acesteia fiind emise dispoziția din 5 octombrie 2006 (rectificată prin dispoziția din 11 mai 2007) - prin care a fost restituit în natură terenul în suprafață de 120,37 mp și imobilul construcție (pivniță + P + E + pod), mai puțin apartamentul de la etaj vândut de PMB, prin SC A. SA, și dispoziția din 5 octombrie 2006 - prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentul imposibil de restituit în natură. La data de 14 iunie 2007, cu ocazia predării-primirii clădirii și terenului au aflat că și restul din clădirea restituită a fost înstrăinat de statul neproprietar, astfel că dispoziția de restituire în natură a imobilului nu a putut fi adusă la îndeplinire, iar măsura acordată nu a devenit una efectivă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 44 din Constituție, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Pârâta SC S. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți, cu cheltuieli de judecată, arătând că este proprietara spațiului comercial situat în București, în suprafață de 170,18 mp și a terenului de sub construcție, în suprafață de 41,14 mp cotă indiviză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 16 septembrie 2004 la BNP A.F., contract încheiat în baza Legii nr. 550/2002, cu completările ulterioare.

Această pârâtă a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 10.000 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse spațiului comercial deținut din imobilul ce a fost revendicat, rezervându-și dreptul la majorarea câtimii pretențiilor în raport de concluziile expertizei ce se va administra. De asemenea, în temeiul art. 60 și urm. C. proc.

civ., a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului Local Sector 2 prin Primarul Sectorului 2, pentru a fi obligat la plata sumei de 129.034 RON (contravaloarea sumei de 35.700 euro) cu titlu de preț, precum și a oricăror altor cheltuieli efectuate de pârâtă în vederea dobândirii bunului spațiu comercial situat în București, în suprafață de 170,18 mp și a terenului de sub construcție, în suprafață de 41,14 mp cota indiviză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 16 septembrie 2004 la BNP A.F., contract încheiat în baza Legii nr. 550/2002, sumă ce urmează să fie actualizată. Pârâții N.E. și N.I.

au formulat întâmpinare, solicitând să se respingă acțiunea formulată de reclamanți, dar și cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la apartamentul din imobilul în litigiu, pe care îl dețin, rezervându-și dreptul la majorarea câtimii pretențiilor, în raport de concluziile expertizei tehnice judiciare ce se va efectua. Pârâtul R.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă acțiunea reclamanților, și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la apartamentul din imobil pe care îl deține, rezervându-și dreptul la majorarea câtimii pretențiilor, în raport de concluziile expertizei tehnice judiciare ce se va administra.

Pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 București, în calitate de chemat în garanție de către SC S. SRL, a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și Economiei, pentru obligarea sa la plata sumei de 5.550 euro, reprezentând cota de 15%, din prețul 35.700 euro, obținută din vânzarea spațiului comercial situat în sector 2 parter, și care, potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002, se face venit la bugetul de stat. Prin Sentința civilă nr. 4884 din 26 mai 2008, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția formulării cu întârziere, de către reclamanții S.S., S.I., a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat între pârâții N.E.

și N.I. și Primăria Municipiului București prin Primarul General, și, în consecință, a respins acest capăt de cerere și a disjuns judecata restului cauzei, acordând termen de judecată în vederea soluționării sale. Cererea disjunsă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 7113/300/2008. La data de 12 septembrie 2008, pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 București a formulat cerere completatoare și precizatoare la cererea de chemare în garanție depusă la termenul din 26 mai 2008, prin care a solicitat obligarea Municipiului București, prin Primar General, la restituirea sumei ce reprezintă restul de 85% din prețul de vânzare a spațiului comercial situat în imobilul revendicat, respectiv suma de 32.200 euro ce s-a făcut venit la bugetul local.

La termenul din data de 21 aprilie 2008, SC S. SRL a solicitat prin cererea sa de chemare în garanție a Consiliul Local al Sectorului 2, ca acesta să fie obligat, la plata sumei de 35.700 euro + cheltuieli (neprecizate în cuantum), sumă plătită cu titlu de preț ca urmare a achiziționării spațiului comercial din sector 2, folosit din decembrie 2002 de petentă în baza contractului de închiriere nr. 57993 din 2 august 1990. Potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002, din suma totală de 35.700 euro, obținută din vânzarea spațiului comercial situat în sector 2, parter, un procent de 85% adică 32.200 euro s-a făcut venit la bugetul local.

Prin Hotărârea nr. 109 din 24 martie 2003 privind actualizarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii care vor fi vândute în baza Legii nr. 550/2002, Consiliul General al Municipiului București a aprobat ca spațiul comercial din sector 2, folosit de SC S. SRL, în baza contractului de închiriere din 2 august 1990 să fie vândut, acesta aflându-se menționat în hotărârea sus evocată, la poziția 93. Pentru a proceda la vânzarea spațiului mai sus amintit, Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări servicii de pe raza Sectorului 2 a solicitat Primăriei Municipiului București date cu privire la existența litigiilor și a notificării depuse în baza Legii nr. 10/200, în caz contrar procedând la suspendarea procedurii de vânzarea (Legea nr. 550/2002).

Or, potrivit datelor furnizate de Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale și de prestări servicii de pe raza Sectorului 2, până la data de 22 decembrie 2003 nu figura revendicări în baza Legii nr. 10/2001, pentru spațiul comercial din sector 2, astfel cum rezultă din Adresele nr. x, respectiv nr. y, emise de serviciile de specialitate din cadrul P.M.B. Prin Sentința civilă nr. 7242 din 28 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin aceeași sentință a mai fost admisă în parte cererea doamnei expert B.M., de majorare a onorariului cuvenit, și s-a fixat onorariul definitiv la suma de 1.190 RON; a fost respins, ca neîntemeiat, restul pretențiilor doamnei expert și au fost obligați reclamanții să plătească către Biroul Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile suma de 690 RON, reprezentând diferența între onorariul provizoriu cuvenit expertului și cel definitiv. Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert B.M., valoarea construcției revendicate este de peste 800.000 RON, indiferent dacă se are în vedere anul 2008 sau anul 2010, împrejurare ce atrage incidența în speță a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., competența de soluționare a cauzei revenind Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 35228/3/2010, la data de 21 iulie 2010. În fața Tribunalului București, la termenul din 18 martie 2011, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Sector 2. Prin Sentința civilă nr. 1917 din 26 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 2 București și, în consecință, a respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a respins cererea reclamanților S.S.

și S.I., de restituire în natură a imobilului construcție situat în București, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și pârâții-reclamanți N.E. și N.I., SC S. SRL și R.I., a admis capătul subsidiar de cerere și a obligat Municipiul București, prin Primarul General, să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului-construcție situat în București, (880.886 RON - la 18 iunie 2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B.M., a respins ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de N.E. și N.I., cererea de chemare în garanție formulată de SC S. SRL și cererea reconvențională formulată de R.I. și a obligat Municipiul București prin Primarul General la plata către reclamanții Ș. a sumei de 1.190 RON, onorariu de expert, 1.000 RON către pârâta SC S. SA, 1.000 RON către pârâții Nicolae și 1.000 RON către pârâtul R.I., reprezentând onorariul de expert.

În privința calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului Local Sector 2, tribunalul a reținut că, întrucât în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, acesta este reprezentat la nivelul unităților administrativ-teritoriale de instituțiile prevăzute la art. 12 alin. (5) în Legea nr. 213/1998, astfel încât calitatea de pârât o are Municipiul București prin Primarul General, excepția invocată este întemeiată. Cu privire la excepția inadmisibilității, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea privește calea aleasă de către reclamant în vederea ocrotirii dreptului său.

Acțiunea reclamanților, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu este inadmisibilă întrucât nici un text de lege nu prevede inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare în contradictoriu cu Statul Român care, în materia dreptului de proprietate, este reprezentat, atunci când ne aflăm în prezența unui imobil aflat în proprietatea publică, de către Ministerul Finanțelor Publice, iar în cazul imobilelor aflate în proprietate privată a Statului, de către unitatea administrativ teritorială, în cazul acesta de către Municipiul București prin Primarul General. Excepția inadmisibilității este înlăturată și de dispozițiile art. 21 din Constituția României, de art. 3 din vechiul C. civ. și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcție situat în București, imobil preluat de la Ș.D.I., autorul reclamanților în baza Decretului nr. 92/1950, deci preluat în mod abuziv în sensul prevăzut de art. 1 al Legii nr. 10/2001, așa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Tribunalul a reținut buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, fiind respectate dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii actelor de înstrăinare.

S-a constatat că cererea în revendicare este întemeiată pe art. 480 - 481 din vechiul C. civ., pe art. 44 din Constituția României și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care acțiunea administrativă întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost soluționată prin emiterea dispozițiilor prin care s-a restituit în natură imobilul către S.S. și S.I. și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul situat la et. 1, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Reținând că, în cursul derulării procedurilor administrative pentru soluționarea notificării formulate de reclamanți, au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare de către Primăria Municipiului București cu R.I.

- pentru apartamentul nr. 2 și cu SC S. SRL - pentru spațiul comercial situat la parterul imobilului din București, în suprafață de 170,18 mp, și a terenului de sub construcție în suprafață de 41,14 mp cotă indiviză (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 septembrie 2004 la BNP A.F.), acte juridice în privința cărora au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii acestora, s-a apreciat asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, și s-a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri la valoarea de piață a construcției.

Pe cale de consecință, tribunalul a admis capătul subsidiar al cererii principale și a obligat Municipiul București, prin Primarul General, să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului-construcție, situat în București, la valoarea stabilită și necontestată prin raportul de expertiză efectuat de d-na expert B.M. în Dosarul nr. 7113/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București, dosar în care Municipiul București prin Primarul General a fost parte. Ca urmare a respingerii cererii reclamanților de restituire în natură a imobilului, au fost respinse ca rămase fără obiect cererea reconvențională formulată de N.E. și N.I., cererea de chemare în garanție formulată de SC S. SRL și cererea reconvențională formulată de R.I..

În temeiul disp. art. 274 C. proc. civ., tribunalul a admis cererea reclamanților și a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata onorariului de expert achitat de către reclamanți și de către pârâții SC S. SA, N.E., N.I. și R.I.. Această hotărâre de primă instanță a fost atacată cu recurs de către chematul în garanție Municipiul București, prin Primarul General - cale de atac ce a fost calificată ca fiind apel de către Curtea de Apel București, în raport de obiectul cauzei, de valoarea acestuia și de prevederile art. 282 ind. 1 C. proc. civ. - și cu apel de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă nr. 106A din 11 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca lipsit de interes apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis apelul declarat de chematul în garanție Municipiul București, prin Primarul General, a fost schimbată în parte Sentința civilă nr. 1917 din 20 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a, în sensul respingerii și a capătului de cerere subsidiar, privitor la obligarea Municipiului București la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață pentru imobilul-construcție, conform expertizei efectuate de expert B.M.

și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a arătat, cu referire la excepția de ordine publică invocată de apelantul Municipiul București, privitoare la lipsa capacității de folosință a numitului Ș.I., decedat data de 11 august 2012 (potrivit înscrisurilor administrate în apel), așadar anterior pronunțării hotărârii atacate, că, întrucât succesor al său în drepturi este chiar reclamanta S.S., în calitate de soră - moștenitor legal - căreia îi revine întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2012 emis de BNP M.M., parte în proces în contradictoriu cu care s-a soluționat pricina în primă instanță, nu se impune a se constata nulitatea sentinței apelate, nefiind vătămat niciun interes general ocrotit de lege, niciuna dintre părțile litigante neputând invoca vreo vătămare, nici chiar moștenitoarea acestei părți decedate, dat fiind că litigiul s-a soluționat în contradictoriu cu aceasta, fiindu-i respectate în acest fel toate garanțiile procesuale vizând dreptul la apărare și la desfășurarea unui proces echitabil față de aceasta.

Cercetând cu prioritate apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu referire la excepția lipsei de interes invocată din oficiu de către instanță, s-a observat, din analiza hotărârii atacate, că nicio dispoziție a acesteia nu îi este defavorabilă acestei părți, în sarcina sa nefiind stabilită nicio obligație de adus la îndeplinire, ceea ce conduce la concluzia lipsei de interes în exercitarea căii de atac de către această parte.

Din analiza dispozitivului, ce se coroborează cu considerentele sentinței, se deduce fără echivoc că prima instanță a admis doar capătul subsidiar de cerere privind obligarea la măsuri reparatorii prin echivalent, stabilite la valoarea de piață a imobilului-construcție, situat în București, (880.886 RON - la 18 iunie 2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B.M., și numai în contradictoriu cu Municipiul București, cu motivația că acesta nu poate fi restituit în natură, cu toate că nu a existat o solicitare pentru acest capăt de cerere în contradictoriu cu această parte. Întrucât instanța de fond nu a soluționat acest capăt de cerere subsidiar în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este prematur a se analiza vreo excepție de procedură în legătură cu respectiva solicitare, consecință ce decurge din dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. cu referire la art. XII și art. XXVI din Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, instanța de control judiciar neputând exercita un control efectiv decât în situația existenței unei soluționări a pretenției deduse judecății. Cu referire la apelul declarat de apelantul Municipiul București, s-a subliniat faptul că solicitarea subsidiară a reclamanților a fost admisă în contradictoriu cu această parte, așadar cu totul diferit față de solicitarea din cererea principală de chemare în judecată, în care pretenția de dezdăunare îl viza pe pârâtul Statul român. Așa cum s-a reținut și de către prima instanță, în cursul derulării procedurilor administrative de soluționare a notificării înaintate Municipiului București în procedura Legii nr. 10/2001, au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare cu R.I.

pentru apartamentul nr. 2 și cu SC S. SRL pentru spațiul comercial situat la parterul imobilului din str. M.D. în suprafață de 170,18 mp și a terenului de sub construcție în suprafață de 41,14 mp cotă indiviză, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1381 din 16 septembrie 2004 la BNP A.F., iar o parte din imobilul revendicat, respectiv apartamentul de la etaj 1, fusese înstrăinat încă mult anterior oricărei soluționării administrative, respectiv din anul 1996, către pârâții N.E. și N.I.. Instanța de fond a reținut că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii actelor de înstrăinare către pârâții persoane fizice și SC S. SRL, concluzie necontestată de către intimata reclamantă în calea de atac a apelului, constatare ce a intrat în puterea lucrului judecat.

Plecând de la aceste elemente ale speței deduse judecății, în care instanța de fond a tranșat asupra cererii în revendicare în sensul respingerii ei, capăt de cerere asupra căruia reclamanta nu a înțeles să formuleze critici în apel (singura parte interesată, de altfel) instanța de apel a arătat că are a analiza soluția dată capătului de cerere subsidiar, admis în baza dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, criticat de Municipiul București prin Primarul General, ca parte care a fost obligată la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, constând în valoarea de piață a imobilului-construcție situat în București, la valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat de d-na expert B.M.

în Dosarul nr. 7113/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București. Așadar, trebuie să se cerceteze dacă reclamanta este îndreptățită să primească, pe calea dreptului comun, despăgubiri stabilite într-un cuantum pe calea unei expertize de specialitate, respectiv dacă Municipiului București îi incumbă o asemenea obligație, față de dispozițiile de drept incidente și a deciziilor în interesul legii pronunțate de instanța supremă, cu referire la imobilele care au fost preluate abuziv, cum este și cel în litigiu, urmând a se avea în vedere raționamentele dezvoltate de instanța supremă în decizia în interesul legii nr. 27/2011 și decizia în interesul legii nr. 33/2008, față de similaritatea problemei de drept în discuție, singura deosebire față de situațiile avute spre analiză de instanța supremă în cadrul ultimei decizii constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamantă.

În analiza sa, instanța de apel a avut în vedere că reclamantei i s-a recunoscut, prin decizia administrativă emisă de unitatea deținătoare, calitatea de persoană îndreptățită în condițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, aceasta fiind beneficiara unei dispoziții administrative de restituire în natură și de acordare de despăgubiri, rămasă definitivă și irevocabilă prin neatacare, și că imposibilitatea de a pune în executare această dispoziție a determinat-o pe reclamantă să opteze, prin intermediul acestei acțiuni, la despăgubirea sa directă de către Municipiul București prin Primar General, cu valoarea de piață a imobilului.

Instanța de apel a subliniat că obiectul material al pretențiilor reclamantei nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință până la momentul sesizării instanței, ci contravaloarea imobilului pentru care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită, ca urmare a recunoașterii calității de proprietar a autorului ei. S-a considerat că reclamanta a justificat pretenția ei doar prin ocolirea procedurii prevăzute de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările date de Legea nr. 247/2005. Atât Convenția, și cât și Curtea Europeană, lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Or, în această materie, statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Din acest motiv, instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a admis cererea reclamantei întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ., acestea neputând fi aplicabile în speță în încercarea acesteia de a obține în mod direct despăgubiri de la apelantul Municipiul București prin Primarul General, sub forma unui cuantum deja stabilit.

Deși reclamanta a arătat că decizia emisă de unitatea deținătoare nu poate fi pusă în executare, nu a susținut o culpă a acesteia în prezenta cauză, pretențiile solicitate de către reclamantă nefiind echivalentul daunelor produse de imposibilitatea punerii în executare. Cu alte cuvinte, obiectul material al pretențiilor reclamantei nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință până la momentul sesizării instanței, ci acest obiect al pretențiilor este reprezentat de contravaloarea imobilului pentru care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită. În cazul de față, reclamanta a înțeles să acceadă exclusiv la calea dreptului comun invocând dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Așa cum rezultă din aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, persoana îndreptățită care beneficiază de reparație în natură, în urma soluționării notificării pe calea administrativă, urmează să pună în executare această dispoziție care reprezintă titlu de proprietate pentru persoana în beneficiul căreia a fost emisă. În cazul în care aceasta a fost emisă contrar dispozițiilor legale, motiv care impietează și punerii în executare, persoana îndreptățită are posibilitatea de a ataca acest act jurisdicțional emis de unitatea deținătoare în condițiile actului normativ incident. În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, concluzie la care urmează să ajungă unitatea deținătoare în urma soluționării notificării, persoana îndreptățită are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 7 alin. (1 1 ) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri. Așa cum rezultă fără echivoc din prevederile aceluiași articol, menționate la alin. (6) și alin. (7), Curtea reține că stabilirea cuantumului despăgubirilor, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor. Procedura administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent, situație în care, ulterior finalizării procedurii administrative, derulate în fața entității deținătoare, respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Or, reclamanta este beneficiara unei dispoziții emise în anul 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și, prin urmare, despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit se stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării. Reclamanta a solicitat însă, în mod direct, acordarea acestor despăgubiri de către instanța civilă într-un cuantum stabilit pe cale judiciară prin efectuarea unui raport de expertiză de către un expert judiciar desemnat de instanță.

Instanța de apel a arătat că nu poate ignora o procedură legal reglementată, prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri, și nici statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție. Calea acțiunii directe împotriva statului sau entității învestite cu soluționarea notificării, prin care se pretinde obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești ignoră o jurisprudență stabilită (și previzibilă) și o procedură legal reglementată chiar în acest scop. S-ar ajunge, altfel, la suprimarea unei proceduri judiciare stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ. Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 C. civ., să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă.

Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente. Or, punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță, despăgubiri bănești) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă. Nici nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce ar putea fi invocată, nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

De altfel, singura consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât mai puțin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu ar avea nicio garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de stat proiectat). Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

O acțiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent de autoritatea care îl reprezintă, și în care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta. Admițându-se posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac obiect de reglementare în legea specială, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.

Constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, care obligă persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent să parcurgă procedura specială, instanța de apel a apreciat că, în situații de felul celei în care se regăsește și reclamanta, se aplică cu prioritate norma specială, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, nefiind posibilă decât recurgerea la o anumită cale reglementată de legea specială, adoptată de stat în această materie. Făcând trimitere și la conținutul deciziei în interesul legii nr. 27/2011, pronunțată de instanța supremă, ale cărei dispoziții le-a apreciat ca incidente în cauză, și a cărei aplicare este obligatorie, față de dispozițiile imperative instituite prin art. 330 7 C. proc.

civ., instanța de apel a apreciat asupra caracterului întemeiat al apelului declarat de Municipiul București, prin Primar General, pe care l-a admis. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.S. și pârâtul (chemat și în garanție) Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin recursul declarat de reclamanta S.S., s-a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii de primă instanță, în urma rejudecării, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate și menținerea sentinței tribunalului. În motivarea recursului declarat, au fost formulate următoarele critici: - decizia atacată trebuie casată, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 coroborat cu prevederile art. 27 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., potrivit cu care, constituie motiv de recuzare a magistralului care ia parte la soluționarea cauzei situația în care mandatarul uneia dintre părți este soț cu judecătorul pricinii. Recurenta consideră că aceste dispoziții legale sunt aplicabile speței pendinte, dat fiind faptul că mandatarul apelantului-chemat în garanție Municipiul București, prin Primarul General, în persoana consilierului juridic I.M., este soțul judecătoarei I.M., magistrat care a luat parte la deliberare și la pronunțarea hotărârii de apel atacate. - în mod greșit instanța de apel a făcut aplicare în cauză deciziilor în interesul legii nr. 33/2008 și 27/2011, fără a ține seama de împrejurarea că acțiunea introductivă a fost promovată înainte de edictarea celor două decizii.

Recurenta susține că, oricât de corecte și întemeiate juridic ar fi cele două decizii, invocate de către instanța de apel în sprijinul modificării în parte a sentinței, soluționarea cauzei nu putea avea loc prin raportarea la acestea atâta vreme cât acțiunea introductivă, întemeiată pe dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte, și pe dreptul comun, a fost anterioară pronunțării celor două decizii. - instanța de apel a greșit atunci când a considerat că reclamanta este în situația de a primi despăgubiri pentru imobilul revendicat, în condițiile Legii nr. 247/2005, de la A.N.R.P. și nu de la Primăria Municipiului București prin Primarul General. Stabilind aceasta, instanța de apel a omis în mod culpabil, a avea în vedere că Municipiul București, prin Primarul General, era singura autoritate învestită de legea specială să emită decizia motivată de despăgubire, în condițiile Legii nr. 247/2005.

Recurenta susține că nu avea, nici la momentul 2007, și nici la momentul 2013, nicio calitate de a obliga Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților să o despăgubească pentru imobilul care a fost vândut, prin împuterniciți, chiar de către Primăria Municipiul București, în temeiul Legii nr. 112/1995 ori al Legii nr. 550/2002. - instanța de apel a greșit fundamental atunci când a reținut că reclamanta nu a susținut o culpă a unității deținătoare, deoarece reclamanții din prezenta cauză, începută încă din anul 2007, au învestit instanțele judecătorești cu acțiunea în revendicare în care Municipiul București, prin Primarul General, a dobândit calitatea de chemat în garanție în urma introducerii sale în cauză de către pârâții care cumpăraseră în mod fracționat părți din imobilul revendicat.

Or, din moment ce Municipiul București prin Primarul General a vândut, și a încasat banii de la cumpărătorii, de mai multă sau mai puțină bună-credință, ori a fost de acord cu vânzarea spațiului comercial aflat la parterul imobilului, este juridic, normal și moral ca tot Municipiul București prin Primarul General, în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, să plătească despăgubiri întemeiate pe dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte și pe dreptul comun. În tot răstimpul, de la introducerea acțiunii (anul 2007) și până la pronunțarea soluției de către instanța de fond (anul 2012), Municipiul București prin Primarul General, avea facultatea de a revoca decizia motivată de restituire în natură a imobilului și de emitere a deciziei motivate de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

Așa cum just a reținut instanța de fond, pentru această complicată situație, este corect să plătească despăgubirile (măsurile reparatorii) cuprinse în raportul de expertiză omologat, doar Municipiul București prin Primarul General. Recurenta a mai precizat că în toate demersurile întreprinse de după 1989, nu au fost interesați decât de recuperarea imobilului construcție și teren ori de acordarea de despăgubiri pentru acestea, iar încă din anul 2004 chematul în garanție Municipiul București, prin Primarul General, cunoștea sau trebuia să cunoască situația că întreg imobilul-construcție notificat era înstrăinat prin acte juridice încheiate până la momentul edictării Dispoziției nr. 6533/2007. 2. Prin recursul declarat de pârâtul (chemat și în garanție) Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a fost criticată pentru nelegalitate hotărârea atacată în considerarea următoarelor argumente: În mod eronat a respins instanța apelul pe care l-a declarat împotriva hotărârii de primă instanță, ca fiind lipsit de interes, sub motivul că nici o dispoziție a sentinței apelate nu i-ar fi fost defavorabilă. Or, prin motivele de apel, instituția apelantă a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, atât cu referire la capătul de cerere privitor la revendicarea imobilului în litigiu, cât și cu referire la capătul de cerere vizând acordarea de despăgubiri.

De asemenea, a criticat încălcarea de către prima instanță a principiului disponibilității prin aceea că, deși Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive prin notele de ședința depuse la dosarul cauzei la termenul din data de 26 mai 2008, tribunalul nu s-a pronunțat pe această excepție, cu toate că în considerentele hotărârii se face mențiunea că această instituție a depus note ședința și a invocat excepția. Dreptul părților de a determina limitele procesului este, în principiu, neîngrădit, iar instanța este obligată să se pronunțe cu privire la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecata. În aplicarea acestui principiu, instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, iar în situația în care, din eroare, cum este cazul de față, nu s-a pronunțat asupra unor lucruri care s-au cerut - minus petita - hotărârea este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Cum instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției mai sus arătate, iar întrucât instanța de apel a fost învestită cu soluționarea acestei excepții, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și având în vedere ca aceasta nu s-a pronunțat pe excepție, instanța a încălcat principiul disponibilității. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 213/1998, recurentul solicitând judecarea cauzei și în conformitate cu prevederile art. 242 alin. (2) din C. proc. civ. Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în recurs au fost administrate probe noi, din dispoziția instanței, exclusiv sub aspectul verificării introducerii în termen a recursului declarat de reclamanta S.S., probe ce au constat în verificarea datei de depunere la Oficiul poștal a recomandatei prin care au fost expediate motivele de recurs ale acestei părți.

Consiliul local sector 2 a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat menținerea soluțiilor adoptate în cauză. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Cu referire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte precizează că nu va supune analizei sale cea dintâi critică de recurs formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., vizând cazul de încălcare a prevederilor art. 27 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată fiind pretinsa legătură soț-soție între unul din judecătorii ce a pronunțat hotărârea de apel atacată și reprezentantul apelantului-chemat în garanție Municipiul București, partea recurentă declarând în ședința publică din 20 noiembrie 2013, prin avocatul său, că renunță la susținerea acesteia, deoarece nu a fost corect informată la data declarării recursului.

Cea de-a doua critică a acestui recurs, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate față de soluționarea cauzei prin aplicarea retroactivă a deciziilor de recurs în interesul legii nr. 33/2008 și nr. 27/2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ambele fiind edictate ulterior promovării cererii principale, care datează din anul 2007. Critica formulată este nefondată, în primul rând întrucât, în acord cu dispozițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.

al României, partea I". Caracterul obligatoriu pentru instanțe al deciziilor date în soluționarea recursului în interesul legii semnifică necesitatea aplicării lor începând cu momentul limită prevăzut de lege - cel al publicării acestora în M. Of., Partea I - și independent de orice alte date ori momente ale istoricului litigiului, cum ar fi acelea ale introducerii acțiunii, soluționării cauzei în primă instanță ori în apel. Rațiunea acestei reglementări se regăsește chiar în rațiunea creării acestui instrument procesual, care a fost aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, din nevoia de siguranță, stabilitate și previzibilitate juridică, elemente esențiale în absența cărora dreptul la un proces echitabil rămâne unul iluzoriu.

Întrucât dreptul la un proces echitabil este inexistent în absența acestor componente, nevoia de siguranță, stabilitate și previzibilitate juridică este una continuă, manifestându-se ori fiind imperios de asigurat inclusiv în privința proceselor începute și aflate în curs de soluționare la data pronunțării și publicării în M. Of. a deciziilor date în soluționarea recursului în interesul legii chiar în scopul unificării practicii instanțelor. A sustrage aplicabilității obligatorii a deciziei de recurs în interesul legii toate litigiile, din materia în care aceasta a fost pronunțată, începute și nefinalizate la data publicării sale în M. Of. - după cum, fără nici un temei legal, a pretins recurenta-reclamantă atunci când a susținut că acestea sunt aplicabile doar acțiunilor introduse ulterior publicării în M. Of.

- înseamnă a slăbi și zădărnici rolul și funcția acestui mecanism juridic prin menținerea divergențelor pe un segment semnificativ al jurisprudenței, cu consecințe nefavorabile directe asupra principiului securității juridice. În al doilea rând, critica formulată este nefondată întrucât, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, soluția instanței de apel nu a fost adoptată ca urmare a aplicării directe în cauză a celor două decizii de recurs în interesul legii, datele diferite ale litigiului pendinte, față de acelea ale litigiilor în unificarea soluțiilor cărora au fost pronunțate Deciziile nr. 33/2008 și nr. 27/2011, nepermițând o rezolvare a dosarului exclusiv în temeiul soluțiilor conținute de cele două decizii ale instanței supreme.

Constatând doar similaritatea problemelor de drept și incidența acelorași reguli de principiu ce au fost utilizate de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea menționatelor decizii, instanța de apel a specificat în considerentele hotărârii sale că "urmează a avea în vedere raționamentele dezvoltate de instanța supremă" în deciziile în interesul legii nr. 27/2011 și nr. 33/2008. Prin urmare, nu soluțiile acestor decizii - pentru a se putea critica o aplicare directă în cauză a Deciziilor nr. 27/2011 și nr. 33/2008 - ci doar regulile de drept cărora ele au făcut aplicare (așadar considerentele) au constituit sursa de inspirație a instanței de apel.

Sub acest aspect, instanța de recurs reține că regula de drept "specialia generalibus derogant", ce a stat la baza argumentării soluției adoptate prin decizia criticată, nu este una proprie a deciziei nr. 33/2008, aceasta fiind doar amintită de instanța supremă și impusă prin forța obligatorie a deciziei de recurs în interesul legii acelora dintre instanțe care, pentru varii motive, erau dispuse să o încalce.

Nefondată este și critica prin care recurenta a invocat greșita reținere de către instanța de apel a faptului că doar ANRP este autoritatea prevăzută de lege, ce poate acorda despăgubiri pentru imobilul revendicat, în condițiile Legii nr. 247/2005, omițând a avea în vedere că Municipiul București prin primarul general - autoritate care nu a fost chemată în judecată de reclamantă, dar care a fost obligată față de aceasta prin hotărârea primei instanțe - era singura autoritate învestită de legea specială să emită decizia motivată de cordare a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 247/2005.

Critica este nefondată întrucât cele reținute în hotărârea sa de instanța de apel sunt în deplin acord cu prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 sub aspectul mecanismului de dezdăunare, a procedurilor de urmat și a competențelor autorităților implicate în acest mecanism, ce este aplicabil și îi vizează exclusiv pe acei beneficiari ai Legii nr. 10/2001 față de care nu s-a putut adopta ori da eficiență (în sensul de asigurare efectivă) măsurii reparatorii a restituirii în natură ori prin alte bunuri și servicii oferite de unitatea deținătoare, persoane care se află, așadar, în posesia unor dispoziții/decizii motivate ori hotărâri judecătorești conținând propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Astfel, instanța de apel menționează corect în considerentele hotărârii sale că "unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri" ori că "despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit (reclamantei) se stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării". Pretinsa omitere de către instanța de apel a rolului Municipiului București, ca unitate deținătoare, semnalată de către recurentă, ar fi putut fi relevantă în contextul în care acțiunea promovată de aceasta ar fi fost una întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Or, după cum corect a remarcat instanța de apel, acțiunea reclamantei nici nu a fost îndreptată direct împotriva Municipiului București (care nu a avut calitatea de parte în raportul de drept procesual al cererii principale) și nici nu a urmărit recunoașterea, în contradictoriu cu această entitate juridică, a dreptului de a fi despăgubită în condițiile Legii nr. 247/2005 ori obligarea sa la emiterea deciziei motivate, conținând propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

Dimpotrivă, fiind beneficiară unor dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de Municipiul București, de restituire în natură a imobilului din București și de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul din imobil, vândut în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996, și invocând imposibilitatea de a pune în executare măsura restituirii în natură (ca urmare a încheierii, ulterior apariției Legii nr. 10/2001, și a altor acte juridice de înstrăinare de părți din restul construcției), reclamanta a introdus o acțiune în revendicare și, în subsidiar, în obligare a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului-construcție, de la adresa menționată, acțiune ce a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe dispozițiile "tratatelor internaționale la care România este parte". Față de acest cadru procesual dat chiar de reclamantă acțiunii sale, s-a reținut în mod corect de către instanța de apel că reclamanta, care nu a contestat în termenul legal dispozițiile emise de unitatea deținătoare în soluționarea notificării sale, ce au devenit astfel definitive, nu face decât să tindă la recunoașterea unui drept, acela de a fi despăgubită pentru imobilul preluat abuziv de stat,

prin ocolirea procedurii prevăzută de legislația specială în materie, Legea nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Mai mult decât atât, reclamanta tinde la obținerea unui drept - acela de a fi despăgubită valoric în raport de prețul de piață al imobilului preluat abuziv de stat - în alte condiții decât cele stabilite de aceeași legislație specială, respectiv în contextul în care es