ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5359/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5359/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului

2 București, sub nr. 12674/300/2007, reclamanții S.S. și S.I. au chemat în

judecată pe pârâții N.E., N.I., R.I., SC S. SRL, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, Primăria Municipiului București prin Primarul General și Consiliul

Local al Sectorului 2 București, prin Comisia de valorificare a spațiilor

comerciale, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să fie

obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul-construcție situat în București și, în subsidiar, să fie obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să le plătească despăgubiri la

valoarea de piață a imobilului-construcție situat în București, cu cheltuieli

de judecată. De asemenea, au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să

se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996

încheiat între pârâții N.E. și N.I. - cumpărători - și vânzătoarea Primăria

Municipiului București prin SC A. SA, ce are drept obiect un apartament din

imobilul-construcție menționat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

în esență, au arătat că în anul 1950, prin Decretul nr. 92, a fost naționalizat

imobilul situat în sector 2, imobil ai cărui proprietari au fost părinții

reclamanților, Ș.I. (decedat în 1970) și Ș.V. (decedată în 1949). Imobilul era

alcătuit din 148 mp teren și casă compusă din parter și etaj. Prin notificarea

din 14 martie 2001 au solicitat restituirea sa în natură și echivalent pentru

construcție, în soluționarea acesteia fiind emise dispoziția din 5 octombrie 2006

(rectificată prin dispoziția din 11 mai 2007) - prin care a fost restituit în

natură terenul în suprafață de 120,37 mp și imobilul construcție (pivniță + P +

E + pod), mai puțin apartamentul de la etaj vândut de PMB, prin SC A. SA, și

dispoziția din 5 octombrie 2006 - prin care s-a propus acordarea de despăgubiri

pentru apartamentul imposibil de restituit în natură.

La data de 14 iunie

2007, cu ocazia predării-primirii clădirii și terenului au aflat că și restul

din clădirea restituită a fost înstrăinat de statul neproprietar, astfel că

dispoziția de restituire în natură a imobilului nu a putut fi adusă la

îndeplinire, iar măsura acordată nu a devenit una efectivă.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 44 din Constituție,

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului.

Pârâta SC S. SRL a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de

reclamanți, cu cheltuieli de judecată, arătând că este proprietara spațiului

comercial situat în București, în suprafață de 170,18 mp și a terenului de sub

construcție, în suprafață de 41,14 mp cotă indiviză, în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare autentificat în 16 septembrie 2004 la BNP A.F., contract

încheiat în baza Legii nr. 550/2002, cu completările ulterioare.

Această pârâtă a

formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea

reclamanților la plata sumei de 10.000 RON reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor aduse spațiului comercial deținut din imobilul ce a fost

revendicat, rezervându-și dreptul la majorarea câtimii pretențiilor în raport

de concluziile expertizei ce se va administra.

De asemenea, în

temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., a formulat cerere de chemare în garanție

a Consiliului Local Sector 2 prin Primarul Sectorului 2, pentru a fi obligat la

plata sumei de 129.034 RON (contravaloarea sumei de 35.700 euro) cu titlu de

preț, precum și a oricăror altor cheltuieli efectuate de pârâtă în vederea

dobândirii bunului spațiu comercial situat în București, în suprafață de 170,18

mp și a terenului de sub construcție, în suprafață de 41,14 mp cota indiviză,

în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 16 septembrie 2004

la BNP A.F., contract încheiat în baza Legii nr. 550/2002, sumă ce urmează să

fie actualizată.

Pârâții N.E. și N.I.

au formulat întâmpinare, solicitând să se respingă acțiunea formulată de

reclamanți, dar și cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea

reclamanților la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor efectuate la apartamentul din imobilul în litigiu, pe care îl

dețin, rezervându-și dreptul la majorarea câtimii pretențiilor, în raport de

concluziile expertizei tehnice judiciare ce se va efectua.

Pârâtul R.I. a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă acțiunea

reclamanților, și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea

reclamanților la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor efectuate la apartamentul din imobil pe care îl deține,

rezervându-și dreptul la majorarea câtimii pretențiilor, în raport de

concluziile expertizei tehnice judiciare ce se va administra.

Pârâtul Consiliul

Local al Sectorului 2 București, în calitate de chemat în garanție de către SC

S. SRL, a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor și Economiei, pentru obligarea sa la plata sumei de 5.550

euro, reprezentând cota de 15%, din prețul 35.700 euro, obținută din vânzarea

spațiului comercial situat în sector 2 parter, și care, potrivit art. 15 din

Legea nr. 550/2002, se face venit la bugetul de stat.

Prin Sentința civilă

nr. 4884 din 26 mai 2008, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția

formulării cu întârziere, de către reclamanții S.S., S.I., a capătului de

cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat

între pârâții N.E. și N.I. și Primăria Municipiului București prin Primarul

General, și, în consecință, a respins acest capăt de cerere și a disjuns

judecata restului cauzei, acordând termen de judecată în vederea soluționării

sale.

Cererea disjunsă a

fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 7113/300/2008.

La data de 12

septembrie 2008, pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 București a formulat

cerere completatoare și precizatoare la cererea de chemare în garanție depusă

la termenul din 26 mai 2008, prin care a solicitat obligarea Municipiului București,

prin Primar General, la restituirea sumei ce reprezintă restul de 85% din

prețul de vânzare a spațiului comercial situat în imobilul revendicat,

respectiv suma de 32.200 euro ce s-a făcut venit la bugetul local.

La termenul din data

de 21 aprilie 2008, SC S. SRL a solicitat prin cererea sa de chemare în

garanție a Consiliul Local al Sectorului 2, ca acesta să fie obligat, la plata

sumei de 35.700 euro + cheltuieli (neprecizate în cuantum), sumă plătită cu

titlu de preț ca urmare a achiziționării spațiului comercial din sector 2,

folosit din decembrie 2002 de petentă în baza contractului de închiriere nr.

57993 din 2 august 1990.

Potrivit art. 15 din

Legea nr. 550/2002, din suma totală de 35.700 euro, obținută din vânzarea

spațiului comercial situat în sector 2, parter, un procent de 85% adică 32.200

euro s-a făcut venit la bugetul local.

Prin Hotărârea nr.

109 din 24 martie 2003 privind actualizarea spațiilor comerciale sau de

prestări servicii care vor fi vândute în baza Legii nr. 550/2002, Consiliul

General al Municipiului București a aprobat ca spațiul comercial din sector 2,

folosit de SC S. SRL, în baza contractului de închiriere din 2 august 1990 să

fie vândut, acesta aflându-se menționat în hotărârea sus evocată, la poziția

93.

Pentru a proceda la

vânzarea spațiului mai sus amintit, Comisia pentru vânzarea spațiilor

comerciale sau de prestări servicii de pe raza Sectorului 2 a solicitat

Primăriei Municipiului București date cu privire la existența litigiilor și a

notificării depuse în baza Legii nr. 10/200, în caz contrar procedând la

suspendarea procedurii de vânzarea (Legea nr. 550/2002).

Or, potrivit datelor

furnizate de Comisia pentru vânzarea spațiilor comerciale și de prestări

servicii de pe raza Sectorului 2, până la data de 22 decembrie 2003 nu figura

revendicări în baza Legii nr. 10/2001, pentru spațiul comercial din sector 2,

astfel cum rezultă din Adresele nr. x, respectiv nr. y, emise de serviciile de

specialitate din cadrul P.M.B.

Prin Sentința civilă

nr. 7242 din 28 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București. Prin aceeași sentință a mai fost admisă în

parte cererea doamnei expert B.M., de majorare a onorariului cuvenit, și s-a

fixat onorariul definitiv la suma de 1.190 RON; a fost respins, ca neîntemeiat,

restul pretențiilor doamnei expert și au fost obligați reclamanții să plătească

către Biroul Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile suma de 690

RON, reprezentând diferența între onorariul provizoriu cuvenit expertului și

cel definitiv.

Pentru a hotărî

astfel, judecătoria a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit în

cauză de expert B.M., valoarea construcției revendicate este de peste 800.000

RON, indiferent dacă se are în vedere anul 2008 sau anul 2010, împrejurare ce

atrage incidența în speță a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

competența de soluționare a cauzei revenind Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 35228/3/2010, la

data de 21 iulie 2010.

În fața Tribunalului

București, la termenul din 18 martie 2011, în temeiul art. 137 alin. (2) C.

proc. civ., s-a dispus unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale

pasive a Consiliului Local Sector 2.

Prin Sentința civilă

nr. 1917 din 26 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al

Sectorului 2 București și, în consecință, a respins acțiunea reclamanților în

contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive, a

respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a respins

cererea reclamanților S.S. și S.I., de restituire în natură a imobilului

construcție situat în București, în contradictoriu cu Municipiul București,

prin Primarul General și pârâții-reclamanți N.E. și N.I., SC S. SRL și R.I., a

admis capătul subsidiar de cerere și a obligat Municipiul București, prin

Primarul General, să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent la

valoarea de piață a imobilului-construcție situat în București, (880.886 RON -

la 18 iunie 2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B.M., a

respins ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de N.E. și

N.I., cererea de chemare în garanție formulată de SC S. SRL și cererea

reconvențională formulată de R.I. și a obligat Municipiul București prin

Primarul General la plata către reclamanții Ș. a sumei de 1.190 RON, onorariu

de expert, 1.000 RON către pârâta SC S. SA, 1.000 RON către pârâții Nicolae și

1.000 RON către pârâtul R.I., reprezentând onorariul de expert.

În privința calității

procesuale pasive a pârâtului Consiliului Local Sector 2, tribunalul a reținut

că, întrucât în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra

imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, acesta este reprezentat la

nivelul unităților administrativ-teritoriale de instituțiile prevăzute la art.

12 alin. (5) în Legea nr. 213/1998, astfel încât calitatea de pârât o are

Municipiul București prin Primarul General, excepția invocată este întemeiată.

Cu privire la

excepția inadmisibilității, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea

privește calea aleasă de către reclamant în vederea ocrotirii dreptului său.

Acțiunea reclamanților, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu este

inadmisibilă întrucât nici un text de lege nu prevede inadmisibilitatea

acțiunilor în revendicare în contradictoriu cu Statul Român care, în materia

dreptului de proprietate, este reprezentat, atunci când ne aflăm în prezența

unui imobil aflat în proprietatea publică, de către Ministerul Finanțelor

Publice, iar în cazul imobilelor aflate în proprietate privată a Statului, de

către unitatea administrativ teritorială, în cazul acesta de către Municipiul

București prin Primarul General.

Excepția

inadmisibilității este înlăturată și de dispozițiile art. 21 din Constituția

României, de art. 3 din vechiul C. civ. și de art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001

pentru imobilul construcție situat în București, imobil preluat de la Ș.D.I.,

autorul reclamanților în baza Decretului nr. 92/1950, deci preluat în mod

abuziv în sensul prevăzut de art. 1 al Legii nr. 10/2001, așa cum aceasta a

fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a reținut

buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului, potrivit art. 46 din Legea nr.

10/2001, fiind respectate dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii

actelor de înstrăinare.

S-a constatat că

cererea în revendicare este întemeiată pe art. 480 - 481 din vechiul C. civ.,

pe art. 44 din Constituția României și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care acțiunea

administrativă întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost soluționată prin emiterea

dispozițiilor prin care s-a restituit în natură imobilul către S.S. și S.I. și

s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul

situat la et. 1, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Reținând că, în

cursul derulării procedurilor administrative pentru soluționarea notificării

formulate de reclamanți, au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare de

către Primăria Municipiului București cu R.I. - pentru apartamentul nr. 2 și cu

SC S. SRL - pentru spațiul comercial situat la parterul imobilului din

București, în suprafață de 170,18 mp, și a terenului de sub construcție în

suprafață de 41,14 mp cotă indiviză (conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 16 septembrie 2004 la BNP A.F.), acte juridice în privința

cărora au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii

acestora, s-a apreciat asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 18 lit.

d) din Legea nr. 10/2001, și s-a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți să

obțină despăgubiri la valoarea de piață a construcției.

Pe cale de

consecință, tribunalul a admis capătul subsidiar al cererii principale și a

obligat Municipiul București, prin Primarul General, să acorde reclamanților

măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului-construcție,

situat în București, la valoarea stabilită și necontestată prin raportul de

expertiză efectuat de d-na expert B.M. în Dosarul nr. 7113/300/2008 al

Judecătoriei Sectorului 2 București, dosar în care Municipiul București prin

Primarul General a fost parte.

Ca urmare a

respingerii cererii reclamanților de restituire în natură a imobilului, au fost

respinse ca rămase fără obiect cererea reconvențională formulată de N.E. și

N.I., cererea de chemare în garanție formulată de SC S. SRL și cererea reconvențională

formulată de R.I..

În temeiul disp. art.

274 C. proc. civ., tribunalul a admis cererea reclamanților și a obligat

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata onorariului de

expert achitat de către reclamanți și de către pârâții SC S. SA, N.E., N.I. și

R.I..

Această hotărâre de

primă instanță a fost atacată cu recurs de către chematul în garanție

Municipiul București, prin Primarul General - cale de atac ce a fost calificată

ca fiind apel de către Curtea de Apel București, în raport de obiectul cauzei,

de valoarea acestuia și de prevederile art. 282 ind. 1 C. proc. civ. - și cu

apel de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 106A din 11 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca lipsit

de interes apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a fost admis apelul declarat de chematul în garanție Municipiul

București, prin Primarul General, a fost schimbată în parte Sentința civilă nr.

1917 din 20 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a,

în sensul respingerii și a capătului de cerere subsidiar, privitor la obligarea

Municipiului București la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent la

valoarea de piață pentru imobilul-construcție, conform expertizei efectuate de

expert B.M. și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța de apel a arătat, cu referire la excepția de ordine

publică invocată de apelantul Municipiul București, privitoare la lipsa

capacității de folosință a numitului Ș.I., decedat data de 11 august 2012

(potrivit înscrisurilor administrate în apel), așadar anterior pronunțării

hotărârii atacate, că, întrucât succesor al său în drepturi este chiar

reclamanta S.S., în calitate de soră - moștenitor legal - căreia îi revine

întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2012

emis de BNP M.M., parte în proces în contradictoriu cu care s-a soluționat

pricina în primă instanță, nu se impune a se constata nulitatea sentinței

apelate, nefiind vătămat niciun interes general ocrotit de lege, niciuna dintre

părțile litigante neputând invoca vreo vătămare, nici chiar moștenitoarea

acestei părți decedate, dat fiind că litigiul s-a soluționat în contradictoriu

cu aceasta, fiindu-i respectate în acest fel toate garanțiile procesuale vizând

dreptul la apărare și la desfășurarea unui proces echitabil față de aceasta.

Cercetând cu

prioritate apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, cu referire la excepția lipsei de interes invocată din oficiu de către

instanță, s-a observat, din analiza hotărârii atacate, că nicio dispoziție a

acesteia nu îi este defavorabilă acestei părți, în sarcina sa nefiind stabilită

nicio obligație de adus la îndeplinire, ceea ce conduce la concluzia lipsei de

interes în exercitarea căii de atac de către această parte.

Din analiza

dispozitivului, ce se coroborează cu considerentele sentinței, se deduce fără

echivoc că prima instanță a admis doar capătul subsidiar de cerere privind

obligarea la măsuri reparatorii prin echivalent, stabilite la valoarea de piață

a imobilului-construcție, situat în București, (880.886 RON - la 18 iunie

2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B.M., și numai în

contradictoriu cu Municipiul București, cu motivația că acesta nu poate fi

restituit în natură, cu toate că nu a existat o solicitare pentru acest capăt

de cerere în contradictoriu cu această parte.

Întrucât instanța de

fond nu a soluționat acest capăt de cerere subsidiar în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este prematur a se analiza vreo

excepție de procedură în legătură cu respectiva solicitare, consecință ce

decurge din dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art.

XII și art. XXVI din Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, instanța de control

judiciar neputând exercita un control efectiv decât în situația existenței unei

soluționări a pretenției deduse judecății.

Cu referire la apelul

declarat de apelantul Municipiul București, s-a subliniat faptul că solicitarea

subsidiară a reclamanților a fost admisă în contradictoriu cu această parte,

așadar cu totul diferit față de solicitarea din cererea principală de chemare

în judecată, în care pretenția de dezdăunare îl viza pe pârâtul Statul român.

Așa cum s-a reținut

și de către prima instanță, în cursul derulării procedurilor administrative de

soluționare a notificării înaintate Municipiului București în procedura Legii

nr. 10/2001, au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare cu R.I. pentru

apartamentul nr. 2 și cu SC S. SRL pentru spațiul comercial situat la parterul

imobilului din str. M.D. în suprafață de 170,18 mp și a terenului de sub

construcție în suprafață de 41,14 mp cotă indiviză, conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1381 din 16 septembrie 2004 la BNP A.F.,

iar o parte din imobilul revendicat, respectiv apartamentul de la etaj 1,

fusese înstrăinat încă mult anterior oricărei soluționării administrative,

respectiv din anul 1996, către pârâții N.E. și N.I..

Instanța de fond a

reținut că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii

actelor de înstrăinare către pârâții persoane fizice și SC S. SRL, concluzie

necontestată de către intimata reclamantă în calea de atac a apelului,

constatare ce a intrat în puterea lucrului judecat.

Plecând de la aceste

elemente ale speței deduse judecății, în care instanța de fond a tranșat asupra

cererii în revendicare în sensul respingerii ei, capăt de cerere asupra căruia

reclamanta nu a înțeles să formuleze critici în apel (singura parte interesată,

de altfel) instanța de apel a arătat că are a analiza soluția dată capătului de

cerere subsidiar, admis în baza dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001, criticat de Municipiul București prin Primarul General, ca parte care

a fost obligată la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu,

constând în valoarea de piață a imobilului-construcție situat în București, la

valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat de d-na expert B.M. în

Dosarul nr. 7113/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București.

Așadar, trebuie să se

cerceteze dacă reclamanta este îndreptățită să primească, pe calea dreptului

comun, despăgubiri stabilite într-un cuantum pe calea unei expertize de

specialitate, respectiv dacă Municipiului București îi incumbă o asemenea

obligație, față de dispozițiile de drept incidente și a deciziilor în interesul

legii pronunțate de instanța supremă, cu referire la imobilele care au fost

preluate abuziv, cum este și cel în litigiu, urmând a se avea în vedere

raționamentele dezvoltate de instanța supremă în decizia în interesul legii nr.

27/2011 și decizia în interesul legii nr. 33/2008, față de similaritatea

problemei de drept în discuție, singura deosebire față de situațiile avute spre

analiză de instanța supremă în cadrul ultimei decizii constând în natura

măsurii reparatorii solicitate de reclamantă.

În analiza sa, instanța

de apel a avut în vedere că reclamantei i s-a recunoscut, prin decizia

administrativă emisă de unitatea deținătoare, calitatea de persoană

îndreptățită în condițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, aceasta fiind

beneficiara unei dispoziții administrative de restituire în natură și de

acordare de despăgubiri, rămasă definitivă și irevocabilă prin neatacare, și că

imposibilitatea de a pune în executare această dispoziție a determinat-o pe

reclamantă să opteze, prin intermediul acestei acțiuni, la despăgubirea sa

directă de către Municipiul București prin Primar General, cu valoarea de piață

a imobilului.

Instanța de apel a

subliniat că obiectul material al pretențiilor reclamantei nu îl reprezintă

echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință până la momentul

sesizării instanței, ci contravaloarea imobilului pentru care i s-a recunoscut

calitatea de persoană îndreptățită, ca urmare a recunoașterii calității de

proprietar a autorului ei. S-a considerat că reclamanta a justificat pretenția

ei doar prin ocolirea procedurii prevăzute de legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001 cu modificările și completările date de Legea nr. 247/2005.

Atât Convenția, și

cât și Curtea Europeană, lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Or, în această

materie, statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr.

247/2005.

Exigențele coerenței

și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa, în ceea ce

privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod

abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii.

Din acest motiv,

instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a admis cererea

reclamantei întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de art. 480

C. civ., acestea neputând fi aplicabile în speță în încercarea acesteia de a

obține în mod direct despăgubiri de la apelantul Municipiul București prin

Primarul General, sub forma unui cuantum deja stabilit.

Deși reclamanta a

arătat că decizia emisă de unitatea deținătoare nu poate fi pusă în executare,

nu a susținut o culpă a acesteia în prezenta cauză, pretențiile solicitate de

către reclamantă nefiind echivalentul daunelor produse de imposibilitatea

punerii în executare. Cu alte cuvinte, obiectul material al pretențiilor

reclamantei nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de

folosință până la momentul sesizării instanței, ci acest obiect al pretențiilor

este reprezentat de contravaloarea imobilului pentru care i s-a recunoscut

calitatea de persoană îndreptățită. În cazul de față, reclamanta a înțeles să

acceadă exclusiv la calea dreptului comun invocând dispozițiile art. 480 și

art. 481 C. civ.

Așa cum rezultă din

aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea

nr. 247/2005, persoana îndreptățită care beneficiază de reparație în natură, în

urma soluționării notificării pe calea administrativă, urmează să pună în

executare această dispoziție care reprezintă titlu de proprietate pentru

persoana în beneficiul căreia a fost emisă. În cazul în care aceasta a fost

emisă contrar dispozițiilor legale, motiv care impietează și punerii în

executare, persoana îndreptățită are posibilitatea de a ataca acest act

jurisdicțional emis de unitatea deținătoare în condițiile actului normativ

incident.

În cazul în care

restituirea în natură nu este posibilă, concluzie la care urmează să ajungă

unitatea deținătoare în urma soluționării notificării, persoana îndreptățită

are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 7

alin. (1

1

) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit Legii nr.

10/2001 și Legii nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a

scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție

cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală

stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul

de despăgubiri.

Așa cum rezultă fără

echivoc din prevederile aceluiași articol, menționate la alin. (6) și alin.

(7), Curtea reține că stabilirea cuantumului despăgubirilor, se face de către

evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe

baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se

impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea

pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor

autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Procedura

administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în

echivalent, situație în care, ulterior finalizării procedurii administrative,

derulate în fața entității deținătoare, respectiv stabilirii pe cale

judecătorească a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

echivalent, întreaga documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei

Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea

întocmirii raportului de evaluare. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței, doar după ce au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Or, reclamanta este

beneficiara unei dispoziții emise în anul 2007, ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005 și, prin urmare, despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit se

stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la

propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării. Reclamanta a

solicitat însă, în mod direct, acordarea acestor despăgubiri de către instanța

civilă într-un cuantum stabilit pe cale judiciară prin efectuarea unui raport

de expertiză de către un expert judiciar desemnat de instanță.

Instanța de apel a

arătat că nu poate ignora o procedură legal reglementată, prin intermediul

căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri, și nici statuările

Înaltei Curți de Casație și Justiție. Calea acțiunii directe împotriva statului

sau entității învestite cu soluționarea notificării, prin care se pretinde

obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești ignoră o jurisprudență

stabilită (și previzibilă) și o procedură legal reglementată chiar în acest

scop. S-ar ajunge, altfel, la suprimarea unei proceduri judiciare stabilită de

legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ. Câtă vreme prin

dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor

bănești, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 C.

civ., să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie

în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze

litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente.

Or, punând alte

măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speță, despăgubiri

bănești) judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă.

Nici

nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce ar putea fi invocată, nu justifică

suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica

pretențiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe

cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor

dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei

previziuni și prospecțiuni bugetare.

De altfel, singura

consecință ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia

Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătorești, a căror eficiență cu atât

mai puțin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obține partea nu

ar avea nicio garanție de executare, în condițiile în care sunt în afara

mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, în afara bugetului de

stat proiectat).

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage

obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional,

iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor

reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că

aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

O acțiune directă

îndreptată împotriva statului, indiferent de autoritatea care îl reprezintă, și

în care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele

prevăzute de lege, nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, întrucât Convenția europeană nu garantează

dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează

nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.

Admițându-se

posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac

obiect de reglementare în legea specială, ar fi (pe lângă nesocotirea

raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie -

între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată

de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții

diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.

Constatând incidența

în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile

nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, care obligă

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent să parcurgă

procedura specială, instanța de apel a apreciat că, în situații de felul celei

în care se regăsește și reclamanta, se aplică cu prioritate norma specială,

fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii specialia generalibus derogant

- norma generală, în speță, dreptul comun, nefiind posibilă decât recurgerea la

o anumită cale reglementată de legea specială, adoptată de stat în această materie.

Făcând trimitere și

la conținutul deciziei în interesul legii nr. 27/2011, pronunțată de instanța

supremă, ale cărei dispoziții le-a apreciat ca incidente în cauză, și a cărei

aplicare este obligatorie, față de dispozițiile imperative instituite prin art.

330

7

C. proc. civ., instanța de apel a apreciat asupra caracterului

întemeiat al apelului declarat de Municipiul București, prin Primar General, pe

care l-a admis.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs reclamanta S.S. și pârâtul (chemat și în garanție)

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

declarat de reclamanta S.S., s-a solicitat, în principal, casarea deciziei

recurate și menținerea hotărârii de primă instanță, în urma rejudecării, iar,

în subsidiar, modificarea deciziei atacate și menținerea sentinței

tribunalului.

În motivarea

recursului declarat, au fost formulate următoarele critici:

- decizia atacată

trebuie casată, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 1 coroborat cu prevederile art. 27 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ., potrivit cu care, constituie motiv de recuzare a magistralului

care ia parte la soluționarea cauzei situația în care mandatarul uneia dintre

părți este soț cu judecătorul pricinii.

Recurenta consideră că

aceste dispoziții legale sunt aplicabile speței pendinte, dat fiind faptul că

mandatarul apelantului-chemat în garanție Municipiul București, prin Primarul

General, în persoana consilierului juridic I.M., este soțul judecătoarei I.M.,

magistrat care a luat parte la deliberare și la pronunțarea hotărârii de apel

atacate.

- în mod greșit

instanța de apel a făcut aplicare în cauză deciziilor în interesul legii nr.

33/2008 și 27/2011, fără a ține seama de împrejurarea că acțiunea introductivă

a fost promovată înainte de edictarea celor două decizii.

Recurenta susține că,

oricât de corecte și întemeiate juridic ar fi cele două decizii, invocate de

către instanța de apel în sprijinul modificării în parte a sentinței,

soluționarea cauzei nu putea avea loc prin raportarea la acestea atâta vreme

cât acțiunea introductivă, întemeiată pe dispozițiile tratatelor internaționale

la care România este parte, și pe dreptul comun, a fost anterioară pronunțării

celor două decizii.

- instanța de apel a

greșit atunci când a considerat că reclamanta este în situația de a primi

despăgubiri pentru imobilul revendicat, în condițiile Legii nr. 247/2005, de la

A.N.R.P. și nu de la Primăria Municipiului București prin Primarul General.

Stabilind aceasta,

instanța de apel a omis în mod culpabil, a avea în vedere că Municipiul

București, prin Primarul General, era singura autoritate învestită de legea

specială să emită decizia motivată de despăgubire, în condițiile Legii nr.

247/2005. Recurenta susține că nu avea, nici la momentul 2007, și nici la

momentul 2013, nicio calitate de a obliga Autoritatea pentru Restituirea

Proprietăților să o despăgubească pentru imobilul care a fost vândut, prin

împuterniciți, chiar de către Primăria Municipiul București, în temeiul Legii

nr. 112/1995 ori al Legii nr. 550/2002.

- instanța de apel a

greșit fundamental atunci când a reținut că reclamanta nu a susținut o culpă a

unității deținătoare, deoarece reclamanții din prezenta cauză, începută încă

din anul 2007, au învestit instanțele judecătorești cu acțiunea în revendicare

în care Municipiul București, prin Primarul General, a dobândit calitatea de

chemat în garanție în urma introducerii sale în cauză de către pârâții care

cumpăraseră în mod fracționat părți din imobilul revendicat. Or, din moment ce

Municipiul București prin Primarul General a vândut, și a încasat banii de la

cumpărătorii, de mai multă sau mai puțină bună-credință, ori a fost de acord cu

vânzarea spațiului comercial aflat la parterul imobilului, este juridic, normal

și moral ca tot Municipiul București prin Primarul General, în cazul în care

restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, să plătească

despăgubiri întemeiate pe dispozițiile tratatelor internaționale la care

România este parte și pe dreptul comun.

În tot răstimpul, de

la introducerea acțiunii (anul 2007) și până la pronunțarea soluției de către

instanța de fond (anul 2012), Municipiul București prin Primarul General, avea

facultatea de a revoca decizia motivată de restituire în natură a imobilului și

de emitere a deciziei motivate de acordare de despăgubiri în condițiile Legii

nr. 247/2005. Așa cum just a reținut instanța de fond, pentru această

complicată situație, este corect să plătească despăgubirile (măsurile

reparatorii) cuprinse în raportul de expertiză omologat, doar Municipiul

București prin Primarul General.

Recurenta a mai

precizat că în toate demersurile întreprinse de după 1989, nu au fost

interesați decât de recuperarea imobilului construcție și teren ori de

acordarea de despăgubiri pentru acestea, iar încă din anul 2004 chematul în

garanție Municipiul București, prin Primarul General, cunoștea sau trebuia să

cunoască situația că întreg imobilul-construcție notificat era înstrăinat prin

acte juridice încheiate până la momentul edictării Dispoziției nr. 6533/2007.

declarat de pârâtul (chemat și în garanție) Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a

fost criticată pentru nelegalitate hotărârea atacată în considerarea următoarelor

argumente:

În mod eronat a

respins instanța apelul pe care l-a declarat împotriva hotărârii de primă

instanță, ca fiind lipsit de interes, sub motivul că nici o dispoziție a

sentinței apelate nu i-ar fi fost defavorabilă.

Or, prin motivele de

apel, instituția apelantă a reiterat excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, atât cu referire

la capătul de cerere privitor la revendicarea imobilului în litigiu, cât și cu

referire la capătul de cerere vizând acordarea de despăgubiri.

De asemenea, a

criticat încălcarea de către prima instanță a principiului disponibilității

prin aceea că, deși Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive prin notele de ședința depuse

la dosarul cauzei la termenul din data de 26 mai 2008, tribunalul nu s-a

pronunțat pe această excepție, cu toate că în considerentele hotărârii se face

mențiunea că această instituție a depus note ședința și a invocat excepția.

Dreptul părților de a

determina limitele procesului este, în principiu, neîngrădit, iar instanța este

obligată să se pronunțe cu privire la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare

în judecata.

În aplicarea acestui

principiu, instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor cu care a

fost învestită, iar în situația în care, din eroare, cum este cazul de față, nu

s-a pronunțat asupra unor lucruri care s-au cerut - minus petita - hotărârea

este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Cum instanța de fond

nu s-a pronunțat asupra excepției mai sus arătate, iar întrucât instanța de

apel a fost învestită cu soluționarea acestei excepții, respectiv excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, și având în vedere ca aceasta nu s-a pronunțat pe excepție, instanța a

încălcat principiul disponibilității.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001 și Legea

nr. 213/1998, recurentul solicitând judecarea cauzei și în conformitate cu

prevederile art. 242 alin. (2) din C. proc. civ.

Intimații nu au

formulat întâmpinare, iar în recurs au fost administrate probe noi, din

dispoziția instanței, exclusiv sub aspectul verificării introducerii în termen

a recursului declarat de reclamanta S.S., probe ce au constat în verificarea

datei de depunere la Oficiul poștal a recomandatei prin care au fost expediate

motivele de recurs ale acestei părți.

Consiliul local

sector 2 a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat menținerea

soluțiilor adoptate în cauză.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele:

recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte precizează că nu va

supune analizei sale cea dintâi critică de recurs formulată, întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., vizând cazul de încălcare a

prevederilor art. 27 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată fiind pretinsa

legătură soț-soție între unul din judecătorii ce a pronunțat hotărârea de apel

atacată și reprezentantul apelantului-chemat în garanție Municipiul București,

partea recurentă declarând în ședința publică din 20 noiembrie 2013, prin

avocatul său, că renunță la susținerea acesteia, deoarece nu a fost corect

informată la data declarării recursului.

Cea de-a doua critică

a acestui recurs, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate față de

soluționarea cauzei prin aplicarea retroactivă a deciziilor de recurs în

interesul legii nr. 33/2008 și nr. 27/2011 ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ambele fiind edictate ulterior promovării cererii principale, care

datează din anul 2007.

Critica formulată

este nefondată, în primul rând întrucât, în acord cu dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. "dezlegarea dată problemelor de drept judecate

este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al

României, partea I".

Caracterul

obligatoriu pentru instanțe al deciziilor date în soluționarea recursului în

interesul legii semnifică necesitatea aplicării lor începând cu momentul limită

prevăzut de lege - cel al publicării acestora în M. Of., Partea I - și

independent de orice alte date ori momente ale istoricului litigiului, cum ar

fi acelea ale introducerii acțiunii, soluționării cauzei în primă instanță ori

în apel.

Rațiunea acestei

reglementări se regăsește chiar în rațiunea creării acestui instrument

procesual, care a fost aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a

legii de către toate instanțele judecătorești, din nevoia de siguranță,

stabilitate și previzibilitate juridică, elemente esențiale în absența cărora

dreptul la un proces echitabil rămâne unul iluzoriu.

Întrucât dreptul la

un proces echitabil este inexistent în absența acestor componente, nevoia de

siguranță, stabilitate și previzibilitate juridică este una continuă, manifestându-se

ori fiind imperios de asigurat inclusiv în privința proceselor începute și

aflate în curs de soluționare la data pronunțării și publicării în M. Of. a

deciziilor date în soluționarea recursului în interesul legii chiar în scopul

unificării practicii instanțelor.

A sustrage

aplicabilității obligatorii a deciziei de recurs în interesul legii toate

litigiile, din materia în care aceasta a fost pronunțată, începute și

nefinalizate la data publicării sale în M. Of. - după cum, fără nici un temei

legal, a pretins recurenta-reclamantă atunci când a susținut că acestea sunt

aplicabile doar acțiunilor introduse ulterior publicării în M. Of. - înseamnă a

slăbi și zădărnici rolul și funcția acestui mecanism juridic prin menținerea

divergențelor pe un segment semnificativ al jurisprudenței, cu consecințe

nefavorabile directe asupra principiului securității juridice.

În al doilea rând,

critica formulată este nefondată întrucât, contrar celor susținute de

recurenta-reclamantă, soluția instanței de apel nu a fost adoptată ca urmare a

aplicării directe în cauză a celor două decizii de recurs în interesul legii,

datele diferite ale litigiului pendinte, față de acelea ale litigiilor în

unificarea soluțiilor cărora au fost pronunțate Deciziile nr. 33/2008 și nr. 27/2011,

nepermițând o rezolvare a dosarului exclusiv în temeiul soluțiilor conținute de

cele două decizii ale instanței supreme.

Constatând doar

similaritatea problemelor de drept și incidența acelorași reguli de principiu

ce au fost utilizate de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea

menționatelor decizii, instanța de apel a specificat în considerentele

hotărârii sale că "urmează a avea în vedere raționamentele dezvoltate de

instanța supremă" în deciziile în interesul legii nr. 27/2011 și nr. 33/2008.

Prin urmare, nu

soluțiile acestor decizii - pentru a se putea critica o aplicare directă în

cauză a Deciziilor nr. 27/2011 și nr. 33/2008 - ci doar regulile de drept

cărora ele au făcut aplicare (așadar considerentele) au constituit sursa de

inspirație a instanței de apel.

Sub acest aspect,

instanța de recurs reține că regula de drept "specialia generalibus

derogant", ce a stat la baza argumentării soluției adoptate prin decizia

criticată, nu este una proprie a deciziei nr. 33/2008, aceasta fiind doar

amintită de instanța supremă și impusă prin forța obligatorie a deciziei de

recurs în interesul legii acelora dintre instanțe care, pentru varii motive,

erau dispuse să o încalce.

Nefondată este și

critica prin care recurenta a invocat greșita reținere de către instanța de

apel a faptului că doar ANRP este autoritatea prevăzută de lege, ce poate

acorda despăgubiri pentru imobilul revendicat, în condițiile Legii nr.

247/2005, omițând a avea în vedere că Municipiul București prin primarul

general - autoritate care nu a fost chemată în judecată de reclamantă, dar care

a fost obligată față de aceasta prin hotărârea primei instanțe - era singura

autoritate învestită de legea specială să emită decizia motivată de cordare a

despăgubirilor în condițiile Legii nr. 247/2005.

Critica este

nefondată întrucât cele reținute în hotărârea sa de instanța de apel sunt în

deplin acord cu prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 sub

aspectul mecanismului de dezdăunare, a procedurilor de urmat și a competențelor

autorităților implicate în acest mecanism, ce este aplicabil și îi vizează

exclusiv pe acei beneficiari ai Legii nr. 10/2001 față de care nu s-a putut

adopta ori da eficiență (în sensul de asigurare efectivă) măsurii reparatorii a

restituirii în natură ori prin alte bunuri și servicii oferite de unitatea

deținătoare, persoane care se află, așadar, în posesia unor dispoziții/decizii

motivate ori hotărâri judecătorești conținând propunerea de acordare de măsuri

reparatorii prin echivalent. Astfel, instanța de apel menționează corect în

considerentele hotărârii sale că "unitatea deținătoare emite

decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar

Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se

emite și titlul de despăgubiri" ori că "despăgubirile ce i s-ar fi

cuvenit (reclamantei) se stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea

notificării".

Pretinsa omitere de

către instanța de apel a rolului Municipiului București, ca unitate

deținătoare, semnalată de către recurentă, ar fi putut fi relevantă în

contextul în care acțiunea promovată de aceasta ar fi fost una întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Or, după cum corect a

remarcat instanța de apel, acțiunea reclamantei nici nu a fost îndreptată

direct împotriva Municipiului București (care nu a avut calitatea de parte în

raportul de drept procesual al cererii principale) și nici nu a urmărit

recunoașterea, în contradictoriu cu această entitate juridică, a dreptului de a

fi despăgubită în condițiile Legii nr. 247/2005 ori obligarea sa la emiterea

deciziei motivate, conținând propunerea de acordare a despăgubirilor în

condițiile Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

Dimpotrivă, fiind

beneficiară unor dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de Municipiul

București, de restituire în natură a imobilului din București și de acordare de

măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul din imobil, vândut în baza

Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996, și invocând

imposibilitatea de a pune în executare măsura restituirii în natură (ca urmare

a încheierii, ulterior apariției Legii nr. 10/2001, și a altor acte juridice de

înstrăinare de părți din restul construcției), reclamanta a introdus o acțiune

în revendicare și, în subsidiar, în obligare a Statului român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri la valoarea de piață a

imobilului-construcție, de la adresa menționată, acțiune ce a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe dispozițiile "tratatelor

internaționale la care România este parte".

Față de acest cadru

procesual dat chiar de reclamantă acțiunii sale, s-a reținut în mod corect de

către instanța de apel că reclamanta, care nu a contestat în termenul legal

dispozițiile emise de unitatea deținătoare în soluționarea notificării sale, ce

au devenit astfel definitive, nu face decât să tindă la recunoașterea unui

drept, acela de a fi despăgubită pentru imobilul preluat abuziv de stat, prin

ocolirea procedurii prevăzută de legislația specială în materie, Legea nr.

10/2001 și nr. 247/2005.

Mai mult decât atât,

reclamanta tinde la obținerea unui drept - acela de a fi despăgubită valoric în

raport de prețul de piață al imobilului preluat abuziv de stat - în alte

condiții decât cele stabilite de aceeași legislație specială, respectiv în

contextul în care es