ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5730/2013

Asupra cauzei civile de iată, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 40269/3/2008 la data de 27 octombrie 2008, reclamanții D.V. și D.C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P., SC F. SA, Municipiul București prin Primar și R.M., solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la restituirea valorii de piață (600.000 lei, echivalentul a 150,000 euro) a imobilului situat în București, pe care l-au achiziționat prin contractul de vânzare cumpărare din 03 martie 1997, obligarea pârâților SC F. SA și Municipiul București prin Primar la plata contravalorii îmbunătățirilor pe care le-au adus imobilului (20.000 lei, echivalentul a 200.000.000 lei) în calitate de proprietari, anterior și ulterior încheierii actului de vânzare cumpărare, stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului în contradictoriu cu proprietarul R.M.

până la momentul la care vor fi despăgubiți de primii trei pârâți. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au achiziționat imobilul de mai sus îndeplinind condițiile cerute de Legea nr. 112/1995, la acel moment apreciindu-se că statui a preluat bunul cu titlu, prin Decretul nr. 92/1950. La nivelul anului 2006, reclamanții au fost acționați în judecată de către R.M., parte care a solicitat instanței lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului în litigiu, apelând în acest sens la compararea de titluri, iar Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea acestui pârât. În acea cauză, reclamanții au fost privați de calea de atac a apelului, fiind practic victimele unei discriminări; în momentul de față, se află în situația de a fi lipsiți de orice proprietate.

Reclamanții au mai solicitat restituirea sumelor învestite pe lucrările de întreținere și de îmbunătățire, care vor fi evaluate pe baza unei expertize tehnice construcții. Prin sentința civilă nr. 1274 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului 3 de cerere, a admis, în parte, acțiunea precizată, a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanți a sumei de 895.327 lei, reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 2, a respins capătul 2 de cerere, ca neîntemeiat, a obligat pârâtul M.F.P. la plata sumei de 8.700 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că în privința capătului 3 de cerere, ce are ca obiect stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului, formulat în contradictoriu cu pârâtul R.M., reclamanții au renunțat la judecată, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 246 C. proc.

civ. Referitor la primul capăt de cerere - obligarea pârâtului M.F.P. la plata valorii de piață a imobilului, tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 1997 s-a dobândit de către reclamanți, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra corpului B din București, compus din marchiză, cameră, cameră, bucătărie, cămară, wc, magazie. Expertul a procedat la identificarea lucrărilor de îmbunătățiri la imobilul în cauză, conform raportului de expertiză întocmit, reținând că, în realitate, s-a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului cum a rezultat acesta în urma îmbunătățirilor realizate de reclamanți în calitate de chiriași, în perioada 1994 - 1996, anterior vânzării.

Prin sentința civilă nr. 1825 din 09 martie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 2034/300/2007, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâții D.C. și D.V. și au fost obligați cei din urma să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București. Tribunalul a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți la plata valorii construcției cu includerea îmbunătățirilor identificate de expert, precum și la valoarea terenului de sub construcție - în cuantum total de 895.325 lei, deoarece valoarea de circulație reprezintă valoarea de piață a imobilului, identificată ia momentul efectuării expertizei.

Față de împrejurarea că pârâtul M.F.P. urmează a fi obligat la plata valorii de circulație a imobilului ce include și valoarea îmbunătățirilor, cel de-al doilea capăt de cerere a fost respins, deoarece prin a obliga și la plata îmbunătățirilor s-ar realiza în patrimoniul reclamanților o îmbogățire fără just temei. Instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 50 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie să-și găsească aplicabilitatea nu doar în situația în care contractele de vânzare cumpărare au fost anulate de către instanța de judecată, dar și în situația în care au fost admise acțiuni în revendicare, iar cumpărătorii au pierdut posesia imobilelor și proprietatea prin admiterea acestor acțiuni, prin comparare de titluri.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanți a sumei de 8.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și de expert. Împotriva acestei sentințe, M.F.P. a declarat apel, înțelegând, în primul rând, să invoce excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Astfel, a arătat că, potrivit principiului relativității, contractul produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea actului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Pe de alta parte, în conformitate cu dispozițiile art. 1337, 1341 și următoarele C. civ. trebuie să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.

În al doilea rând, apelantul a susținut că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar actul de vânzare cumpărare să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în prezenta cauză nu este îndeplinită nicio condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001. De vreme ee reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București nu se poate justifica obligarea M.F.P.

la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește obligarea apelantului la plata sumei de 895.327 iei, reprezentând prețul de piață al imobilului în care au fost incluse și contravaloarea îmbunătățirilor aduse acestuia, s-a solicitat să se observe că instanța de fond a dispus această obligație de plată în sarcina M.F.P. în mod neiegal și netemeinic. În speță, persoana îndreptățită, conform dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, este pârâtul R.M., cel care a dobândit imobilul în cadrul acțiunii în revendicare. Apelantul a mai arătat, referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în suma de 8.700 iei, că nu îi aparține vreo culpă procesuală, chiar dacă va fi obligat la plata prețului actualizat, deoarece parte în contractul de vânzare cumpărare din 03 martie 1997 a fost Primări a Municipului București; în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G.

nr. 184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. De asemenea, M.F.P. nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Intimații reclamanți D.V. și D.C. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului. Prin Decizia civilă nr. 529 din 23 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul M.F.P. și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care, în speță, este Municipiul București.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au însă o situație specială, ele neeonstituind pentru unitatea deținătoare, în speță SC F. SA, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art, 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari tară reprezentare ai vânzătorului rezulta și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția M.F.P.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s~a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face, în ambele cazuri, de către M.F.P.

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Dispozițiile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, reprezintă dispoziții speciale de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune, în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic civil, fie a principiului repunerii în situația anterioară în cazul constatării nulității/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi vechilor proprietari. Prin urmare, s-a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este M.F.P.

Curtea a apreciat, de asemenea, că aceste texte de lege sunt incidente și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci, numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. în acest scop, normele juridice în discuție nu fac referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desființarea" lor, concept juridic care include orice situație care le lipsește de efecte juridice, concluzie stabilită potrivit rezultatuiui metodelor de interpretare gramaticală, dar și sistematică a acestor dispoziții legale. În cauză, reclamanții se află în ipoteza dată de existența sentinței civile nr. 1825 din 09 martie 2007 pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1877 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă.

În concluzie, este îndeplinită și cerința din art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată. Curtea a mai reținut că existența relei-credințe la momentul încheierii actului - 03 martie 1997 - nu reprezintă un argument incident evaluării presupuse de art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, în condițiile în care apelantul nu a indicat vreo cauză de neconformitate a contractului de vânzare-cumpărare cu legea, căreia să-i fi substituit acest argument.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate, Curtea a arătat că analiza art. 48 din Legea nr. 10/2001 impune, ca premisă a aplicării sale, neincluderea în obiectul material derivat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a îmbunătățirilor utile și necesare efectuate în privința imobilului; articolul în cauză se va aplica doar în situația în care părțile contractante nu au evaluat în convenția încheiată în baza Legii nr. 112/1995 prețul imobilului și în funcție de aceste cheltuieli (efectuate înainte de realizarea convenției) sau în cazul în care ele au fost efectuate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Curtea a reținut și caracterul neîntemeiat al criticilor referitoare la cheltuielile de judecată, față de considerentele expuse anterior, care configurează acțiunea prezentă drept o acțiune în evicțiune (în acest caz) specială, reglementată de norme speciale și nu de dreptul comun al C. civ.

și care atribuie calitate procesuală pasivă pârâtului apelant. Întrucât cererea de chemare în judecată împotriva sa a fost admisă, pârâtul se află în culpă procesuală față de reclamanți, fiind necesar ca, în temeiul art. 274 C. proc. civ., să le plătească acestora cheltuielile de judecată efectuate. Împotriva acestei decizii a formulat recurs M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București. Prin Decizia nr. 6668 din 01 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții - cumpărători ai unui apartament în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin Decizia civilă nr. 1877/2007 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, fiind obligați să lase imobilul în deplină proprietate și posesie fostului proprietar R.M.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut cu putere de lucru judecat că titlul fostului proprietar este preferabil și mai bine caracterizat în raport de titlul invocat de D.V. și D.C. și că imobilul a fost preluat de stat abuziv prin Decretul nr. 92/1950. Despre preluarea imobilului în temeiul acestui decret există mențiunea și pe verso-ul cererii formulate de D.V. de cumpărare a apartamentului în care locuia în calitate de chiriaș. Atunci când cumpărătorul este evins prin fapta unui terț, ca în speță, obligația de garanție a vânzătorului există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi avut loc o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

În cauză a avut loc o tulburare de drept prin admiterea acțiunii pârâtului din cauză R.M. și obligarea reclamanților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. Cea de-a doua condiție a fost și ea îndeplinită, deoarece printr-o cauză anterioară vânzării se înțelege nu atât existența efectivă anterior vânzării a unui drept în favoarea unui terț, cât a unui fapt juridic anterior vânzării, care să ducă la dobândirea unui drept concurent celui al cumpărătorului, chiar dacă acest drept concurent se naște efectiv ulterior vânzării. Cât privește cerința referitoare Ia necunoașterea de către cumpărător a cauzei evicțiunii, era știut de către chiriași modul de preluare a imobilului de către stat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; prin Decizia civilă nr. 1877/2007 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, aceștia au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și posesie fostului proprietar.

Așa fiind, cumpărătorii au avut cunoștință de pericolul evicțiunii, fiind de rea credință la data vânzării. în consecință, au dreptul doar Ia o despăgubire limitată la prețul plătit potrivit dispozițiilor art. 1340 C. civ., nu și Ia despăgubiri extinse prevăzute de art. 1344 C. civ., la care ar fi fost îndreptățiți dacă nu ar fi cunoscut cauza evicțiunii. De altfel, prin obligarea pârâtului M.F.P. la plata sumei de 895.327 Iei, reprezentând prețul de piață al imobilului, în care au fost incluse și valoarea îmbunătățirilor, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1344 C. civ., acesta fiind motivul ce determină casarea deciziei atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că instanța de apel nu a avut în vedere că normele legale sunt diferite și se exclud reciproc, pentru că, în timp ce art. 50 din Legea nr. 10/2001 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 , dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Curtea de Apel București, secția a llI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 40269/3/2008, prin Decizia civilă nr. 91/ A din 01 aprilie 2013 a admis apelul formulat de apelantul - pârât M.F.P.

prin D.G.F.P. a Municipiului București, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1274 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanți, a obligat. M.F.P. la plata sumei de 1.034,34 lei către reclamanți (prețul plătit de aceștia la cumpărarea apartamentului - imobil casă și teren - situat în București, sector 2, la 31 martie 2007, și anume 10.343.315 lei conform filei 86 expertiză dosar fond), a menținut celelalte dispozițiile ale sentinței apelate. Rejudecând cauza după casare conform îndrumărilor și problemelor de drept dezlegate de instanța de control judiciar, Curtea a reținut că în speță cumpărarea imobilului nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ca să fie incidente prevederile aii.

50 din Legea nr. 10/2001 și că s-a constatat de către instanța de control judiciar reaua credință a cumpărătorilor. Or, în această situație nu se putea plăti prețul de piață, ci prețul Ia care imobilul a fost cumpărat la acea dată. În privința îmbunătățirilor, instanța de apel a considerat că în mod greșit se pune problema separării lor de prețul imobilului achiziționat atunci, întrucât, când l-au cumpărat reclamanții, îmbunătățirile erau deja efectuate și bunul le-a fost vândut acestora inclusiv cu valoarea îmbunătățirilor care a fost inclusă în preț. Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanții D.V., D.C. și pârâtul M.F.P.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că instanța de apel a considerat că reaua lor credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se înscrie în categoria problemelor de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., a pronunțat o soluție în consecință, fără a intra în analiza fondului. În aceste condiții, decizia este netemeinică și nelegală, întrucât buna sau reaua credință a unei părți Ia încheierea unui contract este o problema de fapt, iar nu una de drept. Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze și, eventual, să administreze probatorii suplimentare pe aspectul bunei sau relei credințe, Aceste probe nu ar fi putut fi solicitate de reclamanți, iar, în lipsa reprezentanților M.F.P., probatoriul ar fi trebuit încuviințat din oficiu.

De altfel, Înalta Curte nu ar fi putut să tranșeze, cu autoritate de lucru judecat, o situație de fapt, deoarece ar fi încălcat dispozițiile art. 314 C. proc. civ., care prevăd că se poate dispune asupra fondului „numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite". În realitate, instanța de recurs a decis că problema de drept incidență este reprezentată de diferențierea dintre aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 alin. (2) raportat la art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, cu consecința acordării prețului de piață al imobilului sau, dimpotrivă, a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din același act normativ, cu consecința plății unui preț actualizat". În cauză, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 1825 din 09 martie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București și cum corect a fost reținut de instanța fondului, obiectul acțiunii a fost revendicare prin comparare de titluri.

În motivarea admiterii acțiunii, acea instanță a considerat că titlul reclamantului R.M. este mai bine caracterizat decât cel ai pârâților D., deoarece este mai vechi, este transcris și provine de la adevăratul proprietar; nu a făcut obiectul acțiunii constatarea bunei credințe a părților sau a nulității contractului de vânzare cumpărare.

În acest context, este inacceptabilă lărgirea cadrului procesual inițial din cadrul acțiunii în revendicare prin includerea unor raționamente care țin de valabilitatea contractului și de buna sau reaua credință a cocontractanților, în condițiile în care, expres, instanța a arătat că „buna credință invocată de părți este lipsită de relevanță într-o acțiune în revendicare". Dacă instanța ar fi constatat frauda legii la încălcarea contractului ar fi făcut această precizare, așa încât nu se poate invoca, drept mijloc de apărare, în acest litigiu, presupusa culpă a reprezentanților statului și faptul că buna credință a reclamanților nu a fost stabilită într-un proces separat.

Un raționament care atrage o presupusă culpă generală în sarcina cumpărătorilor pe Legea nr. 112/1995, și anume aceea că aceștia ar fi trebuit să știe că situația juridică a imobilului este neclară și că trebuia să se abțină de la cumpărare, conduce la concluzia inaplicabili tații prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece toate imobilele supuse Legii nr. 112/1995 se aflau în situația de imobile preluate de stat. Or, la data cumpărării imobilului nu exista niciun proces pe roiul instanțelor și nicio cerere de restituire a acestuia, fapt atestat și de referatele direcțiilor de specialitate, referate făcute cu ocazia cererii de cumpărare a imobilului; titlul statului a fost desființat abia în 2007. Ca atare, prevederile art. 50 alin. (2), precum și cele ale art. 50 1 din Legea nr, 10/2001 au fost corect reținute și aplicate de tribunal.

Recurenții reclamanți au susținut și incorecta aplicare de către instanța de apei a dispozițiilor legale reținute a fi incidente în cauză. Or, pornind de la ipoteza în care instanța ar fi constatat că reclamanți sunt de rea credința la cumpărarea imobilului, ar fi trebuit să se facă aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și să se acorde prețul actualizat al imobilului, nu prețul de la data achiziției, neactualizat în niciun fel. Temeiul de drept al acțiunii reclamanților este reprezentat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar analiza efectuată de instanță se referă în exclusivitate la dispozițiile de drept comun privind evicțiunea - art. 1344 și urm. C. civ. De aici și soluția - cel puțin ciudată - de acordare a sumei de 1.034,34 lei, reprezentând prețul imobilului din București, sector 2. În recursul declarat, pârâtul M.F.P.

a arătat, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că în mod greșit instanța de apel a obligat acest pârât la plata sumei reprezentând prețul plătit conform contractului de vânzare cumpărare din 03 martie 1997 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București fără a avea în vedere că reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată numai prețul de piață al imobilului, cerere respinsă în mod corect, iar nu prețui reactualizat achitat conform contractului de vânzare cumpărare mai sus menționat. În acest context, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, deși era ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu dacă nu a fost sesizată în acest scop de partea interesată.

În ai doilea rând, pârâtul a susținut că în mod eronat s-a stabilit calitatea procesuală a M.F.P. în cauză, dat fiind că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București este terț fața de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Municipiul București), nicidecum M.F.P. Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință judecătorească și M.F.P. De asemenea, în mod greșit instanța de apel a dispus obligația de plata a prețului actualizat în sarcina instituției pârâte având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Deposedarea reclamanților de imobil în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plata a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.700 lei în sarcina sa, solicitând să se aibă în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. A arătat că, în cauză, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real efectuate, în limita unui cuantum rezonabil. Or, suma stabilită de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată este exagerată în raport de munca prestată de avocat - fiind o cauză fără o complexitate majoră, care nu a necesitat administrarea unor probe complexe, părțile depunând la termen toate actele de care au înțeles să se folosească în soluționarea litigiului. De altfel, M.F.P. nici nu are obligația de a plăti cheltuielile de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București prin mandatar SC F. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997; în plus, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G.

nr. 184/2002, ministerul nici nu ar putea ti obligat pe fondul cauzei. Pârâtul nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea ia plata cheltuielilor de judecată. Examinând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt fondate pentru următoarele considerente: 1. În privința recursului exercitat de reclamanți, Înalta Curte constată că recurenții în cauză invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că prin hotărârea de casare nu se putea da o dezlegare în drept a unei situații de fapt - constatarea relei-credințe a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpăîare în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage o soluție pronunțată (ară a se intra în cercetarea fondului dedus judecății.

De asemenea, reclamanții susțin că instanța de control judiciar nu putea încălca prevederile art. 314 C. proc. civ., întrucât nu se dispune asupra fondului decât în situația în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite, în scopul aplicării corecte a legii. Înalta Curte observă că, prin Decizia nr. 6668 din 01 noiembrie 2012, instanța a reținut că reclamanții de față au fost evinși prin Decizia civilă nr. 1877/2007 a Tribunalului București, că imobilul a fost preluat de stat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 și că, în calitate de cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenții au avut cunoștință de pericolul evicțiunii, fiind de rea-credință Ia data vânzării - cumpărării; prin urmare, ei au doar dreptul la o despăgubire limitată la prețul plătit potrivit dispozițiilor art. 1340 C. civ., nu și la despăgubiri extinse prevăzute de art. 1344 C. civ., la care ar fi fost îndreptățiți dacă nu ar fi cunoscut cauza evicțiunii.

Totodată, aceeași instanță a considerat că în apel nu s-au avut în vedere cele două situații reglementate de Legea nr. 10/2001 prin art. 50, respectiv art. 50 1 . Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Față de aceste dispoziții legale, singura îngrădire adusă atribuțiilor judecătorilor de fond derivă din obligativitatea punctelor de drept soluționate prin decizia de casare.

În cauză, de vreme ce instanța de recurs a considerat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, aspect reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1817/2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și că reclamanții pot beneficia de despăgubiri pentru prețui plătit conform art. 1340 C. civ., instanța de apel, chiar în iipsa administrării altor probe (care, de altfel, nici nu ar fi fost necesare în raport de înscrisurile din dosar) putea să considere că probiema re! ei-credințe a cumpărătorilor a fost astfel dezlegată în aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Într-adevăr, cu privire la probleme de fapt instanța de trimitere își păstrează dreptul de apreciere, obligatorii fiind numai indicațiile date asupra problemelor de drept dezlegate.

Chiar dacă instanța de recurs ar fi făcut stabiliri de fapt, acestea nu erau obligatorii pentru instanța de trimitere, ele neavând decât o valoare indicativă. Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele deciziei din apel, Curtea a reținut și că dobândirea imobilului de către reclamanți „nu s-a tăcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ca să fie incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar nu numai faptul că reclamanții au fost de rea-credintă la dobândirea imobilului. În acest context, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere fiind obligată să respecte hotărârea instanței de recurs, indiferent dacă aceasta este sau nu legală.

În plus, în această fază procesuală nu se legitimează controlul asupra primei decizii de casare, chiar dacă se susține de către recurenții reclamanți că Înalta Curte nu ar fi putut să tranșeze, cu autoritate de lucru judecat, o situație de fapt, pentru că ar fi încălcat dispozițiile art, 314 C. proc. civ. De altfel, conform criticilor din recursul reclamanților, instanța de control judiciar a imputat instanței inferioare nerezoivarea unei probleme de aplicare a dispozițiilor legale incidente, cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu referire la acordarea prețului de piață al imobilului sau a prețului actualizat. Drept consecință, instanța de apel nu era legată a verifica decât dacă, în speță, se aplică prevederile art. 50 sau 50 1 din Legea nr. 10/2001, ceea ce a și făcut, iar nu să cenzureze ori sa reanalizeze buna sau reaua-credintă a reclamanților la momentul cumpărării imobilului în litigiu, aspect lipsit de relevantă într-o acțiune în revendicare.

Prin urmare, criticile ce vizează „lărgirea cadrului procesual" prin extinderea analizei relei-credințe nu sunt justificate, Înalta Curte urmând să verifice doar în ce măsură, determinând corect aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit varianta de calcul pentru prețul ce trebuie restituit reclamanților de M.F.P.

Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru". În speță, instanța de apel, în urma admiterii apelului formulat de pârâtul M.F.P., a schimbat hotărârea primei instanțe, iar, pe fond, a obligat pe acest pârât la plata prețului plătit la data cumpărării imobilului în litigiu, or, conform textului de lege de mai sus, valoarea despăgubirilor trebuia să fie dată de prețul plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare din 1997, actualizat.

Analiza Curții de Apel București a avut în vedere, în mod greșit, dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, deși aceeași instanță apreciase anterior, în mod legal, că achiziționarea apartamentului s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamanți este fondat, ceea ce conduce, potrivit art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ia modificarea în parte a deciziei instanței de apel, în sensul obligării pârâtului M.F.P. la plata prețului conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv la plata prețului plătit la achiziționarea imobilului în litigiu, actualizat în raport de indicele de inflație ia data plății.

Înalta Curte apreciază că și criticile formulate de pârâtul M.F.P. sunt de natura a modifica, în parte, hotărârea recurată, în sensul obligării acestui pârât în fond la piața sumei de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanți reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În acest sens, Înalta Curte reține că una dintre criticile susținute de M.F.P. a vizat nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării greșite a prevederilor ce reglementează obligația de plată a cheltuielilor de judecată, în sensul că valoarea acestora este exagerat de mare față de munca prestată de avocat. Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În cauză, valoarea cheltuielilor de judecată datorate reclamanților la fond a fost stabilită de instanță la suma de 8.700 lei, din care 7.200 lei onorariu de avocat și 1.500 lei onorariu de expert, măsura dispusă în sarcina M.F.P. fiind menținută și de instanța de apel. Din perspectiva textului de lege citat, Înalta Curte consideră că hotărârea este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât suma solicitată de reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, nu se justifică prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat. Prin urmare, apreciază că se impune reducerea onorariului avocatului reclamanților, ținând cont de durata procedurii în fond, precum și de dificultatea redusă a aspectelor asupra cărora a avut acesta a se exprima.

Ca atare, valoarea cheltuielilor de judecată se va ridica la suma de 4.000 lei, din care onorariu avocat de 2.500 lei, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și onorariu expert de 1.500 lei. Înalta Curte reține că sunt nefondate celelalte argumente invocate de pârât pentru înlăturarea obligației sale de plată a cheltuielilor de judecată, întrucât calitatea procesuală pasivă a M.F.P. este conferită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și, în acest caz, prin admiterea cererii de chemare în judecată, pârâtul se află în culpă procesuală fată de reclamanți. În privința celorlalte critici susținute de pârât, Înalta Curte urmează a le înlătura pentru următoarele considerente: În speță, acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, prin decizia de casare, obligatorie din perspectiva art. 315 C. proc.

civ., instanța a concluzionat ca este necesar a se verifica incidența în cauză fie a prevederilor art. 50 alin. (2), fie cele ale art. 50 1 din Legea specială, problemă de drept ce a fost tranșată prin hotărârea recurată. În acest condiții, nelegalitatea deciziei instanței de apel nu poate fi reținută din perspectiva art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel pronunțând o hotărâre fără a încălca principiul disponibilității raportat la pretențiile deduse judecății. Pârâtul M.F.P. critică și soluția dată în privința excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea naturii juridice a obligației de plată reprezentând prețul solicitat, mai precis izvorul acestei obligații. Or, potrivit deciziei de casare, instanța de apel nu ar fi avut în vedere distincția dintre art. 50 din Legea nr. 10/2001, care privește restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și art. 50 1 din aceeași Lege, care se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În aceste condiții se constată că singura îndrumare dată de instanța de control judiciar în primul ciclu procesual a vizat verificarea aplicabilității unuia dintre textele citate, astfel că apare ca fiind deja dezlegată problema calității procesuale pasive în cauza.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât recurentul pârât, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede că restituirea prețului prevăzut la alin., (2) și (21) se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1337 C. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit obligația de plata a prețului la care imobilul a fost cumpărat la acea dată în sarcina instituției pârâte în raport de dispozițiile de drept, comun din materia evicțiunii, însă, în recursul de față, în unna admiterii căii de atac exercitate de reclamanți, instanța a obligat M.F.P.

la restituirea prețului actualizat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, această critică nu mai prezintă relevanță. Față de soluția antamată, vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate referitoare la admiterea apelului formulat de apelantul - pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București, la schimbarea în parte a sentinței civile nr. 1274 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, și admiterea acțiunii reclamanților D.V. și D.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții D.V., D.C. și de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 91/ A din data de 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că: Obligă pe pârâtul M.F.P. la plata prețului plătit, actualizat în raport de indicele de inflație la data plății. Obligă pe același pârât la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronun ț ată în ș edin ț a publică, astăzi, 10 decembrie 2013.