ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4514/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4514/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 250 C.

proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, la data de 3 aprilie 2009, reclamanții V.D. și V.P., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., au solicitat obligarea

acestuia la plata despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului situat în

București, sector 1.

În motivare reclamanții au arătat că

au achiziționat imobilul mai sus menționat, prin încheierea contractului de

vânzare-cumpărare cu SC R. SA, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

prețul achitat fiind în cuantum de 19.039.663 lei vechi.

Prin sentința nr. 12780 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București la data de 8 septembrie 2006 în Dosarul nr. 4194/299/2006,

irevocabilă prin Decizia nr. 765 din data de 28 mai 2007 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată

formulată de numita D.Z., întemeiată pe dispozițiile art. 50 și 50 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, pârâții V.D. și V.P. fiind obligați să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1.

Prin sentința nr. 181 din 15 februarie

2010 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin M.F.P. și, pe cale de consecință, s-a dispus respingerea

acțiunii formulate de reclamanții V.D. și V.P. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. a municipiului București,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 restituirea prețului

actualizat (în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995) sau a prețului de piață (în situația

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995) se face de M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de aceste prevederi legale,

instanța de fond a reținut calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în actuala

organizare și nu a Statului Român, reprezentat de M.F.P., persoana chemată în

judecată în calitate de pârât.

Prin Decizia nr. 358/ A din data de 20

mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

admis apelul declarat de reclamanții V.D. și V.P. împotriva sentinței nr. 181

din 15 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., care a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. l din

Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 și că,

în mod greșit, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin M.F.P., deoarece distincția făcută între aceste instituții

este formală, obligația de restituire a sumelor de bani fiind în sarcina M.F.P.,

chiar dacă statul reprezentat de acesta figurează ca parte în proces.

S-a mai considerat că demersul

reclamanților ar avea același rezultat dacă s-ar judeca în contradictoriu cu M.F.P.,

deoarece aceasta este instituția care va trebui să execute hotărârea

judecătorească pentru satisfacerea creanței consfințită prin hotărâre

judecătorească.

Prin Decizia nr. 2617 din 22 martie

2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins recursul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

reprezentat prin D.G.F.P. a municipiului București.

Coroborând dispozițiile art. 50 din

Legea nr. 10/2001, modificată, cu principiile jurisprudenței C.E.D.O. s-a

reținut că M.F.P. acționează în numele Statului Român.

Instanța supremă a reținut că, dată

fiind aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001,

în forma modificată de Legea nr. 1/2009, plata datorată potrivit acestor

dispoziții legale nu se poate face decât din contul a cărui funcționare este

reglementată de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

S-a mai considerat că limitele

cadrului procesual al litigiului de față nu sunt fixate de instituția

răspunderii pentru evicțiune, atunci când se pune problema raporturilor dintre

vânzător și cumpărător, ci de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009.

Deoarece în cauză s-a pus numai

problema calității procesuale pasive, instanța a reținut că nu se pot verifica

aspectele de temeinicie, respectiv de întrunire a cerințelor impuse de art. 50

din Legea nr. 10/2001 republicată, aceste verificări fiind făcute cu ocazia

analizării pe fond a acțiunii.

În al doilea ciclu procesual, prin

sentința nr. 2071 din 23 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanți, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților

suma de 519.142,18 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat

în București, sector 1.

În motivare s-a reținut că restituirea

prețului imobilului se face de M.F.P., care are calitate procesuală pasivă,

atât în ipoteza contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

cât și a celor încheiate cu eludarea acestui act normativ.

Față de faptul că s-a stabilit, în mod

irevocabil, că diferența dintre Statul Român reprezentat prin M.F.P. și M.F.P.

este una formală, Tribunalul a soluționat pricina pe fond, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P., conform dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ.

S-a reținut că buna-credința a

reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu mai poate fi pusa în discuție, dată fiind

împrejurarea că reclamanții din prezenta cauză au pierdut dreptul de

proprietate în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul

proprietar, fiind respinsă cererea de constatare a nulității absolute a actului

menționat.

Prin urmare, Tribunalul a constatat ca

fiind îndeplinite prevederile dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 112/1995,

privind restituirea prețului de piață al imobilelor achiziționate prin

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor acestui

act normativ și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

Prin Decizia nr. 358/ A din data de 11

octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de pârâtul Statul Român

prin M.F.P.

Asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive invocate de pârât, instanța a reținut că a vizat două aspecte

primul referindu-se la dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile, restituirea prețului urmând să

se facă de M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în condițiile art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, iar cel de-al doilea aspect s-a referit la faptul

că obligația de plata a prețului către cumpărătorul evins revine, potrivit

dispozițiilor art. 1337 și art. 1341 C. civ. vânzătorului, respectiv primăriei

municipiului București.

Raportat la aceste împrejurări,

instanța a avut în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, care

stabilesc participarea nemijlocită a statului în raporturile juridice, ca

subiect de drepturi și obligații, prin M.F.P., în calitate de reprezentant, cu

excepția cazurilor când legea prevede altfel.

Prin urmare, instanța a concluzionat

că statul își execută obligațiile financiare care îi incumbă prin intermediul M.F.P.,

regulă care și-a găsit expresia și în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, precum și în cele ale Legii nr. 112/1995, referitoare la constituirea

fondului extrabugetar, la dispoziția M.F.P.

S-a reținut că legiuitorul a urmărit

să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub

aspectul regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a

despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale M.F.P., deși

acesta nu are calitatea de vânzător al imobilului.

S-a constatat că cererea de acordare a

despăgubirilor formulată de reclamanți nu poate fi analizată în temeiul

obligației de evicțiune, în condițiile dreptului comun, deoarece, sunt

incidente dispozițiile speciale, potrivit principiului specialia generalihus

derogant, luând în considerare și faptul că reclamanții au indicat drept temei

juridic al pretențiilor formulate exclusiv dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al doilea

motiv de recurs referitor la faptul că reclamanții nu sunt îndreptățiți să

obțină prețul de circulație al imobilului, instanța a reținut că prevederile art.

9 din Legea nr. 112/1995 recunosc dreptul chiriașilor de a de a achiziționa

imobilul în care au locuit în această calitate, cu condiția să nu fi fost

formulată cerere de restituire în natură de fostul proprietar.

Având în vedere că legiuitorul a

permis numai achiziționarea imobilelor care nu făceau obiectul cererilor de

restituire în natură ale foștilor proprietari, instanța a reținut că intenția

legiuitorului a fost ca soluționarea acestor cereri să se realizeze după

rezolvarea prealabilă a solicitărilor formulate de persoanele îndreptățite la

restituire.

Abia după acest moment se poate

determina dacă imobilul a fost sau nu preluat cu titlu, potrivit dispozițiilor

legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și după

stabilirea împrejurării dacă imobilul se restituie în natură sau prin

echivalent.

Instanța a reținut că dispozițiile

Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001 nu fac referire la buna-credință a foștilor

chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul primului act normativ menționat

și care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare sau prin admiterea

acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau de moștenitorii

acestuia.

Pe cale de consecință, instanța poate

ajunge la concluzia relei credințe a fostului chiriaș, în urma constatării

încălcării uneia dintre condițiile legale prevăzute pentru încheierea valabilă

a actului de înstrăinare.

Prin Decizia nr. 2300 din data de 18

aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin

D.G.F.P. a municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 358/ A din 11

octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost casată decizia atacată în sensul

admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 2071 din 23

noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamanților V.P. și V.D.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că

obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005 și care au fost

desființate, nu poate fi considerat un efect al contractului, ci o obligație

care decurge din lege.

S-a mai constatat că dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd obligația M.F.P. de a restitui prețul

actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, la

încheierea cărora a fost respectată sau nu Legea nr. 112/1995.

M.F.P., este plătitorul prețului

actualizat, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în

calitatea sa de reprezentant al statului.

S-a reținut că această obligație

legală este independentă de culpa debitorului obligat la restituirea prețului,

obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este stabilită

de art. 1337 și următoarele C. civ. fiind absorbită, în această ipoteză de M.F.P.

Potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru ca M.F.P. să poată fi obligat la restituirea

prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare,

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se solicită îndeplinirea cumulativă a

două condiții și anume, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi

făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de a doua condiție

este ca aceste contracte să fi fost desființate.

Întrucât norma în discuție nu

distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în

totalitate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, încălcarea oricărei

prevederi a acesteia, conducând la neaplicarea art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Instanța a avut în vedere faptul că

imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și, din

această cauză, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, încheierea contractului

de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și, întrucât art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu distinge, este

necesar ca Legea nr. 112/1995 să fie respectată în totalitate.

Împotriva acestei decizii au formulat contestație

în anulare contestatorii V.D. și V.P., solicitând anularea deciziei atacate, cu

consecința rejudecării recursului, respingerea căii de atac declarate de pârât

și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Contestația în anulare a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În motivarea acesteia s-a susținut că

instanța de recurs nu a răspuns niciuneia din apărările formulate de intimați,

actualii contestatori și, de asemenea, în considerentele și în dispozitivul

hotărârii atacate nu s-a făcut nicio mențiune cu privire la motivul de recurs

invocat de pârât, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a

acestuia.

Pentru acest motiv, contestatorii sunt

de părere că această situație echivalează cu omiterea cercetării și răspunderii

la toate apărările invocate de intimații-reclamanți pe calea recursului.

Din acest motiv, contestatorii

opinează că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, care nu poate fi

considerat efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate concret și pe

larg de instanță, adică dacă motivele și argumentele invocate se reflectă în

decizia pronunțată.

Au mai fost invocate, dispozițiile art.

20 alin. (2) și ale art. 148 alin. (2) din Constituția României, care prevăd

faptul că judecătorul național are nu doar dreptul, dar și obligația aplicării

legislației și jurisprudenței europene, având rolul de a aprecia cu privire la

prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța

normelor din dreptul intern, cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau

drepturile omului.

Contestatorii mai susțin faptul că

decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale evidente, judecătorii

fiind în eroare cu privire la actul procedural numit „notificare" expediat

de numita D.Z. la data de 31 iulie 1996 către V.G., prin care se aducea la

cunoștința acestuia că a fost declanșată acțiunea de redobândire în natură a

imobilului în discuție. Din acest motiv, înscrisul menționat nu a fost adresat

niciunuia dintre contestatorii de față, nefiindu-le opozabil.

Totodată, consideră că decizia supusă

contestației în anulare este rezultatul unei greșeli materiale și din cauza

faptului că aceasta se bazează exclusiv pe Decizia nr. 256 din data de 13

februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă,

fapt care se reflectă în concluzia instanței referitoare la faptul că actul de

vânzare-cumpărare în discuție s-a încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, în condițiile în care prin Decizia nr. 4940 din data de 30 iunie

2004 a Înaltei Curți s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că actul în cauză

a fost încheiat cu respectarea normelor invocate.

În concluzie, contestatorii susțin că

decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale și nu a uneia de

judecată, care constă în omisiunea de a observa, argumenta și pronunța această

hotărâre judecătorească, în raport de Decizia nr. 4940 din data de 30 iunie

2004 a instanței supreme.

Înalta Curte constată caracterul

nefondat al contestației în anulare, pentru următoarele argumente:

Art. 318 C. proc. civ., indicat ca

temei juridic al contestației în anulare, stipulează că „hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare".

Prin contestația în anulare formulată

s-a susținut că în cauză sunt întrunite ambele ipoteze reglementate de textul

de lege menționat, susțineri care însă nu pot fi primite.

Prima teza a textului de lege

reglementează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situația

în care dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale.

Prin greșeli materiale se înțeleg, în

sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., erorile materiale de ordin formal,

procedural, săvârșite în mod involuntar de instanța de judecată cu ocazia

soluționării cauzei și nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor,

interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural.

Din această perspectivă, se constată

că pentru a învesti instanța cu calea extraordinara de atac a contestației în

anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor

prevăzute de textul legal prin care este reglementată.

Analizând motivele contestației în

anulare formulate în cauză rezultă care sunt împrejurările considerate de

contestatori greșeli materiale săvârșite de instanța de recurs.

în concret, aceste greșeli materiale

constau, în opinia contestatorilor, în aprecierea eronată a probelor

administrate în cauză, precum și în omisiunea de a observa, argumenta și

pronunța hotărârea în raport de Decizia nr. 4940 din 30 iunie 2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Un alt motiv al contestației în anulare

se referă la faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra

excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., precum și asupra tuturor

apărărilor invocate de intimați prin întâmpinare, aspect care, în opinia

contestatorilor se încadrează în dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc.

civ.

De fapt, instanța a reținut calitatea

procesuală pasivă a M.F.P. urmare a admiterii apelului promovat în cauză de

contestatori, calitate constatată, de altfel, în primul ciclu procesual, prin Decizia

nr. 358/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Ia 20

mai 2010.

Prin hotărârea atacată cu contestație

în anulare, instanța de control judiciar a înțeles să admită recursul formulat

de M.F.P. și apelul declarat de această parte, cu consecința respingerii

acțiunii civile promovată de actualii contestatori.

Înalta Curte constată că prin

contestația în anulare, au fost reluate solicitările care vizează fondul cauzei

și anume lipsa calității procesuale a Statului Român, analiza eronată a

notificării formulate de numita D.Z., calitatea de persoane îndreptățite a

petenților la restituirea prețului de piață al imobilului, confuzia instanței

de recurs a Deciziei nr. 256/2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a

civilă, cu Decizia nr. 4940/2004 a instanței supreme, aspecte care nu se

circumscriu dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., care trebuie interpretate

restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs.

Instanța reține că prin decizia a

cărei retractare se solicită, nu au fost omise a fi cercetate apărările

formulate de contestatori, ci dimpotrivă, prin considerente comune, instanța de

control judiciar s-a referit la toate aspectele invocate de părți în această

cale extraordinară de atac.

În motivarea deciziei, instanța de

recurs a reținut că obligația de restituire a prețului actualizat către

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin

hotărâri judecătorești irevocabile revine M.F.P. în temeiul dispozițiilor art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut și că imobilul care a

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare prin care contestatorii au

dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia s-a făcut cu nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece bunul a fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 92/1950.

În concluzie, având în vedere că

motivele invocate de contestatori vizează aprecierea probelor, a dispozițiilor

legale incidente în cauză, precum și omisiunea instanței de recurs de a se

pronunța asupra unei excepții, Înalta Curte constată că cererea nu se

circumscrie dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatorii V.D. și V.P. împotriva Deciziei nr. 2300 din

18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 octombrie 2013.