ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4514/2013

Deliberând, în condițiile art. 250 C. proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 3 aprilie 2009, reclamanții V.D. și V.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., au solicitat obligarea acestuia la plata despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului situat în București, sector 1. În motivare reclamanții au arătat că au achiziționat imobilul mai sus menționat, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu SC R. SA, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prețul achitat fiind în cuantum de 19.039.663 lei vechi.

Prin sentința nr. 12780 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București la data de 8 septembrie 2006 în Dosarul nr. 4194/299/2006, irevocabilă prin Decizia nr. 765 din data de 28 mai 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de numita D.Z., întemeiată pe dispozițiile art. 50 și 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâții V.D. și V.P. fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1. Prin sentința nr. 181 din 15 februarie 2010 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și, pe cale de consecință, s-a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamanții V.D.

și V.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. a municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 restituirea prețului actualizat (în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) sau a prețului de piață (în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) se face de M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de aceste prevederi legale, instanța de fond a reținut calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în actuala organizare și nu a Statului Român, reprezentat de M.F.P., persoana chemată în judecată în calitate de pârât. Prin Decizia nr. 358/ A din data de 20 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții V.D. și V.P. împotriva sentinței nr. 181 din 15 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., care a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. l din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 și că, în mod greșit, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., deoarece distincția făcută între aceste instituții este formală, obligația de restituire a sumelor de bani fiind în sarcina M.F.P., chiar dacă statul reprezentat de acesta figurează ca parte în proces. S-a mai considerat că demersul reclamanților ar avea același rezultat dacă s-ar judeca în contradictoriu cu M.F.P., deoarece aceasta este instituția care va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru satisfacerea creanței consfințită prin hotărâre judecătorească.

Prin Decizia nr. 2617 din 22 martie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. a municipiului București. Coroborând dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, cu principiile jurisprudenței C.E.D.O. s-a reținut că M.F.P. acționează în numele Statului Român. Instanța supremă a reținut că, dată fiind aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată de Legea nr. 1/2009, plata datorată potrivit acestor dispoziții legale nu se poate face decât din contul a cărui funcționare este reglementată de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

S-a mai considerat că limitele cadrului procesual al litigiului de față nu sunt fixate de instituția răspunderii pentru evicțiune, atunci când se pune problema raporturilor dintre vânzător și cumpărător, ci de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Deoarece în cauză s-a pus numai problema calității procesuale pasive, instanța a reținut că nu se pot verifica aspectele de temeinicie, respectiv de întrunire a cerințelor impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceste verificări fiind făcute cu ocazia analizării pe fond a acțiunii.

În al doilea ciclu procesual, prin sentința nr. 2071 din 23 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților suma de 519.142,18 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, sector 1. În motivare s-a reținut că restituirea prețului imobilului se face de M.F.P., care are calitate procesuală pasivă, atât în ipoteza contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cât și a celor încheiate cu eludarea acestui act normativ. Față de faptul că s-a stabilit, în mod irevocabil, că diferența dintre Statul Român reprezentat prin M.F.P.

și M.F.P. este una formală, Tribunalul a soluționat pricina pe fond, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P., conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. S-a reținut că buna-credința a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu mai poate fi pusa în discuție, dată fiind împrejurarea că reclamanții din prezenta cauză au pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, fiind respinsă cererea de constatare a nulității absolute a actului menționat. Prin urmare, Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinite prevederile dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 112/1995, privind restituirea prețului de piață al imobilelor achiziționate prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor acestui act normativ și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin Decizia nr. 358/ A din data de 11 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât, instanța a reținut că a vizat două aspecte primul referindu-se la dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile, restituirea prețului urmând să se facă de M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar cel de-al doilea aspect s-a referit la faptul că obligația de plata a prețului către cumpărătorul evins revine, potrivit dispozițiilor art. 1337 și art. 1341 C. civ.

vânzătorului, respectiv primăriei municipiului București. Raportat la aceste împrejurări, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, care stabilesc participarea nemijlocită a statului în raporturile juridice, ca subiect de drepturi și obligații, prin M.F.P., în calitate de reprezentant, cu excepția cazurilor când legea prevede altfel. Prin urmare, instanța a concluzionat că statul își execută obligațiile financiare care îi incumbă prin intermediul M.F.P., regulă care și-a găsit expresia și în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și în cele ale Legii nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar, la dispoziția M.F.P.

S-a reținut că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale M.F.P., deși acesta nu are calitatea de vânzător al imobilului. S-a constatat că cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamanți nu poate fi analizată în temeiul obligației de evicțiune, în condițiile dreptului comun, deoarece, sunt incidente dispozițiile speciale, potrivit principiului specialia generalihus derogant, luând în considerare și faptul că reclamanții au indicat drept temei juridic al pretențiilor formulate exclusiv dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs referitor la faptul că reclamanții nu sunt îndreptățiți să obțină prețul de circulație al imobilului, instanța a reținut că prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 recunosc dreptul chiriașilor de a de a achiziționa imobilul în care au locuit în această calitate, cu condiția să nu fi fost formulată cerere de restituire în natură de fostul proprietar. Având în vedere că legiuitorul a permis numai achiziționarea imobilelor care nu făceau obiectul cererilor de restituire în natură ale foștilor proprietari, instanța a reținut că intenția legiuitorului a fost ca soluționarea acestor cereri să se realizeze după rezolvarea prealabilă a solicitărilor formulate de persoanele îndreptățite la restituire.

Abia după acest moment se poate determina dacă imobilul a fost sau nu preluat cu titlu, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și după stabilirea împrejurării dacă imobilul se restituie în natură sau prin echivalent. Instanța a reținut că dispozițiile Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001 nu fac referire la buna-credință a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul primului act normativ menționat și care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare sau prin admiterea acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia. Pe cale de consecință, instanța poate ajunge la concluzia relei credințe a fostului chiriaș, în urma constatării încălcării uneia dintre condițiile legale prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare.

Prin Decizia nr. 2300 din data de 18 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 358/ A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost casată decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 2071 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamanților V.P. și V.D. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005 și care au fost desființate, nu poate fi considerat un efect al contractului, ci o obligație care decurge din lege.

S-a mai constatat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd obligația M.F.P. de a restitui prețul actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, la încheierea cărora a fost respectată sau nu Legea nr. 112/1995. M.F.P., este plătitorul prețului actualizat, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de reprezentant al statului. S-a reținut că această obligație legală este independentă de culpa debitorului obligat la restituirea prețului, obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este stabilită de art. 1337 și următoarele C. civ.

fiind absorbită, în această ipoteză de M.F.P. Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru ca M.F.P. să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se solicită îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de a doua condiție este ca aceste contracte să fi fost desființate. Întrucât norma în discuție nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, încălcarea oricărei prevederi a acesteia, conducând la neaplicarea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a avut în vedere faptul că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și, din această cauză, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, întrucât art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fie respectată în totalitate. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare contestatorii V.D. și V.P., solicitând anularea deciziei atacate, cu consecința rejudecării recursului, respingerea căii de atac declarate de pârât și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. și pe cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În motivarea acesteia s-a susținut că instanța de recurs nu a răspuns niciuneia din apărările formulate de intimați, actualii contestatori și, de asemenea, în considerentele și în dispozitivul hotărârii atacate nu s-a făcut nicio mențiune cu privire la motivul de recurs invocat de pârât, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia. Pentru acest motiv, contestatorii sunt de părere că această situație echivalează cu omiterea cercetării și răspunderii la toate apărările invocate de intimații-reclamanți pe calea recursului. Din acest motiv, contestatorii opinează că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, care nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate concret și pe larg de instanță, adică dacă motivele și argumentele invocate se reflectă în decizia pronunțată.

Au mai fost invocate, dispozițiile art. 20 alin. (2) și ale art. 148 alin. (2) din Constituția României, care prevăd faptul că judecătorul național are nu doar dreptul, dar și obligația aplicării legislației și jurisprudenței europene, având rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern, cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului. Contestatorii mai susțin faptul că decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale evidente, judecătorii fiind în eroare cu privire la actul procedural numit „notificare" expediat de numita D.Z.

la data de 31 iulie 1996 către V.G., prin care se aducea la cunoștința acestuia că a fost declanșată acțiunea de redobândire în natură a imobilului în discuție. Din acest motiv, înscrisul menționat nu a fost adresat niciunuia dintre contestatorii de față, nefiindu-le opozabil. Totodată, consideră că decizia supusă contestației în anulare este rezultatul unei greșeli materiale și din cauza faptului că aceasta se bazează exclusiv pe Decizia nr. 256 din data de 13 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, fapt care se reflectă în concluzia instanței referitoare la faptul că actul de vânzare-cumpărare în discuție s-a încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care prin Decizia nr. 4940 din data de 30 iunie 2004 a Înaltei Curți s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că actul în cauză a fost încheiat cu respectarea normelor invocate.

În concluzie, contestatorii susțin că decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale și nu a uneia de judecată, care constă în omisiunea de a observa, argumenta și pronunța această hotărâre judecătorească, în raport de Decizia nr. 4940 din data de 30 iunie 2004 a instanței supreme. Înalta Curte constată caracterul nefondat al contestației în anulare, pentru următoarele argumente: Art. 318 C. proc. civ., indicat ca temei juridic al contestației în anulare, stipulează că „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Prin contestația în anulare formulată s-a susținut că în cauză sunt întrunite ambele ipoteze reglementate de textul de lege menționat, susțineri care însă nu pot fi primite.

Prima teza a textului de lege reglementează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situația în care dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale. Prin greșeli materiale se înțeleg, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., erorile materiale de ordin formal, procedural, săvârșite în mod involuntar de instanța de judecată cu ocazia soluționării cauzei și nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural. Din această perspectivă, se constată că pentru a învesti instanța cu calea extraordinara de atac a contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de textul legal prin care este reglementată.

Analizând motivele contestației în anulare formulate în cauză rezultă care sunt împrejurările considerate de contestatori greșeli materiale săvârșite de instanța de recurs. în concret, aceste greșeli materiale constau, în opinia contestatorilor, în aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, precum și în omisiunea de a observa, argumenta și pronunța hotărârea în raport de Decizia nr. 4940 din 30 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Un alt motiv al contestației în anulare se referă la faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., precum și asupra tuturor apărărilor invocate de intimați prin întâmpinare, aspect care, în opinia contestatorilor se încadrează în dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. De fapt, instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a M.F.P. urmare a admiterii apelului promovat în cauză de contestatori, calitate constatată, de altfel, în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 358/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Ia 20 mai 2010. Prin hotărârea atacată cu contestație în anulare, instanța de control judiciar a înțeles să admită recursul formulat de M.F.P. și apelul declarat de această parte, cu consecința respingerii acțiunii civile promovată de actualii contestatori.

Înalta Curte constată că prin contestația în anulare, au fost reluate solicitările care vizează fondul cauzei și anume lipsa calității procesuale a Statului Român, analiza eronată a notificării formulate de numita D.Z., calitatea de persoane îndreptățite a petenților la restituirea prețului de piață al imobilului, confuzia instanței de recurs a Deciziei nr. 256/2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, cu Decizia nr. 4940/2004 a instanței supreme, aspecte care nu se circumscriu dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., care trebuie interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs. Instanța reține că prin decizia a cărei retractare se solicită, nu au fost omise a fi cercetate apărările formulate de contestatori, ci dimpotrivă, prin considerente comune, instanța de control judiciar s-a referit la toate aspectele invocate de părți în această cale extraordinară de atac.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a reținut că obligația de restituire a prețului actualizat către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile revine M.F.P. în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a mai reținut și că imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare prin care contestatorii au dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece bunul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. În concluzie, având în vedere că motivele invocate de contestatori vizează aprecierea probelor, a dispozițiilor legale incidente în cauză, precum și omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unei excepții, Înalta Curte constată că cererea nu se circumscrie dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii V.D. și V.P. împotriva Deciziei nr. 2300 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2013.