ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 733/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 733/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 22 noiembrie 2000,

reclamantul Ș.Ș.G. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului

București - Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea

acesteia să-i restituie imobilul situat în municipiul București.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ.

Prin încheierea de ședință din 28 martie 2001, la

solicitarea reclamantului, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus

suspendarea judecării cauzei. La data de 03 februarie 2006, reclamantul a depus

o cerere de repunere pe rol a cauzei.

La data de 12 aprilie 2006, reclamantul, în temeiul art.

57 C. proc. civ., a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a

persoanelor fizice C.V. și M., A.A. și E., T.D. și S., respectiv obligarea

acestora să-i restituie imobilul în litigiu.

Prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2006,

instanța a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului București și

înaintarea acesteia spre soluționare Judecătoriei Sectorului 2 București.

În raport de obiectul acțiunii în revendicare, estimat

la 150.000.000 lei, conform art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., sunt

incidente normele tranzitorii cuprinse în art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005.

La data de 08 ianuarie 2007, reclamantul, în temeiul art.

132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâților A.A. și A. E.

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ap.

2, în suprafață totală de 79,90 mp, reprezentând o cotă indiviză de 36,45 % din

imobil, precum și o cotă indiviză de 36,45 % din părțile de folosință comună

ale imobilului și 51,12 mp teren situat sub construcție; pârâții C.V. și C.M.

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, în

suprafață utilă de 78,77 mp, reprezentând o cotă indiviză de 34,64 % din imobil,

o cotă indiviză de 34,64 % din părțile de folosință comună ale imobilului și

48,60 mp teren situat sub construcție; pârâții T.D. și T. S. să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, în

suprafață utilă de 50,55 mp reprezentând o cotă indiviză de 23,06 % din imobil,

o cotă indiviză de 23,06 % din părțile de folosință comună ale imobilului și

32,34 mp teren situat sub construcție.

Prin sentința civilă nr. 75/08 ianuarie 2007,

Judecătoria Sector 2 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența în favoarea Tribunalului București, față de valoarea imobilului

indicată de reclamant, de peste 5 miliarde de lei, și în raport de art. 2 alin.

(1) lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 521 din 17 martie 2008,

Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei calității

de reprezentant al reclamantului Ș.Ș.G., și pe acest temei, a anulat cererea de

chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 41 din 20 ianuarie 2009,

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul, a desființat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului București.

La termenul de judecată din 25 mai 2009, reclamantul a

depus o cerere prin care a solicitat completarea acțiunii, astfel: cu privire

la cadrul procesual pasiv, a solicitat să fie citați în calitate de pârâți,

Municipiul București, reprezentat prin primarul general și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la petitul acțiunii, reclamantul a solicitat

să se ia act de completarea acestuia, în sensul că, în subsidiar, în cazul în

care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură,

solicită să fie obligat Statul Român și Municipiul București să achite

contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat, estimat provizoriu la 800.000

lei.

S-a susținut că statul se face vinovat de preluarea

abuzivă și ulterior, de înstrăinarea imobilului, fiindu-i astfel încălcat

dreptul fundamental de proprietate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 483,

998 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală a

Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul

adițional la Convenție.

Prin încheierea de ședință din 25 mai 2009, instanța a

respins, ca tardivă, cererea depusă la data de 25 mai 2009, precizată ca fiind o

completare a acțiunii inițiale, și ca inadmisibilă, cererea formulată de

reclamant la data de 12 aprilie 2006, în dosar nr. 6172/2000 al Tribunalului București,

întemeiată pe art. 57 C. proc. civ., întrucât conform normei procedurale cel

chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, pe

când, în speță, pârâții persoane fizice au fost introduși în calitate de

pârâți.

La termenul de judecată din 23 noiembrie 2009, reclamantul

a arătat că, la dosarul cauzei, se află un răspuns oficial din care rezultă că

notificarea formulată pe temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată. S-a

solicitat proba cu expertiza pentru identificarea imobilului și stabilirea

valorii de circulație a acestuia, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

ale deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Tribunalul a

încuviințat, la cererea reclamantului, efectuarea în cauza a unei expertize

tehnice de evaluare a imobilului în litigiu și de identificare a acestuia.

Instanța, față de considerentele dispozitivului

încheierii de ședința din 25 mai 2009, a dispus rectificarea citației în sensul

că pârâții persoane fizice nu sunt părți în proces.

La data de 07 iunie 2010, reclamantul a depus o cerere

precizatoare, arătând ca în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.,

își precizează cuantumul pretențiilor la suma stabilita prin raportul de

expertiza de 1.432.100 lei.

Prin sentința civila nr. 1980 din 15 decembrie 2010,

Tribunalul București, Secția a III-a civila a admis cererea precizată a

reclamantului, fiind obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general,

să emită o dispoziție motivată referitor la imobilul situat în București,

sector 2, cu propuneri de acordare de despăgubiri bănești, potrivit evaluării

stabilite prin raportul de expertiza tehnica întocmit de expert P.S., omologat

de instanță.

În esență, s-a reținut că bunul imobil în litigiu nu

mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost înstrăinat, iar cererea de

nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă, cu caracter

irevocabil.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește acordarea de

măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, ținându-se cont de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 243/A din

13 iunie 2012,

Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului, a admis apelul pârâtului Municipiul București și, în baza excepției

de ordine publică privind obiectul de învestire a instanței, a anulat sentința

civilă nr. 1980 din 15 decembrie 2010 și, evocând fondul, a respins acțiunea

reclamantului, în contradictoriu cu Municipiul București, ca nefondată, a

obligat apelantul-reclamant la 2000 lei către intimații A. E., A.A., T. S. și T.D.,

și la 8000 lei către intimata C.M.

La termenul de judecată din 06 iunie 2012, Curtea a pus

în discuția părților clarificarea obiectului cu care instanțele de judecată

anterioare au fost învestite, precum și temeiul de drept al acțiunii.

Acțiunea inițială a fost întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., având caracterul unei acțiuni în revendicare.

În apel, apelantul-reclamant a insistat atât pe

obligarea persoanelor fizice să restituie în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul revendicat, cât și pe obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor.

S-a apreciat, în circumstanțele cauzei pendinte, că

este evident că instanțele de judecată au fost învestite cu o acțiune în

revendicare, și nu cu o acțiune întemeiată pe decizia nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

S-a pus în discuție inclusiv limitele în care

încheierea de ședință din 25 mai 2009 a fost atacată cu apel, concluziile

părților fiind reținute în încheierea de dezbateri.

Examinând conținutul cererii de apel formulată de

reclamant, s-a constatat că nu există nici o critică cu privire la respingerea,

ca tardivă, a cererii depuse la data de 25 mai 2009, ci doar se critică partea

din încheiere prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului

întemeiată pe temeiul art. 57 C. proc. civ.

S-a pus totodată în discuția contradictorie a

părților, calificarea cererii din 08 ianuarie 2007 și raportul în care se

găsește aceasta cu celelalte cereri ale reclamantului.

Din examinarea cererii inițiale de chemare în

judecată, a cererii întemeiate pe art. 57 C. proc. civ. și a cererii depusă la

data de 08 ianuarie 2007, s-a apreciat, față de art. 132 alin. (2) pct. 2 C.

proc. civ., că este evident că nu suntem în ipoteza unei cereri modificatoare

cu privire la obiectul cererii sau cu privire la înlocuirea unui pârât cu un

alt pârât sau la completarea cu alt pârât.

S-a pus în discuția contradictorie a părților să se

precizeze care din încheierile de ședință ulterioare celei din 25 mai 2009,

sunt de sine stătătoare și care nu, pentru a fi avute în vedere de către instanță

cu ocazia soluționării cererilor de apel.

Referitor la apelul reclamantului s-au reținut

următoarele considerente de fapt și de drept:

Apelantul-reclamant, deși i-a fost respinsă, ca

tardivă, cererea formulată la data de 25 mai 2009, a continuat să pretindă și

prin cererea de apel, în subsidiar, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și a Municipiul București la plata directă a despăgubirilor civile.

Din dispozitivul încheierii de ședință din 23

noiembrie 2009, a rezultă că, în urma respingerii cererii depuse la data de 25

mai 2009, calitatea de pârât a fost stabilită în persoana Municipiului

București.

Cu toate acestea, la data de 07 iunie 2010, s-a depus o

cerere precizatoare de către reclamant, prin care, în temeiul art. 132 alin. (2)

pct. 2, își precizează cuantumul pretențiilor la suma stabilită prin raportul de

expertiză, de 1.432.100 lei, și arată instanței că s-a depus o cerere precizatoare

prin care s-a stabilit cadrul procesual, în sensul chemării în judecată, în

calitate de pârâți, a Statului Român și a Municipiului București.

Afirmația din încheierea de ședință din 07 iunie 2010

este eronată, în condițiile în care instanța de fond, la data de 25 mai 2009,

nu a stabilit că ar avea calitatea de pârât Statul Român și Municipiul

București, la acest termen de judecată, respingându-se, ca tardivă, cererea de

completare a capătului de cerere subsidiar.

În condițiile în care nu s-a formulat nici o cerere de

rectificare a încheierii din 07 iunie 2010, cauza a continuat să se judece cu

citarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Este adevărat că la 12 aprilie 2006,

apelantul-reclamant a formulat o cerere întemeiată pe art. 57 C. proc. civ. și

a solicitat introducerea în cauză a persoanelor fizice în calitate de pârâți, precum

și faptul că aceștia au făcut apărări în primul ciclu procesual. Din lucrările

dosarului, s-a constatat că până la termenul din 25 mai 2009 nu s-a pus

niciodată în discuție calificarea sau admisibilitatea acestei cereri.

Soluția instanței de fond cu privire la cererea din 12

aprilie 2006, întemeiată pe art. 57 C. proc. civ., precizată prin cererea din 08

ianuarie 2007 este legală, deoarece potrivit art. 57 - 58 C. proc. civ., cel

chemat în judecată, dobândește calitatea de intervenient în interes propriu și

poziția de reclamant în proces.

În raport de această poziție pe care o puteau dobândi

cei chemați în judecată pe temeiul art. 57 C. proc. civ., este evident că nu

putea fi chemați ca pârâți în cauză și deci apelantul-reclamant în mod greșit a

utilizat instituția chemării în judecată a altor persoane pentru a introduce persoane

fizice în cauză în calitate de pârâți.

În aceste condiții, persoanele fizice, nefiind chemate

în judecată în calitate de pârâți, nu se poate trece la o comparare de titluri prin

luarea în considerare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat privind

constatarea nevalabilității titlului statului.

Referitor la capătul de cerere subsidiar, formulat prin

cererea completatoare din 25 mai 2009, cerere care a fost respinsă, ca tardiv

formulată, s-a avut în vedere decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, conform căreia

Statul Român nu are calitate procesual pasivă în acțiuni întemeiate pe art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 și este inadmisibilă acțiunea de acordare de

despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român pentru imobilele preluate abuziv

pe temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și pe art. 13 din aceeași convenție.

În ceea ce privește Municipiul București, nici acesta

nu poate fi obligat direct la plata de despăgubiri, deoarece în materia imobilelor

preluate abuziv există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

completată cu Legea nr. 247/2005, potrivit cu care despăgubirile se stabilesc

și plătesc de Agenția Națională de Restituire a Proprietăților, conform art. 16

din Titlu VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la cel de-al patrulea motiv, s-a reținut că

este adevărat că la 23 noiembrie 2009, reclamantul a solicitat proba cu

expertiză de identificare și evaluare a imobilului, ocazie cu care s-a arătat că

notificarea formulată pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată. De asemenea,

solicitarea efectuării expertizei s-a făcut invocându-se dispozițiile Legii nr.

10/2001 și ale deciziei nr. XX/2007 a ÎCCJ.

Până la acest termen, cauza fiind judecată ca fiind o

revendicare pe dreptul comun. Din acest moment, instanța a continuat judecata pe

un obiect modificat, respectiv pe acordarea de despăgubiri bănești, deși nu a existat

o cerere modificatoare.

Normele legale în vigoare arată modalitatea în care se

stabilesc și se acordă despăgubirile, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 reglementează modalitățile de stabilire și acordare a

despăgubirilor, precum și instituția juridică obligată legal la acordarea de

despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român și Municipiul

București, nefiind ținute de plata directă a despăgubirilor.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâtul

Municipiul București, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și

de drept:

Referitor la primul motiv de apel - instanța de fond

s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut - instanța a pus în discuție excepția de

ordine publică cu privire la obiectul și temeiul de drept al acțiunii pendinte.

Pe temeiul art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv

art. 132 - 134 C. proc. civ., prima de zi de înfățișare s-a consumat la 25 mai 2009,

când părțile au fost legal citate și când părțile nu numai că puteau pune

concluzii dar au și pus concluzii. După acest termen nu se mai putea proceda la

modificarea acțiunii.

La termenul din 23 noiembrie 2009, nu a existat o

cerere modificatoare, care presupune existența unui înscris sub semnătură

privată, ci s-a făcut o declarație verbală că se solicită efectuarea raportului

de expertiză „raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și decizia nr. XX/2007,

considerându-se că instanța de judecată poate constata că o parte din spațiile

din litigiu nu au fost înstrăinate.

Cererea depusă la 25 mai 2009, de completare, a fost

respinsă, ca tardiv introdusă.

Deși instanța de fond nu a fost investită cu un obiect

reprezentat de obligația de a emite o dispoziție cu propunere de acordare de

despăgubiri, totuși s-a pronunțat pe un asemenea obiect, încălcând dispozițiile

imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, se va admite apelul Municipiului

București și, în baza excepției de ordine publică, se va anula sentința de fond,

în temeiul art. 297 C. proc. civ. și va reține cauza spre rejudecare în fond,

având în vedere că procesul se află în al doilea ciclu procesual.

Referitor la cel de-al doilea argument al

apelantei-pârâte, în sensul că sentința este nemotivată, potrivit art. 261 pct.

5 C. proc. civ., s-a reținut că instanța de fond a verificat dacă reclamantul

este persoană îndreptățită, reținând că imobilul a aparținut autorilor lor, că

a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950 și că a fost înstrăinat,

situație în care nu mai poate fi restituit și, pe cale de consecință, în

temeiul Legii nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au dreptul la măsuri

reparatorii sub forma de despăgubiri bănești.

Rezultă așadar existența unei motivări, atât pe

capătul de cerere de revendicare, cât și pe o așa zisă cerere precizatoare,

motiv pentru care sub acest aspect motivul de apel este nefondat.

Apelanta - pârâtă este în eroare, în sensul că nu suntem

în ipoteza unei contestații întemeiată pe Legea nr. 10/2001, formulată pe

faptul existenței unui refuz de soluționare a notificării, conform deciziei nr.

XX/2007. Dovada este poziția apelantului - reclamant care chiar și în faza

apelului, solicită, în principal, obligarea persoanelor fizice să-i lase libera

proprietate și posesia imobilului din litigiu iar, în subsidiar, nu solicită

soluționarea notificării conform deciziei nr. XX/2007, ci obligarea directă a

Statului Român și a Municipiului București la plata de despăgubiri, cereri care

nu pot fi cuprinse ca o contestație pentru refuzul soluționării notificării, ci

evident pe petitul principal - este vorba de plata de despăgubiri pentru fapta

ilicită și pentru imposibilitatea restituirii imobilului în natură.

Instanța de apel nu are dreptul de a modifica obiectul

cu care instanțele de fond au fost legal investite, ci are obligația de a

verifica, potrivit art. 295 C. proc. civ., corecta stabilire a situației de fapt

și aplicarea corectă a legii de către instanța de fond.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, critica

este nefondată, deoarece acțiunea a fost una în revendicare întemeiată pe art. 480

C. civ., iar art. 1073 C. civ. reprezintă tocmai temeiul de drept pe care apelantul-reclamant

își întemeiază obligația de despăgubiri în cazul în care nu se mai poate

îndeplini obligația de a lăsa libera proprietate și posesia imobilului.

În evocarea fondului, s-a reținut că instanța este

ținută să soluționeze acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu Municipiul București.

Celelalte părți atrase în proces, respectiv persoanele fizice nu sunt părți în

acest raport juridic dedus judecății, deoarece nu au fost legal chemate în

judecată.

Instanța a constatat astfel că pârâtul chemat în judecată

nu mai este posesorul imobilului și că imobilul este posedat de terțe persoane fizice.

În aceste condiții, pârâtul nu poate fi obligat la lăsarea în deplină proprietate

a unui bun pe care nu-l posedă, motiv pentru care, nefiind îndeplinite

dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea va fi respinsă, ca nefondată.

În drept, au fost avute în vedere și dispozițiile art.

274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere

de recurs la data de 26 iulie 2012, reclamantul Ș.Ș.G., prin care a invocat

următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În mod greșit, s-a admis excepția de ordine publică

privind obiectul cu care instanța a fost investită si temeiul de drept al

acțiunii și a anulat sentința primei instanțe, întrucât în discuția părților nu

a fost pusa nicio excepție de ordine publica. Instanța de judecată doar a

solicitat fiecărei părți să-și spună punctul de vedere cu privire la obiectul

cererii de chemare în judecată. Instanța nu a calificat acțiunea în ședința

publică și nu a pus în discuția părților excepția de ordine publica pe care s-a

pronunțat.

Prin încheierea de ședința din 06 iunie 2012, au fost

puse în discuția părților mai multe probleme de ordin procedural care au fost

soluționate prin decizia atacată, printr-o aplicare eronată a principiului

rolului activ al instanței de judecata.

În mod eronat, instanța a apreciat că, formulând

acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este

investita numai cu soluționarea acestei cauze pe calea dreptului comun.

Instanța nu a avut în vedere faptul că, la momentul formulării cererii de

chemare în judecata, nu erau in vigoare dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Recurentul-reclamant nu a mers concomitent pe două căi

în justiție, ci acțiunea întemeiată inițial pe dispozițiile art. 480 C. civ. a

devenit o acțiune prin care s-a solicitat obligarea părții adverse să-i lase în

deplina proprietate si posesie imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În încheierea de ședința din 06 iunie 2012, recurentul

a declarat ca cererea depusă la data de 08 ianuarie 2007 este o cerere de

restituire întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a renunța însă la

dispozițiile art. 480 C. civ.

Acțiunea inițială a fost modificata prin apariția

legii, in mod implicit, dar si prin prevederile sale, care arata ca aceasta

lege este de imediata aplicare.

S-a pus totodată în discuția părților calificarea

cererii depusa la data de 08 ianuarie 2007, prin care s-a solicitat ca pârâții

persoane fizice să îi lăsase, reclamantului, în deplina proprietate și posesie

imobilul în litigiu.

Cerere de chemare în judecata a fost formulata în

termenul legal, anterior primei zi de înfățișare. Termenul legal este data de

25 mai 2009, iar cererea formulata la data de 12 aprilie 2006 este o cerere de

chemare in judecata și nu este o cerere de intervenție forțată întemeiata pe art.

57 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut că, prin motivele de

apel, a atacat atât respingerea, ca tardivă, a cererii precizatoare depuse la

termenul din 25 mai 2009, cât și respingerea, ca inadmisibilă, a cererii

formulata la data de 12 aprilie 2006. Aceste aspecte sunt criticate și prin

prezentele motive de recurs.

Instanța de apel nu putea face o calificare a cererii

de chemare în judecata, altfel decât a făcut-o instanța de fond, atât timp cat

acest aspect nu a fost contestat de vreuna din părți.

In ceea ce privește calitatea de intervenienți forțați

a pârâților persoane fizice, recurentul a contestat decizia instanței de fond

și a arătat că această calificare a operat în primul ciclu procesual, prin

faptul ca persoanele fizice au fost citate în calitate de pârâți și și-au

însușit aceasta calitate, făcând apărări în această calitate.

În mod greșit instanța, la termenul din 25 mai 2009, a

respins aceasta cerere de introducere în cauza a pârâților în temeiul art. 57 C.

proc. civ., ca inadmisibilă, fără să țină cont de faptul că cererea de chemare

în judecată fusese deja calificată de către instanța de fond.

S-a trecut în mod eronat art. 57 C. proc. civ.,

aceasta fiind în mod evident o eroare materială.

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează

întreaga activitate judiciara este principiul rolului activ al judecătorului.

Potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în

judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă

poartă o denumire greșită, în condițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ.,

judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în

calitatea lor din proces și va stărui în toate fazele procesuale pentru

soluționarea amiabila a procesului.

La data de 25 mai 2009, Tribunalul a respins, ca

tardivă, cererea prin care s-a solicitat introducerea în cauza a Municipiului

București si Statului Roman, și s-a solicitat contravaloarea imobilului,

subsidiar cererii de restituire în natură.

Chiar dacă prima zi de înfățișare s-a consumat la data

de 25 mai 2009, modificarea cererii de chemare în judecata s-a realizat în

condițiile în care partea adversa, respectiv Municipiul București, și-a

exprimat acordul tacit cu privire la modificarea cererii.

Pârâții nu s-au opus acestei cereri modificatoare pe

tot parcursul procesului, exprimându-si astfel acordul tacit cu privire la

cererea depusa la data de 25 mai 2009.

Cererea depusa la 25 mai 2009 a fost respinsă in mod

greșit ca tardivă și, pentru aceste considerente, s-a solicitat obligarea

Statului Roman si Municipiului București la plata contravalorii despăgubirilor

prin cererea precizatoare formulată la data de 07 iunie 2010. În mod greșit nu

s-a dispus citarea Statului Roman, deși s-a solicitat acest lucru prin cererea

depusă la data de 07 iunie 2010. Având în vedere că aceasta cerere nu a fost

judecată pe fond se impune casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei

pentru rejudecarea apelului, evocând fondul.

În privința admiterii apelului pârâtului Municipiul

București, s-a susținut că aceasta soluție este nelegală și s-a solicitat a se

avea în vedere apărările formulate: la data de 9 iulie 1996, a formulat cerere

pentru restituirea în natura a proprietății, în baza Legii nr. 112/1996,

solicitând în mod expres ca proprietatea să nu fie vânduta; pentru imobilul

reclamantului au fost întocmite acte de vânzare-cumpărare având ca obiect

imobilul situat in București str. Popa Nan sector 3; prin hotărâre irevocabilă

s-a reținut în mod expres că " instanța apreciază ca imobilul în litigiu a

fost preluat de către stat fără de titlu valabil deoarece la data preluării nu

au fost respectate dispozițiile Constituției României în vigoare la acea data

care apărau dreptul la proprietate."; a intrat astfel în puterea efectului

pozitiv al lucrului judecat situația ca preluarea imobilului a fost una

abuziva; tratamentul diferențiat al categoriilor de beneficiari ai Legii nr. 10/2001

(care au formulat notificările in condiții egale și în același termen legal) nu

poate fi justificat exclusiv pe considerentul ca nu s-a emis dispoziția de

soluționare a notificării înainte sau după modificarea Legii nr. 10/2001, în

condițiile în care întârzierea soluționării notificării nu îi poate fi imputată

reclamantului; având în vedere și jurisprudența constanta a Curții Europene a

Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil,

hotărârea instanței de fond este corecta, cu privire la obligarea Municipiului

București de a emite o dispoziție de acordare a despăgubirilor având în vedere

constatarea imposibilității restituirii în natura a imobilului; respingerea

cererii de acordare a despăgubirilor ar reprezenta o ingerința în dreptul de

acces la o instanța de judecata și la garantarea proprietății, în condițiile în

care după 11 ani de litigii și 10 ani de la formularea notificării, nu s-a

răspuns în niciun fel solicitării de restituire.

Recursul este nefondat.

Din încheierea de ședința din 06 iunie 2012, rezultă

că au fost puse în discuția părților mai multe aspecte de ordin procedural.

Nu se poate reține că excepția de ordine publica

privind obiectul si temeiul juridic acțiunii pendinte ar fi fost invocată și

soluționată în mod greșit, în condițiile în care în mod expres și explicit

instanța a solicitat fiecărei părți să-și expună punctul de vedere cu privire

la chestiunile strict identificate și care țin de corecta învestire a instanței

de judecată.

Procedând în acest fel, instanța de apel a respectat

întru totul dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dând pe deplin

eficiență principiului rolului activ al judecătorului.

Instanța de apel a apreciat corect că, în raport de

temeiul de drept invocat și calificarea inițială a acțiunii, acțiune în

revendicare întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța nu se putea

învesti legal decât cu soluționarea cauzei pendinte pe calea dreptului comun.

Împrejurarea că la momentul formulării cererii de chemare în judecata nu erau

in vigoare dispozițiile Legii nr. 10/2001 și faptul că data de 18 martie 2001,

acțiunea a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a acțiunii privind

constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, nu sunt

relevante în cauză sub aspectul regularității actului de învestire, în lipsa

unei manifestări de voință explicite a reclamantului în sensul pretins de

acesta.

Nici o instanță de judecată, chiar în condițiile

existenței dispozițiilor art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nu

poate considera că s-a învestit în mod implicit, prin modificarea cererii de

chemare în judecata, întrucât o astfel de apreciere ar surprinde părțile în

exercitarea drepturilor procedurale și în formularea apărărilor.

Legea specială are prioritate față de dispozițiile

dreptului comun, dar pentru un astfel de raționament juridic, trebuie conferit

cadrul procesual concret de învestire și aceasta nu se poate face decât prin

actul de voință expres al părților, în condițiile prevăzute expres de normele

procedurale în vigoare.

Încuviințarea expertizei tehnice de evaluare a imobilului

în litigiu și de identificare a acestuia, în condițiile invocării dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 si a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, și existența unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001, nu pot

avea efectul pretins de reclamant, întrucât regulile învestirii instanțe sunt

distincte de regulile probațiunii, indiferent că este vorba de încuviințarea

probatoriului sau de aprecierea acestuia.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la

aprecierile instanței de apel în privința cererii prin care intimații-pârâți au

fost chemați în judecată, la data de 12 aprilie 2006 - cerere precizată de

către reclamant la data de 08 ianuarie 2007, sub aspectul identificării exacte

a obiectului în raport cu fiecare persoană fizică chemată în judecată la data

de 12 aprilie 2006 - în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., nu pot fi

primite, întrucât normele de procedura civilă conferă reclamantului dreptul de

a chema în judecată alți pârâți numai prin modificarea cererii introductive de

instanță, în termenul și condițiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc.

civ.

Instituția denumită de legiuitor chemare în judecată a

altor persoane - intervenție forțată, reglementată de dispozițiile art. 57-59 C.

proc. civ. - consacră posibilitatea introducerii în proces, fie din inițiativa

reclamantului, fie din cea a pârâtului, a unei persoane care ar putea să

pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.

Persoanele astfel chemate în judecată dobândesc,

potrivit art. 58 C. proc. civ., calitate de intervenienți în interes propriu,

iar nu pe aceea de pârâți.

S-a reținut corect că cererea de chemare în judecată a

altor persoane formulată și. ulterior, precizată de către reclamantul Ș.Ș.G.

este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ.

Înainte de declanșarea procesului, reclamantul avea

obligația de a identifica în mod corect persoana pârâtului, de a se asigura și,

în consecință, de a dovedi că drepturile reclamate pot fi disputate în

contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât prin

cererea introductivă de instanță.

S-a susținut în mod corect în apărare că greșita

alegere de către reclamant a persoanei pârâtului nu poate fi reparată prin

chemarea în judecată a altor persoane, conform art. 57 - 58 C. proc. civ.,

întrucât nicio persoană nu poate dobândi într-un proces civil o altă calitate

decât cea prescrisă de lege.

Susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia

indicarea de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate

la data de 12 aprilie 2006, a dispozițiilor art. 57 C. proc. civ. ar fi o

evidentă eroare materială nu poate fi primită, în contextul în care reclamantul

a beneficiat de ajutorul calificat al reprezentantului convențional.

Instanța de apel nu a considerat că cererea de

introducere în cauză a altor persoane, formulată la data de 12 aprilie 2006 și

precizată la data de 08 ianuarie 2007, este inadmisibilă față de dispozițiile art.

129 alin. (6) C. proc. civ. Referirea instanței de apel la aceste dispoziții

legale a fost făcută exclusiv cu privire la pretențiile subsidiare ale

reclamantului, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul

General, și cu Statul Român.

Critica referitoare la soluția de tardivitate

pronunțată în ceea ce privește obligarea Statului Roman si a Municipiului

București la plata contravalorii despăgubirilor, nu poate fi primită, întrucât

aceasta apare ca fiind formulată omisso medio, în condițiile în care nu a

existat o astfel de critică și în apel.

Criticile formulate în legătură cu soluția de admitere

a apelului pârâtului Municipiul București, nu sunt întemeiate, întrucât acestea

nu vizează considerentele pentru care instanța s-a considerat învestită cu o

acțiune în revendicare de drept comun, în contradictoriu doar cu Municipiul

București, care, în circumstanțele cauzei pendinte, nu-și mai poate justifica

legitimitatea procesuală, aceea de posesor al imobilului în litigiu, cu toate

consecințele în ceea ce privește configurarea obligației de restituire în

procedura de drept comun.

Toate susținerile recurentului-reclamant referitoare

la demersurile proprii demarate pentru restituirea imobilului în procedura

legilor speciale - formularea la data de 9 iulie 1996 a unei cereri de

restituire în natura a proprietății, în baza Legii nr. 112/1996; întocmirea

ulterioară a actelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu;

prin hotărâre irevocabilă s-a reținut în mod expres că imobilul în litigiu a

fost preluat de către stat fără de titlu valabil; tratamentul diferențiat al

categoriilor de beneficiari ai Legii nr. 10/2001; jurisprudența constanta a

Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un

proces echitabil - nu pot fi cercetate din perspectiva nici unei critici

pertinente de nelegalitate, întrucât ignoră cadrul procesual de învestire și,

din această perspectivă, sunt irelevante pentru cauza pendinte.

Respingerea cererii de acordare a despăgubirilor nu

poate fi privită ca o ingerința în dreptul de acces la o instanța și la

garantarea proprietății, cât timp normele exprese de procedură privind

învestirea instanței de judecată nu au fost respectate, așa cum s-a consemnat

deja în paragrafele anterioare.

Fiind în culpă procesuală, date fiind criticile

formulate în recurs, pe temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta

Curte îl va obliga

pe

recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 lei,

către intimații O.M., T. C., A.A., A. E. și T. S., și în sumă de 4960 lei către

intimații C.V. și C.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul Ș.Ș.G. împotriva deciziei nr. 243A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul Ș.Ș.G. la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 4000 lei, către intimații O.M., T. C., A.A., A. E. și T. S.

și în sumă de 4960 lei către intimații C.V. și C.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie

2013.