ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 733/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 noiembrie 2000, reclamantul Ș.Ș.G. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București - Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acesteia să-i restituie imobilul situat în municipiul București. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Prin încheierea de ședință din 28 martie 2001, la solicitarea reclamantului, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus suspendarea judecării cauzei. La data de 03 februarie 2006, reclamantul a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei. La data de 12 aprilie 2006, reclamantul, în temeiul art. 57 C. proc.

civ., a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a persoanelor fizice C.V. și M., A.A. și E., T.D. și S., respectiv obligarea acestora să-i restituie imobilul în litigiu. Prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2006, instanța a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului București și înaintarea acesteia spre soluționare Judecătoriei Sectorului 2 București. În raport de obiectul acțiunii în revendicare, estimat la 150.000.000 lei, conform art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., sunt incidente normele tranzitorii cuprinse în art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005. La data de 08 ianuarie 2007, reclamantul, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâților A.A.

și A. E. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ap. 2, în suprafață totală de 79,90 mp, reprezentând o cotă indiviză de 36,45 % din imobil, precum și o cotă indiviză de 36,45 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 51,12 mp teren situat sub construcție; pârâții C.V. și C.M. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, în suprafață utilă de 78,77 mp, reprezentând o cotă indiviză de 34,64 % din imobil, o cotă indiviză de 34,64 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 48,60 mp teren situat sub construcție; pârâții T.D. și T. S. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, în suprafață utilă de 50,55 mp reprezentând o cotă indiviză de 23,06 % din imobil, o cotă indiviză de 23,06 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 32,34 mp teren situat sub construcție.

Prin sentința civilă nr. 75/08 ianuarie 2007, Judecătoria Sector 2 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, față de valoarea imobilului indicată de reclamant, de peste 5 miliarde de lei, și în raport de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 521 din 17 martie 2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului Ș.Ș.G., și pe acest temei, a anulat cererea de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 41 din 20 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului București.

La termenul de judecată din 25 mai 2009, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat completarea acțiunii, astfel: cu privire la cadrul procesual pasiv, a solicitat să fie citați în calitate de pârâți, Municipiul București, reprezentat prin primarul general și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu privire la petitul acțiunii, reclamantul a solicitat să se ia act de completarea acestuia, în sensul că, în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, solicită să fie obligat Statul Român și Municipiul București să achite contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat, estimat provizoriu la 800.000 lei. S-a susținut că statul se face vinovat de preluarea abuzivă și ulterior, de înstrăinarea imobilului, fiindu-i astfel încălcat dreptul fundamental de proprietate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 483, 998 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție. Prin încheierea de ședință din 25 mai 2009, instanța a respins, ca tardivă, cererea depusă la data de 25 mai 2009, precizată ca fiind o completare a acțiunii inițiale, și ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant la data de 12 aprilie 2006, în dosar nr. 6172/2000 al Tribunalului București, întemeiată pe art. 57 C. proc. civ., întrucât conform normei procedurale cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, pe când, în speță, pârâții persoane fizice au fost introduși în calitate de pârâți.

La termenul de judecată din 23 noiembrie 2009, reclamantul a arătat că, la dosarul cauzei, se află un răspuns oficial din care rezultă că notificarea formulată pe temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată. S-a solicitat proba cu expertiza pentru identificarea imobilului și stabilirea valorii de circulație a acestuia, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Tribunalul a încuviințat, la cererea reclamantului, efectuarea în cauza a unei expertize tehnice de evaluare a imobilului în litigiu și de identificare a acestuia. Instanța, față de considerentele dispozitivului încheierii de ședința din 25 mai 2009, a dispus rectificarea citației în sensul că pârâții persoane fizice nu sunt părți în proces.

La data de 07 iunie 2010, reclamantul a depus o cerere precizatoare, arătând ca în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., își precizează cuantumul pretențiilor la suma stabilita prin raportul de expertiza de 1.432.100 lei. Prin sentința civila nr. 1980 din 15 decembrie 2010, Tribunalul București, Secția a III-a civila a admis cererea precizată a reclamantului, fiind obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, să emită o dispoziție motivată referitor la imobilul situat în București, sector 2, cu propuneri de acordare de despăgubiri bănești, potrivit evaluării stabilite prin raportul de expertiza tehnica întocmit de expert P.S., omologat de instanță. În esență, s-a reținut că bunul imobil în litigiu nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost înstrăinat, iar cererea de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă, cu caracter irevocabil.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, ținându-se cont de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin decizia civilă nr. 243/A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului Municipiul București și, în baza excepției de ordine publică privind obiectul de învestire a instanței, a anulat sentința civilă nr. 1980 din 15 decembrie 2010 și, evocând fondul, a respins acțiunea reclamantului, în contradictoriu cu Municipiul București, ca nefondată, a obligat apelantul-reclamant la 2000 lei către intimații A. E., A.A., T. S. și T.D., și la 8000 lei către intimata C.M.

La termenul de judecată din 06 iunie 2012, Curtea a pus în discuția părților clarificarea obiectului cu care instanțele de judecată anterioare au fost învestite, precum și temeiul de drept al acțiunii. Acțiunea inițială a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., având caracterul unei acțiuni în revendicare. În apel, apelantul-reclamant a insistat atât pe obligarea persoanelor fizice să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat, cât și pe obligarea pârâtului la plata despăgubirilor. S-a apreciat, în circumstanțele cauzei pendinte, că este evident că instanțele de judecată au fost învestite cu o acțiune în revendicare, și nu cu o acțiune întemeiată pe decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a pus în discuție inclusiv limitele în care încheierea de ședință din 25 mai 2009 a fost atacată cu apel, concluziile părților fiind reținute în încheierea de dezbateri. Examinând conținutul cererii de apel formulată de reclamant, s-a constatat că nu există nici o critică cu privire la respingerea, ca tardivă, a cererii depuse la data de 25 mai 2009, ci doar se critică partea din încheiere prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului întemeiată pe temeiul art. 57 C. proc. civ. S-a pus totodată în discuția contradictorie a părților, calificarea cererii din 08 ianuarie 2007 și raportul în care se găsește aceasta cu celelalte cereri ale reclamantului. Din examinarea cererii inițiale de chemare în judecată, a cererii întemeiate pe art. 57 C. proc.

civ. și a cererii depusă la data de 08 ianuarie 2007, s-a apreciat, față de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că este evident că nu suntem în ipoteza unei cereri modificatoare cu privire la obiectul cererii sau cu privire la înlocuirea unui pârât cu un alt pârât sau la completarea cu alt pârât. S-a pus în discuția contradictorie a părților să se precizeze care din încheierile de ședință ulterioare celei din 25 mai 2009, sunt de sine stătătoare și care nu, pentru a fi avute în vedere de către instanță cu ocazia soluționării cererilor de apel. Referitor la apelul reclamantului s-au reținut următoarele considerente de fapt și de drept: Apelantul-reclamant, deși i-a fost respinsă, ca tardivă, cererea formulată la data de 25 mai 2009, a continuat să pretindă și prin cererea de apel, în subsidiar, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Municipiul București la plata directă a despăgubirilor civile.

Din dispozitivul încheierii de ședință din 23 noiembrie 2009, a rezultă că, în urma respingerii cererii depuse la data de 25 mai 2009, calitatea de pârât a fost stabilită în persoana Municipiului București. Cu toate acestea, la data de 07 iunie 2010, s-a depus o cerere precizatoare de către reclamant, prin care, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2, își precizează cuantumul pretențiilor la suma stabilită prin raportul de expertiză, de 1.432.100 lei, și arată instanței că s-a depus o cerere precizatoare prin care s-a stabilit cadrul procesual, în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâți, a Statului Român și a Municipiului București. Afirmația din încheierea de ședință din 07 iunie 2010 este eronată, în condițiile în care instanța de fond, la data de 25 mai 2009, nu a stabilit că ar avea calitatea de pârât Statul Român și Municipiul București, la acest termen de judecată, respingându-se, ca tardivă, cererea de completare a capătului de cerere subsidiar.

În condițiile în care nu s-a formulat nici o cerere de rectificare a încheierii din 07 iunie 2010, cauza a continuat să se judece cu citarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Este adevărat că la 12 aprilie 2006, apelantul-reclamant a formulat o cerere întemeiată pe art. 57 C. proc. civ. și a solicitat introducerea în cauză a persoanelor fizice în calitate de pârâți, precum și faptul că aceștia au făcut apărări în primul ciclu procesual. Din lucrările dosarului, s-a constatat că până la termenul din 25 mai 2009 nu s-a pus niciodată în discuție calificarea sau admisibilitatea acestei cereri. Soluția instanței de fond cu privire la cererea din 12 aprilie 2006, întemeiată pe art. 57 C. proc.

civ., precizată prin cererea din 08 ianuarie 2007 este legală, deoarece potrivit art. 57 - 58 C. proc. civ., cel chemat în judecată, dobândește calitatea de intervenient în interes propriu și poziția de reclamant în proces. În raport de această poziție pe care o puteau dobândi cei chemați în judecată pe temeiul art. 57 C. proc. civ., este evident că nu putea fi chemați ca pârâți în cauză și deci apelantul-reclamant în mod greșit a utilizat instituția chemării în judecată a altor persoane pentru a introduce persoane fizice în cauză în calitate de pârâți. În aceste condiții, persoanele fizice, nefiind chemate în judecată în calitate de pârâți, nu se poate trece la o comparare de titluri prin luarea în considerare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Referitor la capătul de cerere subsidiar, formulat prin cererea completatoare din 25 mai 2009, cerere care a fost respinsă, ca tardiv formulată, s-a avut în vedere decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, conform căreia Statul Român nu are calitate procesual pasivă în acțiuni întemeiate pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și este inadmisibilă acțiunea de acordare de despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român pentru imobilele preluate abuziv pe temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe art. 13 din aceeași convenție.

În ceea ce privește Municipiul București, nici acesta nu poate fi obligat direct la plata de despăgubiri, deoarece în materia imobilelor preluate abuziv există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 10/2001, completată cu Legea nr. 247/2005, potrivit cu care despăgubirile se stabilesc și plătesc de Agenția Națională de Restituire a Proprietăților, conform art. 16 din Titlu VII din Legea nr. 247/2005. Referitor la cel de-al patrulea motiv, s-a reținut că este adevărat că la 23 noiembrie 2009, reclamantul a solicitat proba cu expertiză de identificare și evaluare a imobilului, ocazie cu care s-a arătat că notificarea formulată pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată. De asemenea, solicitarea efectuării expertizei s-a făcut invocându-se dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. XX/2007 a ÎCCJ.

Până la acest termen, cauza fiind judecată ca fiind o revendicare pe dreptul comun. Din acest moment, instanța a continuat judecata pe un obiect modificat, respectiv pe acordarea de despăgubiri bănești, deși nu a existat o cerere modificatoare. Normele legale în vigoare arată modalitatea în care se stabilesc și se acordă despăgubirile, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează modalitățile de stabilire și acordare a despăgubirilor, precum și instituția juridică obligată legal la acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român și Municipiul București, nefiind ținute de plata directă a despăgubirilor.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâtul Municipiul București, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Referitor la primul motiv de apel - instanța de fond s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut - instanța a pus în discuție excepția de ordine publică cu privire la obiectul și temeiul de drept al acțiunii pendinte. Pe temeiul art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv art. 132 - 134 C. proc. civ., prima de zi de înfățișare s-a consumat la 25 mai 2009, când părțile au fost legal citate și când părțile nu numai că puteau pune concluzii dar au și pus concluzii. După acest termen nu se mai putea proceda la modificarea acțiunii.

La termenul din 23 noiembrie 2009, nu a existat o cerere modificatoare, care presupune existența unui înscris sub semnătură privată, ci s-a făcut o declarație verbală că se solicită efectuarea raportului de expertiză „raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și decizia nr. XX/2007, considerându-se că instanța de judecată poate constata că o parte din spațiile din litigiu nu au fost înstrăinate. Cererea depusă la 25 mai 2009, de completare, a fost respinsă, ca tardiv introdusă. Deși instanța de fond nu a fost investită cu un obiect reprezentat de obligația de a emite o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, totuși s-a pronunțat pe un asemenea obiect, încălcând dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Pentru aceste motive, se va admite apelul Municipiului București și, în baza excepției de ordine publică, se va anula sentința de fond, în temeiul art. 297 C. proc. civ. și va reține cauza spre rejudecare în fond, având în vedere că procesul se află în al doilea ciclu procesual. Referitor la cel de-al doilea argument al apelantei-pârâte, în sensul că sentința este nemotivată, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a reținut că instanța de fond a verificat dacă reclamantul este persoană îndreptățită, reținând că imobilul a aparținut autorilor lor, că a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950 și că a fost înstrăinat, situație în care nu mai poate fi restituit și, pe cale de consecință, în temeiul Legii nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au dreptul la măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești.

Rezultă așadar existența unei motivări, atât pe capătul de cerere de revendicare, cât și pe o așa zisă cerere precizatoare, motiv pentru care sub acest aspect motivul de apel este nefondat. Apelanta - pârâtă este în eroare, în sensul că nu suntem în ipoteza unei contestații întemeiată pe Legea nr. 10/2001, formulată pe faptul existenței unui refuz de soluționare a notificării, conform deciziei nr. XX/2007.

Dovada este poziția apelantului - reclamant care chiar și în faza apelului, solicită, în principal, obligarea persoanelor fizice să-i lase libera proprietate și posesia imobilului din litigiu iar, în subsidiar, nu solicită soluționarea notificării conform deciziei nr. XX/2007, ci obligarea directă a Statului Român și a Municipiului București la plata de despăgubiri, cereri care nu pot fi cuprinse ca o contestație pentru refuzul soluționării notificării, ci evident pe petitul principal - este vorba de plata de despăgubiri pentru fapta ilicită și pentru imposibilitatea restituirii imobilului în natură. Instanța de apel nu are dreptul de a modifica obiectul cu care instanțele de fond au fost legal investite, ci are obligația de a verifica, potrivit art. 295 C. proc.

civ., corecta stabilire a situației de fapt și aplicarea corectă a legii de către instanța de fond. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, critica este nefondată, deoarece acțiunea a fost una în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., iar art. 1073 C. civ. reprezintă tocmai temeiul de drept pe care apelantul-reclamant își întemeiază obligația de despăgubiri în cazul în care nu se mai poate îndeplini obligația de a lăsa libera proprietate și posesia imobilului. În evocarea fondului, s-a reținut că instanța este ținută să soluționeze acțiunea în revendicare, în contradictoriu cu Municipiul București. Celelalte părți atrase în proces, respectiv persoanele fizice nu sunt părți în acest raport juridic dedus judecății, deoarece nu au fost legal chemate în judecată.

Instanța a constatat astfel că pârâtul chemat în judecată nu mai este posesorul imobilului și că imobilul este posedat de terțe persoane fizice. În aceste condiții, pârâtul nu poate fi obligat la lăsarea în deplină proprietate a unui bun pe care nu-l posedă, motiv pentru care, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea va fi respinsă, ca nefondată. În drept, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 26 iulie 2012, reclamantul Ș.Ș.G., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În mod greșit, s-a admis excepția de ordine publică privind obiectul cu care instanța a fost investită si temeiul de drept al acțiunii și a anulat sentința primei instanțe, întrucât în discuția părților nu a fost pusa nicio excepție de ordine publica.

Instanța de judecată doar a solicitat fiecărei părți să-și spună punctul de vedere cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată. Instanța nu a calificat acțiunea în ședința publică și nu a pus în discuția părților excepția de ordine publica pe care s-a pronunțat. Prin încheierea de ședința din 06 iunie 2012, au fost puse în discuția părților mai multe probleme de ordin procedural care au fost soluționate prin decizia atacată, printr-o aplicare eronată a principiului rolului activ al instanței de judecata. În mod eronat, instanța a apreciat că, formulând acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este investita numai cu soluționarea acestei cauze pe calea dreptului comun.

Instanța nu a avut în vedere faptul că, la momentul formulării cererii de chemare în judecata, nu erau in vigoare dispozițiile Legii nr. 10/2001. Recurentul-reclamant nu a mers concomitent pe două căi în justiție, ci acțiunea întemeiată inițial pe dispozițiile art. 480 C. civ. a devenit o acțiune prin care s-a solicitat obligarea părții adverse să-i lase în deplina proprietate si posesie imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001. În încheierea de ședința din 06 iunie 2012, recurentul a declarat ca cererea depusă la data de 08 ianuarie 2007 este o cerere de restituire întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a renunța însă la dispozițiile art. 480 C. civ. Acțiunea inițială a fost modificata prin apariția legii, in mod implicit, dar si prin prevederile sale, care arata ca aceasta lege este de imediata aplicare.

S-a pus totodată în discuția părților calificarea cererii depusa la data de 08 ianuarie 2007, prin care s-a solicitat ca pârâții persoane fizice să îi lăsase, reclamantului, în deplina proprietate și posesie imobilul în litigiu. Cerere de chemare în judecata a fost formulata în termenul legal, anterior primei zi de înfățișare. Termenul legal este data de 25 mai 2009, iar cererea formulata la data de 12 aprilie 2006 este o cerere de chemare in judecata și nu este o cerere de intervenție forțată întemeiata pe art. 57 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a susținut că, prin motivele de apel, a atacat atât respingerea, ca tardivă, a cererii precizatoare depuse la termenul din 25 mai 2009, cât și respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulata la data de 12 aprilie 2006. Aceste aspecte sunt criticate și prin prezentele motive de recurs.

Instanța de apel nu putea face o calificare a cererii de chemare în judecata, altfel decât a făcut-o instanța de fond, atât timp cat acest aspect nu a fost contestat de vreuna din părți. In ceea ce privește calitatea de intervenienți forțați a pârâților persoane fizice, recurentul a contestat decizia instanței de fond și a arătat că această calificare a operat în primul ciclu procesual, prin faptul ca persoanele fizice au fost citate în calitate de pârâți și și-au însușit aceasta calitate, făcând apărări în această calitate. În mod greșit instanța, la termenul din 25 mai 2009, a respins aceasta cerere de introducere în cauza a pârâților în temeiul art. 57 C. proc. civ., ca inadmisibilă, fără să țină cont de faptul că cererea de chemare în judecată fusese deja calificată de către instanța de fond.

S-a trecut în mod eronat art. 57 C. proc. civ., aceasta fiind în mod evident o eroare materială. Unul dintre principiile fundamentale care guvernează întreaga activitate judiciara este principiul rolului activ al judecătorului. Potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită, în condițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces și va stărui în toate fazele procesuale pentru soluționarea amiabila a procesului. La data de 25 mai 2009, Tribunalul a respins, ca tardivă, cererea prin care s-a solicitat introducerea în cauza a Municipiului București si Statului Roman, și s-a solicitat contravaloarea imobilului, subsidiar cererii de restituire în natură.

Chiar dacă prima zi de înfățișare s-a consumat la data de 25 mai 2009, modificarea cererii de chemare în judecata s-a realizat în condițiile în care partea adversa, respectiv Municipiul București, și-a exprimat acordul tacit cu privire la modificarea cererii.

Pârâții nu s-au opus acestei cereri modificatoare pe tot parcursul procesului, exprimându-si astfel acordul tacit cu privire la cererea depusa la data de 25 mai 2009. Cererea depusa la 25 mai 2009 a fost respinsă in mod greșit ca tardivă și, pentru aceste considerente, s-a solicitat obligarea Statului Roman si Municipiului București la plata contravalorii despăgubirilor prin cererea precizatoare formulată la data de 07 iunie 2010. În mod greșit nu s-a dispus citarea Statului Roman, deși s-a solicitat acest lucru prin cererea depusă la data de 07 iunie 2010. Având în vedere că aceasta cerere nu a fost judecată pe fond se impune casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, evocând fondul.

În privința admiterii apelului pârâtului Municipiul București, s-a susținut că aceasta soluție este nelegală și s-a solicitat a se avea în vedere apărările formulate: la data de 9 iulie 1996, a formulat cerere pentru restituirea în natura a proprietății, în baza Legii nr. 112/1996, solicitând în mod expres ca proprietatea să nu fie vânduta; pentru imobilul reclamantului au fost întocmite acte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat in București str. Popa Nan sector 3; prin hotărâre irevocabilă s-a reținut în mod expres că " instanța apreciază ca imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără de titlu valabil deoarece la data preluării nu au fost respectate dispozițiile Constituției României în vigoare la acea data care apărau dreptul la proprietate."; a intrat astfel în puterea efectului pozitiv al lucrului judecat situația ca preluarea imobilului a fost una abuziva; tratamentul diferențiat al categoriilor de beneficiari ai Legii nr. 10/2001 (care au formulat notificările in condiții egale și în același termen legal) nu poate fi justificat exclusiv pe considerentul ca nu s-a emis dispoziția de soluționare a notificării înainte sau după modificarea Legii nr. 10/2001, în condițiile în care întârzierea soluționării notificării nu îi poate fi imputată reclamantului;

având în vedere și jurisprudența constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, hotărârea instanței de fond este corecta, cu privire la obligarea Municipiului București de a emite o dispoziție de acordare a despăgubirilor având în vedere constatarea imposibilității restituirii în natura a imobilului; respingerea cererii de acordare a despăgubirilor ar reprezenta o ingerința în dreptul de acces la o instanța de judecata și la garantarea proprietății, în condițiile în care după 11 ani de litigii și 10 ani de la formularea notificării, nu s-a răspuns în niciun fel solicitării de restituire. Recursul este nefondat. Din încheierea de ședința din 06 iunie 2012, rezultă că au fost puse în discuția părților mai multe aspecte de ordin procedural.

Nu se poate reține că excepția de ordine publica privind obiectul si temeiul juridic acțiunii pendinte ar fi fost invocată și soluționată în mod greșit, în condițiile în care în mod expres și explicit instanța a solicitat fiecărei părți să-și expună punctul de vedere cu privire la chestiunile strict identificate și care țin de corecta învestire a instanței de judecată. Procedând în acest fel, instanța de apel a respectat întru totul dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dând pe deplin eficiență principiului rolului activ al judecătorului. Instanța de apel a apreciat corect că, în raport de temeiul de drept invocat și calificarea inițială a acțiunii, acțiune în revendicare întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța nu se putea învesti legal decât cu soluționarea cauzei pendinte pe calea dreptului comun.

Împrejurarea că la momentul formulării cererii de chemare în judecata nu erau in vigoare dispozițiile Legii nr. 10/2001 și faptul că data de 18 martie 2001, acțiunea a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a acțiunii privind constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, nu sunt relevante în cauză sub aspectul regularității actului de învestire, în lipsa unei manifestări de voință explicite a reclamantului în sensul pretins de acesta. Nici o instanță de judecată, chiar în condițiile existenței dispozițiilor art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate considera că s-a învestit în mod implicit, prin modificarea cererii de chemare în judecata, întrucât o astfel de apreciere ar surprinde părțile în exercitarea drepturilor procedurale și în formularea apărărilor.

Legea specială are prioritate față de dispozițiile dreptului comun, dar pentru un astfel de raționament juridic, trebuie conferit cadrul procesual concret de învestire și aceasta nu se poate face decât prin actul de voință expres al părților, în condițiile prevăzute expres de normele procedurale în vigoare. Încuviințarea expertizei tehnice de evaluare a imobilului în litigiu și de identificare a acestuia, în condițiile invocării dispozițiilor Legii nr. 10/2001 si a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și existența unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001, nu pot avea efectul pretins de reclamant, întrucât regulile învestirii instanțe sunt distincte de regulile probațiunii, indiferent că este vorba de încuviințarea probatoriului sau de aprecierea acestuia.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la aprecierile instanței de apel în privința cererii prin care intimații-pârâți au fost chemați în judecată, la data de 12 aprilie 2006 - cerere precizată de către reclamant la data de 08 ianuarie 2007, sub aspectul identificării exacte a obiectului în raport cu fiecare persoană fizică chemată în judecată la data de 12 aprilie 2006 - în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., nu pot fi primite, întrucât normele de procedura civilă conferă reclamantului dreptul de a chema în judecată alți pârâți numai prin modificarea cererii introductive de instanță, în termenul și condițiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Instituția denumită de legiuitor chemare în judecată a altor persoane - intervenție forțată, reglementată de dispozițiile art. 57-59 C. proc.

civ. - consacră posibilitatea introducerii în proces, fie din inițiativa reclamantului, fie din cea a pârâtului, a unei persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. Persoanele astfel chemate în judecată dobândesc, potrivit art. 58 C. proc. civ., calitate de intervenienți în interes propriu, iar nu pe aceea de pârâți. S-a reținut corect că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată și. ulterior, precizată de către reclamantul Ș.Ș.G. este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ. Înainte de declanșarea procesului, reclamantul avea obligația de a identifica în mod corect persoana pârâtului, de a se asigura și, în consecință, de a dovedi că drepturile reclamate pot fi disputate în contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât prin cererea introductivă de instanță.

S-a susținut în mod corect în apărare că greșita alegere de către reclamant a persoanei pârâtului nu poate fi reparată prin chemarea în judecată a altor persoane, conform art. 57 - 58 C. proc. civ., întrucât nicio persoană nu poate dobândi într-un proces civil o altă calitate decât cea prescrisă de lege. Susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia indicarea de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate la data de 12 aprilie 2006, a dispozițiilor art. 57 C. proc. civ. ar fi o evidentă eroare materială nu poate fi primită, în contextul în care reclamantul a beneficiat de ajutorul calificat al reprezentantului convențional. Instanța de apel nu a considerat că cererea de introducere în cauză a altor persoane, formulată la data de 12 aprilie 2006 și precizată la data de 08 ianuarie 2007, este inadmisibilă față de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Referirea instanței de apel la aceste dispoziții legale a fost făcută exclusiv cu privire la pretențiile subsidiare ale reclamantului, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, și cu Statul Român. Critica referitoare la soluția de tardivitate pronunțată în ceea ce privește obligarea Statului Roman si a Municipiului București la plata contravalorii despăgubirilor, nu poate fi primită, întrucât aceasta apare ca fiind formulată omisso medio, în condițiile în care nu a existat o astfel de critică și în apel.

Criticile formulate în legătură cu soluția de admitere a apelului pârâtului Municipiul București, nu sunt întemeiate, întrucât acestea nu vizează considerentele pentru care instanța s-a considerat învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun, în contradictoriu doar cu Municipiul București, care, în circumstanțele cauzei pendinte, nu-și mai poate justifica legitimitatea procesuală, aceea de posesor al imobilului în litigiu, cu toate consecințele în ceea ce privește configurarea obligației de restituire în procedura de drept comun.

Toate susținerile recurentului-reclamant referitoare la demersurile proprii demarate pentru restituirea imobilului în procedura legilor speciale - formularea la data de 9 iulie 1996 a unei cereri de restituire în natura a proprietății, în baza Legii nr. 112/1996; întocmirea ulterioară a actelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu; prin hotărâre irevocabilă s-a reținut în mod expres că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără de titlu valabil; tratamentul diferențiat al categoriilor de beneficiari ai Legii nr. 10/2001; jurisprudența constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil - nu pot fi cercetate din perspectiva nici unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât ignoră cadrul procesual de învestire și, din această perspectivă, sunt irelevante pentru cauza pendinte.

Respingerea cererii de acordare a despăgubirilor nu poate fi privită ca o ingerința în dreptul de acces la o instanța și la garantarea proprietății, cât timp normele exprese de procedură privind învestirea instanței de judecată nu au fost respectate, așa cum s-a consemnat deja în paragrafele anterioare. Fiind în culpă procesuală, date fiind criticile formulate în recurs, pe temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 lei, către intimații O.M., T. C., A.A., A. E. și T. S., și în sumă de 4960 lei către intimații C.V. și C.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.Ș.G. împotriva deciziei nr. 243A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul Ș.Ș.G. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 lei, către intimații O.M., T. C., A.A., A. E. și T. S. și în sumă de 4960 lei către intimații C.V. și C.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.