ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6668/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6668/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 27 octombrie 2008,

reclamanții D.V. și D.C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, S.C. F. S.A., Municipiul București prin primar

general și R.M., solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la restituirea valorii de piață (600.000 RON echivalent a 150.000 euro)

a imobilului situat în București, achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 prin

contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie 1997, obligarea pârâților S.C. F.

S.A. și Municipiul București prin primar general la plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului și stabilirea unui drept de retenție în

contradictoriu cu R.M. până la momentul când vor fi despăgubiți de primii trei

pârâți.

În drept au invocat

dispozițiile art. 1037 C. civ. La data de 5 februarie 2009 reclamanții și-au

precizat în drept acțiunea invocând dispozițiile art. 1337, 1341, 1344 și 1618

C. civ.

În motivare

reclamanții au arătat că au achiziționat prin contract de vânzare-cumpărare

imobilul situat în București, îndeplinind condițiile cerute de Legea nr.

112/1995, la acel moment apreciindu-se că statul a preluat imobilul cu titlu

(Decretul nr. 92/1950).

În anul 2006 au fost

acționați în judecată de către R.M., care a solicitat instanței lăsarea în

deplină proprietate și liniștită posesie a acestui imobil.

Judecătoria

Sectorului 2 București a admis acțiunea acestuia și, printr-o aplicare greșită

a legii, le-a dat dreptul să atace hotărârea doar cu recurs, deși valoarea

imobilului era și la momentul acela și în prezent de peste 3.000.000.000 lei

(30.000 RON), reclamanții D.V. și D.C. fiind astfel privați de calea de atac a

apelului.

S-a solicitat

restituirea sumelor învestite cu titlu de lucrări de întreținere și

îmbunătățire ale imobilului.

Prin Sentința civilă

nr. 1274 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului 3 de cerere; a

admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, S.C. F. S.A., Municipiul București prin primar

general și R.M., astfel cum a fost precizată. A obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 895.327 RON

reprezentând contravaloarea imobilului situat în București. A respins capătul 2

de cerere și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către

reclamanți a sumei de 8.700 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut:

Referitor la capătul

3 de cerere, având ca obiect stabilirea unui drept de retenție asupra

imobilului, în contradictoriu cu pârâtul R.M., reclamanții au renunțat la acest

capăt de cerere, iar tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ. a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea acestui capăt de

cerere.

Referitor la primul

capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la

plata valorii de piață a imobilului, cerere întemeiată în drept pe disp. art.

50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că această cerere este

fondată. Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2641/3/1997

s-a dobândit de către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de

proprietate asupra corpului B din imobilul situat în București.

Prin raportul de

expertiză specialitatea construcții întocmit în cauză, expertul a procedat la

identificarea lucrărilor de construcții de îmbunătățiri și s-a reținut că

lucrările de îmbunătățiri s-au efectuat de către reclamanți în calitate de

chiriași, în perioada 1994 - 1996, anterior vânzării.

Prin Sentința civilă

nr. 1825 din 9 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București,

în Dosarul nr. 2034/300/2007 s-a admis acțiunea în revendicarea formulată de

reclamantul R.I.M. în contradictoriu cu pârâții D.C. și D.V., aceștia fiind

obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat

în București.

Potrivit raportului

de expertiză efectuat în cauză, valoarea de circulație a construcției împreună

cu valoarea terenului situat sub construcție este de 895.325 RON.

Tribunalul a

considerat că reclamanții sunt îndreptățiți la plata valorii construcției cu

includerea îmbunătățirilor identificate de expert, și la valoarea terenului de

sub construcție, deoarece valoarea de circulație reprezintă valoarea de piață a

imobilului, astfel cum acesta se identifică la momentul efectuării expertizei.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a cumpărat un imobil

cu îmbunătățiri, efectuate de către reclamanții din prezenta acțiune, în

calitate de chiriași, anterior vânzării, iar prin acțiunea în revendicare

aceștia au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București.

A obliga pârâtul și

la plata îmbunătățirilor ar determina în patrimoniul reclamanților o îmbogățire

fără just temei.

S-a reținut că

dispozițiile art. 50 alin. (2) ind. 1 și alin. (3) și art. 50 ind. 1 trebuie

să-și găsească aplicabilitatea nu doar în situația în care contractele de

vânzare-cumpărare au fost anulate de instanță, dar și în situația în care au

fost admise acțiunile în revendicare, cumpărătorii pierzând proprietatea.

În temeiul art. 274

C. proc. civ. pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata

către reclamanți a sumei de 8.700 RON cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu de avocat și de expert.

Împotriva acestei

sentințe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a declarat apel.

S-a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți

și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ., s-a solicitat să se

instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului

București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr.

1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului

Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, atâta

timp cât obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului la valoarea de piață.

Având în vedere

dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, avute în vedere de către

instanța de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este

necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este că aceste

contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

iar cea de-a doua condiție este că ele să fi fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Apelantul-pârât a

arătat că nici o condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr.

10/2001 nu este îndeplinită în speță.

S-a mai arătat că în

mod greșit Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata cheltuielilor

de judecată, căci culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei

Municipiului București - parte în contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie

neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu

poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin Decizia nr. 529

A din 23 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

apelul.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut în ce privește criticile vizând excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice că sunt

nefondate și le-a înlăturat.

S-a reținut că

potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare,

obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speță

este Municipiul București, dar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială.

Tocmai de aceea, prin

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării

prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit

de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

respectiv a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Dispozițiile art. 50

și 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, reprezintă

dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune (în

cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic

civil), fie a principiului repunerii în situația anterioară în cazul

constatării nulității/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor

naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.

Reprezentând o

aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor

beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia

specialia generalibus derogant - normele speciale derogă și au prioritate față

de cele generale, cum este cazul dispozițiilor art. 1227 - 1351 C. civ.,

referitoare la răspunderea pentru evicțiune sau principiul repunerii în

situația anterioară, în cazul incidenței sancțiunii nulității, concluzia

impunându-se indiferent de conținutul (mai mult sau mai puțin larg) al

instituțiilor ultim evocate.

Prin urmare, s-a

reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile

reprezentând prețul de piață al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

S-a reținut că aceste

texte de lege - art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată și

completată - sunt incidente și în situația în care contractul încheiat de

foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a

fost considerat mai puțin preferabil. În acest scop, normele juridice în

discuție nu fac referire la "anularea" acestor contracte, ci la

"desființarea" lor, concept juridic care include orice situație care

le lipsește de efecte juridice.

Față de susținerea

apelantului privind neîndeplinirea condiției privind existența unei hotărâri

judecătorești de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, condiție

prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată, instanța a

reținut că sintagma "contracte de vânzare-cumpărare (...) desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" vizează atât ipoteza

anulării, cât și pe cea a desființării (echivalente cu lipsirea de efecte sau

cu constatarea ineficacității) implicite admiterii unei cereri de revendicare

prin comparare de titluri.

În cauză, reclamanții

se află în ipoteza secundă, dată fiind existența Sentinței civile nr. 1825 din

9 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1877 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

În concluzie, contrar

susținerilor apelantului, este îndeplinită și această cerință a dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată.

S-a mai reținut că

existența relei-credințe la momentul încheierii Contractului de

vânzare-cumpărare din 3 martie 1997, nu reprezintă un argument incident evaluării

presupuse de art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 modificată și

completată, în condițiile în care apelantul nu a indicat vreo altă cauză de

neconformitate a contractului de vânzare-cumpărare cu Legea nr. 112/1995,

căreia să-i fi substituit acest argument.

Cât privește

dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată ["(1) Chiriașii au

dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația

de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. (2) Indiferent dacă imobilul

a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii

prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite. (3) ***Abrogat (4)

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește pe bază de

expertiză. (5) Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege

cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la

valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al

îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se

suportă de chiriași"] s-a reținut că analiza exegetică a textului de lege

evocat impune ca premisă a aplicării sale, neincluderea în obiectul material

derivat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, a îmbunătățirilor utile și necesare efectuate în privința imobilului.

Cu alte cuvinte, art. 48 indicat se va aplica doar în situația în care părțile

contractante nu au evaluat în convenția încheiată în baza Legii nr. 112/1995,

prețul imobilului și în funcție de aceste cheltuieli (efectuate înainte de

realizarea convenției) sau în situația în care ele au fost efectuate ulterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Un alt rezultat al

interpretării ar determina concluzia de neadmis a posibilității chiriașului

cumpărător, de a se îmbogăți în mod nejustificat, în condițiile în care acesta

ar trebui să primească pe de o parte, de la Ministerul Finanțelor Publice, în

temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, prețul reactualizat sau chiar valoarea

de piață a imobilului, după caz, ambele conținând și partea aferentă actuală a

îmbunătățirilor menționate (ce au fost incluse în prețul inițial al

contractului), iar pe de altă parte, cumulat, de la persoana îndreptățită, în

temeiul art. 48 din același act normativ, contravaloarea actualizată a

îmbunătățirilor utile și necesare. Este evident că nu aceasta a fost voința

legiuitorului.

S-a reținut că

reclamanții au cumpărat imobilul în configurația rezultată în urma

îmbunătățirilor utile și necesare, obiectul material derivat al convenției

raportându-se la aceste lucrări, inaplicabilitatea art. 48 din Legea nr.

10/2001, obligația de restituire a contravalorii acestor îmbunătățiri fiind

încorporată în cea reglementată de art. 50 din aceeași lege.

S-a mai reținut

caracterul neîntemeiat al criticilor referitoare la cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei

decizii pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor

Publice a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În critici se susține

că în mod greșit instanța a menținut în sarcina recurentei obligația de plată a

sumei de 895.327 RON reprezentând contravaloarea imobilului din București,

arătând că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante. Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 3 martie 1997 dintre reclamanți și

Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. F. S.A. este un terț, având

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București.

Dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate procesuală pasivă deoarece obligație

de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin

fapta unui terț, care angajează răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București prin mandatar

S.C. F. S.A.

Instanța de fond și

de apel trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. cu

atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001 reglementează expres și limitativ situațiile în care Ministerul

Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr.

112/1995, și anume acestea să fie desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, ceea ce nu este cazul în speță.

Nici în urma

modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 recurentul arată că

nu are calitate procesuală pasivă întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din

Legea nr. 10/2001 pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată să fie

obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a

2 condiții și anume contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și acest contract să

fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce de

asemenea nu este cazul în speță.

Dispozițiile art. 50

ind. 1 din Legea nr. 112/1995 face vorbire despre contracte desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acest text fiind avut în

vedere plata prețului de piață, iar în respectivele hotărâri fiind reținută respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Reclamanții nu au

depus minime diligențe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare

pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea

statului, ceea ce echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Existența sau

inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul

criteriu de a analiza respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să

fie analizată respectarea acestei legi în ansamblul său.

Faptul că imobilul a

fost preluat abuziv a fost reținut în Decizia civilă nr. 1877R din 12 decembrie

2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, încheierea contractului

s-a făcut fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, este inadmisibil

ca reclamanții să își invoce propria vină, încălcarea dispozițiilor legale la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru obținerea unui drept, ceea

ce este inadmisibil și, în consecință, nu pot beneficia de restituirea prețului

la valoarea de piață.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiect al prezentului litigiu s-a făcut în

urma unei acțiuni în revendicare, contractul din 3 martie 1997 nefiind anulat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În mod greșit a fost

obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 895.327 RON

reprezentând prețul de piață al imobilului, în care au fost incluse și valoarea

îmbunătățirilor.

Hotărârea instanței

de apel este criticabilă și în privința menținerii obligației de plată a

cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.700 RON.

Recursul va fi admis.

În speță reclamanții

D.V. și D.C. - cumpărători ai unui apartament în temeiul Legii nr. 112/1995, au

fost evinși prin Decizia civilă nr. 1877 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, fiind obligați să lase imobilul în deplină

proprietate și posesie fostului proprietar R.M.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut cu putere de lucru judecat că titlul lui R.M. este

preferabil și mai bine caracterizat, în raport de titlul invocat de D.V. și

D.C., provenind de la autorul acestuia, care este adevăratul proprietar, fiind

mai vechi și transcris și că imobilul a fost preluat de stat abuziv prin

Decretul nr. 92/1950. Despre preluarea imobilului de către stat în temeiul

Decretului nr. 92/1950 există mențiunea și pe verso-ul cererii formulate de

D.V. de cumpărare a acestui apartament în care locuia în calitate de chiriaș

(dosar recurs).

Atunci când

cumpărătorul este evins prin fapta unui terț, ca în speță, obligația de

garanție a vânzătorului există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele

condiții: să fi avut loc o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie

anterioară vânzării, cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

În cauză a avut loc o

tulburare de drept prin admiterea acțiunii pârâtului din prezenta cauză R.M. și

obligarea reclamanților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București.

Cea de-a doua

condiție este și ea îndeplinită, deoarece printr-o cauză anterioară vânzării se

înțelege nu atât existența efectivă anterior vânzării a unui drept în favoarea

unui terț, cât a unui fapt juridic anterior vânzării, care să ducă la

dobândirea unui drept concurent celui al cumpărătorului, chiar dacă acest drept

concurent se naște efectiv ulterior vânzării.

Cât privește cerința

privitoare la necunoașterea de către cumpărător a cauzei evicțiunii, așa cum am

arătat, era cunoscut de către chiriași la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare modul de preluare a imobilului de către stat, iar prin

Decizia civilă nr. 1877 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, aceștia au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate

și posesie fostului proprietar R.M., al cărui titlu a fost găsit preferabil și

mai bine caracterizat, în raport de titlul invocat de chiriași.

Așa fiind,

cumpărătorii au avut cunoștință de pericolul evicțiunii, fiind de rea-credință

la data vânzării. În consecință au dreptul doar la o despăgubire limitată la

prețul plătit potrivit dispozițiilor art. 1340 C. civ., nu și la despăgubiri

extinse prevăzute de art. 1344 C. civ., la care ar fi fost îndreptățiți dacă nu

ar fi cunoscut cauza evicțiunii.

Având în vedere

situația de fapt și de drept, prin obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice

București la plata sumei de 895.327 RON reprezentând prețul de piață al

imobilului, în care au fost incluse și valoarea îmbunătățirilor, instanța de

apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1344 C. civ., acesta fiind

motivul ce determină casarea deciziei atacate. Sub acest aspect trebuie arătat

că instanța de apel nu a avut în vedere că normele legale sunt diferite și se

exclud reciproc, pentru că în timp ce art. 50 din Legea nr. 10/2001 are în

vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

dispozițiile art. 50

1

, dimpotrivă, se referă la restituirea prețului

de piață al imobilelor "în situația contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995".

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 312 (2) C. proc. civ. recursul va fi admis, decizia

recurată va fi casată și cauza va fi trimisă la aceeași instanță de apel pentru

rejudecare. Cu ocazia rejudecării instanța va analiza și celelalte critici

formulate în prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 529A din 23 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL