ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3449/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3449/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă la data de 01 aprilie 2009, sub nr. 13423/3/2009,

reclamanții F.M. și F.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primarul general,

și SC R. SA, obligarea acestora la restituirea prețului de piață pentru imobilul

situat în București, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În

motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu

pârâta SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare

cu plata prețului în rate din 17 ianuarie 1997,

însă,

ulterior, au fost chemați în instanță de numiții S.S.M., S.E.D. și S.C.M.C., care

au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului menționat.

Au menționat reclamanții, că, prin decizia

civilă nr. 1302A din 05 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă în Dosarul nr. 37796/3/2005, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea

numiților S.S.M., S.E.D. și S.C.M.C., și au fost obligați să lase acestora în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. R. nr. 56, ap.l,

pe care l-au și predat, conform procesului-verbal din 10 septembrie 2008 încheiat

de B.E.J. E.L.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

La data de 30 aprilie 2009, reclamanții

au precizat cadrul procesual arătând că înțeleg să se judece cu Ministerul Finanțelor

Publice, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București,

prin primarul general, Primăria municipiului București, prin primarul general, și

SC R. SA.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive, cu motivarea că deposedarea cumpărătorilor de imobilul apartament întrunește

condițiile tulburării de drept prin fapta unui terț, tulburare de natură să angajeze

răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului

București, iar nu a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, a arătat că nu sunt îndeplinite

condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu au

fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17

ianuarie 1997, după cum s-a reținut și în considerentele deciziei nr. 1302/A din

05 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

La termenul de judecată din 03 iunie 2009,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, a invocat și excepția

lipsei calității sale procesuale pasive.

Tribunalul a unit cu fondul atât excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, cât și pe cea a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 319 din 16

februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a Ministerului

Finanțelor Publice, a SC R. SA, a Primăriei

municipiului București, prin primarul general, și a Municipiului București, prin

primarul general, cererea reclamanților fiind respinsă față de acești pârâții ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca

neîntemeiată, și a respins cererea reclamanților F.M. și F.S., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut,

în ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților, că

acestea sunt fondate, câtă vreme prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a

stabilit că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face

de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice)

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare", iar în același sens sunt și dispozițiile din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel

cum au fost modificate prin art.

1

pct.

8 din H.G. nr. 923/2010.

S-a reținut, că prevederile legale mai

sus indicate conduc la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Finanțelor Publice, instituție indicată de legiuitor ca debitor într-un

raport juridic de natura celui dedus judecății în cauza de față.

Cât privește fondul pretențiilor reclamanților,

tribunalul a constatat că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, indicat de

reclamanți ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, dispune în sensul

că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare".

Prin textul normativ reprodus mai sus,

se instituie o condiție premisă pentru ca proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 să beneficieze de posibilitatea de a obține

prețul de piață actualizat, respectiv contractele să fi fost încheiate cu respectarea

prevederilor acestei din urmă legi.

În

speță, prin decizia civilă nr. 1302/A din 05 iulie 2007, pronunțată

de Tribunalul București secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 37796/3/2005, definitivă

și irevocabilă, s-a admis acțiunea numiților S.S.M., S.E.D. și S.C.M.C., în contradictoriu

cu pârâții F.M., F.S., SC R. SA

și Municipiul București, prin primarul general; s-a constat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 ianuarie 1997 și au fost

obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, str. R. sector 1.

În

considerentele acestei hotărâri, s-a reținut că, „cum, în

cauză, foștii proprietari au formulat în termenul legal cerere pentru restituirea

în natură a imobilului, aspect ce nu a fost verificat de către cumpărători la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că prezumția de bună-credință instituită

în favoarea acestora a fost răsturnată, aceștia achiesând la scopul ilicit urmărit

de societatea vânzătoare care cunoștea situația juridică a imobilului."

Este evident, așadar, că reclamanții nu

se află în situația indicată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 nu a fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Orice dovadă contrară ce s-ar putea încerca

face ulterior, în cauză reclamanții arătând prin concluziile scrise că au achiziționat

cu bună credință imobilul de la titularul aparent al dreptului, nu ar putea fi primită,

câtă vreme o hotărâre judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat, iar

aceasta înseamnă că modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte

litigioase în raporturile dintre părți nu pot fi contrazise într-un al doilea proces

care are legătură cu problema de drept dezlegată anterior (efectul pozitiv al lucrului

judecat), fără a se încălca ordinea și stabilitate juridică.

Dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ.,

menționate de reclamanți tot prin concluziile scrise, nu pot fi cercetate, întrucât

aceasta ar însemna, de fapt, o modificare a temeiului de drept invocat, ce nu poate

fi primită după rămânerea cauzei în pronunțare.

Curtea de Apel București, secția a III

a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 350 A

din 11 octombrie 2012, a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți F.M. și

F.S.; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului de 2227,2264 RON (22.272.264

ROL) actualizat cu rata inflației la momentul efectuării plății, reținând, în esență,

următoarele;

Referitor la critica vizând nemotivarea

hotărârii apelate, Curtea, verificând considerentele sentinței apelate, a constatat

că acestea îndeplinesc condițiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., Tribunalul

prezentând considerentele pentru care a

apreciat că în cauză nu sunt incidente

prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, argumentele instanței de fond fac

trimitere la împrejurarea că, în cauză, în ceea ce privește contractul invocat de

reclamanți, a fost pronunțată anterior o hotărâre judecătorească intrată în puterea

lucrului judecat, opozabilă reclamanților, care a constatat nulitatea acestuia,

iar față de efectele prezumției puterii de lucru judecat și de considerentele acestei

hotărâri, nu sunt incidente prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În

ceea ce privește celelalte critici formulate, Curtea a reținut

că potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 „proprietarii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare".

Premisele art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, pe care reclamanții și-au întemeiat cererea, presupun încheierea contractului

de vânzare -cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființarea

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Curtea a apreciat că noțiunea de desființare,

la care face trimitere această normă, nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de

ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea fiind

o cauză de ineficacitate și, prin urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun,

un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea

sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și cauză de

ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă că singura cauză de

ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație

ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulată de proprietarul

deposedat abuziv de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995

sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce

permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul

împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În

același timp, se constată că textul analizat folosește formularea

„proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

..,", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului

de vânzare -cumpărare.

În

plus, Curtea a reținut și existența unui argument de interpretare

sistematică și istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată

prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în

cauză a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune

că: „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru".

Totodată, art. 50 alin. (2

1

)

din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede că „Cererile sau

acțiunile Injustiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor,

privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".

Deși cele două norme au ca obiect stabilirea

regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea

scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, s-a concluzionat că la momentul anului

2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2

1

) prin Legea nr. 1/2009,

legiuitorul a admis coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt

cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, respectiv cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață

al imobilelor privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, posibilitatea restituirii

către chiriașul - cumpărător a prețului de piață al imobilului este condiționată

de respectarea de către părțile contractante, la momentul încheierii contractului

de vânzare - cumpărare, a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Deși prin motivele de apel se invocă greșita

aplicare a acestui text de lege, Curtea a constatat că prin decizia civilă nr. 1302/A

din 05 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV

- a civilă, irevocabilă, contractul de

vânzare cumpărare prin care apelanții reclamanți au dobândit dreptul de proprietate

asupra apartamentului situat în București, str. R. a fost constatat nul, și că,

în raport de considerentele acestei decizii intrate în putere de lucru judecat,

dobândirea de către reclamanți a apartamentului în litigiu, prin contractul de vânzare

-cumpărare din 17 ianuarie 1997, a fost realizată în condițiile în care, pe de o

parte, imobilul nu făcea obiectul art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar pe de altă

parte, exista o cerere de restituire în natură a acestuia, formulată de fostul proprietar.

Potrivit prezumției lucrului judecat [art.

1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.], o hotărâre irevocabilă

exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate

habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară față de caracterul absolut al

prezumției [art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Aceste norme sunt pe deplin incidente în

cauză, câtă vreme actul normativ cu caracter special pe care reclamanții și-au fundamentat

pretențiile nu cuprinde dispoziții derogatorii.

Or, câtă vreme, în litigiul anterior, în

care reclamanții au avut calitatea de parte, hotărârea fiindu-le, prin urmare, pe

deplin opozabilă, au fost analizate aceste aspecte litigioase, principiul puterii

de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice,

că aceste chestiuni odată tranșate irevocabil de o instanță să nu mai poată fi aduse

înaintea judecății, iar pe de altă parte că ceea ce a stabilit o prima instanță

să nu mai poată să fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

Față de cele reținute anterior, s-a conchis

că susținerea recurenților este nefondată, puterea de lucru judecat de care se bucură

hotărârea anterior evocată fiind obligatorie în prezenta cauză, nemaiputându-se

repune în discuție aceeași chestiune; că, în mod corect, a reținut instanța de fond

incidența prezumției puterii de lucru judecat, pentru situația apelanților, dar

și faptul că deși în prezenta cauză aceștia invocă buna lor credință la momentul

încheierii contractului și respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se poate

face abstracție de faptul că prin hotărârea judecătorească anterior menționată,

intrată în putere de lucru judecat și a cărei legalitate nu poate fi repusă în discuție

în acest cadru procesual, s-a statuat că

aceștia au încălcat dispozițiile

Legii nr. 112/1995, acționând cu rea credință la momentul încheierii contractului

de vânzare cumpărare; că, în aceste condiții, nu poate fi primită critica din apel

în sensul aplicării greșite a prezumției puterii de lucru judecat, dar și a posibilității

completării probatoriului în combaterea chestiunilor judiciare care au fost tranșate

irevocabil în litigiul anterior, și că în mod judicios a reținut instanța de fond

că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că,

în cauză, era incident art. 50 alin. (2) și (2

1

) din Legea nr. 10/2001,

în temeiul căruia chiriașii cumpărători ale căror contracte de vânzare - cumpărare

au fost constatate nule absolut, astfel cum este cazul în speță, au dreptul numai

la restituirea prețului reactualizat al imobilului, iar nu al prețului de piață

al acestuia.

Curtea a constatat, așadar, că apelanții

reclamanți au vocația de a obține doar prețul actualizat al apartamentului ce a

făcut obiectul actului nul, consecință a aplicării principiului repunerii în situația

anterioară, coroborată cu data nașterii dreptului material la o atare acțiune, respectiv,

data pierderii efective a posesiei imobilului cumpărat, 10 septembrie 2008, conform

procesului verbal de executare silită întocmit de B.E.J. E.L. și prevederilor

art. 3 coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, Curtea a avut în vedere precizările

reclamanților în faza procesuală a apelului, potrivit cărora aceștia nu au mai inițiat

un alt litigiu care să aibă ca obiect prețul actualizat, plătit în temeiul contractului

constatat nul.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții F.M. și F.S., și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin recursul lor, reclamanții F.M. și

F.S. au criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate, indicând ca temei

legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea

criticilor formulate au arătat următoarele;

Decizia recurată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, și cuprinde motive

străine de natura pricinii, întrucât reținerea instanței de apel că reclamanții

nu se află în situația indicată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este

nefondată, câtă vreme prevederile actelor normative în vigoare la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare susmenționat, Legea nr. 112/1995 și prima variantă

a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, au fost respectate,

Decretul nr. 92/1950 fiind

considerat la acea dată preluare

cu titlu, urmând a fi declarat neconstituțional după 5 ani de la data încheierii

contractului de vânzare-comparare. Mai mult, la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, în cuprinsul Legii nr. 112/1995 și a actului normativ de aplicare,

unde erau delimitate preluările cu titlu, nu exista nicio prevedere care să oblige

chiriașii care optau pentru cumpărarea apartamentelor conform legislației în vigoare

să facă verificări dacă există solicitări pentru restituirea proprietăților, legislația

aplicabilă reglementând proceduri precise în acest sens numai la îndemâna vânzătorului.

Disputa născută în jurul legalității naționalizărilor și a legitimității deținerii

imobilelor naționalizate de către stat a apărut cu 5 ani mai târziu de la data încheierii

actului de vânzare-comparare, iar inexistenței unei notificări din partea eventualilor

moștenitori și a unei jurisprudențe care să le creeze dubii asupra calității de

proprietar a vânzătorului, le-a creat reclamanților convingerea că actul de vânzare-comparare

va fi încheiat cu un proprietar de bună-credință, mai ales când acest proprietar

era chiar statul român.

De aceea, orice încercare a instanțelor

de a pune sub semnul întrebării buna-credința a reclamanților este o chestiune care

în mod evident nu are legătura cu raportul juridic dedus judecății.

Dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 cuprinde o prevedere caducă, ce este în contradicție cu art. 45

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Actele juridice de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile

care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile daca au fost încheiate

eu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării" text de lege care,

de asemenea, a fost trecut cu vederea de instanțele de judecată.

S-a mai arătat, că instanțele de fond și

apel ar fi trebuit să arate probatoriul care a condus la concluzia că reclamanții

s-ar aflat în situația avută în vedere ele dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, respectiv care prevederi din Legea nr nr. 112/1995 au fost încălcate,

acestea rezumându-se numai la enunțarea nelegală a prezumției simple, fără nominalizarea

faptului vecin și conex care ar fi îndreptățit instanțele la o asemenea concluzie.

În

ceea ce privește reținerea instanței de apel potrivit căreia

orice dovadă prin care reclamanții au proba buna lor credință, „nu poate fi primită,

câtă vreme o hotărâre judecătorească se bucură de puterea

lucrului

judecat fără a se încălca ordinea și stabilitatea juridică",

reclamanții

au arătat că au făcut precizarea că acțiunea reclamanților

nu

vizează decizia civila nr. 1302A/2006, pronunțată de Tribunalului București, secția

a

IV

civilă, rămasă definitivă și irevocabilă.

Or, acțiunea reclamanților are la baza

o prevedere legală nouă, emisă de instituțiile legiuitoare ale statului, iar instanța

a refuzat cercetarea și luarea în considerare a faptului că la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare statul era proprietar privat asupra imobilului din str. R.,

încă din data de 04 martie 1995 în calitate de culegător al moștenirii vacante.

S-au mai arătat, că au investit în îmbunătățirile

necesare și utile peste 30.000 de dolari, neluați în considerație de instanțe, conform

prevederilor din art. nr. 48 alin. (1), (4), (5) din Legea nr. 10/2001, și că solicită

obligarea Ministerului Finanțelor Publice ca pe lângă plata prețului actualizat

plătit de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare să plătească și îmbunătățirilor

utile și necesare în valoare de 30.000 dolari, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001,

precum și daunele interese provocate de derularea litigiului în perioada 2001 până

în prezent, în valoare de 8.000 euro.

Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat următoarele;

Instanța de apel, în mod greșit, a dispus

obligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice la plata către reclamanți a

prețului de 2227,2264 RON, actualizat cu rata inflației la momentul efectuării plații,

fără avea în vedere ca reclamanții prin cererea de chemare în judecată formulată

în contradictoriu cu instituția pârâtă au solicitat doar restituirea prețului de

piață pentru imobilul situat în București, str. R., acțiunea fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009, și nicidecum restituirea prețului actualizat.

Astfel, conform principiului disponibilității,

instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut fără a proceda

la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată.

Prin urmare, procesul civil fiind guvernat

de principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc cadrul procesual,

obiectul și limitele cererii de chemare în judecată.

Or, în cazul în care reclamanții au investit

instanța prin cererea de chemare în judecată doar cu restituirea prețului de piața

al imobilului în litigiu și nicidecum cu restituirea prețului actualizat, instanța

de apel a încălcat principiul disponibilității, nepronunțându-se, în consecință,

doar pe ceea ce s-a cerut.

Față de cele arătate, s-a conchis că rezultă

indubitabil că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în ceea ce

privește obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat, în condițiile în

care prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat doar restituirea

prețului la valoarea de piață.

S-a mai arătat, că înțelege să reitereze

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, având

în vedere următoarele considerente:

În

mod greșit, instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă

judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice stabilind

în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit principiului relativității efectelor

contractului acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici

profita și nici dauna unui terț,

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind

parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria municipiului București,

prin mandatar SC R. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar

al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului

București.

Prin „calitate procesuală" se înțelege

titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o

să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității

între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Întrucât

obligația de restituire a prețului actualizat

nu poate fi întemeiată decât pe principul efectelor nulității actelor juridice,

anume al retroactivității, încât părțile raportului juridic să ajungă în situația

în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu ce are la bază și regula îmbogățirii

fără justă cauză, conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere

prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial,

pe plan procesual, calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune,

decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță Municipiul București,

prin mandatar SC R. SA și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul

că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i

obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul,

cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică, respectiv este

vorba de un raport juridic de drept privat având la baza un

contract,

ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili,

sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

Mai mult, prevederile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde

calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, întrucât prin modificarea

alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002)

s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natură celor

care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta

să se creeze, așa cum s-a arătat, un raport obligațional direct între persoanele

îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului

anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care numai

administrează fondul cu această destinație.

Prin urmare, Primăria municipiului București,

prin mandatar SC R. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații,

aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-comparare

cu reclamanții.

S-a mai arătat, că, în mod greșit, instanța

a admis acțiunea neavând în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun nu poate

fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă

între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de

vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză

a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestuia,

cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului.

Deposedarea reclamantului de imobilul ce

face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumparare

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări

de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură

să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv

Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul

în cauză și nicidecum răspunderea

Ministerului Finanțelor Publice, având

în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestuia.

Examinând decizia în limita criticilor

formulate de reclamanții F.M. și F.S., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., și de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, ce permit încadrarea

în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin.

(3) C. proc. civ., se constată că recursurile sunt nefondate, pentru cele ce urmează;

De precizat, că, deși reclamanții au indicat

ca temei legal al criticilor formulate și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ., se constată că acestea vizează nelegalitatea deciziei recurate, în sensul

că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, critici ce se încadrează

în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că vor fi analizate în cadrul acestui motiv

de recurs.

Astfel, criticile formulate de reclamanți

potrivit cărora au cumpărat apartamentul în litigiu cu respectarea Legii nr. 112/1995,

cât și a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995; că inexistența

unei notificări din partea eventualilor moștenitori și a unei jurisprudențe care

să le creeze dubii asupra calității de proprietar a vânzătorului, le-a creat convingerea

că actul de vânzare-cumpărare va fi încheiat cu un proprietar de bună-credință;

că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credință, și că, în speță,

sunt incidente prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

potrivit cărora „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor

prezentei legi, sunt valabile daca au fost încheiate eu respectarea legilor în vigoare

la data înstrăinării", vizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

cu plata în rate din 17 ianuarie 1997 încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995, între

reclamanți și Municipiul București, prin SC R. SA, și nu vor fi primite și analizate,

întrucât, prin decizia civilă nr. 1302/A din 05 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, evocându-se fondul cu

privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

cu plată în rate din 17 ianuarie 1997 încheiat între reclamanții din prezenta cauză

și Municipiul București, prin SC R. SA.

În

motivarea acestei decizii, cu privire la capătul de cerere

prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a titlului reclamanților

F.M. și F.S., contractul de vânzare-cumpărare cu

plata

în rate din 17 ianuarie 1997 încheiat între aceștia și Municipiul București, prin

SC R. SA, s-a reținut că imobilul în litigiu „nu intră" sub incidența dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, potrivit art. 1, deoarece această lege se aplică doar imobilelor

trecute cu titlu în proprietatea statului, iar apartamentul în litigiu a „trecut

fără un titlu valabil în proprietatea statului", și că, față de probatoriul

administrat în cauză, rezultă că prezumția de bună-credință instituită în favoarea

reclamanților a fost răsturnată, aceștia achiesând la scopul ilicit urmărit de societatea

vânzătoare, care cunoaște situația juridică a imobilului.

Or, reluarea judecății într-un litigiu

ulterior cu privire la o chestiune litigioasă tranșată irevocabil printr-o hotărâre

judecătorească, nu se poate face decât cu încălcarea puterii de lucru judecat, ceea

ce este inadmisibil, pentru că există posibilitatea ca modalitatea de soluționare

a acestei chestiuni litigioase printr-un proces anterior să fie contrazisă într-un

al doilea proces, încălcându-se, astfel, ordinea și stabilitatea juridică.

Câtă vreme, prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în speță sunt incidente prevederile

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea prețului actualizat și nu dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din același act normativ, așa cum susțin reclamanții, potrivit cărora

„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare", deoarece sintagma „contract de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile", vizează situația când, deși titlul

reclamantului nu a fost constatat nul, respectiv, desființat cu efect retroactiv,

totuși acesta a fost evins din dreptul său de proprietate de către fostul proprietar

s-au moștenitorii acestuia în cadrul unei acțiuni în revendicare, situație ce nu

estre incidență în speță.

Prin urmare, critica formulată de reclamanți

potrivit căreia, în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățiți

la restituirea prețului de piață al apartamentului în litigiu, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, este nefondată.

Critica formulată de reclamanți potrivit

căreia nu au fost luate în considerare îmbunătățirile necesare și utile pentru care

au plătit suma de 30.000 de dolari, conform prevederilor art. 48 alin. (1), (4)

și (5) din Legea nr. 10/2001 și că solicită obligarea pârâtului ca, pe lângă plata

prețului actualizat plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare, să le plătească

și îmbunătățirile necesare și utile în valoare de 30.000 de dolari, precum și daunele

interese provocate de derularea litigiului în perioada 2001- până în prezent, nu

va fi primită și analizată, deoarece aceasta constituie o cerere nouă, formulată

direct în recurs, ceea ce este inadmisibil față de dispozițiile art. 316 C.

proc. civ. raportate la dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

În

ceea ce privește motivul de recurs formulat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se

constată că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente;

Prin criticile formulate, ce se circumscriu

acestui motiv de recurs, pârâtul susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea

principiului disponibilității, întrucât în speță nu a existat un capăt de cerere

prin care să se solicite restituirea prețului actualizat plătit la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată

reclamanții au solicitat doar restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Deși nu arată expres, prin aceste critici,

recurentul-pârât critică decizia civilă pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece

soluționarea cauzei în apel nu s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin.

(1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „În apel nu se poate schimba

calitatea părților sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face cereri noi...." și că „instanța de apel va verifica în limitele cererii

de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță",

respectiv, cu nerespectarea principiului disponibilității, câtă vreme prin încheierea

din 3 iunie 2009, luând act de solicitarea reclamantului cu privire la probatoriu,

prima instanța a stabilit ca obiectiv al expertizei și actualizarea prețului plătit

de reclamanți, iar prin notele scrise reclamanții au precizat în ce constă prețul

de piață pe care îl solicită de la pârât indicând în acest sens și prețul actualizat

al bunului vândut.

De altfel, și prin motivele de apel, reclamanții

au precizat că solicită restituirea prețului actualizat plătit prin contractul de

vânzare-cumpărare.

Celelalte critici formulate de recurentul

pârât, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de asemenea,

nefondate, pentru cele ce succed;

În

dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, normele

generale cuprinse în C. civ., referitoare la materia evicțiunii consumate, se completează

cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ,

acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziții speciale

derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația

concretă de restituire a prețului plătit la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv că „restituirea prețului prevăzut la

alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor,

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare".

Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter

special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese

ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanție

contra evicțiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata

făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul

în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat

fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la

încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era

virat direct Ministerului Finanțelor Publice art. 13 alin. (6) din lege.

Prin urmare, se constată că în raportul

juridic dedus judecății calitatea procesuală pasivă, în considerarea reparației

pentru evicțiune, o are Ministerul Finanțelor Publice, ope legis, potrivit art.

50 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie

de la normele generale ale C. civ. art. 1336 și următoarele, care reglementează

obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, iar conflictul dintre aceste

dispoziții legale se rezolvă

În

favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus

derogant.

Așa fiind, critica formulată de recurentul

pârât potrivit căreia în raportul juridic dedus judecății nu are calitate procesuală

pasivă este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanți și pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanții F.M. și F.S. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 350/A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

iunie 2013.