ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3732/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3732/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

civilă, reclamanta SC D. SA

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General, să se constate că este proprietara imobilului situat în

București, sector 2, compus din construcții – corp A, B și C și terenul aferent

acestora, solicitând totodată ca pârâtul să fie obligat să înceteze actele de

administrare ale imobilului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a primit în

administrare imobilul de la fosta I.A.P.L. Bistrița în baza deciziei nr. Primăriei

București nr. 1071 din 9 noiembrie 1990, odată cu transformarea fostei I.A.P.L.

Bistrița în SC D. SA, în baza Legii nr. 15/1990.

SC D. SA a fost înregistrată la Oficiul Registrul Comerțului, iar imobilul a fost inclus în capitalul său social.

Reclamanta a achitat impozite și a administrat imobilul până

când, prin adresa nr. 24396 din 7 noiembrie 2000, Primăria municipiului

București a anunțat-o că, începând cu data de 1 noiembrie 2000, imobilul va

reintra în administrarea sa, conform notei Departamentului de Inspecție nr.

18/9892 din 22 septembrie 2000, aprobată de Primarul General.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480

și art. 1075 C. civ. și art. 111 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1482 din 4 octombrie 2001,

Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost

formulată.

Prin decizia nr. 182 A din 12 aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul

Municipiul București și a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a

respins acțiunea. Prin aceeași decizie, a fost admisă cererea de intervenție

formulată de SC L.D. SRL în interesul pârâtului Municipiul București.

Prin decizia nr. 3348 din 5 mai 2004, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC D. SA, a

casat decizia recurată și sentința tribunalului și a trimis cauza aceluiași tribunal

spre rejudecarea fondului, cu motivarea în esență, că nu a fost determinat

obiectul și temeiul juridic al acțiunii, astfel că părțile nu și-au putut

exercita în mod eficient dreptul la apărare, iar principiul

contradictorialității a fost încălcat.

După rejudecare, Tribunalul București, secția a IV a civilă,

prin sentința civilă nr. 372 din 14 aprilie 2005, a admis excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active și, în

consecință, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea

dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, iar cel privind

obligarea pârâtului să înceteze actele de administrare asupra bunului a fost

respins ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că

reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu, astfel că nu se poate ca, pe calea unei acțiuni în constatare, să

solicite statuarea că este titulara dreptului, o atare acțiune fiind

inadmisibilă.

În condițiile în care reclamanta nu a dobândit certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și nu are

nici posesia acestuia, singura posibilitate pentru eventuala recunoaștere a

dreptului său este introducerea unei acțiuni în realizare, în speță, în

revendicare.

În ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei

să înceteze actele de administrare asupra imobilului, acesta este în strânsă

legătură cu acțiunea în constatare și, întrucât reclamanta nu deține nici

posesia și nici un drept de proprietate asupra imobilului, îi lipsește calitatea

procesuală pentru a formula o atare solicitare.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins, cu o motivare

asemănătoare, de către Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr.

85 din 23 februarie 2006.

Prin decizia civilă nr. 1974 din 2 martie 2007, Înalta Curte

de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC D. SA, a

modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul reclamantei, a

desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că,

deși instanțele au statuat că singura posibilitate pentru reclamantă de a

formula o acțiune în constatare a dreptului ei de proprietate ar fi fost

posesia asupra bunului, nu au avut în vedere că din probatoriile administrate

rezultă că reclamanta deține posesia asupra imobilului, în condițiile și pe

temeiul Legii nr. 15/1990.

După rejudecare, Tribunalul București, secția a III a civilă,

prin sentința civilă nr. 1126 din 25 iunie 2008, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D. SA și a admis cererea de intervenție accesorie

în favoarea pârâtului, formulată de SC L.D. SRL.

Tribunalul a reținut în considerentele sale că imobilul în

litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 48, pe

numele A.L., prin decizia nr. 327 din 17 martie 1981 a fostului Consiliu

Popular al municipiului București fiind dat în administrarea I.A.P.L. Bistrița,

devenită ulterior SC D. SA, prin reorganizare în baza Legii nr. 15/1990.

Instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit

prin naționalizare, astfel că nu se găsește în textul reglementat de art. 20

din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia bunurile aflate în patrimoniul societăților

comerciale sunt proprii, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

De altfel, conform art. 4 din decizia nr. 1071 din 9

noiembrie 1990, prin care I.A.P.L. Bistrița s-a transformat în SC D. SA,

aceasta avea obligația de a-și modifica în mod corespunzător capitalul social,

pe baza reevaluării patrimoniului societății comerciale nou înființate.

Solicitarea reclamantei privind eliberarea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost respinsă de

Primăria municipiului București - Direcția de Evidență a Proprietății, cu

motivarea că nu deține titlu de proprietate.

Deși avea deschisă calea contenciosului administrativ,

reclamanta nu a atacat respectiva decizie.

Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005,

Consiliul General al municipiului București a hotărât revocarea dreptului de

administrare al reclamantei asupra imobilului în litigiu, hotărâre care, de

asemenea, nu a fost contestată de reclamantă.

Mai mult, la data de 5 iulie 2000, reclamanta a predat intervenientei

imobilul în litigiu.

Concluzionând, tribunalul a constatat că reclamanta nu a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, intrat în

proprietatea statului prin naționalizare și care nu intră sub incidența

dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Împotriva hotărârii tribunalului a declarat apel reclamanta

DC D. SA.

Prin decizia nr. 388 din 9 iunie 2009, Curtea de Apel

București, secția a IV a civilă, cu opinie majoritară, a admis apelul

reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată, iar pe fond a admis în parte

acțiunea, a constatat că reclamanta este proprietara construcțiilor situate în

București, sector 2, constând în corpurile A, B și C și a obligat pe pârât să

înceteze dreptul de administrare asupra acestor construcții. Prin aceeași

decizie, a fost respins capătul de cerere privind constatarea dreptului de

proprietate asupra terenului aferent construcțiilor, precum și cererea de

intervenție accesorie.

Instanța de apel a reținut în considerentele sale că prin

dispozițiile art. 17 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 a fost

consacrat dreptul fostelor unități economice de se constitui în societăți

comerciale și s-a realizat un transfer al dreptului de proprietate al statului

către acestea, chiar dacă statul devenea unic acționar.

Condiția esențială care trebuia îndeplinită de către

unitatea economică socialistă pentru a deveni proprietara bunului era aceea de

a fi beneficiara unui drept de administrare asupra acestui bun la data intrării

în vigoare a legii.

În speță, fosta I.A.P.L. Bistrița deținea dreptul de

administrare asupra imobilului încă din anul 1981, în baza deciziei nr. 327 din

17 martie 1981 emisă de fostul Consiliu Popular al municipiului București, iar

la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, aceasta s-a supus rigorilor

stipulate în acest act normativ, în sensul că și-a inventariat bunurile aflate

în administrare, s-a constituit în SC D. SA, și-a inclus în patrimoniu imobilul

în litigiu, în care figura chiar sediul social, s-a înregistrat la Camera de Comerț și Industrie.

Așa fiind, instanța a reținut că parte din imobil, respectiv

construcțiile, au intrat sub incidența art. 20 din Legea nr. 15/1990 și au

devenit proprietatea societății prin efectul legii, iar considerentul contrar

reținut de instanța de fond este combătut de faptul că în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziția 48 figurează naționalizate de la A.L. trei apartamente

situate în București, adresa poștală a imobilului în litigiu figurând în

perioada 1933 – 1964 în B-dul I. F. nr. 84 și nu 68.

În ce privește terenul aferent construcțiilor, acesta nu a

fost inclus în patrimoniul societății comerciale, procedura pentru stabilirea

dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestora fiind reglementată de H.G.

nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri

deținute de societățile comerciale cu capital de stat, dată în aplicarea art.

19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Reclamanta s-a supus rigorilor acestei hotărâri, dar

documentația sa nu a fost avizată de Direcția de Urbanism și Amenajare a

Teritoriului, astfel încât, certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului în suprafață de 1465 mp, aferent construcțiilor, nu a fost

eliberat.

În consecință, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.

111 C. proc. civ. numai cu privire la construcții întrucât reclamanta, titular

al acțiunii în constatarea dreptului de proprietate, trebuie să facă dovada

preexistenței dreptului în patrimoniul său și nu să încerce constituirea unui

astfel de drept.

În opinia separată, dată în sensul respingerii apelului

reclamantei, s-au reținut următoarele considerente:

Cu ocazia rejudecării cauzei, reclamanta nu a modificat

cadrul procesual și nu a depus alte înscrisuri în susținerea acțiunii, iar

hotărârea pronunțată în fond prin care s-a respins acțiunea corespunde probelor

administrate în cauză, potrivit cărora reclamanta nu a dovedit dreptul său de

proprietate asupra imobilului în litigiu, trecut în patrimoniul statului prin

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Problema controversată în dosar, constând în includerea

imobilului în capitalul social, este contrazisă de adresa nr. 150739 din 31

martie 2009 a Oficiului Registrului Comerțului București conform căreia până la

data de 31 martie 2009 SC D. SA nu a înregistrat o cerere de înregistrare

mențiuni referitoare la includerea imobilului în capitalul social, deși în

Decizia nr. 1071 din 9 noiembrie 1990, prin care I.A.P.L. Bistrița s-a

transformat în SC D. SA, la art. 4 s-a prevăzut reglementarea potrivit căreia

„capitalul social inițial va fi modificat corespunzător pe baza reevaluării

patrimoniului societăților comerciale înființate, care se va finaliza până la 1

decembrie 1990.”

Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005 a

Consiliului General al municipiului București, reclamantei i s-a revocat

dreptul de administrare asupra imobilului, hotărâre ce nu a fost contestată de aceasta.

Rezultă astfel că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar,

reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra imobilului în

litigiu, iar intervenienta SC L.D. SRL a probat prin proces verbal de impunere

și ordine de plată achitarea impozitului pentru imobilul pe care îl deține.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Municipiul

București și intervenienta SC L.D. SRL, întemeiate în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care au formulat aceleași critici cu privire la

decizia recurată, respectiv:

În mod greșit a considerat instanța de apel că a operat un

transfer al dreptului de proprietate de la fosta I.A.P.L. Bistrița către

reclamantă întrucât, în lipsa certificatului de atestare a dreptului de

proprietate nu se poate considera că a operat un transfer al dreptului de

proprietate.

Astfel cum în mod corect se susține în opinia separată, problema

controversată în dosar o reprezintă includerea imobilului în capitalul social

al reclamantei, astfel cum aceasta pretinde, susținere contrazisă de adresa nr.

150739 din 31 martie 2009 a Oficiului Registrului Comerțului București,

potrivit căreia, până la data de 31 martie 2009, SC D. SA nu a înregistrat vreo

mențiune privind includerea imobilului în capitalul social.

Pentru a obține dreptul de proprietate asupra imobilului,

reclamanta a solicitat eliberarea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului, însă Primăria municipiului București i-a respins

documentația.

În condițiile respingerii documentației privind eliberarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în conformitate cu

dispozițiile H.G. nr. 834/1991, în lipsa vreunei mențiuni la Direcția Evidența Proprietății sau la Oficiul Registrului Comerțului în sensul includerii

imobilului în capitalul social, reclamanta nu poate dovedi dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005 a

Consiliului General al municipiului București, reclamantei i s-a revocat

dreptul de administrare asupra imobilului, iar această hotărâre nu a fost

niciodată contestată în contencios administrativ.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate

în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecința menținerii hotărârii

instanței de fond.

A

nalizând

hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că

recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele

considerente:

Este cert că reclamanta este succesoarea în drepturi a

fostei I.A.P.L. Bistrița, în baza deciziei nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a

Primăriei municipiului București, dată în temeiul Legii nr. 15/1990 privind

reorganizarea unităților economice de stat, a regiilor autonome și societăților

comerciale.

Este de asemenea necontestat faptul că I.A.P.L. Bistrița a

deținut, în baza deciziei nr. 327 din 17 martie 1981 a fostului Consiliu Popular al municipiului București, un drept de administrare directă asupra

imobilului situat în București.

Ceea ce se critică însă de către recurenți este dreptul de

proprietate al intimatei-reclamante asupra imobilului, preluat de în baza Legii

nr. 15/1990.

Art. 645 C. civ. prevede că

legea

este unul din modurile în care se poate dobândi

proprietatea.

Transformarea fostelor întreprinderi si organizații

economice socialiste în regii autonome și societăți comerciale s-a făcut în

baza Legii nr. 15/1990.

Art. 17 din acest act normativ prevede că unitățile

economice de interes republican se organizează ca societăți comerciale prin

hotărâre a guvernului, iar cele de interes local, prin decizia organului

administrației locale de stat, iar art. 18 stipulează că prin actul de

înființare se aprobă statutul societății comerciale și se vor stabili forma

juridică, obiectul de activitate, denumirea, sediul, capitalul social subscris,

precum și modalitatea de prelucrare a activului și pasivului. În baza actului

de înființare, societatea comercială se înscrie la Registrul Comerțului.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din aceeași lege, inițial

capitalul social al societăților comerciale era deținut integral de Statul

Român, sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport de forma juridică a

societății, iar conform art. 20 alin. (2), bunurile din patrimoniul

societăților comerciale erau proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite

cu alt titlu.

Dispoziția din art. 20 alin. (2) nu descrie ea înseși relația

dintre patrimoniul întreprinderii socialiste si societatea comercială nou înființată

pe baza acesteia, însă instituie o prezumție potrivit căreia, atâta timp cât în

actele de constituire ale societății comerciale nu este identificat un alt

titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat că acel

titlu este cel de proprietar.

Având în vedere această prezumție se poate trage concluzia,

susținută juridic, că regula este a unei preluări cu titlu de proprietar. Deci,

ceea ce au preluat in patrimoniu societățile comerciale constituite in temeiul

Legii 15/1990 nu este dreptul de administrare al fostelor întreprinderi

socialiste, ci chiar un drept de proprietate asupra bunurilor respective.

Un alt argument care conduce la aceeași concluzie este art.

53 din Legea 15/1990 care reglementează destinația bunurilor care rămân in proprietatea

statului. Per a contrario, înseamnă că restul bunurilor despre care se face

vorbire in Legea 15/1990 sunt bunuri care au ieșit din proprietatea statului,

deci titlul cu care s-a făcut transferul de la întreprinderile socialiste la

societățile comerciale este cel de proprietate.

În acest sens a fost tranșată problema și de Curtea

Constituțională care, prin mai multe decizii a respins excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Astfel, în Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în M.Of.,

Partea I nr. 141 din 8 iulie 1996, Curtea Constituțională a statuat că

prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 „reglementează două componente

distincte ale patrimoniului societăților comerciale: bunuri aflate în

proprietate și bunuri dobândite cu alt titlu”, iar interpretarea acestei

ultimei părți a textului este de competența instanțelor de judecată.

În speță, astfel cum în mod corect a reținut instanța de

apel, în anexa la Decretul nr. 92/1950 este prevăzut un imobil situat la o altă

adresă poștală decât cea a imobilului în litigiu, astfel că nu se poate trage

concluzia că imobilul a fost naționalizat în baza acestui act normativ.

Așa fiind, în ce privește construcțiile, sunt incidente

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în sensul că acestea au

fost preluate de reclamantă cu titlu de proprietate.

Recurenții consideră că problema controversată a prezentei

spețe este aceea că imobilul în discuție nu a fost inclus în capitalul social

al reclamantei, fapt confirmat de adresa nr. 150739 din 31 martie 2009 a

Oficiului Registrului Comerțului București.

Atâta timp cât din anexa la decizia nr. 1071/1990 a

Primăriei București, prin care s-a dispus constituirea SC D. SA rezultă că

valoarea capitalului social transmis de I.A.P.L. Bistrița societății reclamante

este de 116.691 mii lei, aceeași valoare regăsindu-se în documentele prin care

SC D. SA s-a înscris la Oficiul Registrului Comerțului București, instanța de

recurs consideră că, în baza Legii nr. 15/1990 a fost transmis întregul

patrimoniu deținut de fosta societate.

Așa fiind, parte din imobil, respectiv construcțiile, au

intrat sub incidența art. 20 din Legea nr. 15/1990 și au devenit proprietatea

societății reclamante prin efectul legii.

Critica vizând revocarea dreptului de administrare al

reclamantei - intimate asupra imobilului prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005

a Consiliului General al municipiului București, nu prezintă relevanță asupra

dreptului de proprietate, întrucât condiția deținerii unui drept de administrare

a fost impusă de Legea nr. 15/1990 numai cu privire la fosta unitate

socialistă, care trebuia să dețină un asemenea drept la data apariției legii.

În ce privește critica privind faptul că reclamanta nu

deține drept de proprietate asupra terenului întrucât i s-a respins

documentația privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, aceasta este formală, întrucât curtea de apel, admițând apelul, a

constatat dreptul de proprietate al reclamantei numai cu privire la construcții,

cu motivarea justă că acesta nu a fost inclus în patrimoniul societății

privatizate deoarece, deși s-a supus rigorilor H.G. nr. 834 din 14 decembrie

1991, reclamanta nu a obținut certificatul de atestare a dreptului de

proprietate.

Pentru considerentele expuse, recursurile apar ca nefondate

și vor fi respinse ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General și de intervenienta SC L.D. SRL

împotriva deciziei nr. 388 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.