ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3732/2010

Asupra recursurilor de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția civilă, reclamanta SC D. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să se constate că este proprietara imobilului situat în București, sector 2, compus din construcții – corp A, B și C și terenul aferent acestora, solicitând totodată ca pârâtul să fie obligat să înceteze actele de administrare ale imobilului. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a primit în administrare imobilul de la fosta I.A.P.L. Bistrița în baza deciziei nr. Primăriei București nr. 1071 din 9 noiembrie 1990, odată cu transformarea fostei I.A.P.L. Bistrița în SC D. SA, în baza Legii nr. 15/1990.

SC D. SA a fost înregistrată la Oficiul Registrul Comerțului, iar imobilul a fost inclus în capitalul său social. Reclamanta a achitat impozite și a administrat imobilul până când, prin adresa nr. 24396 din 7 noiembrie 2000, Primăria municipiului București a anunțat-o că, începând cu data de 1 noiembrie 2000, imobilul va reintra în administrarea sa, conform notei Departamentului de Inspecție nr. 18/9892 din 22 septembrie 2000, aprobată de Primarul General. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și art. 1075 C. civ. și art. 111 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1482 din 4 octombrie 2001, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 182 A din 12 aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București și a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea. Prin aceeași decizie, a fost admisă cererea de intervenție formulată de SC L.D. SRL în interesul pârâtului Municipiul București. Prin decizia nr. 3348 din 5 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC D. SA, a casat decizia recurată și sentința tribunalului și a trimis cauza aceluiași tribunal spre rejudecarea fondului, cu motivarea în esență, că nu a fost determinat obiectul și temeiul juridic al acțiunii, astfel că părțile nu și-au putut exercita în mod eficient dreptul la apărare, iar principiul contradictorialității a fost încălcat.

După rejudecare, Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința civilă nr. 372 din 14 aprilie 2005, a admis excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active și, în consecință, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, iar cel privind obligarea pârâtului să înceteze actele de administrare asupra bunului a fost respins ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel că nu se poate ca, pe calea unei acțiuni în constatare, să solicite statuarea că este titulara dreptului, o atare acțiune fiind inadmisibilă.

În condițiile în care reclamanta nu a dobândit certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și nu are nici posesia acestuia, singura posibilitate pentru eventuala recunoaștere a dreptului său este introducerea unei acțiuni în realizare, în speță, în revendicare. În ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei să înceteze actele de administrare asupra imobilului, acesta este în strânsă legătură cu acțiunea în constatare și, întrucât reclamanta nu deține nici posesia și nici un drept de proprietate asupra imobilului, îi lipsește calitatea procesuală pentru a formula o atare solicitare.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins, cu o motivare asemănătoare, de către Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 85 din 23 februarie 2006. Prin decizia civilă nr. 1974 din 2 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC D. SA, a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul reclamantei, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, deși instanțele au statuat că singura posibilitate pentru reclamantă de a formula o acțiune în constatare a dreptului ei de proprietate ar fi fost posesia asupra bunului, nu au avut în vedere că din probatoriile administrate rezultă că reclamanta deține posesia asupra imobilului, în condițiile și pe temeiul Legii nr. 15/1990.

După rejudecare, Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința civilă nr. 1126 din 25 iunie 2008, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D. SA și a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, formulată de SC L.D. SRL. Tribunalul a reținut în considerentele sale că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 48, pe numele A.L., prin decizia nr. 327 din 17 martie 1981 a fostului Consiliu Popular al municipiului București fiind dat în administrarea I.A.P.L. Bistrița, devenită ulterior SC D. SA, prin reorganizare în baza Legii nr. 15/1990. Instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit prin naționalizare, astfel că nu se găsește în textul reglementat de art. 20 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia bunurile aflate în patrimoniul societăților comerciale sunt proprii, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

De altfel, conform art. 4 din decizia nr. 1071 din 9 noiembrie 1990, prin care I.A.P.L. Bistrița s-a transformat în SC D. SA, aceasta avea obligația de a-și modifica în mod corespunzător capitalul social, pe baza reevaluării patrimoniului societății comerciale nou înființate. Solicitarea reclamantei privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost respinsă de Primăria municipiului București - Direcția de Evidență a Proprietății, cu motivarea că nu deține titlu de proprietate. Deși avea deschisă calea contenciosului administrativ, reclamanta nu a atacat respectiva decizie. Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005, Consiliul General al municipiului București a hotărât revocarea dreptului de administrare al reclamantei asupra imobilului în litigiu, hotărâre care, de asemenea, nu a fost contestată de reclamantă.

Mai mult, la data de 5 iulie 2000, reclamanta a predat intervenientei imobilul în litigiu. Concluzionând, tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, intrat în proprietatea statului prin naționalizare și care nu intră sub incidența dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990. Împotriva hotărârii tribunalului a declarat apel reclamanta DC D. SA. Prin decizia nr. 388 din 9 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, cu opinie majoritară, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată, iar pe fond a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamanta este proprietara construcțiilor situate în București, sector 2, constând în corpurile A, B și C și a obligat pe pârât să înceteze dreptul de administrare asupra acestor construcții.

Prin aceeași decizie, a fost respins capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor, precum și cererea de intervenție accesorie. Instanța de apel a reținut în considerentele sale că prin dispozițiile art. 17 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 a fost consacrat dreptul fostelor unități economice de se constitui în societăți comerciale și s-a realizat un transfer al dreptului de proprietate al statului către acestea, chiar dacă statul devenea unic acționar. Condiția esențială care trebuia îndeplinită de către unitatea economică socialistă pentru a deveni proprietara bunului era aceea de a fi beneficiara unui drept de administrare asupra acestui bun la data intrării în vigoare a legii.

În speță, fosta I.A.P.L. Bistrița deținea dreptul de administrare asupra imobilului încă din anul 1981, în baza deciziei nr. 327 din 17 martie 1981 emisă de fostul Consiliu Popular al municipiului București, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, aceasta s-a supus rigorilor stipulate în acest act normativ, în sensul că și-a inventariat bunurile aflate în administrare, s-a constituit în SC D. SA, și-a inclus în patrimoniu imobilul în litigiu, în care figura chiar sediul social, s-a înregistrat la Camera de Comerț și Industrie. Așa fiind, instanța a reținut că parte din imobil, respectiv construcțiile, au intrat sub incidența art. 20 din Legea nr. 15/1990 și au devenit proprietatea societății prin efectul legii, iar considerentul contrar reținut de instanța de fond este combătut de faptul că în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziția 48 figurează naționalizate de la A.L.

trei apartamente situate în București, adresa poștală a imobilului în litigiu figurând în perioada 1933 – 1964 în B-dul I. F. nr. 84 și nu 68. În ce privește terenul aferent construcțiilor, acesta nu a fost inclus în patrimoniul societății comerciale, procedura pentru stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestora fiind reglementată de H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, dată în aplicarea art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990. Reclamanta s-a supus rigorilor acestei hotărâri, dar documentația sa nu a fost avizată de Direcția de Urbanism și Amenajare a Teritoriului, astfel încât, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1465 mp, aferent construcțiilor, nu a fost eliberat.

În consecință, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. numai cu privire la construcții întrucât reclamanta, titular al acțiunii în constatarea dreptului de proprietate, trebuie să facă dovada preexistenței dreptului în patrimoniul său și nu să încerce constituirea unui astfel de drept. În opinia separată, dată în sensul respingerii apelului reclamantei, s-au reținut următoarele considerente: Cu ocazia rejudecării cauzei, reclamanta nu a modificat cadrul procesual și nu a depus alte înscrisuri în susținerea acțiunii, iar hotărârea pronunțată în fond prin care s-a respins acțiunea corespunde probelor administrate în cauză, potrivit cărora reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, trecut în patrimoniul statului prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Problema controversată în dosar, constând în includerea imobilului în capitalul social, este contrazisă de adresa nr. 150739 din 31 martie 2009 a Oficiului Registrului Comerțului București conform căreia până la data de 31 martie 2009 SC D. SA nu a înregistrat o cerere de înregistrare mențiuni referitoare la includerea imobilului în capitalul social, deși în Decizia nr. 1071 din 9 noiembrie 1990, prin care I.A.P.L. Bistrița s-a transformat în SC D. SA, la art. 4 s-a prevăzut reglementarea potrivit căreia „capitalul social inițial va fi modificat corespunzător pe baza reevaluării patrimoniului societăților comerciale înființate, care se va finaliza până la 1 decembrie 1990.” Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005 a Consiliului General al municipiului București, reclamantei i s-a revocat dreptul de administrare asupra imobilului, hotărâre ce nu a fost contestată de aceasta.

Rezultă astfel că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar intervenienta SC L.D. SRL a probat prin proces verbal de impunere și ordine de plată achitarea impozitului pentru imobilul pe care îl deține. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Municipiul București și intervenienta SC L.D. SRL, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care au formulat aceleași critici cu privire la decizia recurată, respectiv: În mod greșit a considerat instanța de apel că a operat un transfer al dreptului de proprietate de la fosta I.A.P.L. Bistrița către reclamantă întrucât, în lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu se poate considera că a operat un transfer al dreptului de proprietate.

Astfel cum în mod corect se susține în opinia separată, problema controversată în dosar o reprezintă includerea imobilului în capitalul social al reclamantei, astfel cum aceasta pretinde, susținere contrazisă de adresa nr. 150739 din 31 martie 2009 a Oficiului Registrului Comerțului București, potrivit căreia, până la data de 31 martie 2009, SC D. SA nu a înregistrat vreo mențiune privind includerea imobilului în capitalul social. Pentru a obține dreptul de proprietate asupra imobilului, reclamanta a solicitat eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, însă Primăria municipiului București i-a respins documentația. În condițiile respingerii documentației privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în conformitate cu dispozițiile H.G.

nr. 834/1991, în lipsa vreunei mențiuni la Direcția Evidența Proprietății sau la Oficiul Registrului Comerțului în sensul includerii imobilului în capitalul social, reclamanta nu poate dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005 a Consiliului General al municipiului București, reclamantei i s-a revocat dreptul de administrare asupra imobilului, iar această hotărâre nu a fost niciodată contestată în contencios administrativ. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond. A nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente: Este cert că reclamanta este succesoarea în drepturi a fostei I.A.P.L.

Bistrița, în baza deciziei nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a Primăriei municipiului București, dată în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat, a regiilor autonome și societăților comerciale. Este de asemenea necontestat faptul că I.A.P.L. Bistrița a deținut, în baza deciziei nr. 327 din 17 martie 1981 a fostului Consiliu Popular al municipiului București, un drept de administrare directă asupra imobilului situat în București. Ceea ce se critică însă de către recurenți este dreptul de proprietate al intimatei-reclamante asupra imobilului, preluat de în baza Legii nr. 15/1990. Art. 645 C. civ. prevede că legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea.

Transformarea fostelor întreprinderi si organizații economice socialiste în regii autonome și societăți comerciale s-a făcut în baza Legii nr. 15/1990. Art. 17 din acest act normativ prevede că unitățile economice de interes republican se organizează ca societăți comerciale prin hotărâre a guvernului, iar cele de interes local, prin decizia organului administrației locale de stat, iar art. 18 stipulează că prin actul de înființare se aprobă statutul societății comerciale și se vor stabili forma juridică, obiectul de activitate, denumirea, sediul, capitalul social subscris, precum și modalitatea de prelucrare a activului și pasivului. În baza actului de înființare, societatea comercială se înscrie la Registrul Comerțului.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din aceeași lege, inițial capitalul social al societăților comerciale era deținut integral de Statul Român, sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport de forma juridică a societății, iar conform art. 20 alin. (2), bunurile din patrimoniul societăților comerciale erau proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Dispoziția din art. 20 alin. (2) nu descrie ea înseși relația dintre patrimoniul întreprinderii socialiste si societatea comercială nou înființată pe baza acesteia, însă instituie o prezumție potrivit căreia, atâta timp cât în actele de constituire ale societății comerciale nu este identificat un alt titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat că acel titlu este cel de proprietar.

Având în vedere această prezumție se poate trage concluzia, susținută juridic, că regula este a unei preluări cu titlu de proprietar. Deci, ceea ce au preluat in patrimoniu societățile comerciale constituite in temeiul Legii 15/1990 nu este dreptul de administrare al fostelor întreprinderi socialiste, ci chiar un drept de proprietate asupra bunurilor respective. Un alt argument care conduce la aceeași concluzie este art. 53 din Legea 15/1990 care reglementează destinația bunurilor care rămân in proprietatea statului. Per a contrario, înseamnă că restul bunurilor despre care se face vorbire in Legea 15/1990 sunt bunuri care au ieșit din proprietatea statului, deci titlul cu care s-a făcut transferul de la întreprinderile socialiste la societățile comerciale este cel de proprietate.

În acest sens a fost tranșată problema și de Curtea Constituțională care, prin mai multe decizii a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990. Astfel, în Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în M.Of., Partea I nr. 141 din 8 iulie 1996, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 „reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăților comerciale: bunuri aflate în proprietate și bunuri dobândite cu alt titlu”, iar interpretarea acestei ultimei părți a textului este de competența instanțelor de judecată. În speță, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, în anexa la Decretul nr. 92/1950 este prevăzut un imobil situat la o altă adresă poștală decât cea a imobilului în litigiu, astfel că nu se poate trage concluzia că imobilul a fost naționalizat în baza acestui act normativ.

Așa fiind, în ce privește construcțiile, sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în sensul că acestea au fost preluate de reclamantă cu titlu de proprietate. Recurenții consideră că problema controversată a prezentei spețe este aceea că imobilul în discuție nu a fost inclus în capitalul social al reclamantei, fapt confirmat de adresa nr. 150739 din 31 martie 2009 a Oficiului Registrului Comerțului București. Atâta timp cât din anexa la decizia nr. 1071/1990 a Primăriei București, prin care s-a dispus constituirea SC D. SA rezultă că valoarea capitalului social transmis de I.A.P.L. Bistrița societății reclamante este de 116.691 mii lei, aceeași valoare regăsindu-se în documentele prin care SC D. SA s-a înscris la Oficiul Registrului Comerțului București, instanța de recurs consideră că, în baza Legii nr. 15/1990 a fost transmis întregul patrimoniu deținut de fosta societate.

Așa fiind, parte din imobil, respectiv construcțiile, au intrat sub incidența art. 20 din Legea nr. 15/1990 și au devenit proprietatea societății reclamante prin efectul legii. Critica vizând revocarea dreptului de administrare al reclamantei - intimate asupra imobilului prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005 a Consiliului General al municipiului București, nu prezintă relevanță asupra dreptului de proprietate, întrucât condiția deținerii unui drept de administrare a fost impusă de Legea nr. 15/1990 numai cu privire la fosta unitate socialistă, care trebuia să dețină un asemenea drept la data apariției legii.

În ce privește critica privind faptul că reclamanta nu deține drept de proprietate asupra terenului întrucât i s-a respins documentația privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, aceasta este formală, întrucât curtea de apel, admițând apelul, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei numai cu privire la construcții, cu motivarea justă că acesta nu a fost inclus în patrimoniul societății privatizate deoarece, deși s-a supus rigorilor H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991, reclamanta nu a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Pentru considerentele expuse, recursurile apar ca nefondate și vor fi respinse ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și de intervenienta SC L.D. SRL împotriva deciziei nr. 388 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.