ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3150/2003

La ordine pronunțarea în

recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București și

S.C.”T.N.” S.A.București împotriva deciziei civile nr.112 A din 4 martie 2002 a

Curții de Apel București, Secția a III-a civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 25 iunie 2003, care face parte integrantă

din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 10 iulie 2003.

C U R T E A

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

M.L.M.a chemat în judecată

Consiliul General al Municipiului București și Societatea Comercială „T.N.”

S.A.București, pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul – teren în suprafață de 655 mp și construcții – situat în București,

str.Morilor nr.23, fost 21, sectorul 3, care a aparținut defuncților săi

părinți P.și E.G.a căror unică moștenitoare este reclamanta și care a fost

preluat de stat în mod abuziv, prin încălcarea prevederilor art.II din Decretul

nr.92/1950, în condițiile în care proprietarul, funcționar public, era exceptat

de la naționalizare.

În dovedirea acțiunii

reclamanta a depus titlul autorilor săi asupra imobilului – actul de

vânzare-cumpărare încheiat la 11 iunie 1943, înscrisuri vizând rambursarea

împrumutului bancar cu care a fost plătit prețul pentru imobil și, respectiv,

calitatea de funcționar public a proprietarului imobilului, precum și

certificatul de moștenitor nr.147 din 10 aprilie 1969 eliberat de Notariatul de

Stat local al Sectorului 4 București după decesul părinților.

Pârâtul Consiliul General

al Municipiului București nu a formulat întâmpinare iar pârâta S.C.”T.N.” S.A.

a cerut respingerea acțiunii invocând dreptul său de proprietate asupra

imobilului în litigiu dobândit în baza Legii nr.15/1990, potrivit

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M 03 nr.1491 emis

de Ministerul Industriilor.

Investită cu judecarea

cauzei, Judecătoria Sectorului 3 București, prin sentința civilă nr.2371 din 22

februarie 2000, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București

având în vedere valoarea imobilului și dispozițiile art.2 pct.1 lit.b din

C.proc.civ.

În primă instanță,

Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr.191 din 19 martie 2001, a respins acțiunea îndreptată

împotriva Consiliului General al Municipiului București, pentru lipsa calității

sale procesuale pasive, dat fiind că imobilul revendicat a fost înstrăinat

societății comerciale pârâte.

Prin aceeași sentință,

acțiunea îndreptată împotriva pârâtei S.C.„T.N.” S.A.București a fost respinsă

ca neîntemeiată, cu motivarea că, în timp ce aceasta a dovedit că este

proprietara imobilului conform Certificatului de atestare invocat, reclamanta

s-a prevalat de un act de vânzare-cumpărare care nu a fost încheiat în formă

autentifică și nici transcris.

Reclamanta a declarat apel

împotriva sentinței primei instanțe.

Prin decizia nr.112 A din 4

martie 2002, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, a admis apelul

reclamantei și a schimbat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea și a

obligat  pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei

imobilul revendicat.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de control judiciar a reținut că, în faza de apel, reclamanta a depus

titlul de proprietate al autorilor ei asupra imobilului, în formă autentică și

transcris.

Cu privire la situația juridică

a imobilului, instanța a reținut că acesta a trecut în mod abuziv în

proprietatea statului, în condițiile în care proprietarul era exceptat de la

naționalizare. Ca urmare, statul nu-l putea înstrăina valabil astfel că

înscrisurile invocate de societatea comercială pârâtă nu au relevanță în partea

vizând includerea imobilului reclamantei (665 mp teren și construcții) în

suprafața de 55.120 mp teren pentru care    s-a eliberat Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate „asupra terenurilor”.

Cu privire la calitatea

procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului București, instanța a

reținut că prezența acestuia în cauză este impusă de faptul că la timpul

respectiv a preluat bunul naționalizat iar ulterior l-a transferat pârâtei.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs ambii pârâți.

În recursul său Consiliul

General al Municipiului București reiterează excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, ca urmare a înstrăinării imobilului.

La rândul său, S.C.„T.N.”

S.A. invocă motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 și 10,

în dezvoltarea cărora susține că instanța de apel a interpretat greșit Legea

nr.15/1990 când a apreciat că este greșită includerea imobilului revendicat de

reclamantă în titlul emis de Ministerul Industriilor, cu toate că la momentul

respectiv bunul se afla în proprietatea statului și în administrarea societății

apelante, a cărei bună credință nu poate fi pusă la îndoială.

În sfârșit apelanta-pârâtă

consideră că în mod greșit instanța de apel a preferat titlului ei de

proprietate titlul invocat de reclamantă, precum și, de asemenea greșit, a

reținut calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului

București.

Se cere casarea deciziei

atacate și menținerea sentinței primei instanțe.

Recursurile nu sunt

fondate.

- Cu privire la recursul

pârâtului Consiliul General al Municipiului București;

Deși este exact în drept că

acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar, Consiliul General al Municipiului București are

calitate procesuală pasivă în cauză chiar după înstrăinarea bunului. În adevăr,

în situațiile de natura celei dedusă judecății, în care proprietarul a pierdut

posesia asupra bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului,

respectiv Decretul de naționalizare nr.92/1950, prin a cărui aplicare s-au

creat situații juridice noi atât cu privire la titularul proprietății cât și cu

privire la forma de proprietate asupra bunurilor naționalizate, raportul

juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu instituțiile care reprezintă

statul, pentru că numai în contradictoriu cu acestea este posibil a se pune în

discuție însăși legalitatea dobândirii proprietății asupra unor astfel de

bunuri de către stat, respectiv legalitatea transmiterii acestora de către stat

unor subdobânditori.

În consecință, indiferent

dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării,

unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate

asupra bunurilor naționalizate statul este reprezentat la nivelul unității

administrativ-teritoriale (bucureștene) de Consiliul General al Municipiului

București (conform art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998) prin Municipiul

București reprezentat legal de primarul general.

- Cu privire la recursul

pârâtei S.C.”T.N.” S.A.București vizând fondul cauzei:

Formulând acțiunea în

calitatea sa de moștenitoare legală a defunctei proprietare deposedată de

imobil, reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra

bunului revendicat și a pretins să i se recunoască acest drept iar mijlocul de

apărare a acestui drept în justiție îl constituie tocmai acțiunea în

revendicare, în cadrul căreia s-a pus în discuție însăși valabilitatea titlului

de proprietate asupra bunului, fiecare parte considerându-se proprietar.

Cum titlul de proprietate

al autorilor reclamantei nu poate fi contestat, titlul statului urmează a fi

examinat în condițiile prevăzute de art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, în

conformitate cu care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau

al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în

perioada 06.03.1945-22.12.1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

În caz contrar, dreptul de

proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat iar statul nu a

devenit un adevărat proprietar.

Examinarea valabilității

titlului statului este dată, prin lege, în competența instanțelor judecătorești

care, astfel, sunt chemate să constate dacă un act normativ sau unele

dispoziții ale acestuia sunt conforme ori, dimpotrivă, contrare unor acte

normative de rang superior, îndeosebi Constituției, ori au fost greșit

aplicate.

Or, la data când imobilul a

fost naționalizat de la autoarea reclamantei, erau în vigoare: Constituția din

1948, care garanta proprietatea particulară și dreptul de moștenire și nu limita

numărul imobilelor ce puteau fi deținute de o persoană; art.480 C.civ., care

reglementa dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege

fructele și de a dispune de el; art.481 C.civ., potrivit căruia nimeni nu poate

fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică

și  primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarația

Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 (art.17 alin.1 și

2) care prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, singur sau în

asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea

sa.

În temeiul celor ce preced

și având în vedere că imobilul în cauză a fost cumpărat de autorii reclamantei

în 1943 cu credit bancar garantat cu ipotecă asupra bunului, care a fost

restituit integral „prin rețineri lunare din salarii și achitare de sume direct

la casierie”, precum și calitatea proprietarului de funcționar public (revizor

în Ministerul Învățământului) care îl situa în categoriile sociale exceptate de

la naționalizare conform art.II din Decretul nr.92/1950, nu se poate susține,

în cauza dedusă judecății, că actul normativ menționat a constituit un mijloc

legal de dobândire a proprietății imobilului de către stat.

Ca urmare, comparând

titlurile reclamantei și pârâtei prin referire la autorii lor, respectiv

părinții reclamantei, proprietari din anul 1943 și autorul pârâtei, statul care

nu a avut un titlu legal constituit asupra imobilului, instanța de apel în mod

legal a considerat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat și, în

consecință, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți la retrocedarea bunului

revendicat.

Față de cele ce preced,

soluția pronunțată de instanța de apel fiind legală și temeinică, recursurile

îndreptate împotriva acesteia vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București și

Societatea comercială „T.N.” S.A. împotriva deciziei nr.112 A din 4 martie 2002

a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iulie 2003.