ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3150/2003

La ordine pronunțarea în recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C.”T.N.” S.A.București împotriva deciziei civile nr.112 A din 4 martie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 25 iunie 2003, care face parte integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 10 iulie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: M.L.M.a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și Societatea Comercială „T.N.” S.A.București, pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul – teren în suprafață de 655 mp și construcții – situat în București, str.Morilor nr.23, fost 21, sectorul 3, care a aparținut defuncților săi părinți P.și E.G.a căror unică moștenitoare este reclamanta și care a fost preluat de stat în mod abuziv, prin încălcarea prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950, în condițiile în care proprietarul, funcționar public, era exceptat de la naționalizare.

În dovedirea acțiunii reclamanta a depus titlul autorilor săi asupra imobilului – actul de vânzare-cumpărare încheiat la 11 iunie 1943, înscrisuri vizând rambursarea împrumutului bancar cu care a fost plătit prețul pentru imobil și, respectiv, calitatea de funcționar public a proprietarului imobilului, precum și certificatul de moștenitor nr.147 din 10 aprilie 1969 eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 4 București după decesul părinților. Pârâtul Consiliul General al Municipiului București nu a formulat întâmpinare iar pârâta S.C.”T.N.” S.A. a cerut respingerea acțiunii invocând dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu dobândit în baza Legii nr.15/1990, potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M 03 nr.1491 emis de Ministerul Industriilor.

Investită cu judecarea cauzei, Judecătoria Sectorului 3 București, prin sentința civilă nr.2371 din 22 februarie 2000, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București având în vedere valoarea imobilului și dispozițiile art.2 pct.1 lit.b din C.proc.civ. În primă instanță, Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.191 din 19 martie 2001, a respins acțiunea îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București, pentru lipsa calității sale procesuale pasive, dat fiind că imobilul revendicat a fost înstrăinat societății comerciale pârâte. Prin aceeași sentință, acțiunea îndreptată împotriva pârâtei S.C.„T.N.” S.A.București a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că, în timp ce aceasta a dovedit că este proprietara imobilului conform Certificatului de atestare invocat, reclamanta s-a prevalat de un act de vânzare-cumpărare care nu a fost încheiat în formă autentifică și nici transcris.

Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe. Prin decizia nr.112 A din 4 martie 2002, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul revendicat. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că, în faza de apel, reclamanta a depus titlul de proprietate al autorilor ei asupra imobilului, în formă autentică și transcris. Cu privire la situația juridică a imobilului, instanța a reținut că acesta a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în condițiile în care proprietarul era exceptat de la naționalizare.

Ca urmare, statul nu-l putea înstrăina valabil astfel că înscrisurile invocate de societatea comercială pârâtă nu au relevanță în partea vizând includerea imobilului reclamantei (665 mp teren și construcții) în suprafața de 55.120 mp teren pentru care s-a eliberat Certificatul de atestare a dreptului de proprietate „asupra terenurilor”. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului București, instanța a reținut că prezența acestuia în cauză este impusă de faptul că la timpul respectiv a preluat bunul naționalizat iar ulterior l-a transferat pârâtei. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs ambii pârâți. În recursul său Consiliul General al Municipiului București reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive, ca urmare a înstrăinării imobilului.

La rândul său, S.C.„T.N.” S.A. invocă motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 și 10, în dezvoltarea cărora susține că instanța de apel a interpretat greșit Legea nr.15/1990 când a apreciat că este greșită includerea imobilului revendicat de reclamantă în titlul emis de Ministerul Industriilor, cu toate că la momentul respectiv bunul se afla în proprietatea statului și în administrarea societății apelante, a cărei bună credință nu poate fi pusă la îndoială. În sfârșit apelanta-pârâtă consideră că în mod greșit instanța de apel a preferat titlului ei de proprietate titlul invocat de reclamantă, precum și, de asemenea greșit, a reținut calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului București.

Se cere casarea deciziei atacate și menținerea sentinței primei instanțe. Recursurile nu sunt fondate. - Cu privire la recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului București; Deși este exact în drept că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, Consiliul General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauză chiar după înstrăinarea bunului.

În adevăr, în situațiile de natura celei dedusă judecății, în care proprietarul a pierdut posesia asupra bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul de naționalizare nr.92/1950, prin a cărui aplicare s-au creat situații juridice noi atât cu privire la titularul proprietății cât și cu privire la forma de proprietate asupra bunurilor naționalizate, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu instituțiile care reprezintă statul, pentru că numai în contradictoriu cu acestea este posibil a se pune în discuție însăși legalitatea dobândirii proprietății asupra unor astfel de bunuri de către stat, respectiv legalitatea transmiterii acestora de către stat unor subdobânditori.

În consecință, indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării, unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naționalizate statul este reprezentat la nivelul unității administrativ-teritoriale (bucureștene) de Consiliul General al Municipiului București (conform art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998) prin Municipiul București reprezentat legal de primarul general.

- Cu privire la recursul pârâtei S.C.”T.N.” S.A.București vizând fondul cauzei: Formulând acțiunea în calitatea sa de moștenitoare legală a defunctei proprietare deposedată de imobil, reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat și a pretins să i se recunoască acest drept iar mijlocul de apărare a acestui drept în justiție îl constituie tocmai acțiunea în revendicare, în cadrul căreia s-a pus în discuție însăși valabilitatea titlului de proprietate asupra bunului, fiecare parte considerându-se proprietar.

Cum titlul de proprietate al autorilor reclamantei nu poate fi contestat, titlul statului urmează a fi examinat în condițiile prevăzute de art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, în conformitate cu care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. În caz contrar, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.

Examinarea valabilității titlului statului este dată, prin lege, în competența instanțelor judecătorești care, astfel, sunt chemate să constate dacă un act normativ sau unele dispoziții ale acestuia sunt conforme ori, dimpotrivă, contrare unor acte normative de rang superior, îndeosebi Constituției, ori au fost greșit aplicate.

Or, la data când imobilul a fost naționalizat de la autoarea reclamantei, erau în vigoare: Constituția din 1948, care garanta proprietatea particulară și dreptul de moștenire și nu limita numărul imobilelor ce puteau fi deținute de o persoană; art.480 C.civ., care reglementa dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el; art.481 C.civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 (art.17 alin.1 și 2) care prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, singur sau în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

În temeiul celor ce preced și având în vedere că imobilul în cauză a fost cumpărat de autorii reclamantei în 1943 cu credit bancar garantat cu ipotecă asupra bunului, care a fost restituit integral „prin rețineri lunare din salarii și achitare de sume direct la casierie”, precum și calitatea proprietarului de funcționar public (revizor în Ministerul Învățământului) care îl situa în categoriile sociale exceptate de la naționalizare conform art.II din Decretul nr.92/1950, nu se poate susține, în cauza dedusă judecății, că actul normativ menționat a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului de către stat.

Ca urmare, comparând titlurile reclamantei și pârâtei prin referire la autorii lor, respectiv părinții reclamantei, proprietari din anul 1943 și autorul pârâtei, statul care nu a avut un titlu legal constituit asupra imobilului, instanța de apel în mod legal a considerat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat și, în consecință, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți la retrocedarea bunului revendicat. Față de cele ce preced, soluția pronunțată de instanța de apel fiind legală și temeinică, recursurile îndreptate împotriva acesteia vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București și Societatea comercială „T.N.” S.A. împotriva deciziei nr.112 A din 4 martie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2003.