ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86914)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86914) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Restituirea în natură către fostul proprietar a unui bun imobil aflat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizată. Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva societății publice implicate în privatizare. Întinderea obligației de dezdăunare.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații.

Index alfabetic :

despăgubiri

imobil

acțiune în revendicare

contract de vânzare-cumpărare de acțiuni

prejudiciu

O.U.G. nr. 88/1997, art. 3, art. 32

Legea nr. 137/2002, art. 30

Conform dispozițiilor art. 32

alin. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, instituțiile publice implicate vor plăti societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societate către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Textul legal evocat nu instituie condiții de introducere a acțiunii în despăgubiri, ci doar condiții în ce privește angajarea obligației de dezdăunare a instituțiilor publice implicate, așadar a cauzei unei astfel de obligații, care trebuie în mod necesar să constea în restituirea în natură a imobilului deținut de societate, către foștii proprietari, pe baza sau ca efect al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În ceea ce privește despăgubirile datorate de instituția publică implicată în privatizare, în temeiul dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, societății comerciale care a pierdut imobilul în urma admiterii acțiunii în revendicare, acestea trebuie stabilite – în conformitate cu dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei probleme de drept prin decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2011 - la nivelul valorii contabile a imobilului, astfel cum era reflectată în bilanțul societății la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul său, valoare actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Secția I civilă, decizia nr.809 din 12 martie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.05.2008

reclamanta S.C. E. S.A. a solicitat obligarea pârâtului V.M.A. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în str. C. (fosta str. P.I. nr. 35), București.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Întreprinderea de Stat E. s-a înființat în urma naționalizării societății anonime pe acțiuni S.E.R.I. după anul 1951. Prin Decretul nr. 126 din 27 aprilie 1976, în scopul construirii școlii profesionale de pe lângă Întreprinderea E., s-a expropriat și trecut în proprietatea statului, dându-se în administrarea directă a întreprinderii, terenurile în suprafață de 7.148 mp și construcțiile aferente, conform anexei la acest Decret, anexă ce cuprinde și terenul ce face obiectul litigiului. Prin Ordinul de transfer pentru fonduri fixe din 8.04.1987, s-a transmis din administrarea întreprinderii E.I. București în administrarea E., Liceul I.

În temeiul Legii nr. 15/1990 și a HG nr. 1224/1990, E. s-a reorganizat ca societate comercială pe acțiuni, la 3 aprilie 1995 Ministerul Industriilor eliberându-i certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. xxx3, cu referire la terenul situat în str. P.I. nr. 23-37, teren ce cuprinde și numărul 35

care a fost inclus în capitalul social al societății.

La data de 10 februarie 1999, E. SA a devenit societate cu capital privat, în urma perfectării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Odată cu cererea principală, reclamanta a formulat și cererea de chemare în garanție a Autorității Valorificării Activelor Statului, solicitând obligarea acesteia să restituie valoarea bunului imobil în cazul respingerii cererii sale în revendicare, bunul imobil revendicat făcând parte din terenul aflat în patrimoniul Societății E. SA la data reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, asupra căruia are atestat dreptul de proprietate conform certificatului emis la 03.04.1995, teren inclus în capitalul social la data privatizării S.C. E. S.A.

Pârâtul V.M.A. a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale active reclamante.

Prin sentința civilă nr. 253 din 22.02.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în dosarul nr. xxx35/3/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta SC E. SA în contradictoriu cu pârâtul V.M.A. și, în temeiul art. 165 C.pr.civ., a fost disjunsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva chematei în garanție AVAS, formându-se dosarul cu nr. xxx1/3/2010, pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a.

Prin cererea precizatoare din de 21.11.2011, reclamanta a precizat temeiul juridic al cererii sale de chemare în garanție, arătând că acesta este reprezentat de dispozițiile art. 3 lit. g) și de cele ale art. 32

alin.(1) și (3) din OUG nr. 88/1997, precum și de dispozițiile art. 30 alin.(3) din Legea nr. 137/2002.

Pârâta s-a apărat, invocând excepția nulității cererii, deoarece obiectul acesteia nu este în mod cert stabilit și determinat, iar pe fond a arătat că, în temeiul dispozițiilor art. 30 ale Legii nr.137/2002, cuantumul despăgubirilor la care poate fi obligată este limitat la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, chiar dacă este vorba de un contract de privatizare încheiat în anul 1999, deoarece dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a actului normativ menționat.

De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice

având în vedere obligația de garanție directă prevăzută expres de dispozițiile alin.(6) al art. 32

din OUG nr. 88/1997, dar și întrucât, potrivit art. 9 din OUG nr. 88/1997, modificată, toate sumele încasate de AVAS din contractele de privatizare se varsă la bugetul statului.

La data de 20.03.2010, reclamanta și-a precizat cererea solicitând, în principal, obligarea AVAS la plata sumei de 365.947 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului deținut de societatea comercială fostului proprietar, sau, în subsidiar, la plata valorii contabile a acestui imobil, respectiv suma de 145.989,315 lei.

Prin sentința civilă nr.1230 din 6.06.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă în dosar nr. xxx1/3/2010, au fost respinse ca nefondate excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocate de către pârâtă, a fost admisă în parte cererea și a fost obligată pârâta AVAS să plătească reclamantei suma de 208.328,40 lei, cu titlu de despăgubiri, respingându-se, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata valorii de circulație a terenului.

S-a reținut de către prima instanță că excepția inadmisibilității este neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea presupune fie neîndeplinirea unei proceduri prealabile anterior formulării acțiunii (pe de o parte, art. 32

alin.(2) din OUG nr. 88/1997 nu reglementează o procedură prealabilă sesizării instanței, iar pe de alta parte, din poziția procesuală a pârâtei, rezultă cu certitudine că o soluționare pe cale amiabilă a litigiului nu era posibilă), fie existența unei alte căi procedurale, impuse de lege, pentru valorificarea aceluiași drept, situații neregăsite în speță.

Deși dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 prevăd un termen special de prescripție de o lună pentru acțiunile prin care se valorifică un drept recunoscut de acest act normativ, reclamanta a formulat cererea de chemare în garanție a AVAS anterior rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 253 din 22.02.2010, prin care a pierdut bunul imobil în contra fostului proprietar.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 253 din 22.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în dosarul nr. xxx35/3/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 770A din 20.12.2010 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 4964 din 09.06.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea prin care reclamanta S.C. E. S.A. a solicitat obligarea pârâtului V.M.A. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

Terenul revendicat de S.C. E. S.A. făcea partea dintr-o suprafață mai mare (6.558 mp) cu privire la care i s-a emis la data de 03.04.1995, de către Ministerul Industriilor, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, astfel că, prin hotărârea Adunării Generale a acționarilor și a Consiliului de Administrație din data de 12.05.1995, s-a decis majorarea capitalului social al S.C. E. S.A. prin includerea în capitalul social a terenului menționat.

În considerentele sentinței civile nr. 253 din 22.02.2010 s-a reținut că “... terenul a fost expropriat de la E.P.T., care dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului compus din casă și teren, în suprafață de 840 mp, prin actul de partaj cu ascendent înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat și autentificat sub nr. xx15/1946. E.T. este autoarea lui O.N., G.P. și G.C.C., persoanele în favoarea cărora s-a și reconstituit dreptul de proprietate, pe vechiul amplasament, asupra porțiunii de teren rămasă liberă. După reconstituire, terenul a intrat în circuitul civil și a ajuns în proprietatea pârâtului prin transmisiuni succesive. Din această perspectivă, apare ca fiind lipsit de relevanță faptul ca reclamanta a înscris titlul său de proprietate în registrul de transcripțiuni sau eventuala bună credință pe care aceasta o invocă, câta vreme preluarea terenului de la E.P.T. s-a făcut în mod forțat, cel puțin cu nerespectarea dreptului acesteia la o justă și prealabilă despăgubire. În consecință, instanța a dat preferabilitate titlului înfățișat de pârât, ca fiind cel original și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior deposedării abuzive”.

Raportat la aceste considerente, s-a apreciat că, deși nu se regăsește în cauză ipoteza clasică a restituirii în natură a imobilului solicitat de către foștii proprietari prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamanta se găsește într-o situație similară, ce se încadrează în dispozițiile art. 32

din OUG nr. 88/1997 prin respingerea irevocabilă a acțiunii sale în revendicare, consecință a stabilirii caracterului preferabil al titlului de proprietate înfățișat de pârât, ca emanând de la fostul proprietar de la care bunul a fost preluat abuziv.

Deoarece contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, respectiv 28.03.2002, pârâtei, în calitate de instituție publică implicată în privatizare, îi revine obligația, conform art.32

din OUG nr. 88/1997, de a acoperi integral prejudiciul cauzat reclamantei prin pierderea proprietății asupra terenului în suprafață de 274,74 mp.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta, instanța a reținut că prin decizia nr. 18 din 17.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a soluționării unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că “despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii”.

Prin urmare, prin raportare la valoarea contabilă a terenului indicată în procesul-verbal de inventariere a contului 2111 - terenuri, la 31.12.2011- momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății fiind cel al rămânerii irevocabile a sentinței civile nr.253 din 22.02.2010, respectiv 9.06.2011 - a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 208.328,40 lei, nefiind primite apărările pârâtei privind limitarea despăgubirilor la 50% din prețul plătit de cumpărător deoarece, cum precizează art.30 alin.(1) și (3) din Legea nr.137/2002, această limită este aplicabilă numai contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, indiferent de data producerii prejudiciului.

Prin încheierea de ședință din 19.03.2013, pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus din oficiu îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr.1230 din 6.06.2012, în sensul menționării cuantumului despăgubirilor la plata cărora a fost obligată pârâta ca fiind în sumă de 145.989,31 lei, în loc de 208.328,40 lei, iar a căii de atac de exercitat împotriva aceleiași sentințe, ca fiind apelul.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta.

Prin decizia nr. 247/A din 5 septembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1230/2012 pronunțată de Tribunalul București și a fost admis apelul declarat de către pârâtă împotriva aceleiași hotărâri, care a fost desființată în parte, exclusiv cu privire la nesoluționarea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe pentru soluționarea respectivei cereri de chemare în garanție, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, și apelul declarat de apelanta pârâtă A.A.A.S. împotriva încheierii de ședință din data de 19.03.2013 pronunțată de Tribunalul București.

Cu referire la apelul declarat de către SC E., prin care a fost criticată soluția primei instanțe, de respingere a cererii de dezdăunare a reclamantei la valoarea de piață a imobilului pierdut în concursul cu subdobânditorul de la fostul proprietar, instanța de apel a apreciat că acesta este nefondat, întrucât conform art. 32

din OUG nr. 88/1997, instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Prin decizia nr. 18/2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost soluționat recursul în interesul legii și s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

din OUG nr. 88/1997, despăgubirile acordate societăților comerciale de către instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a bunului, astfel cum acesta este reflectat în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Conform art. 330 alin. (4) C.pr.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile de recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României, astfel că pretențiile apelantei-reclamante, de acordare a despăgubirii la valoarea de piață a imobilului a cărui proprietate a pierdut-o, nu ar putea fi încuviințate, fiind nelegale.

Cu referire la apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanță, s-a apreciat că prima critică invocată, privind excepția necompetenței funcționale a Secției a V-a a Tribunalului București în judecarea cererii de chemare în garanție, este neîntemeiată, dat fiind caracterul acesteia de cerere accesorie în raport cu cererea principală, în revendicarea imobilului pierdut de reclamantă și care a constituit cauza cererii de despăgubire. Cererea principală a fost judecată de către Tribunalul București, Secția a V-a astfel că, și cererea accesorie este în căderea instanței competente să judece cererea principală, așadar Secția civilă a Tribunalului București care a fost corect învestită, ținând cont de prevederile art. 17 C.pr.civ.

Și excepțiile inadmisibilității și prematurității cererii au fost corect soluționate de prima instanță.

În considerentele sentinței civile nr. 253/2010 s-a reținut că terenul a fost expropriat de la numita E.P.T. care dobândise dreptul de proprietate printr-un act de partaj cu ascendent, act autentificat la notariat, iar după reconstituire, terenul a ajuns în proprietatea pârâtului prin transmisiuni succesive. Așadar printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus restituirea în natură către foștii proprietari, ulterior respingându-se și acțiunea în revendicare formulată de către S.C. E. S.A. împotriva unui subdobânditor al bunului de la aceștia.

Ca urmare a respingerii în mod irevocabil a acțiunii sale în revendicare (soluționată prin sentința nr. 253/2010 pronunțată de Tribunalul București, decizia civilă nr. 770 A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București și decizia civilă nr.4964/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), s-a apreciat că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 32

din OUG nr. 88/1997.

De asemenea, întrucât sentința apelată a fost pronunțată la data de 06.06.2012, așadar după ce hotărârea judecătorească privind cauza principală a devenit irevocabilă, și excepția prematurității cererii de chemare în garanție este neîntemeiată.

Întrucât contractul de vânzare de acțiuni din 10.02.1999 a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, pârâtei îi revine obligația de a acoperi prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei prin pierderea proprietății asupra terenului în litigiu în conformitate cu art. 32

din OUG nr. 88/1997.

Având în vedere statuările din decizia 18/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție de soluționare a recursului în interesul legii, despăgubirile cuvenite se raportează la valoarea contabilă a bunului, așa cum este aceasta reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare care trebuie să fie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. Momentul ieșirii efective a bunului imobil din patrimoniul societății reclamante a fost cel la care a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 253/2010, și anume la data de 09.06.2011, astfel că în mod corect instanța de fond a ținut cont de valoarea contabilă a terenului, așa cum aceasta rezultă din procesul verbal de inventariere a contului 2111- „terenuri” întocmit la data de 31.12.2011. Din acest proces verbal reiese că pentru terenul în suprafață totală de 5.010 mp, valoarea este de 2.662.590 lei, așadar o valoare pe metru pătrat de 531.45 lei

În mod corect s-a calculat în funcție de această valoare pe metru pătrat cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost obligată pârâta ca fiind 145.989,31 lei.

Susținerea apelantei-pârâte, în sensul că ar trebui limitate despăgubirile cuvenite reclamantei la 50% din prețul efectiv achitat de către cumpărător, au fost apreciate ca nefondate pentru că, așa cum reiese din dispozițiile art. 30 alin. (1) și (3) din Legea nr. 137/2002, numai contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ce au fost încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, pot fi limitate, ceea ce nu este cazul în litigiul de față, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni fiind încheiat la data de 10.02.1999.

Instanța de apel a găsit însă întemeiate criticile apelantei-pârâte privind nepronunțarea instanței de fond asupra cererii de chemare în garanție pe care această parte a formulat-o în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că pârâta a formulat o atare cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 32

alin. (6) din OUG nr. 88/1997 potrivit cărora, Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.

Instanța de fond însă, în mod nelegal, nu s-a pronunțat asupra acestei cereri de chemare în garanție, garanție specială prevăzută în sarcina Statului reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în vederea reparării prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat.

Având în vedere faptul că încheierea prin care s-au îndreptat erorile materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 1230/2012 a fost pronunțată corect, cu respectarea dispozițiilor art. 281 C.pr.civ., s-a apreciat că este nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de îndreptare a erorilor materiale.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâta A.A.A.S., solicitând în temeiul art.300 alin.(2) C.pr.civ., suspendarea executării sentinței civile nr.1230 din 06.06.2012 și a încheieri din 19.03.2013, iar în privința recursului declarat, admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei civile nr.247A din 05.09.2013 în sensul admiterii apelului său, în principal, prin admiterea excepției necompetenței funcționale a Secției a V-a civilă a Tribunalului București în judecarea cererii de chemare în garanție îndreptată împotriva AAAS, iar, în subsidiar, prin respingerea pe fond a cererii formulate de S.C. E. S.A., ca neîntemeiată.

Recurenta a precizat că urgența unei astfel de cereri rezultă din faptul că exista riscul de a se proceda la executarea sumelor din dispozitivul hotărârii judecătorești și a încheierii de rectificare, mai înainte de soluționarea irevocabila a cauzei, fapt ce ar fi de natură să prejudicieze partea recurentă, mai ales întrucât, prin admiterea prezentei acțiuni și obligarea instituției la plata sumei de 145.989,31 lei cu titlu de despăgubiri, se prejudiciază în mod nelegal bugetul statului.

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.pr.civ., recurenta a formulat următoarele critici de recurs:

Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.43 alin.(3) din O.U.G. nr.88/1997, coroborate cu art.40 alin.(1) din Legea nr.137/2002, prin respingerea excepției necompetenței funcționale a Secției a V-a civilă a Tribunalului București, invocată prin motivele de apel.

S.C. E. S.A. si-a întemeiat cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art.32

din OUG nr.88/1997 modificată, precum și pe calitatea de instituție publică implicată în privatizare a AAAS (fosta AVAS).

Conform art.43 alin.(3) din O.U.G. nr.88/1997, modificată, „Litigiile privind contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de către instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți comerciale, sunt de competenta secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești.

În plus, potrivit art.12 alin.(1) din O.U.G. nr.23/2004, "Activitatea AAAS în domeniul privatizării și monitorizării postprivatizare se desfășoară pe principii comerciale”.

Conform art.40 alin.(1) din Legea nr.137/2002, modificată, cererile prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea părților.

Articolul 56 Cod comercial prevede: „Dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest act, legii comerciale...”.

Potrivit art.720

C.pr.civ. „Litigiile privind desfășurarea activității în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăților comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum și litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul acestei activități se soluționează de către instanțele care au competența de judecată a proceselor și cererilor în materie comercială, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în aceasta materie”.

Cu încălcarea dispozițiilor art.32

din O.U.G.nr.88/1997, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, cererea în despăgubiri fiind formulată înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă care să fi consfințit pierderea proprietății de către societate.

Cererea de chemare în garanție a fost formulată cu mult înainte de a rămâne irevocabilă hotărârea prin care s-a dispus restituirea în natură, de către S.C. E. S.A., a imobilului pentru care se solicita despăgubiri. Or, potrivit art.32

alin.(3) din O.U.G. nr.88/1997, „despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește, de comun acord, cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție”.

Interpretând acest text de lege, s-a susținut că, înaintea solicitării despăgubirilor la care se referă art.32

din O.U.G. nr.88/1997, societatea privatizată S.C. E. S.A. trebuia să urmeze procedura specială prevăzuta de alin.(3) al aceluiași articol.

Printr-un al doilea argument, recurenta a susținut că, întrucât cererea de despăgubiri are natură comercială - litigiu între profesioniști - trebuia îndeplinită anterior promovării acesteia și procedura expres prevăzută de dispozițiile art.720

C.pr.civ., a concilierii directe.

Hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art.32

din O.U.G. nr.88/1997, în ceea ce privește valoarea despăgubirilor acordate.

Prin această critică, recurenta a susținut că prejudiciul suferit de S.C. E. S.A., urmare a restituirii în natură a bunului imobil ce a făcut obiectul revendicării, trebuia limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată.

Soluția adoptată în cauză produce consecința unei îmbogățiri fără justă cauză a societății reclamante, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunului imobil cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din 10.02.1999, AVAS (antecesoarea AAAS) a vândut 50,806% din valoarea capitalului social al S.C. E. S.A., cu un preț de 10.080.152.000 ROL, respectiv 1.008.012,5 RON și nu este posibil ca pentru un singur activ, să fie obligată la plata sumei de 145.989,31 lei, către societate cu caracter de despăgubire.

Potrivit raționamentului instanțelor de apel și de fond, în cazul în care s-ar solicita despăgubiri pentru toate imobilele deținute și restituite foștilor proprietari (împotriva S.C. E. S.A. existând și alte litigii având ca obiect revendicare), Statul va fi obligat sa plătească despăgubiri mai mari decât a încasat în urma privatizării acestei societăți.

Natura juridică a acestor sume, de a reprezenta o despăgubire, face necesar ca plata acestora să reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real și nu o cale de îmbogățire pentru societate, legiuitorul urmărind să acorde despăgubiri societăților pentru situații speciale și nu în scopul îmbogățirii fără justă cauză a acestora, în detrimentul statului, în condițiile în care AAAS nu are nici o culpă. Este nefiresc și inechitabil ca AAAS să suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai că nu este răspunzătoare, dar care are și o valoare exagerată prin raportare la valoarea contractului de privatizare, recurenta insistând să afirme că repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 50.806% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, invocat de intimata-reclamantă ca temei al despăgubirii, AAAS - fosta AVAS (prin antecesorul sau legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50.806% din capitalul social al S.C. E. S.A.

Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă, legiuitorul înțelegând să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publica - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însa nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți. Raționamentul legiuitorului de despăgubire are la bază transferul proprietății statului asupra imobilelor proprietatea sa (la momentul când societatea comercială - în speță S.C. E. S.A. era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanță aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care se va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat.

Dispozițiile legale ale art.32

din OUG nr.88/1997 nu conțin nicio mențiune în sensul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului, dar nici în sensul că nivelul despăgubirilor este proporțional cu acțiunile vândute, însă, față de caracterul comercial al obligației de despăgubire, devine operant art.1 Cod comercial, conform căruia unde legea nu dispune se aplică Codul civil, respectiv regulile de drept comun ale art. 1084-1086 C.civ.

Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.30 din Legea nr.137/2002, care modifica cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, dispoziție prin care se prevede că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Recurenta a susținut că, chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea despăgubirii solicitată de reclamantă, instituția publica implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni, aceste dispoziții legale fiind de imediată aplicare și având incidență în cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

In drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art.299, art.300 alin.(2), art.304 pct.9 C.pr.civ., O.U.G.nr.88/1999, Legea nr.137/2002, decizia nr.18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea de ședință din 15.01.2014, Înalta Curte a respins, ca neîntemeiată, cererea recurentei de suspendare a executării sentinței civile nr.1230/2012 și a încheierii de ședință din 19.03.2013, pronunțate de Tribunalul București, menținute prin decizia civilă nr.247 A/2013 a Curții de Apel București.

Analizând recursul declarat în raport de criticile formulate, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat, cauza fiind soluționată de către instanțele de fond cu respectarea dispozițiilor legale incidente, potrivit celor ce urmează.

Critica de recurs vizând greșita dezlegare dată de instanța de apel excepției de necompetență funcțională a primei instanțe, pricina fiind soluționată de o secție civilă a Tribunalului București și nu de una comercială (ori, în prezent de o secție specializată în soluționarea litigiilor între profesioniști), dată fiind natura comercială a litigiului, este nefondată.

Astfel cum rezultă din istoricul litigiului, cererea în despăgubiri a S.C. E. S.A. îndreptată împotriva fostei AVAS (actuala recurentă A.A.A.S.) a fost formulată ca cerere de chemare în garanție, introdusă deodată cu cererea principală a aceleiași societăți, în revendicarea terenului în suprafață de 274,70 m.p. situat în București, de la pârâtul persoană-fizică, subdobânditor al bunului de la fostul proprietar al acestuia.

Cererea de chemare în garanție are un caracter accesoriu în raport cu cererea principală a litigiului în care a fost formulată, soluția ei fiind influențată de soluția adoptată în privința cererii principale, iar competența de soluționare fiind deferită, în virtutea dispozițiilor art. 17 C.pr.civ., în căderea instanței competente să judece cererea principală, instanță care rămâne mai departe competentă să judece cererile accesorii ori incidentale, chiar dacă în privința acestora, pentru rațiunile prevăzute de art. 165, a adoptat măsura disjungerii, cum s-a întâmplat în cazul în speță.

Dispozițiile art. 17 C.pr.civ., regăsite în Titlul III - „Dispoziții speciale” - al Cărții I Codului de procedură civilă, destinat „competenței instanțelor judecătorești” au natura unor prevederi legale speciale, prin care se instituie derogări de la regulile privitoare la competența după materie ori cea teritorială regăsite în titlurile I și II ale aceleiași cărți, așadar,

à fortiori

, și de la regulile privitoare la competența funcțională a instanțelor - subcategorie a competenței materiale, care privește delimitarea competenței între secțiile aceleiași instanțe, în raport de natura pricinii și/sau calitatea părților.

Așadar, indiferent de numărul argumentelor legale invocate de recurentă pentru a justifica natura comercială a cauzei (sau care privește raporturi între profesioniști), instanța de recurs apreciază că în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel că în virtutea dispozițiilor art. 17 C.pr.civ. și ca instanță ce a soluționat cererea principală a litigiului, Tribunalului București - secția civilă, îi revenea în mod legal și competența de soluționare a cererii accesorii introdusă de reclamantă, de chemare în garanție a AVAS, ca urmare a prorogării de competență ce a operat, dat fiind modul de formulare a cererilor reclamantei.

Și criticile vizând soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii sunt nefondate.

Împrejurarea că societatea reclamantă a formulat cererea sa în despăgubiri împotriva AVAS, întemeiată pe dispozițiile art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, pe calea cererii de chemare în garanție introdusă deodată cu cererea principală, în revendicarea terenului a cărui proprietate, în final, a pierdut-o, nu este de natură să conducă spre calificarea acțiunii în dezdăunare ca fiind inadmisibilă sub motivul promovării acesteia mai înainte de a se fi soluționat irevocabil acțiunea ce a condus la pierderea bunului de către societate.

Conform dispozițiilor art. 32

alin. (2) din acest act normativ, instituțiile publice implicate vor plăti societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societate către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Această condiție a angajării obligației de dezdăunare din partea AVAS a fost respectată și în cauza de față, chiar dacă introducerea cererii de despăgubiri a societății reclamante a avut loc concomitent cu aceea în revendicare, în urma soluționării căreia ea a pierdut proprietatea terenului, observându-se că prima instanță a procedat în mod corect la disjungerea celor două cereri, la suspendarea judecării cererii de chemare în garanție (prin încheierea de ședință din 19.04.23010) până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. xxx35/3/2008 al Tribunalului București (având ca obiect acțiunea în revendicare) și la reluarea judecății acesteia după acest moment.

Ceea ce este esențial este că,

data judecării cererii de chemare în garanție

(în despăgubiri) fusese soluționată în mod definitiv și irevocabil, prin deciziile nr. 770A din 20.12.2010 a Curții de Apel București și nr. 4964 din 9.06.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare prin care societatea reclamantă a pierdut proprietatea terenului în concursul cu subdobânditorul de la fostul proprietar, condiția legală a angajării obligației de dezdăunare a AVAS fiind îndeplinită.

Critica este nefondată și întrucât dispozițiile art. 32

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, care prevăd că despăgubirea menționată la alin. 2 se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție, au rolul de a stabili principiile de soluționare a unor atare pretenții ale societății comerciale regăsite în ipoteza de reglementare a art. 32

, iar nicidecum pe acela de a institui o procedură prealabilă și obligatorie formulării acțiunii în justiție, pentru a se aprecia că, introducând direct acțiunea în justiție fără parcurgerea acesteia, acțiunea este inadmisibilă.

Pe de altă parte, dată fiind formularea cererii în despăgubiri de către societatea reclamantă pe calea cererii de chemare în garanție, accesorie în raport cu cererea principală, în revendicarea terenului, urmarea procedurii prealabile a consilierii directe prevăzute de dispozițiile art. 720

C.pr.civ. nici nu mai era necesară.

Prin cea de-a treia critică a recursului, recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, sub aspectul întinderii obligației sale de despăgubire, aceasta susținând, prin mai multe argumente, că valoarea despăgubirii cuvenită societății reclamante nu putea depăși întinderea prejudiciului cauzat acesteia, prejudiciu care se limitează la valoarea contabilă a bunului a cărui proprietate a fost pierdută, de la data privatizării societății.

Instanța de recurs reține că ambele instanțe și-au justificat în mod corect soluția adoptată, de obligare a pârâtei AVAS la plata despăgubirilor datorate reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, ca instituție publică implicată în procesul de privatizare, la nivelul valorii contabile a imobilului a cărui proprietate a fost pierdută, astfel cum aceasta era reflectată în bilanțul societății la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul său, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, invocând dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei probleme de drept prin decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2011.

În ceea ce privește pe recurentă, se constată că, deși precizează în finalul motivelor de recurs că își întemeiază recursul declarat inclusiv pe decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu explică în niciun fel, pe de o parte, de ce pledează pentru adoptarea unei soluții în cauză care contravine dezlegărilor obligatorii ale acestei decizii, iar, pe de altă parte, cum ar fi posibilă adoptarea unei soluții diferite față de aceea a deciziei de recurs în interesul legii incidentă în cauză, față de caracterul obligatoriu al acesteia, consacrat prin dispozițiile art. 330

alin. (4) C.pr.civ.

Separat de invocarea deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a caracterului său obligatoriu - suficiente pentru demonstrarea caracterului nefondat al acestei critici - instanța de recurs reține că argumentele recurentei prin care a invocat inechitatea soluției adoptate în cauză și producerea consecinței îmbogățirii fără justă cauză a societății despăgubite - care primește pe această cale o valoare cu mult mai mare decât cea din registrele contabile și care a fost avută în vedere la data privatizării - își găsesc răspunsul chiar în considerentele deciziei nr. 18/2011, care le infirmă justețea.

Astfel, prin decizia menționată, Înalta Curte a reținut că societățile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acțiuni (indiferent că a avut loc o vânzare totală sau parțială a acțiunilor deținute de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanțului la capitolul active.

S-a apreciat astfel, pe o linie de consecvență în evaluarea patrimoniului societăților comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari - ipoteză căreia, în mod corect a fost asimilată și cea regăsită în speță - trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății la data ieșirii bunului din patrimoniul său, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat

trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Menționând și că aceste despăgubiri nu ar putea fi acordate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, Înalta Curte a reținut că scopul legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr.31/1990

, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social,

astfel cum aceasta este reflectată în activele societății

Așadar, pentru aceste considerente care explică rațiunea soluției de dezdăunare a societăților privatizate, regăsite în ipoteza normei art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, la valoarea contabilă a imobilului, reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, argumentele recurentei-pârâte - ce susțin o soluție contrară deciziei de recurs în interesul legii - se vădesc a fi și incorecte.

Prin cea din urmă critică a recursului, s-a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 30 ale Legii nr. 137/2002, prin care a fost limitată valoarea despăgubirilor datorate de instituțiile publice implicate în privatizare la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, normă legală pe care instanțele de fond nu au aplicat-o în cauza pendinte.

Înalta Curte reține că soluția instanțelor de fond este legală și sub acest aspect, întrucât dispoziția de lege a cărei nesocotire s-a criticat nu este incidentă cauzei de față în considerarea a două argumente.

În primul rând, se reține că prin dispozițiile art. 29 din Legea nr. 137/2002 se reglementează, de o manieră similară dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, obligația instituțiilor publice implicate în privatizarea societăților cu capital de stat,

de reparare a prejudiciilor cauzate cumpărătorilor,

cu care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Articolul 30 alin. (1) din lege plafonează la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător despăgubirile acordate potrivit art. 27-29, așadar acelea pe care instituția publică implicată în privatizarea societăților cu capital de stat le datorează, în virtutea acestor dispoziții legale,

cumpărătorilor

cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Or, spre deosebire de această situație, în prezenta cauză, instanțele au a soluționa acțiunea în despăgubiri

a societății privatizate

îndreptate împotriva instituției publice implicate, acțiune ce are la bază un temei legal special, cel al dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, și care, spre deosebire de cel reglementat prin dispozițiile mai sus analizate ale Legii nr. 137/2002, nu limitează în niciun fel obligația de dezdăunare instituită în sarcina entității ce a efectuat privatizarea.

În al doilea rând, după cum corect au reținut instanțele de fond, prevederile art. 30 alin. (1) ale Legii nr. 137/2002 nu sunt incidente cauzei și întrucât prin alin. 3 al aceluiași articol s-a stipulat că prevederile art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare - ce au fost abrogate prin dispozițiile art. 56 din Legea nr. 137/2002 - rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv 28 martie 2002.

Or, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ce a stat la baza privatizării societății reclamante, a fost încheiat în anul 1999, aspect în raport de care, văzând și reglementarea art. 30 alin. (3) sus-menționat, se apreciază că pricina de față a fost soluționată în mod corect exclusiv în raport de dispozițiile art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, și de decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispoziții normative ce conturează cadrul legal de reglementare a acestui tip de acțiune, soluția adoptată fiind pronunțată cu respectarea deplină a acestuia.

În considerarea tuturor acestor argumente, instanța a respins ca nefondat recursul declarat.

§ Cauze similare