ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeș la data de 25 februarie 2008, reclamanta SC P. SA prin lichidator judiciar SC P.A.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 160.000 lei reprezentând contravaloarea activului Moara Bascov și a suprafeței de teren aferent de 1.028 mp activ ieșit din patrimoniul reclamantei în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin decizia nr. 140/ C din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 168/1259/2008 s-a admis cererea așa cum a fost precizată și a fost obligată pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea activului Moara Bascov și a terenului aferent în suprafață de 1.028 mp precum și la 3.200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 53/ A-C pronunțată la 20 mai 2009 de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs A.V.A.S. criticând decizia în sensul că în mod greșit au fost soluționate excepțiile privind necompetența teritorială și prescripția extinctivă. Prin decizia nr. 2521 din 21 octombrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 168/1259/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 53/ A-C din 20 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, s-a casat decizia și s-a desființat sentința nr. 140/ C din 28 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Argeș și s-a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 8508/3/2010. Prin sentința comerciala nr. 9825 din 19 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis cererea formulată de reclamanta SC P. SA Pitești, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. A fost obligată pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea activului Moară Bascov și a terenului aferent în suprafața de 1028 mp și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum 6.492 lei către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 15 iunie 2000, în calitate de asociat majoritar la acea dată al SC P. SA, a vândut lui P.G., reprezentant al reclamantei, pachetul majoritar de acțiuni adică 3.117.211 acțiuni reprezentând 90,19 % din valoarea capitalului subscris al acesteia.

Prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a dispus restituirea în natură a activului deținut de reclamantă către foștii proprietari în baza acestor sentințe iar aceștia au intrat în posesia activului prin procesul-verbal întocmit la data de 20 decembrie 2005. Temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 32 alin. (4) din O.U.G.

nr. 88/1997 care prevăd în alin. (1) că „instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, iar în alin. (2) se arată „instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile ” . Instanța a reținut că în speță a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din data de 15 iunie 2000 iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevederile art. 32 alin. (4) din O.U.G.

nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, înainte de data de 28 martie 2002. Instanța a admis cererea, reținând valoarea despăgubirilor calculate la valoarea de circulație a acestora, respectiv cuantumul de 398.170 lei. În legătură cu apărarea pârâtei A.V.A.S. în sensul că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, tribunalul nu a primit-o atâta timp cât dispozițiile aceluiași art. 30 alin. (5) dispun „prevederile art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a fost încheiat la 15 iunie 2000, iar modificările aduse O.U.G. nr. 88/1997 s-au efectuat prin Legea nr. 137 din 28 martie 2002. Împotriva acestei sentințe a declarat apel A.V.A.S., solicitând admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței comerciale nr. 9825 din 19 octombrie 2010, cu admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. în subsidiar, a solicitat admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței comerciale nr. 9825 din 19 octombrie 2010 și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată față de A.V.A.S. ca neîntemeiată. Prin decizia comercială nr. 91 din 17 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul, a schimbat în tot sentința comercială atacată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta. Prin decizia nr. 3163 din 18 octombrie 2011, Înalta Curte de Justiție și Casație a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, constatând că în cauză dreptul material la acțiune nu este prescris potrivit art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În apel, după casare, prin decizia nr. 68 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.V.A.S. Prin decizia nr. 830/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul A.V.A.S.

și a casat decizia recurată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea administrării tuturor probelor necesare pentru a stabili valoarea contabilă a imobilului la data la care acesta a ieșit din patrimoniul societății în raport cu problema de drept dezlegată de înalta Curte de Casație și Justiție, urmare admiterii recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, despăgubirile se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

În apel, după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 8508/3/2010**. Prin Decizia nr. 384 din 3 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta A.A.A.S., împotriva sentinței comerciale nr. 9825 din 19 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 8508/3/2010, în contradictoriu cu intimata SC P. SA prin lichidator SC P.A.E. SRL. A fost schimbată în parte sentința comercială atacată, în sensul că, pe fond a fost obligată pârâta la plata sumei de 8804,39 lei, despăgubiri, reprezentând contravaloarea activului M.B. și a terenului aferent în suprafață de 1028 mp. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respinsă cererea intimatei de acordare a celorlalte cheltuieli de judecată. În motivarea soluției s-a reținut că potrivit art. 315 C. proc. civ. din 1864: (1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului; (2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat; (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată; (3 1 ) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege; (4) La judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Temeiul juridic al cererii în despăgubiri promovată de reclamantă este art. 32 4 alin. (1)-(3) din O.U.G.

nr. 88/1997 potrivit căruia: „(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat; (2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; (3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.” În baza acestor prevederi legale, Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, în calitate de succesor al F.P.S., îi revine obligația de despăgubi reclamanta pentru prejudiciile cauzate prin restituirea în natură, în mod irevocabil a bunurilor imobile mai sus menționate, fostului proprietar.

Cu privire la critica privind faptul că pentru terenul în discuție nu pot fi solicitate despăgubiri, deoarece acesta nu a fost introdus în capitalul social la momentul privatizării și nu a fost avut în vedere la stabilirea prețului acțiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, Curtea a arătat că art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, prevede la alin. (2) faptul că "instituțiile publice implicate au obligația de a plăti o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială .”. Prin urmare, singura condiție, îndeplinită în speță, este că societatea comercială păgubită să fi deținut în proprietate bunurile imobile retrocedate.

Decizia în interesul legii arată, în considerentele sale, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare potrivit H.G. nr. 500/1994. Cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite societăților comerciale prejudiciate ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari, conform Deciziei în interesul legii nr. 18/2011, I.C.C.J. a stabilit, că, în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. De asemenea, în considerentele deciziei, se arată că se constată ca fiind corectă jurisprudența în materie potrivit căreia obligația de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport cu indicele de inflație.

Astfel, prin decizia nr. 18/20011, dată în interesul legii, ICCJ a avut în vedere valoarea contabilă, de inventar a bunurilor, atunci când a dezlegat problema de drept a interpretării dispozițiilor art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997. Expertul contabil a denaturat sensul deciziei date în interesul legii, făcând distincție între valoarea contabilă (de inventar) și valoarea contabilă netă, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat la valoarea contabilă (de inventar) după cum rezultă din considerentele deciziei în interesul legii, considerente ce se impun în prezenta cauză. Numai așa stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de „bun”, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. din 1864, „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I." În consecință, s-a constatat ca fiind corectă interpretarea și calculul efectuat de intimată în ce privește despăgubirile solicitate, în sensul aplicării indicelui de inflație la valoarea contabilă, de inventar, stabilită de expert.

Expertiza a stabilit că valoarea contabilă a imobilului astfel cum acesta este reflectat în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimonial societății, 21 decembrie 2005, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirilor este următoarea: teren cu o valoare de 3.125,70 lei, iar valoarea actualizată cu indicele de inflație este de 4.600,72 lei, iar în ce privește clădirea principală valoarea contabilă (de inventar) este de 2.239,07 lei iar în privința echipamentelor tehnologice valoarea contabilă (de inventor): 616,89 lei, indicele de inflație a fost stabilit la 47,19%. La valoarea de inventar corespunzătoare clădirii, stabilită de expertul contabil, intimata a aplicat indicele de inflație de 47,19% rezultând o valoare a despăgubirii de 3.295,68 lei, iar cu privire la echipamentele tehnologice, la valoarea contabilă, de inventar de 616,89 lei, intimata a aplicat indicele de inflație, rezultând o despăgubire de 908 lei.

În concluzie, totalul despăgubirii cuvenite reclamantei cu privire la imobilele retrocedate este în sumă de 8.804,39 lei. Curtea a reținut că afirmația apelantei că, având în vedere faptul că A.A.A.S. prin antecesorul său a vândut doar 90,19% din capitalul social, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat în anul 2000, despăgubirile ar trebui să se limiteze doar la 90,19% din valoarea acestora, nu se susține întrucât art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, nu prevede nici o limitare de stabilire a despăgubirilor la un anumit procent din capitalul social sau la o anumită valoare. De asemenea, nici Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii, nu a limitat despăgubirile la un anumit procent din capitalul social, vândut prin contractul de privatizare, ci Ie-a stabilit la valoarea contabilă (de inventar) a bunurilor imobile retrocedate.

Prin menținerea în aplicare a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, „Prevederile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi” și cum contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a fost încheiat în anul 1994, despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor, așa cum dispune art. 30 alin. (1) din legea menționată. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 18/2011 că „Prin prevederea expresă în cadrul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, a faptului că textul art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, s-a creat o situație de ultraactivitate a legii, respectiv de excepție ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare. în consecință, pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă A.A.A.S. București, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii în totalitate a apelului, a admiterii excepției invocate și pe fond, respingerea acțiunii. Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 se arată că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziții legale putând fi incidente numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăseau valoric și în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic și nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Susține recurenta că, în mod nelegal nu au fost reținute de instanța de apel argumentele referitoare la introducerea în capitalul social al societății privatizate a imobilelor restituite foștilor proprietari, pentru imobilul în cauză neputându-se solicita despăgubiri întrucât acesta nu se află în patrimoniul intimatei la momentul privatizării. Recurenta mai arată că a invocat excepția inadmisibilității și motivat de faptul că valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acțiuni ce fac obiectul contractului de privatizare, pe cale de consecință pachetul de acțiuni vândut de A.V.A.S. reprezenta o reflecție fidelă a valorii capitalului existent la momentul privatizării.

Despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilelor, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată durata exercitării de către intimată a atributelor dreptului de proprietate, de la înființarea societății și până la data punerii în executare a sentinței de retrocedare.

Recurenta învederează faptul că nu există nicio mențiune în art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor, cum a solicitat reclamanta, prin urmare prejudiciul suferit de intimată în urma restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de circulație, pentru că în caz contrar societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit, s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 90,19% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut 90,19% acțiuni reprezentând doar 90,19% din capitalul social al societății reclamante. Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția publică implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă. Raționamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor se transferă reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare acțiuni. In cauză, putem avea pe de o parte valoarea aportul statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului iar pe de altă parte prețul contractual, față de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social reprezentat de acțiuni, la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat. Se arată că dispozițiile legale ale art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nicio mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului, prin urmare, în cazul în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia.

Printr-o altă critică, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997 completată de Legea nr. 99/1999 dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător. Solicită recurenta-pârâtă a se observa că prin hotărârile criticate a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare ceea ce duce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. Aceste dispoziții legale au aplicabilitate în cauză deoarece dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, reclamanta nefiind în situația aplicării principiului neretroactivității legii.

Hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea Deciziei nr. 18/2011 a I.C.C.J. dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, deoarece instanța trebuia să acorde valoarea contabilă a imobilului la data predării bunului către foștii proprietari, cu mențiunea că acea sumă urmează a fi actualizată la momentul plății. în mod nelegal suma prevăzută în titlu urma să fie actualizată cu indicele de inflație la momentul plății sau la momentul executării. Recurenta arată că este în situația de a plăti actualizare la actualizare deși recursul în interesul legii admis aplică actualizarea cu indicele de inflație valorii contabile de la momentul predării efective. Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 93 din Tratatul CE și celelalte dispoziții comunitare având în vedere caracterul obligatoriu și de imediată aplicare al acestora.

în acest sens se invocă dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României care instituie principiul priorității dreptului comunitar și al tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Când a analizat prejudiciul solicitat, susține recurenta-reclamantă, instanța trebuia să se raporteze la prevederile imperative ale obligației din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia Europeană să-l autorizeze. Trebuia să se țină seama că România ca și stat membru s-a obligat să respecte regula de „stătu quo” prevăzută de art. 88 alin. (3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la pronunțarea unei decizii finale de către Comisia Europeană.

Recurenta-pârâtă solicită instanței să constate că pentru sumele solicitate de reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligației de stătu quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE întrucât măsura nu a fost notificată, ca atare, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanța națională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăți. în cauză, sumele pe care este obligată să le plătească reclamantei pot fi considerate ajutor de stat fiind îndeplinite cumulativ toate elementele respectiv, să implice resursele statului, să fie selectivă și să distorsioneze concurența și să existe un beneficiu. Înalta Curte, constată ca rămasă fără obiect cererea de suspendarea a executării silite a deciziei atacate având în vedere că termenul procedural de analiză a acesteia coincide cu termenul de soluționare pe fond a cauzei.

Verificând criticile din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, constată ca recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 poate fi invocat când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut că faptul ca acțiunea este inadmisibilă întrucât pentru terenul în discuție nu pot fi solicitate despăgubiri, deoarece acesta nu a fost introdus în capitalul social la momentul privatizării și nu a fost avut în vedere la stabilirea prețului acțiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. Această critică este nefondată având în vedere că art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, prevede la alin. (2) faptul că instituțiile publice implicate au obligația de a plăti o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială, prin urmare, singura condiție, care este îndeplinită în speță, este ca societatea comerciala păgubită să fi deținut în proprietate bunurile imobile retrocedate iar nu ca aceasta să fi inclus terenul în discuție în capitalul social. Critica prin care se invocă încălcarea și aplicarea greșită a art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 sub aspectul cuantumului despăgubirilor în sensul că acestea ar fi trebuit să fie raportate la valoarea contabilă a imobilului este nefondată întrucât prin decizia atacată a fost admis apelul pârâtei, adică al recurentei, și a fost stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea contabilă iar nu la valoarea de piață cum stabilise prima instanță.

Instanța de apel a avut în vedere Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, dată de I.C.C.J. în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație la momentul plății despăgubirii.

Nu este fondată nici critica prin care se susține că despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale sunt limitate la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii și cum contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a fost încheiat la 15 iunie 2000, despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor, așa cum dispune art. 30 alin. (1) din legea menționată.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 18/2011 că „Prin prevederea expresă în cadrul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, a faptului că textul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, s-a creat o situație de ultraactivitate a legii, respectiv de excepție ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare. în consecință, pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. Nici critica prin care se arată că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 90,19% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut 90,19% acțiuni reprezentând doar 90,19% din capitalul social al societății reclamante nu este fondată deoarece art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, nu prevede nici o limitare de stabilire a despăgubirilor la un anumit procent din capitalul social sau la o anumită valoare iar prin decizia în interesul legii menționată anterior nu au fost limitate despăgubirile la un anumit procent din capitalul social, ci acestea au fost stabilite la valoarea contabilă a bunurilor imobile retrocedate. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 18/2011 a I.C.C.J. dată în soluționarea recursului în interesul legii sub aspectul stabilirii despăgubirilor la nivelul valorii contabile a bunului, actualizată cu indicele de inflație la momentul plății despăgubirii. Actualizarea urmează să fie făcută în procedura de executare a hotărârii iar nu în cursul procesului, astfel încât nu se va produce o dublă actualizare a creanței care să prejudicieze recurenta.

Critica prin care se susține că despăgubirile acordate în cauză ar avea natura unui ajutor de stat și astfel ar fi încălcate reglementările europene privind acordarea ajutorului de stat este formulată omisso medio, direct în recurs, prin urmare nu poate fi avută în vedere. În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu este fondat motivul de recurs invocat în cauză și că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va dispune respingerea recursului, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga recurenta-pârâtă A.A.A.S. București la plata sumei de 868 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar SC P.A.E.

SRL Pitești.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 384 din 3 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S. București împotriva Deciziei nr. 384 din 3 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă A.A.A.S. București la plata sumei de 868 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar SC P.A.E. SRL Pitești. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 20 ianuarie 2015.