ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 20.01.2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2015

HOTĂRÂRE

20.01.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Comercial Argeș la data de 25 februarie 2008, reclamanta SC

P. SA prin lichidator judiciar SC P.A.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S.

solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 160.000 lei reprezentând

contravaloarea activului Moara Bascov și a suprafeței de teren aferent de 1.028

mp activ ieșit din patrimoniul reclamantei în baza unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Prin

decizia nr. 140/ C din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul

nr. 168/1259/2008 s-a admis cererea așa cum a fost precizată și a fost obligată

pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând

contravaloarea activului Moara Bascov și a terenului aferent în suprafață de 1.028

mp precum și la 3.200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin

decizia nr. 53/ A-C pronunțată la 20 mai 2009 de Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

Împotriva

deciziei menționate a declarat recurs A.V.A.S. criticând decizia în sensul că

în mod greșit au fost soluționate excepțiile privind necompetența teritorială

și prescripția extinctivă.

Prin

decizia nr. 2521 din 21 octombrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 168/1259/2008

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 53/ A-C din 20 mai 2009 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

s-a casat decizia și s-a desființat sentința nr. 140/ C din 28 ianuarie 2009 a

Tribunalului Comercial Argeș și s-a trimis cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul București, secția comercială.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub

nr. 8508/3/2010.

Prin

sentința comerciala nr. 9825 din 19 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, s-a admis cererea formulată de reclamanta SC

P. SA Pitești, în

contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. A

fost obligată pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de despăgubiri

reprezentând contravaloarea activului Moară Bascov și a terenului aferent în

suprafața de 1028 mp și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum 6.492 lei

către reclamantă.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni din 15 iunie 2000, în calitate de asociat majoritar

la acea dată al SC P. SA, a vândut lui P.G., reprezentant al reclamantei, pachetul

majoritar de acțiuni adică 3.117.211 acțiuni reprezentând 90,19 % din valoarea

capitalului subscris al acesteia.

Prin

hotărâri judecătorești irevocabile s-a dispus restituirea în natură a activului

deținut de reclamantă către foștii proprietari în baza acestor sentințe iar

aceștia au intrat în posesia activului prin procesul-verbal întocmit la data de

20 decembrie 2005.

Temeiul

juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr.

88/1997 care prevăd în alin. (1) că „instituțiile publice implicate asigură

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs

de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile

preluate de stat”, iar în alin. (2) se arată „instituțiile publice implicate

vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

”

Instanța

a reținut că în speță a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din

data de 15 iunie 2000 iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (3) din

Legea nr. 137/2002 prevederile art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 rămân

aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate

înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, înainte de data de 28 martie

2002.

Instanța

a admis cererea, reținând valoarea despăgubirilor calculate la valoarea de

circulație a acestora, respectiv cuantumul de 398.170 lei.

În

legătură cu apărarea pârâtei A.V.A.S. în sensul că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, tribunalul nu a primit-o atâta

timp cât dispozițiile aceluiași art. 30 alin. (5) dispun „prevederile art. 32 alin.

(4) din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările

ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.

În

cauză, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a fost încheiat la 15 iunie

2000, iar modificările aduse O.U.G. nr. 88/1997 s-au efectuat prin Legea nr. 137

din 28 martie 2002.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel A.V.A.S., solicitând admiterea apelului A.V.A.S.,

schimbarea în tot a sentinței comerciale nr. 9825 din 19 octombrie 2010, cu

admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. în subsidiar, a

solicitat admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței comerciale

nr. 9825 din 19 octombrie 2010 și pe fond respingerea cererii de chemare în

judecată față de A.V.A.S. ca neîntemeiată.

Prin

decizia comercială nr. 91 din 17 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, a admis apelul, a schimbat în tot sentința comercială

atacată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la

acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs reclamanta.

Prin

decizia nr. 3163 din 18 octombrie 2011, Înalta Curte de Justiție și Casație a

admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel, constatând că în cauză dreptul material la acțiune nu este

prescris potrivit art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În apel,

după casare, prin decizia nr. 68 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs A.V.A.S.

Prin

decizia nr. 830/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă,

a admis recursul A.V.A.S. și a casat decizia recurată, trimițând cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe în vederea administrării tuturor probelor

necesare pentru a stabili valoarea contabilă a imobilului la data la care

acesta a ieșit din patrimoniul societății în raport cu problema de drept

dezlegată de înalta Curte de Casație și Justiție, urmare admiterii recursului

în interesul legii prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, despăgubirile se raportează la valoarea contabilă a

imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii

efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată

cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

În apel,

după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 8508/3/2010**.

Prin Decizia

nr. 384 din 3 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta A.A.A.S., împotriva sentinței

comerciale nr. 9825 din 19 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în Dosarul nr. 8508/3/2010,

în contradictoriu cu intimata SC P. SA prin lichidator SC

P.A.E. SRL. A fost schimbată în parte sentința comercială atacată, în sensul

că, pe fond a fost obligată pârâta la plata sumei de 8804,39 lei, despăgubiri,

reprezentând contravaloarea activului M.B. și a terenului aferent în suprafață

de 1028 mp. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost

respinsă cererea intimatei de acordare a celorlalte cheltuieli de judecată.

În motivarea

soluției s-a reținut că potrivit art. 315 C. proc. civ. din 1864:

(1) În caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului;

(2) Când

hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va

reîncepe de la actul anulat;

(3) După

casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele

invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată;

)

În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile

orice probe prevăzute de lege;

(4) La

judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea

hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în

mod corespunzător.

Temeiul

juridic al cererii în despăgubiri promovată de reclamantă este art. 32

alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 88/1997 potrivit căruia:

„(1)

Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate

societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat;

(2)

Instituțiile publice implicate vor

plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile;

(3) Despăgubirea

prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale,

iar în caz de divergență, prin justiție.”

În baza

acestor prevederi legale, Autorității pentru Administrarea Activelor Statului,

în calitate de succesor al F.P.S., îi revine obligația de despăgubi reclamanta

pentru prejudiciile cauzate prin restituirea în natură, în mod irevocabil a

bunurilor imobile mai sus menționate, fostului proprietar.

privire la critica privind faptul că pentru terenul în discuție nu pot fi

solicitate despăgubiri, deoarece acesta nu a fost introdus în capitalul social

la momentul privatizării și nu a fost avut în vedere la stabilirea prețului acțiunilor

din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, Curtea a arătat că art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și

completările ulterioare, prevede la alin. (2) faptul că "instituțiile

publice implicate au obligația de a plăti o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a

imobilelor deținute de societatea comercială .”.

Prin

urmare, singura condiție, îndeplinită în speță, este că societatea comercială

păgubită să fi deținut în proprietate bunurile imobile retrocedate.

Decizia

în interesul legii arată, în considerentele sale, că societatea comercială

prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie

despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății,

în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în

locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în

urma procesului obligatoriu de reevaluare potrivit H.G. nr. 500/1994.

privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite societăților

comerciale prejudiciate ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii

proprietari, conform Deciziei în interesul legii nr. 18/2011, I.C.C.J. a

stabilit, că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997

privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998,

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate

societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de

privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea

contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la

momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce

trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

asemenea, în considerentele deciziei, se arată că se constată ca fiind corectă

jurisprudența în materie potrivit căreia obligația de reparare a prejudiciului

suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat

imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată

în raport cu indicele de inflație.

Astfel,

prin decizia nr. 18/20011, dată în interesul legii, ICCJ a avut în vedere

valoarea contabilă, de inventar a bunurilor, atunci când a dezlegat problema de

drept a interpretării dispozițiilor art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Expertul

contabil a denaturat sensul deciziei date în interesul legii, făcând distincție

între valoarea contabilă (de inventar) și valoarea contabilă netă, în

condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat la valoarea

contabilă (de inventar) după cum rezultă din considerentele deciziei în

interesul legii, considerente ce se impun în prezenta cauză.

Numai

așa stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale

prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile

răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de „bun”,

reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Potrivit

art. 330

alin. (4) C. proc. civ. din 1864, „Dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I."

În consecință,

s-a constatat ca fiind corectă interpretarea și calculul efectuat de intimată

în ce privește despăgubirile solicitate, în sensul aplicării indicelui de

inflație la valoarea contabilă, de inventar, stabilită de expert. Expertiza a

stabilit că valoarea contabilă a imobilului astfel cum acesta este reflectat în

bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimonial societății, 21

decembrie 2005, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății

despăgubirilor este următoarea: teren cu o valoare de 3.125,70 lei, iar

valoarea actualizată cu indicele de inflație este de 4.600,72 lei, iar în ce

privește clădirea principală valoarea contabilă (de inventar) este de 2.239,07

lei iar în privința echipamentelor tehnologice valoarea contabilă (de

inventor): 616,89 lei, indicele de inflație a fost stabilit la 47,19%.

valoarea de inventar corespunzătoare clădirii, stabilită de expertul contabil,

intimata a aplicat indicele de inflație de 47,19% rezultând o valoare a

despăgubirii de 3.295,68 lei, iar cu privire la echipamentele tehnologice, la

valoarea contabilă, de inventar de 616,89 lei, intimata a aplicat indicele de

inflație, rezultând o despăgubire de 908 lei.

În concluzie,

totalul despăgubirii cuvenite reclamantei cu privire la imobilele retrocedate

este în sumă de 8.804,39 lei.

Curtea a

reținut că afirmația apelantei că, având în vedere faptul că A.A.A.S. prin

antecesorul său a vândut doar 90,19% din capitalul social, prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat în anul 2000, despăgubirile ar trebui să

se limiteze doar la 90,19% din valoarea acestora, nu se susține întrucât art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, nu prevede nici o limitare de stabilire a

despăgubirilor la un anumit procent din capitalul social sau la o anumită

valoare.

asemenea, nici Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul

legii, nu a limitat despăgubirile la un anumit procent din capitalul social,

vândut prin contractul de privatizare, ci Ie-a stabilit la valoarea contabilă

(de inventar) a bunurilor imobile retrocedate.

Prin

menținerea în aplicare a dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare,

pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002,

cu modificările și

completările ulterioare, despăgubirile

ce pot fi acordate societăților comerciale nu sunt limitate, neputându-se face

raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50%

din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor.

Potrivit

art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, „Prevederile art. 32

din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân

aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate

înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi” și cum contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni a fost încheiat în anul 1994, despăgubirile ce pot fi

acordate societăților comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare

la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul

efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor, așa cum dispune art. 30 alin. (1)

din legea menționată.

În acest

sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele deciziei

în interesul Legii nr. 18/2011 că „Prin prevederea expresă în cadrul Legii nr. 137/2002,

cu modificările și completările ulterioare, a faptului că textul art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și

completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior

intrării în vigoare a legii, s-a creat o situație de ultraactivitate a legii,

respectiv de excepție ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la

prevederile ulterioare. în consecință, pentru contractele de vânzare-cumpărare

de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu

modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile dispozițiile art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și

completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, aceste

limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni

încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările

ulterioare.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă A.A.A.S. București,

solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în

sensul admiterii în totalitate a apelului, a admiterii excepției invocate și pe

fond, respingerea acțiunii.

Printr-o

primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 se arată că hotărârea

atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32

din O.U.G.

nr. 88/1997, aceste dispoziții legale putând fi incidente numai în situațiile

în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăseau valoric

și în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic și nelegal excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Susține recurenta că, în mod

nelegal nu au fost reținute de

instanța de apel

argumentele referitoare la introducerea în capitalul social al societății

privatizate a imobilelor restituite foștilor proprietari, pentru imobilul în

cauză neputându-se solicita despăgubiri întrucât acesta nu se află în

patrimoniul intimatei la momentul privatizării.

Recurenta

mai arată că a invocat excepția inadmisibilității și motivat de faptul că

valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acțiuni ce fac

obiectul contractului de privatizare, pe cale de consecință pachetul de acțiuni

vândut de A.V.A.S. reprezenta o reflecție fidelă a valorii capitalului existent

la momentul privatizării. Despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea

amortizată a imobilelor, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului

revendicat a amortizării acestuia pe toată durata exercitării de către intimată

a atributelor dreptului de proprietate, de la înființarea societății și până la

data punerii în executare a sentinței de retrocedare.

Recurenta

învederează faptul că nu există nicio mențiune în art. 32

din Legea

nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de

circulație a activelor, cum a solicitat reclamanta, prin urmare prejudiciul

suferit de intimată în urma restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie

limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în

registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată

și nu la valoarea de circulație, pentru că în caz contrar societatea ce urmează

a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin

stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă

în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația

patrimonială a societății la data privatizării. Astfel, din valoarea contabilă

a imobilului restituit, s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 90,19% întrucât

prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de reclamantă ca temei

al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut 90,19% acțiuni reprezentând doar 90,19% din

capitalul social al societății reclamante. Rațiunea legiuitorului cu privire la

obligarea instituției publice la despăgubire care să reprezinte echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire stabilit legal, și deci

previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul

privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul

fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în

bilanț la activ. Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu

este o obligație comercială, instituția publică implicată în privatizare având

calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea

comercială reclamantă, obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă.

Raționamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român

a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat în

sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra

acțiunilor se transferă reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni. In cauză, putem avea pe de o parte valoarea aportul statului la

capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului iar pe de

altă parte prețul contractual, față de care societatea privatizată ar putea

solicita respectivele despăgubiri. Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la

proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social

reprezentat de acțiuni, la care va aplica procentul de capital vândut, iar

rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat. Se

arată că dispozițiile legale ale art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997 nu

conțin nicio mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul

valorii de piață al activului, prin urmare, în cazul în care instanța ar

considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului

creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce

capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la

valoarea contabilă a acestuia.

Printr-o

altă critică, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată a fost pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997

completată de Legea nr. 99/1999 dispoziție prin care se arată că în toate

cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din

prețul efectiv plătit de cumpărător. Solicită recurenta-pârâtă a se observa că

prin hotărârile criticate a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât

prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare ceea ce duce la o îmbogățire

fără justă cauză a reclamantei. Aceste dispoziții legale au aplicabilitate în

cauză deoarece dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în

vigoare a Legii nr. 137/2002, reclamanta nefiind în situația aplicării

principiului neretroactivității legii.

Hotărârea

atacată este pronunțată cu încălcarea Deciziei nr. 18/2011 a I.C.C.J. dată în

soluționarea unui recurs în interesul legii, deoarece instanța trebuia să

acorde valoarea contabilă a imobilului la data predării bunului către foștii

proprietari, cu mențiunea că acea sumă urmează a fi actualizată la momentul

plății. în mod nelegal suma prevăzută în titlu urma să fie actualizată cu

indicele de inflație la momentul plății sau la momentul executării. Recurenta

arată că este în situația de a plăti actualizare la actualizare deși recursul

în interesul legii admis aplică actualizarea cu indicele de inflație valorii

contabile de la momentul predării efective.

Recurenta-pârâtă

consideră că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 93 din

Tratatul CE și celelalte dispoziții comunitare având în vedere caracterul

obligatoriu și de imediată aplicare al acestora. în acest sens se invocă

dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României

care instituie principiul priorității dreptului comunitar și al tratatelor

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Când a analizat prejudiciul solicitat, susține recurenta-reclamantă, instanța

trebuia să se raporteze la prevederile imperative ale obligației din Tratatul

de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia

Europeană să-l autorizeze. Trebuia să se țină seama că România ca și stat

membru s-a obligat să respecte regula de „stătu quo” prevăzută de art. 88 alin.

(3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de

stat până la pronunțarea unei decizii finale de către Comisia Europeană.

Recurenta-pârâtă solicită instanței să constate că pentru sumele solicitate de

reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligației de stătu

quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE întrucât măsura nu a fost

notificată, ca atare, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal,

instanța națională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăți. în

cauză, sumele pe care este obligată să le plătească reclamantei pot fi considerate

ajutor de stat fiind îndeplinite cumulativ toate elementele respectiv, să

implice resursele statului, să fie selectivă și să distorsioneze concurența și

să existe un beneficiu.

Înalta Curte,

constată ca rămasă fără

obiect cererea de suspendarea a executării silite a deciziei atacate având în

vedere că termenul procedural de analiză a acesteia coincide cu termenul de

soluționare pe fond a cauzei.

Verificând

criticile din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte,

constată ca recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 poate fi invocat când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Din

perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut că faptul ca acțiunea este

inadmisibilă întrucât pentru terenul în discuție nu pot fi solicitate

despăgubiri, deoarece acesta nu a fost introdus în capitalul social la momentul

privatizării și nu a fost avut în vedere la stabilirea prețului acțiunilor din

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Această

critică este nefondată având în vedere că art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997,

prevede la alin. (2) faptul că instituțiile publice implicate au obligația de a

plăti o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului

cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea

comercială, prin urmare, singura condiție, care este îndeplinită în speță, este

ca societatea comerciala păgubită să fi deținut în proprietate bunurile imobile

retrocedate iar nu ca aceasta să fi inclus terenul în discuție în capitalul

social.

Critica

prin care se invocă încălcarea și aplicarea greșită a art. 32

din O.U.G.

nr. 88/1997 sub aspectul cuantumului despăgubirilor în sensul

că

acestea ar fi trebuit să fie raportate la valoarea contabilă a imobilului este

nefondată întrucât prin decizia atacată a fost admis apelul pârâtei, adică al

recurentei, și a fost stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea contabilă

iar nu la valoarea de piață cum stabilise prima instanță.

Instanța

de apel a avut în vedere Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, dată de I.C.C.J.

în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în

aplicarea dispozițiilor art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997 privind

privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998,

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate

societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de

privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea

contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la

momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce

trebuie actualizată cu indicele de inflație la momentul plății despăgubirii.

Nu este

fondată nici critica prin care se susține că despăgubirile ce pot fi acordate

societăților comerciale sunt limitate la nivelul de 50% din prețul efectiv

plătit de cumpărătorul acțiunilor întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea

nr. 137/2002, prevederile art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată

prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai

pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de

intrarea în vigoare a legii și cum contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a

fost încheiat la 15 iunie 2000, despăgubirile ce pot fi acordate societăților

comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale

ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit de

cumpărătorul acțiunilor, așa cum dispune art. 30 alin. (1) din legea

menționată.