ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 839/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 839/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 9825

din 19 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială,

s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA Pitești în contradictoriu

cu pârâta A.V.A.S., aceasta fiind obligată la plata sumei de 398.170 RON, cu

titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea activului M. Bascov și a

terenului aferent în suprafață de 1028 mp.

În motivarea sentinței

s-a reținut că la data de 25 februarie 2008 reclamata SC P. SA, prin lichidator

judiciar SCP A.E. SPRL a chemat în judecată A.V.A.S., solicitând obligarea acesteia

la plata sumei de 160.000 RON, reprezentând contravaloarea activului M. Bascov și

a suprafeței de teren aferente de 1028 mp, activ ieșit din patrimoniul reclamantei

în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. La data de 10

decembrie 2008 reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de 398.170 RON.

Excepția prescripției

dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în raport de prevederile art. 39

din Legea nr. 137/2002 a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea de ședință

din data 30 iunie 2010.

Tribunalul a reținut

că temeiul juridic a! acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/19797 și a admis acțiunea, înlăturând apărările pârâtei în sensul

că despăgubirile nu pot fi acordate decât în limita valorii contabile a bunurilor

restituite pentru considerentul că prejudiciul suferit de reclamantă nu poate fi

limitat la valoarea contabilă cu care aceste bunuri au fost înregistrate în contabilitatea

societății. Totodată, în ceea ce privește apărarea pârâtei în sensul incidenței

dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 instanța a apreciat că nu poate fi

primită atât timp cât dispozițiile aceluiași art. 30 alin. (5) dispun că prevederile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele

de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei

legi.

A.V.A.S. a declarat

apel împotriva acestei sentințe solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate,

în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, în principal

și, în subsidiar, al respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin decizia comercială

nr. 91 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București a admis apelul și a schimbat

în tot sentința atacată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material

la acțiune și a respins acțiunea .

Prin decizia

nr. 3163 din 18 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a admis recursul declarat de SC P. SA prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL împotriva

deciziei nr. 91 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București și în consecință,

a casat hotărârea și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune

este neîntemeiată, întrucât în speță se valorifică un drept născut ulterior privatizării,

fiind o acțiune de drept comun care se supune termenului general de prescripție

de 3 ani prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul 167/1958.

S-a mai reținut

că momentul ele la care începe să curgă termenul de prescripție este data executării

hotărârii oe restituire a imobilului.

În urma casării

deciziei nr. 91 din 17 februarie 2011, apelanta A.V.A.S. a formulat o precizare

în care a arătat că, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. este

obligatorie decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosarul nr. 16/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea

nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate

societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare,

urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului,

astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului

din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație

de la momentul plății despăgubirii.

Apelanta A.V.A.S.

a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și cu o expertiză contabilă care

să stabilească valoarea bunului la momentul privatizării și la cel al ieșirii bunului

din patrimoniul societății.

Curtea a respins

ca neutilă pentru lămurirea chestiunilor aflate în disputa părților proba cu expertiza

contabilă și a încuviințat apelantei administrarea probei cu înscrisuri în cadrul

căreia a dispus ca ambele părți să facă demersuri pentru a depune la dosar bilanțul

contabil din care să rezulte valoarea contabilă a imobilului la data la care acesta

a ieșit din patrimoniul societății, precum și o adresă cu indicele de inflație pentru

perioada cuprinsă între data restituirii imobilului către foștii proprietari și

data introduceri acțiunii.

Apelanta nu a

depus la dosa' înscrisurile ce i-au fost încuviințate ca probă.

Potrivit dispozițiilor

art. 1169 C. civ., orice afirmație făcută în instanță trebuie dovedită.

Apelanta nu a

probat care anume era valoarea contabilă a activului M. Bascov la data ieșirii acestuia

din patrimoniul SC P. SA, deși i-a fost admisă proba cu înscrisuri tocmai pe acest

aspect de fapt.

Curtea a mai reținut

că nici intimata SC P. SA, căreia, de asemenea i s-a pus în vedere, la solicitarea

apelantei, să depună la dosar acte din care să rezulte valoarea contabilă a imobilului

în litigiu nu a înțeles să-și îndeplinească această obligație, deși înscrisurile

puteau fi trimise prin poștă.

În consecință,

prin decizia civilă nr. 68 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția

a Vl-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâta A.V.A.S. București

prin care a solicitat în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate

și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cadrului procesual și

administrarea corectă a probatoriului și în subsidiar modificarea în tot a deciziei

în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii formulată de reclamantă ca

neîntemeiată.

Prin criticile

formulate prin cererea de recurs, pârâta a susținut că în cauză sunt aplicabile

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării greșite a dispozițiilor

art. 1169 C. civ. și a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ.

Pârâta s arătat

că actele ce trebuiau depuse la dosar, nu se aflau în posesia pârâtei, ci proveneau

de la instituția privatizată SC P. SA, respectiv a lichidatorului acestuia.

În plus arată

că instanța de apel

:

trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 129

C. proc. civ. și să pună în vedere părților să depună actele solicitate la dosarul

cauzei.

În continuare,

pârâta a arătat că a efectuat demersuri în vederea obținerii documentelor respective

și a solicitat actele respective de la reclamantă, în acest sens fiind adresa 2

februarie 2012.

În condițiile

aplicării art. 305 C. proc. civ., pârâta a susținut că se impune casarea deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea probatoriului

ce duce ia soluționarea corectă a cauzei.

În ceea ce privește

cererea formulată în subsidiar, de admiterea a recursului și modificare a deciziei

atacate, pârâta a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

ari:. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cu privire la cuantumul despăgubirilor,

pe de o parte pentru că nu se pot solicita despăgubiri pentru un imobil care nu

se află în patrimoniul reclamantei la momentul privatizării, iar pe de altă parte

repararea prejudiciului trebuie raportată la valoarea contabilă a bunuiui.

De asemenea, dintr-un

alt punct de vedere, s-a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

art. 30 din Legea nr. 137/2002, ceea ce conduce la o îmbogățire fără justă cauză

a reclamantei.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, constată că recursul

este fondat pentru motivele ce se vor arăta.

Examinând hotărârile

judecătorești atacate prin prisma motivelor de recurs, se constată că în cauză sunt

incidente prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Prin acțiunea

formulată de reclamanta SC P. SA Pitești, instanțele au fost investite cu o acțiune

prin care se solicită obligarea pârâtei A.V.A.S. București la plata despăgubirilor

reprezentând contravaloarea activului M. Bascov și a terenului aferent în suprafață

de 1028 mp, temeiul juridic al acțiunii fiind reprezentat de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Ulterior casării

deciziei nr. 91 din 17 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București ca

urmare a apelului declarat de către pârâta A.V.A.S. București, Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit

că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind

privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată

și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale

de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare a retrocedării

unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta

este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul

societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul

plății despăgubirii.

Problema de drept

care se pune a fi dezlegată în legătură stabilirea despăgubirilor ce urmează a fi

acordate reclamantei, care trebuie să fie limitate la valoarea contabilă a imobilelor

retrocedate, vizează obligativitatea aplicării deciziei pronunțate în recursul în

interesul legii, potrivit art. 330

7

C. proc. civ.

Din acest punct

de vedere, instanța de apel nu a manifestat rol activ, în considerarea dispozițiilor

art. 129 alin. (3) și (4) C. proc. civ. care statuează fără echivoc în sensul că

judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni

orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor

și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale.

Or, față de dispozițiile

enunțate, exprese și, în egală măsură neechivoce, este evident că instanța de apel,

era obligată să administreze toate probele necesare pentru a stabili valoarea contabilă

a imobilului la data la care acesta a ieșit din patrimoniul societății.

Deși instanța

de apel a încuviințat apelantei-pârâte administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul

căreia a dispus ca ambele părți să efectueze demersuri pentru a depune la dosar

actele solicitate, a încălcat principiile onus probandi incumbit actori și probatio

incumbit ei qui dicit, non ei qui negat, consacrate de art. 1169 C. civ., potrivit

cărora reclamantul este dator a face proba petenției dedusă judecății .

Instanța de apel

a reținui: că ambele părți nu și-au îndeplinit obligația de a depune la dosar actele

solicitate, iar prin soluția pronunțată a dat eficiență regulei potrivit căreia

„a nu avea probe”, echivalează cu „a nu avea dreptate”.

Deși apelanta-pârâtă

trebuie să își probeze mai întâi afirmațiile sale, în timpul rejudecării apelului

declarat de această parte, instanța este datoare de a stabili situația de fapt din

litigiul de față, în raport de problema de drept dezlegată de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, urmare admiterii recursului în interesul legii.

În acest sens,

actele contabile solicitate proveneau de la societatea privatizată și se aflau în

posesia acesteia, instanța având obligația de a pune în vedere acesteia depunerea

documentelor respective sub sancțiunea prevăzută de lege în acest sens.

Față de cele expuse,

constatând că în raport de această situație, apare ca fiind necercetat fondul cauzei,

în raport de aspectele relevate și în consecință se impune administrarea tuturor

probelor, din acest punct de vedere calea de atac a recursului fiind din acest punct

de vedere limitativă, în raport de art. 305 C. proc. civ., motiv pentru care cauza^

urmează a fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. urmează a admite

recursul declarat de reclamantă, a casa hotărârea atacată și a trimite cauza pentru

rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 68 din 16 februarie 2012

a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecarea aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

28 februarie 2013.