ÎCCJ, Decizia nr. 91/2011

Contract

de vânzare-cumpărare. Obligație asumată sub condiție pur

potestativă. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept

comercial. Contracte comerciale

Index alfabetic: contract de

vânzare-cumpărare

-

clauză de cesiune

- drept

de concesiune

C. civ., art. 977, art.

1008, art. 1010

Potrivit

art. 1010 C. civ., obligația este nulă când s-a contractat sub o

condiție potestativă din partea aceluia ce se obligă.

Prin

urmare, este nulă clauza stipulată într-un contract de

vânzare-cumpărare prin care vânzătorul și-a asumat

obligația cedării dreptului de concesiune asupra unui teren, drept

care nu există în nici un patrimoniu și a cărui naștere

depinde de un eveniment viitor a cărui realizare, în contextul clauzei, depinde,

la rândul ei, numai de voința celui care s-a obligat.

Secția a II-a civilă,

Decizia nr. 3493 din

8 noiembrie 2011

Prin sentința

nr. 147/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea

promovată de reclamanta SC I.M. SRL și a dispus obligarea pârâtei SC

A. SRL la plata echivalentului în lei a sumei de 6.000 euro cu titlu de daune,

respingând cererea reconvențională și de chemare în

garanție formulate de pârâtă.

Judecătorul

fondului a reținut că obiectul litigiului îl formează clauza

inclusă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți

în forma autentică la 20 decembrie 2007 potrivit căreia pârâta s-a

obligat sub sancțiunea penalităților să cedeze reclamantei

dreptul de concesiune asupra unui imobil, obligație pe care aceasta nu a

îndeplinit-o în termenul convenit, motiv pentru care cererea reclamantei a fost

admisă în parte, înlăturând susținerile pârâtei cu privire la

nulitatea clauzei, obiect al cererii reconvenționale, față de

prevederile O.U.G. nr. 54/2006 care instituie, ca regulă, interdicția

de sub-concesionare.(…)

Curtea

de Apel Timișoara, prin decizia nr. 91/2011 a respins apelul declarat de

reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtă și, în

consecință, a schimbat în parte sentința atacată în sensul

că a respins în întregime acțiunea reclamantei, a admis cererea

reconvențională și a constatat nulitatea absolută a clauzei

din contractul de vânzare–cumpărare 1187/2007 referitoare la cedarea

dreptului de concesiune asupra terenului înscris în C.F. nr. 1504

Moșnița Nouă.

Instanța

de apel a reținut că prin contractul încheiat pârâta și-a asumat

o obligație de a da, de a transmite dreptul de proprietate obiect al

contractului de vânzare-cumpărare și o obligație de a face, de a

ceda dreptul de concesiune asupra unui teren, iar din examenul condițiilor

de validitate reglementate de art. 948, dar și din perspectiva art. 963 – 965 C. civ., obiectul clauzei este imposibil. Imposibilitatea s-a reținut ca fiind de

natură juridică deoarece pârâta nu avea puterea nici să cedeze

și nici să procure reclamantei un drept de concesiune asupra terenului

chiar în situația în care pe acesta l-ar fi dobândit în viitor, deoarece

art. 8 din O.U.G. nr. 54/2006 interzice sub-concesionarea.(…)

În

contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând situațiile

prevăzute de art. 304 pct. 8 (…) C. proc. civ. în temeiul căruia a

invocat greșita interpretare a clauzei contractuale în discuție cu

privire la validitatea acesteia întrucât premisa imposibilității ei

este falsă, în dreptul românesc fiind posibilă promisiunea

transmiterii de drepturi reale ale altor subiecte de drept cu condiția ca

la momentul realizării obligației, promitentul să fie titularul

obligației (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).(…)

Recursul

nu este fondat.

Criticile de

nelegalitate dezvoltate de recurenta reclamantă vizează și se reduc,

în esență, la interpretarea și validitatea clauzei de cesiune

inserată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

părți, raportat la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în care acestea se încadrează.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „

când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia”.

Înalta Curte, din

perspectiva ipotezei textului citat, a constatat pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare, ca neavenite criticile formulate.

Părțile

în litigiu au încheiat un contract de vânzare-cumpărare privind un imobil,

contract în cadrul căruia au inclus și următoarea clauză:

”mă oblig să cedez dreptul de concesiune asupra imobilului înscris…în

termen de maximum 60 de zile de la semnarea prezentului contract de vânzare

cumpărare. /…/mă oblig să plătesc societății

cumpărătoare daune reprezentând echivalentul a 0,1% din valoarea

prezentului contract până la data cedării dreptului de concesiune, în

cazul în care voi depăși termenul stipulat de 60 de zile

susmenționat…”

Din

interpretarea literală a clauzei citate rezultă că

obligația pe care și-a asumat-o pârâta, de cesiune a unui drept de

concesiune, este o obligație pură și simplă,

neafectată de modalități. Din poziția procesuală

concordantă a ambelor părți rezultă, însă, că

dreptul la a cărui cesiune s-a obligat pârâta nu a existat la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare care conține clauza cu

acest obiect, și nu există nici în prezent, obiectul cesiunii fiind

condiționat de realizarea unui eveniment viitor și nesigur, anume

încheierea contractului de concesiune.

Dând

eficiență în interpretarea clauzei contractuale voinței interne

a părților contractante, în aplicarea art. 977 C. civ. conform căruia „

Interpretarea contractelor se face după intenția

comună a părților contractante, iar nu după sensul literal

al

termenilor”,

obligația pe care și-a asumat-o pârâta se

va privi ca o obligație afectată de modalitatea condiției.

Încheierea

contractului de concesiune în temeiul căruia pârâta ar fi dobândit dreptul

la a cărui cesiune aceasta s-a obligat prin clauza citată este un

eveniment viitor a cărui realizare depinde însă de voința sa

exclusivă, deci, a debitorului, care, implicit, se angajează în a

determina și voința unei viitoare cocontractante în respectivul

contract, în speță, voința autorității publice locale.

Obligația,

astfel asumată, este o obligație afectată de o condiție

suspensivă, dar întrucât realizarea evenimentului viitor și incert

depinde de voința exclusivă a uneia dintre părți, respectiv

a celui care s-a obligat, condiția care o afectează este una pur

potestativă, nefiind nici în situația reglementată de art. 1006 C. civ. deoarece realizarea condiției potestative nu depinde și de voința

celeilalte părți, a creditorului, și nici în situația unei

condiții mixte reglementată de art. 1007 C. civ., deoarece realizarea condiției nu depinde de voința uneia din

părțile contractante și de aceea a unei alte persoane, ci numai

de voința uneia dintre părțile contractante, a debitorului,

care, el s-a obligat, în nume propriu la realizarea contractului de concesiune,

la procurarea dreptului de concesiune și la cesiunea acestuia, modalitate

care atrage nulitatea acestei din urmă obligații pe care o

afectează.

În

cazul de față, nulitatea este o nulitate expresă,

prevăzută de lege, respectiv de art. 1010 C. civ. care dispune în sensul că: ”

obligația este nulă când s-a contractat

sub o condiție potestativă din partea aceluia ce se obligă”.

Față de

faptul că efectivitatea dreptului de concesiune la a cărui cesiune

s-a obligat pârâta este condiționată de un eveniment viitor a

cărui realizare depinde de voința acesteia, dar având în vedere

și faptul că manopera sa implică determinarea în acest sens a

consimțământului unei terțe persoane, persoană

juridică de drept public, contractul de concesiune eveniment având și

o parte reglementată în ce o privește pe aceasta, condiția care

afectează obligația cesiunii dreptului de concesiune

conținută de clauza în speță, se privește, cum a

motivat și instanța de apel, ca fiind și imposibilă din

punct de vedere juridic, perspectivă din care sancțiunea care afectează

obligația este tot nulitatea expresă.

Astfel,

potrivit art. 1008 C. civ.: „

Condiția imposibilă…, este nulă

și desființează convenția ce depinde de dânsa”

.

În

atare situație, aserțiunea recurentei în sensul că „este

posibilă promisiunea transmiterii de drepturi reale ale altor subiecte de

drept, cu condiția ca la momentul la care trebuie realizată

obligația, promitentul să fie titularul dreptului real/beneficiarul

dreptului real”, deși corectă, nu se încadrează în ipoteza

clauzei în speță, clauză care vorbește nu de cesiunea unui

drept aflat în patrimoniul unei terțe persoane ci de cesiunea unui drept

care nu există în nici un patrimoniu și a cărui naștere

depinde de un eveniment viitor a cărui realizare, în contextul clauzei,

depinde, la rândul ei, numai de voința celui care s-a obligat.

Pentru aceste considerente,

soluția dată asupra apelului este legală, cu observarea că

trimiterea instanței de apel la contractul de sub-concesiune și

interdicția încheierii lui în baza O.U.G. nr. 54/2006 cu atragerea, pe

cale de consecință, a incidenței art. 5 C. civ., deși inexactă, cum corect constată recurenta, deoarece clauza în

speță privește cesiunea unui drept de concesiune, aceasta se

constituie, însă, într-o motivare alternativă, la motivarea

inițială, constând în imposibilitatea juridică a obiectului

obligației.(…)

Drept urmare,

Înalta Curte, pentru considerentele de mai sus, a respins recursul declarat de

reclamantă ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată

(…).