ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 518/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 518/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, la data de 21 iunie 2010

, reclamanta P.M. a

chemat în judecată S.R. prin M.F.P. București solicitând obligarea acestuia la

despăgubiri morale în valoare de 600.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral

suferit de bunicul său P.D. prin condamnarea la pedeapsa de 20 ani muncă

silnică și 10 ani degradare civică.

La termenul din 27

septembrie 2010, s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către

intervenienta C.V., prin care a solicitat să se constate că, conform art. 5 din

Legea nr. 221/2009, justifică același drept ca și reclamanta, fiind descendentă

de gradul II a autorului dreptului, P.D.

A solicitat prin

cererea de intervenție obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantumul

solicitat, împărțit în cote egale pentru fiecare.

Prin sentința civilă

nr. 565 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinți

a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantă; a admis în parte cererea de intervenție în

interes propriu formulată de intervenientă; a obligat S.R. prin M.F.P. către

reclamantă și intervenientă la plata sumei de 2.500 Euro, echivalent în lei la

data plăți, cu titlu de daune morale.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a constatat că, condamnarea aplicată bunicului

reclamantei și intervenientei pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209

pct. 1. C. pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art.

1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

În cauză, instanța a

constatat că reclamanta și intervenienta fac parte din categoria persoanelor ce

pot solicita daune morale, autorul comun, bunic, numitul P.D. fiind condamnat

pentru una dintre infracțiunile prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 221/2009,.

La stabilirea

cuantumului, prima instanță a avut în vedere dreptul conferit descendenților

celui condamnat, care deși nu au suferit în mod obligatoriu un prejudiciu

moral, legiuitorul a precizat cuantumul pe care aceștia îl pot solicita cu

titlu de daune morale.

Legiuitorul a limitat

cuantum despăgubirilor ce pot fi acordate și, prin urmare, cererea reclamantei

și a intervenientei a fost încuviințată potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1),

lit. a), pct. 3 din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva sentinței

au declarat apel atât

reclamanta

P.M. și intervenienta în interes propriu C.V., cât și pârâtul S.R. prin M.F.P.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 91

din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie,

a respins apelul declarat de reclamantă și de intervenientă; a admis apelul

formulat de pârât și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins

acțiunea.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că la momentul promovării acțiunii de către

reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora

li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist

să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest

text constituind temeiul de drept al cererii în justiție.

Prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a

constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și, ca atare, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Potrivit

condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art.

147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o

dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și

în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este

general obligatorie,

opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele

judecătorești

și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă

că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare

sau care se vor soluționa în viitor.

Conform

principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice

dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în

căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin

urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare

dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

În

această situație, curtea de apel a reținut că nu se poate susține că reclamanții

au dobândit o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența

C.E.D.O.), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, la acordarea

daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei

aplicări a legii interne, (cauza K. contra Slovaciei).

S-a

arătat că în decizia Curții Constituționale s-a reținut că, prin decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei,

instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită

faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în

sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea

compensațiilor respective.

Prin urmare, apreciind

că, față de cele expuse, reclamanta și intervenienta nu au putut dobândi o

„speranță legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea și

cererea acestora au fost respinse, ca neîntemeiate.

Instanța

de apel a reținut, ca nefondată, critica referitoare la cauza de nulitate

absolută a hotărârii, derivată din neparticiparea procurorului la judecarea

acțiunii, dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea 221/2009 dispunând cu privire

la obligativitatea participării numai în cazul în care s-a formulat o cerere

având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, acțiunea dedusă

judecății nu are un astfel de petit.

Referitor la critica

din apelul reclamantei și intervenientei cu privire la prevederile art. 998 C.

civ., s-a reținut că are o valoare generală de principiu, nu poate fi supusă

analizării și cenzurării exercitată de către instanța de control judiciar,

atâta vreme cât aceasta constituie un temei juridic ce nu a fost avut în vedere

la fond. Conform art. 292 C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea

instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare decât cele invocate la

prima instanță și de asemenea, potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se

poate schimba cauza cererii de chemare în judecată și nu se pot face alte

cereri noi.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs

reclamanta P.M. și

intervenienta C.V., invocând în drept dispozițiile art. 299 și urm. C. proc.

civ.

În motivarea

recursului, s-a arătat în primul rând că instanța de fond a apreciat în mod

corect că prin condamnarea politica a bunicului reclamantei și intervenientei,

i-au fost cauzate prejudicii morale si materiale, fiindu-i lezat în principal

dreptul la libertate, ceea ce a condus si la lezarea altor drepturi, respectiv

onoarea, reputația, proprietatea, fiindu-i îngrădit accesul la instrucție și

împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoarea personalitatea, să

evolueze din punct de vedere social și profesional, să dobândească un statut

corespunzător pregătirii sale; viața sociala și cea de familie i-a fost

afectată și după eliberare, toate acestea răsfrângându-se și asupra întregii

familii.

Recurentele au

considerat, însă, că aprecierea instanței de fond în privința cuantumului daunelor

morale acordate este neîntemeiată, deoarece în aprecierea prejudiciului,

instanța nu a ținut cont și de severitatea pedepsei aplicate. Bunicul

reclamantei și intervenientei a fost condamnat la 20 ani de muncă silnică și 10

ani degradare civică din care, doar prin voia sorții a executat 6 ani, 2 luni

și 19 zile de muncă silnică în cele mai de temut închisori comuniste. Suma

acordata de către instanța de fond reprezintă o compensație minoră.

De asemenea, în

motivarea recursului s-a susținut că Legea nr. 221/2009 este adoptată în

corespundere cu Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Prin aceste rezoluții se

prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea

reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească

reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru

comiterea de crime. În acest sens, trebuie ținut cont și de dispozițiile art.

504 și 505 C. proc. pen., care se referă la repararea de către stat a pagubei

suferite. Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației

pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptată în 2009, cuprinde o

Rezoluție care are în centrul atenției respectarea drepturilor omului și a

libertăților civile. Documentul amintește importanța aplicării măsurilor de

prevenire a acțiunilor antisemite și readuce aminte statelor membre de

angajamentul luat de acestea în Declarația din 1990 de la Copenhaga, „de a

condamna clar si fără echivoc totalitarismul”.

În ceea ce privește

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, recurentele au arătat că în

considerarea principiilor tempus regit actum și neretroactivității legii

civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., nu

este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o alta dispoziție legală

decât cea care exista atunci când el s-a născut. Admiterea unei excepții de

neconstituționalitate cu privire la un articol din lege nu presupune că acel

articol nu a existat vreodată. Pentru toate acțiunile introduse anterior, se

aplică legea în forma inițială. Prin abrogarea dispoziției legale ca urmare a

controlului de constituționalitate nu însemnă că dispoziția declarată

neconstituțională se aplică retroactiv, deci încă de la intrarea în vigoare a

legii, ci numai ex nunc, pentru acțiunile introduse după publicarea deciziei.

Altfel, nu numai că s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile,

dar s-ar da naștere și la insecuritate juridică și incertitudine (cauzele B.

împotriva Poloniei și P. împotriva României).

În speța de față, la

data pronunțării deciziei curții de apel, norma nu era abrogată ca urmare a

deciziei Curții Constituționale.

Recurentele au

invocat și jurisprudența C.E.D.O. cu privire la noțiunea de „bunuri”, ce

privește atât bunurile actuale, având o valoare patrimonială (Hotărârea din 23

noiembrie 1983, pronunțată în Cauza V.M. împotriva Belgiei), precum și în

situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern

corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o

speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de

proprietate (Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunțată în Cauza P.C.N. SA și

alții împotriva Belgiei, Hotărârea pronunțată în Cauza D. împotriva Franței,

Hotărârea pronunțată în Cauza G. și G. împotriva Cehiei, Hotărârea din 11 iunie

2009 pronunțată în Cauza T. împotriva Croației).

Tot potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., atunci când un stat contractant, după ce a ratificat

Convenția și implicit Protocolul nr. l, adoptă o legislație prin care

stabilește reparații pentru prejudiciile create de regimul anterior, se poate

considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru

categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (Hotărârea din 22 iunie

2004 pronunțată în Cauza B. împotriva Poloniei).

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurente aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei și a intervenientei de acordare a despăgubirilor pentru daune

morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a

condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o

aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de

cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. și de intervenienta C.V. împotriva

deciziei nr. 91 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.