ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 518/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, la data de 21 iunie 2010 , reclamanta P.M. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. București solicitând obligarea acestuia la despăgubiri morale în valoare de 600.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de bunicul său P.D. prin condamnarea la pedeapsa de 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică. La termenul din 27 septembrie 2010, s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către intervenienta C.V., prin care a solicitat să se constate că, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, justifică același drept ca și reclamanta, fiind descendentă de gradul II a autorului dreptului, P.D.

A solicitat prin cererea de intervenție obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantumul solicitat, împărțit în cote egale pentru fiecare. Prin sentința civilă nr. 565 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă; a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă; a obligat S.R. prin M.F.P. către reclamantă și intervenientă la plata sumei de 2.500 Euro, echivalent în lei la data plăți, cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că, condamnarea aplicată bunicului reclamantei și intervenientei pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 pct. 1. C. pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010. În cauză, instanța a constatat că reclamanta și intervenienta fac parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale, autorul comun, bunic, numitul P.D. fiind condamnat pentru una dintre infracțiunile prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,. La stabilirea cuantumului, prima instanță a avut în vedere dreptul conferit descendenților celui condamnat, care deși nu au suferit în mod obligatoriu un prejudiciu moral, legiuitorul a precizat cuantumul pe care aceștia îl pot solicita cu titlu de daune morale. Legiuitorul a limitat cuantum despăgubirilor ce pot fi acordate și, prin urmare, cererea reclamantei și a intervenientei a fost încuviințată potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1), lit. a), pct. 3 din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010. Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanta P.M. și intervenienta în interes propriu C.V., cât și pârâtul S.R. prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 91 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă și de intervenientă; a admis apelul formulat de pârât și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că la momentul promovării acțiunii de către reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiție.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și, ca atare, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

În această situație, curtea de apel a reținut că nu se poate susține că reclamanții au dobândit o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența C.E.D.O.), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza K. contra Slovaciei).

S-a arătat că în decizia Curții Constituționale s-a reținut că, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective. Prin urmare, apreciind că, față de cele expuse, reclamanta și intervenienta nu au putut dobândi o „speranță legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea și cererea acestora au fost respinse, ca neîntemeiate.

Instanța de apel a reținut, ca nefondată, critica referitoare la cauza de nulitate absolută a hotărârii, derivată din neparticiparea procurorului la judecarea acțiunii, dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea 221/2009 dispunând cu privire la obligativitatea participării numai în cazul în care s-a formulat o cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, acțiunea dedusă judecății nu are un astfel de petit. Referitor la critica din apelul reclamantei și intervenientei cu privire la prevederile art. 998 C. civ., s-a reținut că are o valoare generală de principiu, nu poate fi supusă analizării și cenzurării exercitată de către instanța de control judiciar, atâta vreme cât aceasta constituie un temei juridic ce nu a fost avut în vedere la fond.

Conform art. 292 C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanță și de asemenea, potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată și nu se pot face alte cereri noi. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta P.M. și intervenienta C.V., invocând în drept dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat în primul rând că instanța de fond a apreciat în mod corect că prin condamnarea politica a bunicului reclamantei și intervenientei, i-au fost cauzate prejudicii morale si materiale, fiindu-i lezat în principal dreptul la libertate, ceea ce a condus si la lezarea altor drepturi, respectiv onoarea, reputația, proprietatea, fiindu-i îngrădit accesul la instrucție și împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoarea personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional, să dobândească un statut corespunzător pregătirii sale; viața sociala și cea de familie i-a fost afectată și după eliberare, toate acestea răsfrângându-se și asupra întregii familii.

Recurentele au considerat, însă, că aprecierea instanței de fond în privința cuantumului daunelor morale acordate este neîntemeiată, deoarece în aprecierea prejudiciului, instanța nu a ținut cont și de severitatea pedepsei aplicate. Bunicul reclamantei și intervenientei a fost condamnat la 20 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică din care, doar prin voia sorții a executat 6 ani, 2 luni și 19 zile de muncă silnică în cele mai de temut închisori comuniste. Suma acordata de către instanța de fond reprezintă o compensație minoră. De asemenea, în motivarea recursului s-a susținut că Legea nr. 221/2009 este adoptată în corespundere cu Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste.

Prin aceste rezoluții se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime. În acest sens, trebuie ținut cont și de dispozițiile art. 504 și 505 C. proc. pen., care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptată în 2009, cuprinde o Rezoluție care are în centrul atenției respectarea drepturilor omului și a libertăților civile. Documentul amintește importanța aplicării măsurilor de prevenire a acțiunilor antisemite și readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea în Declarația din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar si fără echivoc totalitarismul”.

În ceea ce privește Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, recurentele au arătat că în considerarea principiilor tempus regit actum și neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o alta dispoziție legală decât cea care exista atunci când el s-a născut. Admiterea unei excepții de neconstituționalitate cu privire la un articol din lege nu presupune că acel articol nu a existat vreodată. Pentru toate acțiunile introduse anterior, se aplică legea în forma inițială. Prin abrogarea dispoziției legale ca urmare a controlului de constituționalitate nu însemnă că dispoziția declarată neconstituțională se aplică retroactiv, deci încă de la intrarea în vigoare a legii, ci numai ex nunc, pentru acțiunile introduse după publicarea deciziei.

Altfel, nu numai că s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, dar s-ar da naștere și la insecuritate juridică și incertitudine (cauzele B. împotriva Poloniei și P. împotriva României). În speța de față, la data pronunțării deciziei curții de apel, norma nu era abrogată ca urmare a deciziei Curții Constituționale. Recurentele au invocat și jurisprudența C.E.D.O. cu privire la noțiunea de „bunuri”, ce privește atât bunurile actuale, având o valoare patrimonială (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza V.M. împotriva Belgiei), precum și în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunțată în Cauza P.C.N.

SA și alții împotriva Belgiei, Hotărârea pronunțată în Cauza D. împotriva Franței, Hotărârea pronunțată în Cauza G. și G. împotriva Cehiei, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunțată în Cauza T. împotriva Croației). Tot potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. l, adoptă o legislație prin care stabilește reparații pentru prejudiciile create de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (Hotărârea din 22 iunie 2004 pronunțată în Cauza B. împotriva Poloniei). Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurente aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei și a intervenientei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. și de intervenienta C.V. împotriva deciziei nr. 91 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.