ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4196/2011

Ședința publică din 16 decembrie 2011 Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC M.D.F. SA, a chemat în judecată pe pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Arad, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 111.698,17 lei rest de plată din contractul de cesiune de creanță nr. 3721/2009. Reclamanta a susținut că în calitate de cesionar al creanței în valoare de 191.543,39 lei, pe cheltuiala cedentei SC N.F. SRL i-a transmis-o, a notificat pe debitorul cedat C.A.S. Arad să efectueze plata. Debitorul a efectuat plata parțială în sumă de 79.845,22 lei în perioada 23 iunie – 28 septembrie 2009, rămânând de plată suma de bani solicitată în acțiune. Judecătoria Arad, prin sentința civilă nr. 593 din 21 ianuarie 2010, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența în favoarea Tribunalului Arad.

Tribunalul, prin sentința comercială nr. 1280 din 25 mai 2010, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă la 111.698,17 lei rest de plată din contractul de cesiune de creanță și la 7350 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut, în esență, că atât prevederile contractuale cât și cele legale nu interziceau efectuarea unei cesiuni de creanță, iar pârâta C.A.S. Arad a fost notificată de cedentă la 10 iunie 2009. În raport de probele administrate, tribunalul a considerat că în perioada 23 iunie – 28 septembrie 2009 pârâta a efectuat plăți în sumă de 79.845,22 lei, rămânând o datorie de 111.698,17 lei. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 81 din 15 martie 2011, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins ca nefondată acțiunea.

Instanța de apel a reținut că, potrivit clauzelor contractului de cesiune (art. 1.2) creanțele care se cesionează sunt exclusiv valorile facturate de către cedent debitorului cedat, iar acesta din urmă le-a acceptat la plată. Fără a stabili debitele care ar conduce la suma de 191.543,39 lei, debitorul cedat nu poate fi obligat la plată, decât în măsura în care rezultă din raporturile juridice stabilite cu cedentul, cu atât mai mult cu cât pretențiile se întemeiază pe facturi anterioare contractului 457/2009 care face obiectul cesiunii. Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că prin contractul de cesiune de creanță, care respectă condițiile de formă și de fond, a fost cedată creanța de 191.543,39 lei și pentru care debitorul cedat a fost notificat, nu este peste valoarea contractului 457/2009 de furnizare de medicamente.

În mod greșit instanța de apel a interpretat art. 2.2 din contractul de cesiune, ignorând dispozițiile art. 2.1. care menționa valoarea creanței cesionate. Totodată instanța de apel greșit a concluzionat asupra obiectului cesiunii susținând că o parte din facturi sunt anterioare contractului de furnizare de medicamente, cu toate că într-un contract de cesiune de creanță părțile sunt libere să stabilească modul de efectuare a plăților pentru facturi restante . Critica deciziei atacate se referă și la lipsa rolului activ al judecătorului care a refuzat obligarea pârâtei – debitorul cedat – să confirme sau să infirme plata diferenței de 111.698,17 lei și să depună facturile de plată a sumei. Mai susține recurentul, alături de ignorarea probelor administrate, greșeala instanței de apel în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 246 din Legea nr. 95/2005 și art. 5 din H.G.

nr. 1714/2008 ce caracterizează raporturile dintre furnizorii de servicii medicale și casele de asigurări de sănătate, ca fiind raporturi juridice civile, cărora li se aplică dispozițiile art. 1391-1398 și art. 1402 -1404 C. civ. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Prin contractul de cesiune de creanță, reclamanta recurentă, în calitate de cesionar, a primit de la cedentă ,,creanțele exclusiv facturate de către cedent debitorului cedat, iar acesta din urmă le-a acceptat la plată (1.2 din contract fila 7 din dosar fond). Pe de altă parte, art. 1.3 din același contract, stabilea cesionarea creanțelor rezultate din contravaloarea ratelor decontate conform contractului 457/2009 de furnizare de medicamente.

În această măsură, în analiza probatoriilor administrate, instanța de apel, în mod judicios, a constatat că o parte din facturi reprezintă un debit anterior contractului de furnizare de medicamente și care nu au fost acceptate la plată de către debitorul cedat. Apare astfel o inadvertență între stipulațiile contractuale privind obiectul cesiunii și cele privind prețul, respectiv creanța în valoare de 191.543,39 lei (pct. 2.1 din contract), clauze îndoielnice a căror interpretare va fi în favoarea debitorului (art. 978 și art. 983 C. civ.). În același timp, nu poate fi imputată pârâtei debitoare, sau instanței incapacitatea reclamantei recurente de a face dovada pretențiilor sale, sarcina probei revenind celui ce afirmă ( onus probandi incumbit ejus qui dicit no ejus qui negat ). Instanța are obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului.

Pârâta, debitor cedat în mod constant s-a apărat invocând dispozițiile contractului de cesiune care priveau obiectul cesiunii, astfel încât instanța în mod judicios a apreciat nepertinentă cererea reclamantei apelante de a obliga C.A.S. Arad să confirme sau să infirme creanța. Critica relativă la greșita interpretare a art. 246 din Legea nr. 95/2006 și art. 5 din H.G. 1714/2008 nu este concludentă. Instanța de apel în interpretarea raporturilor juridice civile a interpretat prevederile contractului de cesiune de creanță, prin care erau transmise exclusiv creanțele din contractul 457/2009, facturate de cesionar debitorului cedat și acceptate la plată. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 81 din 15 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC M.D.F. SA PLOIEȘTI împotriva deciziei civile nr. 81 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2011.