ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4884/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4884/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința comercială nr.
77/COM/2011 pronunțată de Tribunalul Alba s-a respins acțiunea formulată de
reclamanta L.M.I. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Arad.
Pentru a
pronunța această sentință tribunalul a reținut că, la data de 9 iunie 2009 SC M.T.
SA, în calitate de cedent, a încheiat cu reclamanta, în calitate de cesionar,
contractul de cesiune nr. 2/2009 având ca obiect creanța în sumă de 321.183,18
lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 12 decembrie 2005.
Factura
ce a tăcut obiectul cesiunii a fost emisă de SC M.T. SA către Spitalul Clinic
Județean de Urgență Arad în baza contractului de prestări servicii nr. 9018/2003
și cuprindea penalitățile de întârziere aferente anului 2005.
Cesiunea
a fost notificată pârâtului de către reclamantă, prin adresa din 16 iunie 2009.
Prin
adresa din 15 iulie 2009 emisă de Biroul juridic al pârâtului, notificarea din 16
iunie 2009 a fost înaintată serviciului financiar contabil al instituției în
vederea efectuării plăților.
La termenul
de judecată din data de 3 mai 2011, instanța a invocat, din oficiu, excepția
prescripției dreptului material la acțiune raportat la data emiterii facturii.
Examinând
cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. excepția invocată,
instanța a constatat că este întemeiată.
Factura
a cărei plată se solicită de către reclamantă a fost emisă la data de 12
decembrie 2005, iar în cuprinsul acesteia, nu a fost menționată scadența,
astfel că, raportat la dispozițiile art. 1362 C. civ., se prezumă că data
scadenței este data emiterii facturii.
Conform
dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: termenul de
prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1) din același act
normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la
acțiune (...).
Raportat
la textele de lege mai sus menționate termenul de prescripție pentru suma
menționată în factura din 12 decembrie 2005 a început să curgă la data de 12
decembrie 2005 și s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008.
În ceea
ce privește adresa din 15 iulie 2009, emisă de pârât și de care se prevalează
reclamanta, aceasta nu poate avea valoarea unui act întrerupător de
prescripție, întrucât a fost emisă ulterior împlinirii termenului de
prescripție.
Pentru a
putea întrerupe termenul de prescripție, un act de recunoaștere trebuie să fie
tăcut mai înainte ca acesta să se fi împlinit.
De
altfel, și contractul de cesiune pe care reclamanta își întemeiază pretențiile
a fost încheiat ulterior împlinirii termenului de prescripție, reclamanta fiind
de la început conștientă că a cesionat o creanță prescrisă.
Pârâtul
are oricând posibilitatea să achite în mod voluntar acea factură, în măsura în
care înțelege să recunoască datoria respectivă, însă atâta timp cât termenul de
prescripție s-a împlinit, el nu poate fi obligat de instanță la aceasta.
În orice
caz, instanța a apreciat că simpla emitere a unei facturi în care au fost
menționate penalități de întârziere pe o anumită perioadă de timp nu face
dovada existenței și întinderii acelor penalități, pentru aceasta fiind necesar
să se facă dovada că într-adevăr pârâtul nu a respectat termen-ul de plată a
facturilor emise pentru serviciile prestate de SC M.T. SA în baza contractului nr.
x/2003, dovadă pe care
reclamanta nu a făcut-o, deși i s-a pus în vedere încă prin citația emisă la
primul termen de judecată.
Potrivit
dispozițiilor art. 1392 C. civ., cedentul este cel care are obligația de a
răspunde pentru existența valabilă a creanței cedate, astfel că pentru
lămurirea acelor penalități reclamanta trebuia să se adreseze SC M.T. SA.
Chiar
dacă s-ar considera că adresa respectivă ar avea valoarea unui act de
recunoaștere întrerupător de prescripție și că de la data de 15 iulie 2009 a
început să curgă un nou termen de prescripție, acțiunea este neîntemeiată,
nefiind dovedită culpa pârâtului în executarea contractului încheiat cu SC M.T.
SA.
De
altfel, realitatea penalităților din factura din 12 decembrie 2005 nu poate fi
verificată, atâta timp cât în cuprinsul acesteia nu au fost indicate facturile
pretins achitate cu întârziere de către pârât.
Având în
vedere poziția procesuală a pârâtului, de respingere fermă a pretențiilor
reclamantei, instanța de fond și-a exprimat îndoiala cu privire la existența și
realitatea acelor penalități, iar introducerea notificării din 16 iunie 2009 în
adresa din 15 iulie 2009 a fost apreciată drept consecința unei erori.
Apelul
declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 102
din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, care a schimbat în tot
sentința și a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâtul la plata sumei de
321.183,18 lei cu titlu de penalități aferente facturii din 12 decembrie 2005,
precum și la cheltuieli de judecată în apel și la fond, în cuantum de 16.984
lei.
Pentru a
se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că între pârât, în calitate de
achizitor, și SC M.T. SRL (fosta SC F.I. SRL), în calitate de prestator, s-a
încheiat contractul de prestări servicii din 14 octombrie 2003, iar prestatorul
a cesionat reclamantei creanțele rezultate din factura din 12 decembrie 2005
prin contractul de cesiune din 9 iunie 2009.
Curtea a
constatat că, în derularea contractului dintre pârât și cedenta SC M.T. SRL,
plățile se făceau doar după comunicarea facturilor și înregistrarea acestora în
contabilitatea pârâtei, așa cum era legal și că pârâtul avea obligația
contractuală, conform art. 14 din contract, să achite contravaloarea facturilor
în 40 de zile de la emiterea facturii, dar nu mai târziu de 45 de zile de la
depunerea facturii la pârât, rezultând că dreptul la acțiune în plata contravalorii
facturilor se năștea pentru cedentă doar la 45 de zile de la depunerea
facturii, în conformitate cu prevederile art. 14 din contract.
În atare
situație, instanța a reținut că prescripția a început să curgă, potrivit art. 7
din Decretul nr. 167/1958, de la data când se naște dreptul la acțiune, iar cum
pârâtul a primit factura în litigiu la 10 august 2006, prescripția a început să
curgă la 45 de zile după această dată, și anume la 25 septembrie 2006.
Verificând
susținerea reclamantei privind întreruperea prescripției, curtea de apel a
constatat că, în urma cesiunii de creanță, reclamanta L.M.I. a notificat pârâta
că plățile urmau să fie facturate reclamantei, în contul acesteia.
De asemenea,
s-a mai avut în vedere că reclamanta a înaintat pârâtului mai multe notificări,
printre care și pe cea înregistrată de pârâtul din 16 iunie 2009 (fila 3 din
dosarul Tribunalului Alba) ce viza plata facturii din 12 decembrie 2005,
notificări ce au fost trimise serviciului financiar contabil al pârâtului în
vederea efectuării plăților, concluzionându-se că pârâta a acceptat tară
echivoc să achite facturile către reclamantă, exprimarea pârâtului nelăsând loc
de interpretare „în vederea efectuării plăților specificate în notificări către
d-na L.M.
”
.
Calificând
această acceptare ca o recunoaștere a datoriei, recunoaștere ce s-a produs la
15 iulie 2009, înlăuntrul termenului de prescripție, instanța a statuat că - la
15 iulie 2009 s-a întrerupt prescripția și a început să curgă un nou termen de
prescripție de 3 ani.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad,
care a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., în dezvoltarea căruia aduce următoarele argumente:
- Hotărârea
atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greșită a legii.
În
susținere, recurentul arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art.
3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 din care rezultă că
termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de Ia data la care se naște
dreptul la acțiune.
În
concret, se susține că termenul de prescripție pentru plata facturii ce face
obiectul cesiunii a început să curgă de la data emiterii acesteia, respectiv 12
decembrie 2005 și s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008.
De
asemenea, se susține că adresa nr. 7381 din 15 iulie 2009 nu poate avea
calitatea de act întrerupător de prescripție, fiind emisă ulterior împlinirii
termenului de prescripție și, mai mult, contractul de cesiune a fost încheiat
ulterior împlinirii termenului de prescripție, ceea ce demonstrează că
reclamanta a cunoscut de la început prescrierea creanței.
- Instanța
nu a ținut cont de faptul că reclamanta nu a demonstrat o culpă a recurentului
în executarea contractului încheiat cu SC M.T. SRL și nici realitatea
penalităților din factura din 12 decembrie 2005, în condițiile în care, în
cuprinsul facturii nu sunt indicate facturile pretins achitate cu întârziere.
în plus, se susține că trimiterea instanței la data primirii facturii (10
august 2006) la care se adaugă 45 de zile, trecute în contract ca și termen de
plată al facturilor privesc plata serviciilor prestate, iar nu penalitățile.
Se mai
adaugă că între recurent și reclamantă nu există relații contractuale directe,
că reclamanta a formulat pretenții asupra creanței datorate către SC M.T. SRL,
societate ce a cedat creanța reclamantei, că factura ce cuprindea această sumă
nu se afla în evidențele sale.
- Referitor
la adresa din 07 noiembrie 2008, recurentul arată că aceasta nu conține factura
în litigiu, ci doar o adresă de calcul a penalităților la data de 12 decembrie
2008, nefiind evidențiată în actele contabile în lipsa originalului acesteia.
Analizând
decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată
următoarele:
Intre
recurentul pârât, în calitatea de achizitor și SC M.T. SA, în calitate de
prestator s-a derulat un contract de prestări servicii, iar prestatorul a
procedat la cesionarea unei creanțe, constând în penalități de întârziere,
conținute de factura din 12 decembrie 2005.
Această
creanță a fost cesionată către reclamanta din prezenta cauză prin contractul de
cesiune de creanță din 9 iunie 2009, iar notificarea acestei creanțe s-a
efectuat prin adresa din 16 iunie 2009, adresă ce a fost înaintată de către
departamentul juridic al pârâtului la serviciul financiar contabil prin adresa din
15 iulie 2009.
Instanțele
anterioare au avut păreri diferite cu privire la două aspecte esențiale în
rezolvarea diferendului dintre părți ceea ce face necesară lămurirea acestora
în prezenta cale de atac.
Astfel,
instanța de recurs va trebui să stabilească mai întâi dacă creanța cesionată de
SC M.T. SA reclamantei L.M.I. era sau nu prescrisă la data transmiterii - 9
iunie 2009, urmând ca în funcție de rezolvarea ce se va da să se analizeze dacă
adresa din 15 iulie 2008 emisă de pârât are efectul unui act întrerupător de
prescripție, în condițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
În ce
privește problema prescripției creanței în discuție, instanța va lua în
considerare termenul de 3 ani reglementat prin dispozițiile art. 3 alin. (1)
din Decretul nr. 167/1958 și va calcula acest termen în raport de prevederile art.
7 alin. (1) din același act normativ conform cărora, prescripția începe să
curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, respectiv de la data
scadenței facturii din 12 decembrie 2005.
In
stabilirea datei scadenței se impune a se arăta că factura în discuție se
referă la pretinse penalități de întârziere aferente anului 2005, rezultate din
derularea contractului de prestări servicii, în cuprinsul facturii neexistând
vreo mențiune cu privire la data scadentei.
Cu
privire la acest aspect, instanța de apel - în stabilirea datei scadenței - a
luat în considerare prevederile contractuale (art. 14) conform cu care plățile
se efectuau în termen de 40 de zile de la data emiterii facturii, dar nu mai
târziu de 45 de zile de la depunerea acesteia la pârât, fără a se avea în
vedere că reglementările contractuale vizau situația plăților contravalorii
serviciilor prestate, iar nu a eventualelor penalități.
În atare
situație, devine incidență prezumția potrivit căreia data scadenței este data
emiterii facturii, respectiv 12 decembrie 2005.
Calculând
termenul de prescripție de 3 ani de la această dată este evident că termenul de
prescripție s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008, ceea ce înseamnă că la data
cesiunii - 9 iunie 2009 - SC M.T. SA a transmis o creanță prescrisă.
În ce
privește adresa nr. 7381 din 15 iulie 2009 se constată că aceasta nu poate avea
valoarea unui act întrerupător de prescripție, în condițiile în care este
ulterioară datei la care s-a împlinit termenul de prescripție. In plus, aceasta
nu are valoarea unei recunoașteri a creanței, nerezultând din conținutul
acesteia o recunoaștere neechivocă a creanței, ea având rolul unei note interne
de transmitere a mai multor notificări de către departamentul juridic al
pârâtului la cel financiar contabil.
Pentru
considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului
este fondat, motiv pentru care va fi admis conform art. 312 alin. (3) C. proc.
civ., iar pe cale de consecință se va modifica decizia atacată, în sensul respingerii
apelului declarat de reclamanta L.M.E.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad.
Modifică
decizia nr. 102/2011 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a
II-a civilă, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta L.M.I. împotriva
sentinței nr. 77/COM/2011 din 10 mai 2011 a Tribunalului Alba, secția comercială
și de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
6 decembrie 2012.