ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4884/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 77/COM/2011 pronunțată de Tribunalul Alba s-a respins acțiunea formulată de reclamanta L.M.I. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Arad. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, la data de 9 iunie 2009 SC M.T. SA, în calitate de cedent, a încheiat cu reclamanta, în calitate de cesionar, contractul de cesiune nr. 2/2009 având ca obiect creanța în sumă de 321.183,18 lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 12 decembrie 2005. Factura ce a tăcut obiectul cesiunii a fost emisă de SC M.T.

SA către Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad în baza contractului de prestări servicii nr. 9018/2003 și cuprindea penalitățile de întârziere aferente anului 2005. Cesiunea a fost notificată pârâtului de către reclamantă, prin adresa din 16 iunie 2009. Prin adresa din 15 iulie 2009 emisă de Biroul juridic al pârâtului, notificarea din 16 iunie 2009 a fost înaintată serviciului financiar contabil al instituției în vederea efectuării plăților. La termenul de judecată din data de 3 mai 2011, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la data emiterii facturii. Examinând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. excepția invocată, instanța a constatat că este întemeiată.

Factura a cărei plată se solicită de către reclamantă a fost emisă la data de 12 decembrie 2005, iar în cuprinsul acesteia, nu a fost menționată scadența, astfel că, raportat la dispozițiile art. 1362 C. civ., se prezumă că data scadenței este data emiterii facturii. Conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1) din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (...). Raportat la textele de lege mai sus menționate termenul de prescripție pentru suma menționată în factura din 12 decembrie 2005 a început să curgă la data de 12 decembrie 2005 și s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008. În ceea ce privește adresa din 15 iulie 2009, emisă de pârât și de care se prevalează reclamanta, aceasta nu poate avea valoarea unui act întrerupător de prescripție, întrucât a fost emisă ulterior împlinirii termenului de prescripție.

Pentru a putea întrerupe termenul de prescripție, un act de recunoaștere trebuie să fie tăcut mai înainte ca acesta să se fi împlinit. De altfel, și contractul de cesiune pe care reclamanta își întemeiază pretențiile a fost încheiat ulterior împlinirii termenului de prescripție, reclamanta fiind de la început conștientă că a cesionat o creanță prescrisă. Pârâtul are oricând posibilitatea să achite în mod voluntar acea factură, în măsura în care înțelege să recunoască datoria respectivă, însă atâta timp cât termenul de prescripție s-a împlinit, el nu poate fi obligat de instanță la aceasta. În orice caz, instanța a apreciat că simpla emitere a unei facturi în care au fost menționate penalități de întârziere pe o anumită perioadă de timp nu face dovada existenței și întinderii acelor penalități, pentru aceasta fiind necesar să se facă dovada că într-adevăr pârâtul nu a respectat termen-ul de plată a facturilor emise pentru serviciile prestate de SC M.T.

SA în baza contractului nr. x/2003, dovadă pe care reclamanta nu a făcut-o, deși i s-a pus în vedere încă prin citația emisă la primul termen de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 1392 C. civ., cedentul este cel care are obligația de a răspunde pentru existența valabilă a creanței cedate, astfel că pentru lămurirea acelor penalități reclamanta trebuia să se adreseze SC M.T. SA. Chiar dacă s-ar considera că adresa respectivă ar avea valoarea unui act de recunoaștere întrerupător de prescripție și că de la data de 15 iulie 2009 a început să curgă un nou termen de prescripție, acțiunea este neîntemeiată, nefiind dovedită culpa pârâtului în executarea contractului încheiat cu SC M.T. SA. De altfel, realitatea penalităților din factura din 12 decembrie 2005 nu poate fi verificată, atâta timp cât în cuprinsul acesteia nu au fost indicate facturile pretins achitate cu întârziere de către pârât.

Având în vedere poziția procesuală a pârâtului, de respingere fermă a pretențiilor reclamantei, instanța de fond și-a exprimat îndoiala cu privire la existența și realitatea acelor penalități, iar introducerea notificării din 16 iunie 2009 în adresa din 15 iulie 2009 a fost apreciată drept consecința unei erori. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 102 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, care a schimbat în tot sentința și a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâtul la plata sumei de 321.183,18 lei cu titlu de penalități aferente facturii din 12 decembrie 2005, precum și la cheltuieli de judecată în apel și la fond, în cuantum de 16.984 lei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că între pârât, în calitate de achizitor, și SC M.T. SRL (fosta SC F.I. SRL), în calitate de prestator, s-a încheiat contractul de prestări servicii din 14 octombrie 2003, iar prestatorul a cesionat reclamantei creanțele rezultate din factura din 12 decembrie 2005 prin contractul de cesiune din 9 iunie 2009. Curtea a constatat că, în derularea contractului dintre pârât și cedenta SC M.T. SRL, plățile se făceau doar după comunicarea facturilor și înregistrarea acestora în contabilitatea pârâtei, așa cum era legal și că pârâtul avea obligația contractuală, conform art. 14 din contract, să achite contravaloarea facturilor în 40 de zile de la emiterea facturii, dar nu mai târziu de 45 de zile de la depunerea facturii la pârât, rezultând că dreptul la acțiune în plata contravalorii facturilor se năștea pentru cedentă doar la 45 de zile de la depunerea facturii, în conformitate cu prevederile art. 14 din contract.

În atare situație, instanța a reținut că prescripția a început să curgă, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, de la data când se naște dreptul la acțiune, iar cum pârâtul a primit factura în litigiu la 10 august 2006, prescripția a început să curgă la 45 de zile după această dată, și anume la 25 septembrie 2006. Verificând susținerea reclamantei privind întreruperea prescripției, curtea de apel a constatat că, în urma cesiunii de creanță, reclamanta L.M.I. a notificat pârâta că plățile urmau să fie facturate reclamantei, în contul acesteia.

De asemenea, s-a mai avut în vedere că reclamanta a înaintat pârâtului mai multe notificări, printre care și pe cea înregistrată de pârâtul din 16 iunie 2009 (fila 3 din dosarul Tribunalului Alba) ce viza plata facturii din 12 decembrie 2005, notificări ce au fost trimise serviciului financiar contabil al pârâtului în vederea efectuării plăților, concluzionându-se că pârâta a acceptat tară echivoc să achite facturile către reclamantă, exprimarea pârâtului nelăsând loc de interpretare „în vederea efectuării plăților specificate în notificări către d-na L.M. ” . Calificând această acceptare ca o recunoaștere a datoriei, recunoaștere ce s-a produs la 15 iulie 2009, înlăuntrul termenului de prescripție, instanța a statuat că - la 15 iulie 2009 s-a întrerupt prescripția și a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, care a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia aduce următoarele argumente: - Hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În susținere, recurentul arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 din care rezultă că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de Ia data la care se naște dreptul la acțiune.

În concret, se susține că termenul de prescripție pentru plata facturii ce face obiectul cesiunii a început să curgă de la data emiterii acesteia, respectiv 12 decembrie 2005 și s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008. De asemenea, se susține că adresa nr. 7381 din 15 iulie 2009 nu poate avea calitatea de act întrerupător de prescripție, fiind emisă ulterior împlinirii termenului de prescripție și, mai mult, contractul de cesiune a fost încheiat ulterior împlinirii termenului de prescripție, ceea ce demonstrează că reclamanta a cunoscut de la început prescrierea creanței. - Instanța nu a ținut cont de faptul că reclamanta nu a demonstrat o culpă a recurentului în executarea contractului încheiat cu SC M.T.

SRL și nici realitatea penalităților din factura din 12 decembrie 2005, în condițiile în care, în cuprinsul facturii nu sunt indicate facturile pretins achitate cu întârziere. în plus, se susține că trimiterea instanței la data primirii facturii (10 august 2006) la care se adaugă 45 de zile, trecute în contract ca și termen de plată al facturilor privesc plata serviciilor prestate, iar nu penalitățile. Se mai adaugă că între recurent și reclamantă nu există relații contractuale directe, că reclamanta a formulat pretenții asupra creanței datorate către SC M.T. SRL, societate ce a cedat creanța reclamantei, că factura ce cuprindea această sumă nu se afla în evidențele sale. - Referitor la adresa din 07 noiembrie 2008, recurentul arată că aceasta nu conține factura în litigiu, ci doar o adresă de calcul a penalităților la data de 12 decembrie 2008, nefiind evidențiată în actele contabile în lipsa originalului acesteia.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele: Intre recurentul pârât, în calitatea de achizitor și SC M.T. SA, în calitate de prestator s-a derulat un contract de prestări servicii, iar prestatorul a procedat la cesionarea unei creanțe, constând în penalități de întârziere, conținute de factura din 12 decembrie 2005. Această creanță a fost cesionată către reclamanta din prezenta cauză prin contractul de cesiune de creanță din 9 iunie 2009, iar notificarea acestei creanțe s-a efectuat prin adresa din 16 iunie 2009, adresă ce a fost înaintată de către departamentul juridic al pârâtului la serviciul financiar contabil prin adresa din 15 iulie 2009. Instanțele anterioare au avut păreri diferite cu privire la două aspecte esențiale în rezolvarea diferendului dintre părți ceea ce face necesară lămurirea acestora în prezenta cale de atac.

Astfel, instanța de recurs va trebui să stabilească mai întâi dacă creanța cesionată de SC M.T. SA reclamantei L.M.I. era sau nu prescrisă la data transmiterii - 9 iunie 2009, urmând ca în funcție de rezolvarea ce se va da să se analizeze dacă adresa din 15 iulie 2008 emisă de pârât are efectul unui act întrerupător de prescripție, în condițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În ce privește problema prescripției creanței în discuție, instanța va lua în considerare termenul de 3 ani reglementat prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și va calcula acest termen în raport de prevederile art. 7 alin. (1) din același act normativ conform cărora, prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, respectiv de la data scadenței facturii din 12 decembrie 2005. In stabilirea datei scadenței se impune a se arăta că factura în discuție se referă la pretinse penalități de întârziere aferente anului 2005, rezultate din derularea contractului de prestări servicii, în cuprinsul facturii neexistând vreo mențiune cu privire la data scadentei.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel - în stabilirea datei scadenței - a luat în considerare prevederile contractuale (art. 14) conform cu care plățile se efectuau în termen de 40 de zile de la data emiterii facturii, dar nu mai târziu de 45 de zile de la depunerea acesteia la pârât, fără a se avea în vedere că reglementările contractuale vizau situația plăților contravalorii serviciilor prestate, iar nu a eventualelor penalități. În atare situație, devine incidență prezumția potrivit căreia data scadenței este data emiterii facturii, respectiv 12 decembrie 2005. Calculând termenul de prescripție de 3 ani de la această dată este evident că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008, ceea ce înseamnă că la data cesiunii - 9 iunie 2009 - SC M.T.

SA a transmis o creanță prescrisă. În ce privește adresa nr. 7381 din 15 iulie 2009 se constată că aceasta nu poate avea valoarea unui act întrerupător de prescripție, în condițiile în care este ulterioară datei la care s-a împlinit termenul de prescripție. In plus, aceasta nu are valoarea unei recunoașteri a creanței, nerezultând din conținutul acesteia o recunoaștere neechivocă a creanței, ea având rolul unei note interne de transmitere a mai multor notificări de către departamentul juridic al pârâtului la cel financiar contabil. Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este fondat, motiv pentru care va fi admis conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., iar pe cale de consecință se va modifica decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta L.M.E.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad. Modifică decizia nr. 102/2011 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta L.M.I. împotriva sentinței nr. 77/COM/2011 din 10 mai 2011 a Tribunalului Alba, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.