ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3225/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Soluția instanței de fond.

Prin sentința nr. 1609

din 17 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC S.U. SRL Bacău,

în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.D.N.R. SA și C.N.A.D.N. din România – D.R.D.P.

Timișoara, și a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei

de 4.861.167,98 RON, cu titlu de daune, reprezentând penalități de întârziere aferente

contractului din 6 iulie 2009, suma urmând a fi achitată în termenul prevăzut de

O.U.G. nr. 119/2007.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a apreciat că este îndeplinită condiția prevăzută de

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 privind existența unei creanțe certe, lichide

și exigibile, reținând, în esență, următoarele:

Astfel, se arată în considerentele

sentinței atacate, potrivit art. 379 alin. (3) C. proc. civ., creanța certă este

aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte,

chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul; condiția este

îndeplinită, creanța invocată de reclamantă rezultând din contractul subsecvent

de servicii și din facturi acceptate la plată de către D.R.D.P. Timișoara.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că art. 12.3 din contract prevede că pentru neplata la termen

a facturilor, beneficiarul datorează contractantului o sumă cu titlu de penalități

de întârziere, pentru fiecare zi de după data scadenței sumei facturate, în cuantum

de 0,1% din valoarea facturii, fără T.V.A., neonorate în termen, până la achitare.

Totodată, se arată în

considerentele sentinței atacate, conform art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanța

este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță

sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice,

fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui (...), condiția

fiind îndeplinită în speță, întrucât creanța reprezentată de debitul restant și

penalitățile de întârziere este determinabilă cu ajutorul contractului, respectiv

a reglementărilor cuprinse în art. 12.3.

Această creanță este și

exigibilă, în aprecierea primei instanțe, condiția rezultând din cuprinsul dispozițiilor

art. 18.2 alin. (1) din contract, care stabilesc că data scadentă a obligației de

plată este de 60 de zile calendaristice de la confirmarea primirii facturii de către

achizitor; cum factura din 1 septembrie 2009 a fost primită de beneficiar la data

de 17 octombrie 2009, obligația de plată a devenit scadentă la 17 octombrie 2009,

de la această dată începând să curgă penalitățile de întârziere.

Susținerea pârâtei că

nu este vorba despre o creanță certă, lichidă și exigibilă, penalitățile nefiind

corect calculate, a fost apreciată ca neîntemeiată de către prima instanță. S-a

reținut că din clauzele contractuale susmenționate rezultă corectitudinea calculului

efectuat de reclamantă iar pârâta nu a precizat, în concret, în ce constă incorectitudinea

acestui calcul, simpla afirmație că penalitățile nu au fost corect calculate nefiind

de natură să atragă aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007,

atâta timp cât dispozițiile art. 12.3 și 18.2 din contract confirmă cuantumul penalităților

solicitate de reclamantă.

Cu privire la cererea

de actualizare cu rata inflației a sumei solicitate, instanța de fond a reținut

că aceasta se poate face în cursul executării, cu atât mai mult cu cât art. 10

alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 impune instanței să precizeze în ordonanța de

plată suma pentru care o emite, nefiind permisă obligarea la plata unei sume determinate

generic, cum ar fi prin folosirea sintagmei „actualizata cu rata inflației”.

II. Calea de atac exercitată.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N. din România

– D.R.D.P. Timișoara, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 3 și

art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

În motivarea căii de atac

recurenta a susținut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 3 C. proc. civ., hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea competenței

altei instanțe.

Se menționează că în raport

de dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 119/ 2007 coroborate cu art. 286 alin.

(1) din O.U.G. nr. 34/2006 revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului

Timiș, secția comercială și de contencios administrativ.

Intimata-reclamantă SC

S.U. SRL Bacău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea „recursului”

ca inadmisibil sau respingerea cererii în anulare ca fiind tardiv introdusă și în

subsidiar respingerea acestei cereri ca neîntemeiată, cu obligarea recurentei la

plata cheltuielilor de judecată.

Se precizează că obiectul

cererii de chemare în judecată l-a constituit emiterea unei ordonanțe de plată în

temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 119/ 2007. Întrucât potrivit art. 13 alin. (1)

din O.U.G. nr. 119/2007, împotriva ordonanței de plată debitorul poate formula cerere

în anulare în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia, calea de atac putea

fi doar cerere în anulare și nu recurs, astfel că recursul formulat este inadmisibil.

Având în vedere aceleași

dispoziții legale, se susține că cererea în anulare este tardivă, fiind formulată

cu depășirea termenului de 10 zile de la data comunicării ordonanței de plată.

În opinia intimatei-reclamante,

în situația în care se va recalifica calea de atac ca fiind o cerere în anulare,

în raport de dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007, Înalta Curte

de Casație și Justiție nu este competentă material să soluționeze o asemenea cale

de atac, impunându-se trimiterea acesteia la Curtea de Apel București, secția contencios,

administrativ și fiscal.

Referitor la excepția

necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București, secția contencios,

administrativ și fiscal, de a soluționa cauza în fond, se precizează că aceste excepții

au fost respinse prin încheierea din 24 februarie 2010, neatacată de debitoare.

Pe fondul cauzei se susține

că în mod corect a fost pronunțată o hotărâre privind ordonanța de plată, dat fiind

caracterul cert, lichid și exigibil al creanței.

C.N.A.D.R. – D.R.D.P.

Timișoara, a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat argumentele expuse

în calea de atac.

Intimata-reclamantă prin

concluziile scrise a reiterat, de asemenea, argumentele expuse în întâmpinarea formulată.

III. Soluția Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Înalta Curte, examinând

cauza dedusă judecății, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de apărările

părților, de dispozițiile legale incidente, reține că obiectul cererii de chemare

în judecată este „emiterea unei ordonanțe de plată” în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 119/2007, privind măsurile pentru combaterea executării întârzierii obligațiilor

de plată rezultate din contracte comerciale.

În baza art. 137 C.

proc. civ., examinând cu prioritate excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, reține următoarele:

Sentința civilă nr. 1609

din 17 martie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios, administrativ

și fiscal, reprezintă o ordonanță de plată astfel cum prevăd dispozițiile art. 11

din O.U.G. nr. 119/2007.

Potrivit art. 13

alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 „Împotriva ordonanței de plată debitorul poate

formula cerere de anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia”,

iar în conformitate cu alin. (2) „cererea în anulare se soluționează de către instanța

competentă pentru soluționarea fondului cauzei în primă instanță”.

Înalta Curte, având în

vedere dispozițiile legale menționate anterior precum și faptul că sentința civilă

nr. 1609 din 17 martie 2010 ce reprezintă o ordonanță de plată a fost pronunțată

de Curtea de Apel București, secția contencios, administrativ și fiscal, reține

că împotriva acesteia se putea formula doar o cerere în anulare, astfel că se impune

recalificarea căii de atac ca fiind cerere în anulare și nu recurs cum a intitulat-o

recurenta.

În consecință, este întemeiată

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios, administrativ și fiscal, astfel că în raport de dispozițiile

art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/ 2007 se impune scoaterea de pe rol a cererii

în anulare și trimiterea acesteia la Curtea de Apel București, secția contencios,

administrativ și fiscal.

În cadrul soluționării

cererii în anulare se vor analiza și excepțiile invocate de părți, care nu pot fi

analizate în acest cadru procesual din moment ce legiuitorul în mod expres a reglementat

o cale specială de atac a hotărârii privind ordonanța de plată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Scoate de pe rol cererea

în anulare formulată de C.N.A.D.N. din România – D.R.D.P. Timișoara împotriva sentinței

nr. 1609 din 17 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios,

administrativ și fiscal, și o trimite la Curtea de Apel București, secția contencios,

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2011.