ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 134/A/2015

Asupra apelurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 10/PI din ședința publică de la 28 ianuarie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/59/2014, în baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen. s-a renunțat la aplicarea pedepsei față de inculpatul A., fără antecedente penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a fost aplicat inculpatului un avertisment.

În baza art. 19, art. 25 și 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 1349, art. 1357 C. civ., a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SRL.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata către persoana vătămată SC B. SRL a cheltuielilor judiciare în cuantum de 5.356,80 lei, onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:

Prin rechizitoriul emis de Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/P/2013, înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 02 iulie 2014, sub nr. x/59/2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului

A., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen.

Prin același rechizitoriu s-a dispus clasarea fața de inculpatul A. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a reținut, prin actul de sesizare, a instanței că inculpatul

A. conform adresei din 30 ianuarie 2014 a Baroului Timiș a avut calitatea de avocat în cadrul baroului în perioada 12 ianuarie 2009 - 01 februarie 2013 când a fost suspendat pentru neplata taxelor profesionale.

S-a reținut în sarcina inculpatului că î

n cursul lunii martie 2013, inculpatul a fost contactat de către reprezentanții legali ai SC B. SRL, soții C., la recomandarea unei societăți de avocatură din Republica Moldova pentru a le redacta și susține o acțiune în fața instanțelor de judecată și care viza recuperarea unei creanțe de 47.617,02 euro, ca urmare a livrării de echipamente electronice SC D. SRL din Republica Moldova.

Deși era suspendat din activitatea de avocatură, inculpatul a acceptat să-și ofere serviciile juridice, sens în care a încheiat cu SC B. SRL contractul de asistență juridică din 22 martie 2013, în baza căruia a încasat un onorariu în sumă de 10.407,21 lei (factura fiscală din 22 martie 2013). Pentru redactarea acțiunii inculpatul a mai perceput suma de 5.781,31 lei, taxă judiciară de timbru.

Inculpatul a redactat acțiunea pe care la data de 18 aprilie 2013 a înregistrat-o la Judecătoria Timișoara, aceasta formând obiectul Dosarului nr. x/325/2013. Prin comunicarea - adresă din 24 aprilie 2013, instanța a pus în vedere SC B. SRL Timișoara să completeze acțiunea sub sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată, actul instanței fiind transmis la sediul procedural ales la Cabinetul de avocat A. din Timișoara, județul Timiș.

Prin rechizitoriu s-a reținut că după înregistrarea acțiunii, inculpatul nu a mai dat atenție cauzei, motivat de faptul că a trebuit să plece din localitate, ceea ce a fost apreciat de către procuror ca necredibil, în condițiile în care inculpatul putea să manifeste o minimă preocupare față de cauză și nici nu era aglomerat cu alte lucrări juridice, dat fiind faptul că era suspendat din activitate și împiedicat legal să exercite servicii avocațiale datorită neplății taxelor profesionale. Urmarea a fost că cererea de chemare în judecată nu a fost completată conform dispozițiilor instanței, motiv pentru care prin Încheierea civilă nr. x din 14 mai 2013 a Judecătoriei Timișoara din Dosarul nr. x/325/2013 s-a dispus anularea acțiunii civile a reclamantei SC B. SRL.

Procurorul a reținut prin rechizitoriu că raportat la momentul inițial al inducerii în eroare a reprezentanților societății de către inculpat, în sensul posibilității exercitării în mod legal a atribuțiilor de avocat, activitatea de inducere în eroare în scopul păstrării folosului material reprezentat de onorariul încasat a continuat. În acest sens, s-a precizat faptul că inculpatul, prin intermediul poștei electronice, a comunicat reprezentanților societății la data de 01 iulie 2013, că instanța de judecată la termenul din 27 iunie 2013 a stabilit un ultim termen la 25 august 2013, iar la data de 06 septembrie 2013 a comunicat faptul că la data de 26 august 2013 s-a câștigat procesul, urmând să treacă o perioadă de 30 de zile pentru redactarea sentinței și 15 zile pentru declararea unui eventual recurs de pârâtă.

Fiind într-o totală lipsă de preocupare față de situația creată, s-a constatat că inculpatul nu a mai reținut exact nici falsa dată a dezbaterii pe fond a cauzei în cele două comunicări electronice (25 august 2013 în prima comunicare și 26 august 2013 în cea de-a doua). De asemenea, s-a arătat în rechizitoriu faptul că inculpatul chiar a propus reprezentanților societății SC B. SRL o întâlnire la sediul societății la data de 10 septembrie 2013, ora 10.00 A.M. pentru a discuta

„despre pașii următorii pași”

pentru a le întări convingerea în atașamentul său față de cauza societății și a invitat pe reprezentanții acesteia la

„Cursa Rățuștelor 2013"

la data de 08 septembrie 2013.

Întrucât în perioada 21 octombrie 2013 - 25 octombrie 2013, reprezentanții societății s-au adresat arhivei Judecătoriei Timișoara pentru studierea Dosarului nr. x/325/2013 și eliberare de copii de pe înscrisuri, ocazie cu care au aflat că au fost induși în eroare de inculpat cu privire la procesul civil demarat, acțiunea fiind anulată încă din luna mai 2013, context în care se reține că prejudiciul cauzat a constat nu numai prin onorariul în sumă de 10.407,21 lei și taxă judiciară de timbru în sumă de 5.781,31 lei achitate, dar și prin nerecuperarea creanței în sumă de 47.617,02 euro de la societatea debitoare.

Având în vedere acestea, procurorul de caz a constatat că fapta inculpatului A. de a induce în eroare SC B. SRL Timișoara cu privire la dreptul său de a presta servicii avocațiale în vederea obținerii unor foloase materiale, deși era suspendat din activitatea de avocat, precum și de a induce în eroare aceiași societate cu privire la dezbaterile cauzei, aceasta fiind păgubită, în raport, cu sumele de bani achitate și creditul nerecuperat, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen., urmând a fi sesizată instanța de judecată competentă cu soluționarea cauzei.

Prin încheierea de cameră preliminară din data de 08 august 2014, judecătorul de cameră preliminară a constata legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara privind pe inculpatul A., trimis în judecată pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (2) C. pen., a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Totodată, s-a dispus începerea judecății cauzei privind pe inculpatul A. și s-a fixat termen de judecată la data de 24 septembrie 2014.

Persoana vătămată SC B. SRL s-a constituit parte civilă împotriva inculpatului, solicitând

obligarea acestuia la plata următoarelor sume de bani: despăgubiri materiale - echivalentul în lei la data plății a sumei de 38.085,87 euro, reprezentând debit principal;

dobânzi legale, calculate începând cu data de 18 aprilie 2013 și până la plata

efectivă a debitului principal, calculate prin raportare la valoarea debitului de 38.085,87 euro, conform O.G. nr. 13/2011; - cheltuielile de judecată în sumă de 5.356,80 lei, reprezentând onorariu avocațial suportat anterior de subscrisa în legătură cu soluționarea cauzei penale; despăgubiri morale - 10.000 lei, cu titlu de daune - morale, dar și obligarea inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 276 din C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare efectuate în proces, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei.

În cauză, după sesizarea instanței a existat o încercare de împăcare a părților, iar prin încheierea de ședință din data de 10 decembrie 2014, instanța

a constatat că între părți nu a intervenit împăcarea, urmând a continua procedura de judecată.

Întrucât inculpatul a arătat că nu dorește judecarea sa conform art. 374 C. proc. pen., instanța a constatat că nu îi sunt aplicabile dispoz. art. 374 alin. (4), C. proc. pen., art. 375 C. proc. pen., privind procedura în cazul recunoașterii învinuirii, procedându-se la audierea acestuia.

La același termen, potrivit art. 374 alin. (7) și (9) C. proc. pen., având în vedere că probele administrate în cursul urmării penale nu au fost contestate, a fost admisă proba cu înscrisuri la cererea inculpatului, sens în care s-a solicitat Judecătoriei Timișoara să depună la dosarul cauzei copia

sentinței civile pronunțată în Dosarul nr. x/325/2014, precum și a unei copii de pe cererea de chemare în judecată obiect al acestui dosar, înscrisurile fiind depuse la doar în data de 8 ianuarie 2014.

La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2015, fiind constatată încheierea cercetării judecătorești, părțile și procurorul au prezentat concluziile lor pe fondul cauzei. De asemenea, inculpatul a depus concluzii scrise.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, respectiv:

plângere penală - filele 1-38; declarații persoane vătămate - filele 39-41; contract de asistență juridică din 22 martie 2013 - fila 42; acte societate comercială - filele 43-52; minută încheiere din 14 mai 2013 - filele 53-55; comunicare adresă din 24 aprilie 2013 - fila 56; adresă parte civilă - filele 57-59; CD. - înregistrări, fila 60; adresă Barou Timiș - fila 61; declarație inculpat - filele 62-64, 70-71, 75; acte plată - fila 65; cazier judiciar - fila 67

și în faza cercetării judecătorești: constituire parte civilă (fila 20), declarație inculpat (fila 38), cererea de chemare în judecată și sentința civilă pronunțată în Dosarul nr. x/325/2014, - filele 43, 48, instanța reține următoarele:

În fapt:

În martie 2013 inculpatul

A. a fost contactat de către soții C., reprezentanții legali ai părții civile SC B. SRL, în vederea redactării și susținerii unei acțiuni în pretenții, vizând recuperarea, de către partea civilă a unei creanțe de 38.085,87 euro, cu penalități de întârziere, de la SC D. SRL din Republica Moldova, ca urmare a livrării de echipamente electronice către aceasta.

I

nculpatul A. a avut calitatea de avocat în cadrul Baroului Timiș, în perioada 12 ianuarie 2009 - 01 februarie 2013 când a fost suspendat pentru neplata taxelor profesionale, cum rezultă din adresa din 30 ianuarie 2014 a Baroului Timiș - fila 61 dup.

Între partea civilă și inculpat, în calitate de avocat în cadrul Uniunea Națională a Barourilor din România - Baroul Timiș, a fost încheiat contractul de asistență juridică din 22 martie 2013, în baza căruia s-a întocmit și împuternicirea avocațială din 08 aprilie 2013, (filele 32, 33

dup). Inculpatul a emis factura fiscală din 22 martie 2013 pentru plata onorariului avocațial în cuantum de 10.407,21 lei, achitată de partea civilă. La data de 25 martie 2013 partea civilă a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.781,31 lei-fila17

dup.

Inculpatul a redactat cererea de chemare în judecată pe care a înregistrat-o la data de 18 aprilie 2013 la Judecătoria Timișoara, aceasta formând obiectul Dosarului nr. x/325/2013.

Cererea de chemare în judecată a parcurs etapa regularizării prevăzută de art. 200 C. proc. civ, iar prin adresa din 24 aprilie 2013 s-a comunicat reclamantei obligația de a completa lipsurile cererii menționate în adresă-fila 14

dup, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancțiunea anulării cererii. Comunicarea s-a făcut reclamantei SC B. SRLL, la sediul procesual ales la Cabinetul de avocat A. din Timișoara, jud. Timiș, iar potrivit procesului-verbal de înmânare-fila 21

dup, adresa a fost comunicată la data de 26 aprilie 2013, fiind depusă în cutia poștală.

Inculpatul nu a mai urmărit cauza și nu a completat cererea de chemare în judecată conform dispozițiilor instanței, iar prin încheierea civilă nr. 6140 din 14 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara din Dosarul nr. x/325/2013 s-a dispus anularea acțiunii civile a reclamantei SC B. SRL-fila 19 dup. Împotriva acestei încheieri, comunicate la sediul cabinetului inculpatului la data de 21 mai 2013-fila 15 dup, inculpatul nu a formulat cerere de reexaminare.

Inculpatul a încercat să ascundă față de reprezentanții părții civile anularea cererii de chemare în judecată, pentru a nu fi nevoit să restituie onorariul încasat și taxa judiciară de timbru achitată, prin corespondența electronică și telefonică purtată cu aceștia și necontestată de inculpat (filele 12, 13 dup), inducându-i în eroare cu privire la situația dosarului. În acest sens, la data de 01 iulie 2013 a comunicat reprezentanților părții civile că la termenul din 27 iunie 2013, instanța de judecată a stabilit un ultim termen la 25 august 2013, iar la data de 06 septembrie 2013 a comunicat faptul că la data de 26 august 2013 s-a câștigat procesul, urmând să treacă o perioadă de 30 de zile pentru redactarea sentinței și 15 zile pentru declararea unui eventual recurs de către pârâtă. Prin aceeași corespondență, inculpatul a propus reprezentanților societății SC B. SRL o întâlnire la sediul societății la data de 10 septembrie 2013, ora 10.00 A.M. pentru a discuta

„despre pașii următori”

și i-a invitat la

„Cursa Rățuștelor 2013"

la data de 08 septembrie 2013.

În perioada 21 - 25 octombrie 2013, reprezentanții părții civile s-au adresat direct arhivei Judecătoriei Timișoara pentru studierea Dosarului nr. x/325/2013 și eliberare de copii de pe înscrisuri, ocazie cu care au aflat că au fost induși în eroare de inculpat cu privire la soluționarea cauzei pentru care au încheiat contractul de asistență juridică, acțiunea fiind anulată din luna mai 2013.

Cum rezultă din declarațiile inculpatului-filele 62-63 dup și declarațiile persoanei vătămate C. - fila 39

dup, după descoperirea acestei situații, inculpatul a fost confruntat, de către reprezentantul părții civile și a recunoscut că nu a prezentat adevărul despre stadiul dosarului, avansând mai multe motive, prezentate și în fața instanței, în sensul că a fost plecat din localitate, a greșit și a încercat să remedieze situația, respectiv să facă rost de o nouă sumă de bani pentru achitarea taxei judiciare de timbru în vederea introducerii unei noi acțiuni, dar nu a reușit acest lucru pe perioada verii.

A doua zi după discuția cu persoana vătămată C., în 25 octombrie 2013 inculpatul a restituit taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.500 lei - fila 65 dup și onorariu avocațial - pentru o parte din sumă primind un înscris de la partea civilă-dispoziție de încasare - fila 65 dup, diferența fiind recunoscută de partea civilă, care nu s-a constituit parte civilă și cu privire la această sumă.

Ulterior datei de 25 octombrie 2013, când inculpatul a restituit părții civile sumele constând în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, a fost convocat la data de 6 noiembrie 2013 la sediul societății SC B. SRL pentru a discuta aspectele de natură legală și financiară în legătură cu prestația sa în baza contractului de asistență juridică încheiat - fila 34 dup. Având în vedere că această convocare a rămas fără efect SC B. SRL a depus la data de 19 noiembrie 2013 plângere penală împotriva inculpatului.

La data de 21 ianuarie 2014 partea civilă SC B. SRL a introdus pe rolul Judecătoriei Timișoara o nouă acțiune în pretenții împotriva pârâtei SC D. SRL pentru plata sumei de 38.085,87 euro debit principal, penalitățile contractuale de întârziere calculate de la data scadenței până la recuperarea debitului principal, la data formulării acțiunii, fiind în sumă de 14.951,71 euro, cu cheltuieli judiciare-fila 43.

Prin sentința civilă nr. 5913 din 30 aprilie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/325/2014 de către Judecătoria Timișoara, definitivă prin neapelare la data de 23 iunie 2014, fila 48, a fost admisă acțiunea reclamantei SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL.

A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 38.085,87 euro, respectiv echivalentul în monedă națională al acestei sume, la cursul oficial al Băncii Național al României de la data plății, reprezentând parte din contravaloarea facturii fiscale din 31 octombrie 2011 și integral factura fiscală din 22 noiembrie 2011.

A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei penalitățile datorate de la data de 30 noiembrie 2011, pentru suma de 28.835,87 euro, reprezentând rest din contravaloarea facturii fiscale din 31 octombrie 2011, precum și de la data de 21 decembrie 2011, pentru suma de 14.700 euro, reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 22 noiembrie 2011, în procentul de 0,01%/zi de întârziere, calculate până la data plății efective a debitului principal restant.

A fost respinsă pretenția reclamantei privind obligarea pârâtei la penalități în procentul de 0,05%/zi de întârziere.

A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei cheltuieli parțiale de judecată, în cuantum de 8.500 de lei.

Inculpatul a recunoscut situația de fapt cum a fost reținută prin rechizitoriu, dar a negat că fapta sa ar constitui infracțiunea de înșelăciune, arătând că nu a urmărit obținerea unui folos material injust și nici prejudicierea părții civile.

Legea penală aplicabilă: Potrivit art. 5 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă cu respectarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. din 20 mai 2014. Potrivit art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. din 1969, limitele de pedeapsă a închisorii prevăzute de lege pentru infracțiunea de înșelăciune erau de la 3 ani la 15 ani. Potrivit art. 244 alin. (2) C. pen., limitele pedepsei închisorii pentru infracțiunea de înșelăciune sunt de la 1 la 5 ani. Raportat la pedeapsă și la celelalte instituiții incidente în cauză, reiese că legea penală nouă este lege penală mai favorabilă, instanța, urmând a aplica dispozițiile C. pen. din 2009 la judecarea prezentei cauze.

În drept:

Fapta inculpatului

A. de a induce în eroare partea civilă SC B. SRL cu privire la dreptul său de a presta servicii avocațiale, în vederea obținerii în mod injust a onorariului avocațial, deși era suspendat din activitatea de avocat, precum și de a menține în eroare aceiași societate cu privire la dezbaterile cauzei și pronunțarea unei hotărâri de admitere a acțiunii în pretenții, deși cererea de chemare în judecată a fost anulată, în vederea păstrării în mod injust a onorariului avocațial încasat, partea vătămată fiind păgubită cu suma de bani achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial

, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen.

Latura obiectivă:

Elementul material al infracțiunii de înșelăciune a constat inițial în inducerea în eroare a persoanei

SC B. SRL,

de către inculpatul

A. cu privire la dreptul său de a presta servicii avocațiale, deși era suspendat din activitatea de avocat, ceea ce realizează și forma calificată a infracțiunii prev. de art. 244 alin. (2) C. pen., constând în folosirea de calități mincinoase.

Întocmirea contractului

de asistență juridică din 22 martie 2013

cu persoana vătămată și eliberarea de către inculpat a împuternicirii avocațiale în baza acestui contract pe perioada în care calitatea de avocat îi era suspendată, potrivit art. 27 lit. c) din Legea nr. 51/1995, a reprezentat o inducere în eroare a persoanei vătămate cu prilejul încheierii contractului de asistență juridică,

în scopul de a obține în mod injust onorariul avocațial,

întrucât, pe perioada de suspendare a dreptului de exercitare a profesiei, inculpatul nu putea desfășura nicio activitate avocațială și în mod evident nu putea încasa onorarii pentru o asemenea activitate.

Art. 244 C. pen. nu mai prevede ca ipoteză distinctă înșelăciunea în convenții, ca art. 215 alin. (3) C. pen. din 1969 și nu mai prevede ca o condiție a elementului material într-o asemenea ipoteză, ca inducerea în eroare să fi fost determinantă pentru încheierea contractului. În aplicarea art. 5 C. pen., cum a fost analizată, nu s-ar putea combina conținutul constitutiv

al infracțiunii prevăzut de art. 215 alin. (1), (2), și (3) C. pen. din 1969 cu limitele de pedeapsă prevăzute de art. 244 alin. (2) C. pen. Cu toate acestea, din declarațiile reprezentanților persoanei vătămate, dar și ale inculpatului, coroborate cu înscrisurile de la dosar, a reieșit că, în situația în care persoana vătămată ar fi cunoscut că inculpatul are suspendat dreptul de exercitare a profesiei, nu ar fi încheiat cu acesta contractul de asistență juridică, în condițiile în care, persoana vătămată avea un interes real de a recupera o creanță consistentă, plătind în acest scop un onorariu avocațial în cuantum de 10.407,21 lei și o taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.781,31 lei, iar după eșuarea demersului în instanță prin intermediul inculpatului, persoana vătămată a continuat recuperarea creanței cu ajutorul altei societăți de avocatură.

Apărarea inculpatului, în sensul, că nu ar fi avut cunoștință de suspendarea sa din Barou, nu a putut fi primită, în condițiile în care, față de dispozițiile exprese ale art.

27 lit. c) din Legea nr. 51/1995,

pe care este prezumat că le cunoaște, simpla neplată a taxelor timp de 3 luni de la scadența atrage suspendarea, iar mențiunile care se fac în tabloul avocaților vizează informarea terților și nu a avocatului în cauză.

Următoarele momente în activitatea inculpatului, care realizează elementul material al infracțiunii de înșelăciune, sunt menținerea în eroare a persoanei vătămate cu privire la dezbaterile cauzei și pronunțarea unei hotărâri de admitere a acțiunii în pretenții, deși cererea de chemare în judecată a fost anulată din mai 2013, acțiuni întreprinse la datele de 01 iulie 2013 și 06 septembrie 2013

.

Prin acțiunile sale, inculpatul a indus persoanei vătămate o falsă reprezentare a realității, acesta ajungând să creadă că, într-adevăr, inculpatul are dreptul de a presta serviciile avocațiale pentru care aceasta i-a achitat onorariul avocațial și urmează a introduce și susține acțiunea civilă pentru recuperarea sumei de 38.085,87 euro și accesorii, pentru care a achitat

taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.781,31 lei,

dar și cu privire la rezultatul cauzei, persoana vătămată ajungând să creadă până în octombrie 2013, că acțiunea sa în pretenții a fost admisă, deși era anulată încă din mai 2013. Având în vedere că acțiunile inculpatului au vizat încheierea și executarea aceluiași contract de asistență juridică și au avut ca rezultat producerea unui singur prejudiciu părții civile, constând în

onorariul avocațial și taxa judiciară de timbru, faptele sale realizează forma unei infracțiuni unice de înșelăciune.

Motivele care au determinat pierderea de către inculpat a termenului pentru completarea cererii de chemare în judecată nu au relevanță în condițiile în care, atragerea răspunderii penale nu vizează însăși anularea acțiunii din cauza lipsei sale de diligență, ci acțiunile anterioare și ulterioare de inducere și menținere în eroare a părții civile cu privire la dreptul său de a presta activități avocațiale și cu privire la rezultatul cauzei.

În ce privește urmarea imediată a acestei infracțiuni de rezultat, s-a materializat în pricinuirea de pagube persoanei vătămate,

constând în suma de 5.781,31 lei și suma de 10.407,21 lei achitată cu titlu de onorariu avocațial

, prejudiciu cauzat direct de acțiunile inculpatului de inducere și menținere în eroare.

Contrar susținerilor inculpatului, în sensul că nu s-a produs niciun prejudiciu părții civile, împrejurarea că acesta, după ce a fost confruntat de către reprezentantul părții civile care a aflat despre anularea acțiunii, a restituit părții civile, la data de 25 octombrie 2013, taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial încasat, nu mai afectează întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, întrucât restituirea sumelor s-a produs după consumarea infracțiunii, motiv pentru care, această atitudine poate fi valorificată doar sub aspectul individualizării judiciare și al laturii civile.

Pe de altă parte, instanța nu poate constata nici că paguba părții civile ar cuprinde inclusiv creanța în cuantum de 38.085,87 euro și accesorii, cum s-a reținut prin rechizitoriu. Aceasta, deoarece, creanța menționată are ca izvor un raport juridic civil al persoanei vătămate SC B. SRL cu un alt subiect de drept, respectiv SC D. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2009. Prin obiectul său, obligația unui avocat în privința unei acțiuni în instanță, nu este una de rezultat, ci una de diligență. Activitatea inculpatului de inducere în eroare a persoanei vătămate nu a avut ca obiect însăși creanța în cuantum de 38.085,87 euro și accesorii, ci posibilitatea sa de a introduce o acțiune în pretenții în fața instanței, deși era suspendat din activitate și lipsa diligenței sale cu privire la soluționarea cauzei, toate în scopul de a obține un folos injust constând în onorariul avocațial și ulterior de a nu restitui acest onorariu împreună cu taxa judiciară de timbru achitată de partea civilă.

Prejudiciul ar fi putut consta inclusiv în creanța în cuantum de 38.085,87 euro și accesorii doar în situația în care, prin neîndeplinirea obligației de diligență în baza contractului de asistență juridică, s-ar fi pierdut însăși dreptul la acțiune în sens material sau un termen esențial. Probațiunea administrată în cursul urmăririi penale nu a dovedit împrejurarea pierderii de către partea civilă a dreptului la acțiune pentru recuperarea creanței și, cu atât mai mult, față de probațiunea administrată în cursul judecății, a rezultat că partea civilă în niciun caz nu a pierdut dreptul al acțiune pentru recuperarea creanței împotriva SC D. SRL.

Latura subiectivă:

Fapta inculpatului a fost săvârșită cu intenție directă, inculpatul prevăzând și urmărind prejudicierea persoanei vătămate, atât la momentul încheierii contractului de asistență juridică, când a încasat onorariul de avocat și a preluat taxa judiciară de timbru pentru introducerea acțiunii în instanță, deși pe perioada de suspendare a dreptului de exercitare a profesiei, inculpatul nu putea desfășura nicio activitate avocațială și nu putea încasa onorarii pentru o asemenea activitate, și cu atât mai mult pe parcursul executării acestui contract, când nu s-a mai preocupat de acțiunea introdusă, menținând partea civilă în eroare cu privire la rezultatul cauzei, cu același scop de a o prejudicia cu sumele încasate.

Față de toate aceste considerente, instanța a constatat dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este tipică, antijuridică și imputabilă, constituind infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (2) C. pen., și a fost de inculpatul

A.

Analizând materialul probator administrat în cauză instanța a constatat că infracțiunea dedusă săvârșită judecății prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. În acest sens, este relevant faptul că, deși inculpatul a nesocotit evident interdicția de a exercita profesia pe perioada suspendării, acesta a introdus, totuși, cererea de chemare în judecată la care s-a angajat și acesta a restituit părții civile sumele încasate chiar a doua zi după ce a fost confruntat cu privire la rezultatul acțiunii.

De asemenea, în raport cu persoana inculpatului care este avocat, la începutul carierei, acesta fiind înscris în Baroul Timiș cu doar patru ani anterior săvârșirii infracțiunii, de conduita avută anterior, în privința acestuia nedovedindu-se că au mai existat alte abateri legate de exercitarea profesiei, de eforturile depuse de inculpat pentru înlăturarea consecințelor infracțiunii, acesta restituind imediat sumele încasate de la partea civilă, având, de asemenea, o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale și al judecății, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, demonstrând pe parcursul procesului penal că a înțeles deplin consecințele faptelor sale pe care le regretă sincer, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia, respectiv asupra exercitării oricărei profesii juridice pentru care este licențiat

.

De asemenea, din fișa de cazier judiciar a inculpatului a rezultat că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, cu privire la acesta nu s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat; acesta nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată și nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților, iar maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea dedusă judecății nu este mai mare de 5 ani închisoare, încadrându-se în prevederile art. 80 alin. (2) lit. d) C. pen.

Față de aceste considerente, în baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen. a renunțat la aplicarea pedepsei față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a aplicat inculpatului un avertisment, atrăgându-i atenția asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune în cazul în care va mai comite infracțiuni, respectiv lipsa posibilității de a mai beneficia de instituția renunțării la aplicarea pedepsei, conform art. 80 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.

Sub aspectul laturii civile s-a constatat că persoana vătămată SC B. SRL, s-a constituit parte civilă împotriva inculpatului, la termenul din 24 septembrie 2014, solicitând

obligarea acestuia la plata următoarelor sume de bani: despăgubiri materiale - echivalentul în lei la data plății a sumei de 38.085,87 euro, reprezentând debit principal;

dobânzi legale, calculate începând cu data de 18 aprilie 2013 și până la plata

efectivă a debitului principal, calculate prin raportare la valoarea debitului de 38.085,87 euro, conform O.G. nr. 13/2011; - cheltuielile de judecată în sumă de 5.356,80 lei, reprezentând onorariu avocațial suportat anterior de subscrisa în legătură cu soluționarea cauzei penale; despăgubiri morale - 10.000 lei, cu titlu de daune - morale, dar și obligarea inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 276 C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare efectuate în proces, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei.

După cum s-a arătat cu prilejul analizei laturii obiective,

paguba părții civile nu cuprinde și creanța în cuantum de 38.085,87 euro și accesorii, deoarece, creanța menționată are ca izvor un raport juridic civil al persoanei vătămate SC B. SRL cu un alt subiect de drept, respectiv SC D. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2009. Activitatea inculpatului de inducere în eroare a persoanei vătămate nu a avut ca obiect însăși creanța în cuantum de 38.085,87 euro și accesorii, ci posibilitatea sa de a introduce o acțiune în pretenții în fața instanței, și lipsa diligenței sale cu privire la soluționarea cauzei.

Prejudiciul ar fi putut consta inclusiv în creanța în cuantum de 38.085,87 euro și accesorii doar în situația în care, prin neîndeplinirea obligației de diligență în baza contractului de asistență juridică, s-ar fi pierdut însăși dreptul la acțiune în sens material sau un termen esențial, ceea ce nu a fost cazul de față. În acest sens sunt dispozițiile art. 1385 alin. (4) C. civ.

În acest sens, pe parcursul cercetării judecătorești s-a dovedit că prin sentința civilă nr. 5913 din 30 aprilie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/325/2014, de către Judecătoria Timișoara, definitivă prin neapelare la data de 23 iunie 2014, a fost admisă acțiunea reclamantei SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL.

A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 38.085,87 euro, respectiv echivalentul în monedă națională al acestei sume, la cursul oficial al Băncii Naționale a României de la data plății, sumă, reprezentând parte din contravaloarea facturii fiscale din 31 octombrie 2011 și integral factura fiscală din 22 noiembrie 2011.

A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei penalitățile datorate de la data de 30 noiembrie 2011, pentru suma de 28.835,87 euro, reprezentând rest din contravaloarea facturii fiscale din 31 octombrie 2011, precum și de la data de 21 decembrie 2011, pentru suma de 14.700 euro, reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 22 noiembrie 2011, în procentul de 0,01%/zi de întârziere, calculate până la data plății efective a debitului principal restant.

A fost respinsă pretenția reclamantei privind obligarea pârâtei la penalități în procentul de 0,05%/zi de întârziere.

A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei cheltuieli parțiale de judecată, în cuantum de 8500 de lei.

Prin urmare, având în vedere și această nouă acțiune în instanță, din punct de vedere juridic, partea civilă a recuperat creanța

în cuantum de 38.085,87 euro

și accesoriile solicitate conform contractului, deținând în prezent un titlu executoriu împotriva debitoarei

SC D. SRL

.

Împrejurările învederate de partea civilă, în sensul, că până în prezent nu s-a recuperat efectiv creanța, întrucât trebuie parcursă etapa executării silite, al cărui rezultat este incert dat fiind sediul debitoarei în

Republica Moldova

și a unei posibile insolvențe a acesteia, nu pot constitui prejudiciu în legătură de cauzalitate cu fapta inculpatului. Aceasta, deoarece, fapta de inducere în eroare a părții civile nu a fost săvârșită de inculpat în legătură cu executarea silită a debitorului, etapă care ar fi urmat indiferent de atitudinea inculpatului în legătură cu contractul de asistență juridică încheiat. Pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit de către partea civilă, căreia îi incumbă sarcina probei pretențiilor civile, faptul că a întâmpinat efectiv dificultăți în executarea silită a debitoarei

SC D. SRL

, nedovedind nici demararea procedurii de executare silită, nici insolvabilitatea debitoarei, cu atât mai mult nefiind dovedită în cauză imposibilitatea executării silite cauzată de fapta inculpatului, atâta timp cât sediul debitoarei în Republica Moldova și dificultățile acesteia de plată erau preexistente încheierii contractului de asistență juridică.

Cu privire la cererea de obligare a inculpatului la plata dobânzilor legale calculate de la data de 18 aprilie 2013 și până la plata

efectivă a debitului principal, calculate prin raportare la valoarea debitului de 38.085,87 euro, conform O.G. nr. 13/2011 se constată cererea nefondată.

În primul rând, din moment ce s-a constatat că prejudiciul părții civile cauzat prin fapta inculpatului nu poate cuprinde creanța acesteia față de un alt subiect de drept izvorâtă dintr-un raport juridic distinct, nu pot fi datorate nici accesorii, care urmează obligatoriu soarta principalului.

În altă ordine de idei, nu poate fi omis faptul că partea civilă a solicitat și a primit prin

sentința civilă nr. 5913 din 30 aprilie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/325/2014 de către Judecătoria Timișoara, definitivă prin neapelare la data de 23 iunie 2014

, penalitățile de întârziere prevăzute în contractul

de vânzare-cumpărare din 2009.

Prin urmare, aceasta nu poate obține un cumul al clauzei penale cu dobânda legală din același fapt generator, obligația fiind supusă unei singure reparații. Chiar dacă răspunderea juridică a inculpatului este una delictuală, și în această materie despăgubirea poate cuprinde doar prejudiciul nereparat. Ca perioadă a perceperii accesoriilor se observă că partea civilă a obținut prin titlu executoriu clauza penală pe toată perioada de la scadența facturilor neachitate, respectiv 30 noiembrie 2011 și 22 decembrie 2011, și nu doar de la data de 18 aprilie 2013 cum solicită prezentele dobânzi.

Cheltuielile de judecată în sumă de 5.356,80 lei, reprezentând onorariu avocațial suportat anterior în legătură cu soluționarea cauzei penale nu pot fi acordate pe latura civilă, urmând a fi analizate din prisma art. 276 C. proc. pen.

Instanța a considerat nefondată cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale în cuantum de 10.000 lei, având în vedere că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu moral. În acest sens, deși în privința cuantumului, daunele morale nu sunt supuse probațiunii, fiind lăsate la aprecierea instanței, existența prejudiciului moral supus reparației prin acordarea de daune morale trebuie dovedit de partea civilă, ceea ce nu s-a realizat în cauză, cu atât mai mult cu cât, imediat după ce partea civilă, prin reprezentantul său legal l-a confruntat pe inculpat, acesta a recunoscut fapta și a doua zi a restituit sumele încasate. Faptul că ulterior acestui moment, partea civilă l-a convocat pe inculpat, solicitându-i acestuia sume de bani suplimentare și, față de eșuarea negocierilor ulterioare restituirii prejudiciului, a introdus plângerea penală, nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit de partea civilă.

Față de aceste considerente, în baza art. 19, art. 25 și 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 1349, art. 1357 C. civ., a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SRL.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Având în vedere respingerea acțiunii civile, potrivit art. 276 alin. (1) C. proc. pen. inculpatul poate fi obligat doar la plata cheltuielilor judiciare efectuate de SC B. SRL ca persoană vătămată, nu ca parte civilă, iar din cele 5 facturi privind onorariu avocațial depuse de SC B. SRL, în lipsa altor precizări, singura care vizează în mod cert cheltuielile judiciare efectuate ca persoană vătămată este cea din 02 decembrie 2013 în cuantum de 5.356,80 lei, fiind singura anterioară constituirii de parte civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat, în termenul legal, apeluri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și partea civilă SC B. SRL.

În dezvoltarea motivelor de apel, aflate în dublu exemplar la filele 6-9 dosarul Înaltei Curți, procurorul a criticat sentința primei instanțe pentru netemeinicie, întrucât sancțiunea individualizată de renunțarea la aplicarea pedepsei urmată de aplicarea unui avertisment, în considerarea împrejurării că fapta prezintă gravitate redusă, nu este de natură să asigure o reacție socială corespunzătoare în raport cu actul antisocial comis și persoana inculpatului.

Astfel, s-a arătat că inculpatul a săvârșit infracțiunea în legătură cu calitatea sa profesională, având reprezentarea în mod real a consecințelor unei astfel de fapte. Prejudiciul patrimonial cauzat nu este neglijabil și de la data producerii lor și până la recuperare s-a scurs un interval considerabil de timp, iar inculpatul nu a manifestat diligență maximă în vederea reparării lui.

Inculpatul nu a recunoscut cu sinceritate fapta, a susținut, în mod netemeinic că nu a cunoscut starea de suspendare pentru că nu i s-a adus la cunoștință decizia de suspendare, a încercat să-și găsească scuze și a susținut, în mod constant, că el apreciază că nu a comis o infracțiune, respectiv că faptei i-ar lipsi vinovăția cerută de lege, intenția directă de a crea un prejudiciu.

S-a apreciat că în raport cu fapta, cu consecințele patrimoniale produse, cu persoana făptuitorului și conduita avută în legătură cu infracțiunea comisă, regimul sancționator adoptat de instanță este necorespunzător.

Renunțarea la aplicarea pedepsei și aplicarea unui avertisment, nu reprezintă un mod echitabil și ferm de ripostă penală față de o astfel de faptă și nici nu constituie un mod de reacție juridică eficientă de natură să asigure reprimarea socială corectă a unor fapte similare.

S-a considerat că instanța de fond ar fi trebuit să rețină că fapta, în mod concret este gravă, iar gravitatea impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea și ca modalitate de executare una dintre modalitățile neprivative de libertate, întrucât inculpatul se afla la primul contact cu legea penală.

Având în vedere considerentele mai sus dezvoltate, procurorul a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. să se admită apelul parchetului, așa cum a fost formulat, să se desființeze hotărârea apelată și în rejudecare să pronunțe o hotărâre temeinică.

În dezvoltarea motivelor de apel, aflate în trei exemplare la dosarul cauzei, aflate la filele 10-11; 13-24; 30-37; 40-66; 69-79; 81-106; 109-134; fotocopiile unor facturi și a altor înscrisuri, aflate la filele 146-156 dosarul Înaltei Curți, ce însoțesc motivele de apel, apelanta parte civilă SC B. SRL prin apărător ales a solicitat admiterea apelului și a se dispune în privința laturii penale, desființarea sentinței primei instanțe și reținerea cauzei spre rejudecare și pe cale de consecință, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să fie condamnat inculpatul avocat A. la pedeapsa închisorii în limitele legii pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută și pedepsită de prevederile art. 244 alin. (1) și (2) din noul C. pen., iar cu privire la latura civilă, desființarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii civile formulate de subscrisa alăturat acțiunii penale și în consecință, obligarea inculpatului la plata despăgubirilor materiale și morale, în ce privește cheltuielile judiciare, desființarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării inculpatului la plata integrală a cheltuielilor judiciare avansate de partea civilă cu asistența și reprezentarea juridică în faza procesuală a fondului, precum și obligarea inculpatului la plata cheltuielilor antrenate cu soluționarea prezentului apel, în conformitate cu prevederile art. 276 C. proc. pen.

În privința apelului declarat de Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, apelanta parte civilă prin apărător a menționat că susține pe deplin criticile de nelegalitate și netemeinicie formulate de parchet pe latură penală împotriva sentinței primei instanțe și care determină admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și în consecință, condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina acestuia.

Apelanta parte civilă prin apărător a criticat pe latură penală aplicarea sancțiunii avertismentului de către judecătorul fondului, în legătură cu fapta de înșelăciune săvârșită de inculpat și împrejurările comiterii acesteia, considerând că în mod greșit s-a renunțat la aplicarea pedepsei, apreciindu-se că sunt incidente prevederile art. 80 C. pen.

Se solicită a se avea în vedere, de către instanța de apel gravitatea mare a faptei, calitatea de avocat, obiectul juridic general al infracțiunii de înșelăciune fiind apărarea și asigurarea încrederii și bunei-credințe în relațiile patrimoniale încheiate între particulari, precum și nesocotirea încrederii dintre aceștia.

De asemenea, s-a menționat că nu s-a avut în vedere că inculpatul A., deși a recunoscut fapta, totuși a solicitat achitarea în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, așa cum este prevăzută de art. 244 alin. (2) din actualul C. pen., având în vedere că nu a avut intenția de a săvârși infracțiunea și nici starea de fapt nu conturează elementele materiale ale infracțiunii.

S-a reținut greșit, de către prima instanță, că inculpatul a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale și al judecății, respectiv că a depus eforturi pentru înlăturarea consecințelor infracțiunii, restituind imediat sumele încasate de la partea civilă, din contră, așa cum se poate observa din probele de la dosarul cauzei, inculpatul a continuat să o inducă în eroare de la momentul în care a descoperit că acțiunea în pretenții a fost anulată de Judecătoria Timișoara, iar numai după acest moment, după ce a fost pus în fața faptului împlinit a restituit parte din sume, onorariu de avocat de 10.407,21 lei și taxă judiciară de timbru de 5.781,31 lei, iar cu sprijinul noului avocat angajat a reușit că recupereze integral cele două sume menționate, primind promisiuni din partea acestuia că îi va despăgubi și pentru prejudiciile materiale nerecuperate și nici până în prezent nu s-a recuperat.

Apelanta parte civilă a menționat în detaliu mai multe aspecte legate de nesinceritatea inculpatului, (au fost făcute referiri la mai multe înscrisuri în anexe atașate), considerând că prima instanță a apreciat eronat că acesta nu ar prezenta o periculozitate specifică pentru a-i fi aplicată o pedeapsă, a criticat argumente ale instanțe cu privire la reținerea unor aspecte circumstanțiale personale ale inculpatului, cum ar fi aceea că acesta s-ar afla la început de carieră, fiind înscris în barou cu doar patru ani de zile anterior comiterii faptei, aspect care dimpotrivă îl incriminează pe inculpat, în opinia apelantei părți civile.

De asemenea, s-a criticat modul în care instanța a apreciat că infracțiunea de înșelăciune comisă de inculpat are o gravitate mai redusă, față de calitatea inculpatului de avocat în Baroul Timiș, arătând apelanta, că dimpotrivă infracțiunea de înșelăciune de un avocat este probabil cea mai gravă pe care o poate comite un avocat în activitatea sa profesională, subliniind faptul că infracțiunea de înșelăciune apără ca valori juridice, încrederea și buna-credință în relațiile patrimoniale, or, în cazul infracțiunii deduse judecății, încrederea a fost înșelată și s-a produs un prejudiciu patrimonial, tocmai de către un avocat, care are ca îndatorire primordială tocmai să nu înșele încrederea clientului său și să dea dovadă de probitate profesională.

În concluzie, se solicită, de către apelanta parte civilă prin apărător să se reanalizeze probatoriul administrat în proces, alăturat celui administrat în apel, și în consecință, pornind de la motivele de fapt și de drept, menționate pe parcursul motivelor prezente de apel, să se observe că latura penală a cauzei a fost greșit judecată de prima instanță, impunându-se a fi desființată sentința și reindividualizată sancțiunea aplicată inculpatului A., avocat în Baroul Timiș, în sensul condamnării acestuia și aplicării unei pedepse cu închisoarea în limitele prevăzute de dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., în regim neprivativ de libertate.

Apelanta parte civilă prin apărător a criticat soluția dispusă de prima instanță și sub aspectul laturii civile, în sensul că instanța în mod greșit în baza dispozițiilor art. 19,25 și 397 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 C. civ. a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată.

În privința daunelor materiale, s-a reținut că în mod eronat ar fi recuperat paguba de 38.085,87 euro și accesoriile de la întreprinderea din Moldova, arătând că, deși deține ca titlu executoriu sentința civilă nr. 5913 din 30 aprilie 2014, nu a recuperat creanța, existând riscul de a nu mai fi recuperată. Se consideră că trecerea timpului a fost în defavoarea intereselor recurentei, iar în ce privește probarea stării de insolvabilitate a firmei din Moldova nu a avut această posibilitate legală de a obține probe de la autoritățile/instanțele din Moldova, întrucât comunicarea unor asemenea informații se face doar prin mijlocirea instanței din Moldova.

În consecință, se solicită, desființarea sentinței apelate, în sensul admiterii de cererii de plată a daunelor materiale.

Referitor la dobânda legală calculată de la data de 18 aprilie 2013 și până la recuperarea efectivă a debitului principal, de asemenea, instanța de fond, în mod incorect a respins cererea de plată ca nefondată, apreciind că atâta timp, cât daunele materiale nu pot cuprinde creanța principală, nu pot fi datorate nici accesoriile, care urmează obligatoriu soarta principalului. Se arată că dobânda legală solicitată, nu reprezintă același lucru cu clauza penală, datorată de debitorul unei obligații de plată, ca urmare a întârzierii la plată, ci constă în prețuirea daunelor suferite de subscrisa din cauza infracțiunii/neglijenței inculpatului, care nu a adus la îndeplinire obligațiile puse în vedere de instanță și nici nu a fost informată, fiind anulată acțiunea, despre care le-a comunicat în mod mincinos că a fost câștigată. Apelanta a precizat că dobânda legală nu privește situația penalităților de întârziere calculate conform contractului încheiat cu SC D. SRL și care a fost obligată la plată conform titlului executoriu (sentința civilă nr. 5913 din 30 aprilie 2014 ), ci reprezintă evaluarea financiară a prejudiciului cauzat recurentei prin propria faptă a inculpatului, vinovat direct de anularea acțiunii în instanță.

S-a arătat că instanța în mod greșit a analizat normele legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzute de C. civ., raportate și la prevederile din Legea nr. 51/1995, chiar dacă la momentul în care a angajat cauza, avocatul A. era suspendat de pe tabloul avocaților, ideea de răspundere a avocatului existând din perspectiva legii avocaturii, suspendarea din cadrul tabloul avocaților, neavând influența asupra obligațiilor profesionale ale avocatului și îndatoririlor sale. Răspunderea delictuală a inculpatului este cu atât mai gravă din perspectiva legilor sale profesionale, neavute în vedere de instanța de fond.

În ce privește daunele morale, instanța de fond a respins cererea, ca nefondată, apreciind că nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu moral. Recurenta parte civilă consideră că în mod incorect instanța de fond a apreciat că atitudinea inculpatului nu este de na