ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2138/2016

Decizia nr. 2138/2016

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5.115 din 25 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 839.699,39 RON, compusă din suma de 802.206,55 RON reprezentând contravaloarea facturilor neachitate din 31 octombrie 2011 și din 30 noiembrie 2011 și suma de 37.492,84 RON reprezentând penalități de întârziere aferente acestora, s-a respins cererea în rest ca neîntemeiată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.513 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a fost respinsă cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

În pronunțarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins plata de despăgubiri în temeiul art. 11.9 din Contractul nr. x/2009, în cuantum egal cu diferența nerealizată de pârâtă în perioada 1 aprilie 2009 - 31 decembrie 2011, dar s-a constatat că, de fapt, perioada vizată de reclamantă este 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011. Aceasta întrucât, pe de o parte, temeiul daunelor solicitate, indicat în cererea de chemare în judecată, este reprezentat doar de clauza penală inserată la art. 11.9 din contract - iar nu și de clauzele similare prevăzute la art. 11.7 și 11.8 aplicabile în ipoteza nerealizării VNT of în perioadele 1 aprilie 2009 - 31 decembrie 2009, respectiv 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, iar pe de altă parte, din cuprinsul Adresei din 31 decembrie 2011 emisă de reclamantă reiese că pârâta a realizat VBT of - și implicit și VNT of - în perioadele 1 aprilie 2009 - 31 decembrie 2009 și 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2009 (803.305,95 euro, respectiv 556.380,89 euro față de valorile stabilite prin art. 7.2.14 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adițional, de 802.631,58 euro, respectiv 552.631,58 euro). Din cuprinsul aceleiași adrese, a rezultat că diferența nerealizată este cea aferentă perioadei 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, pentru care a fost stabilit prin actul adițional un VBT of în valoare de 1.894.736,84 euro, respectiv un VNT of de 1.440.000 euro; diferenței nerealizate de VBT of (scăzând din valoarea contractată, valoarea realizată de pârâtă în anul 2011 - 663.754,89 euro și diferențele pozitive înregistrate în anii anteriori) îi corespunde valoarea VNT of de 932.184,50 euro, nerealizată în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011.

Neîndeplinirea culpabilă a obligației contractuale mai sus arătate, de către reclamantă și corecta aplicare de către pârâtă a pactului comisoriu au fost reținute, cu putere de lucru judecat, prin Sentința civilă nr. 5.216 din 27 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, având ca obiect constatarea caracterului abuziv al rezilierii Contractului din 17 aprilie 2009 de gestionare și vânzare a spațiului publicitar pe bază de comision, fiind admisă totodată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă privind constatarea intervenirii rezilierii conform pactului comisoriu. Sentința arătată a fost menținută prin Decizia civilă nr. 394 din 5 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, împotriva căreia părțile au declarat recurs, care a fost constatat nul, respectiv anulat prin Decizia civilă nr. 284 din 30 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Referitor la capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor fiscale indicate tribunalul a reținut, în aplicarea principiului consacrat de art. 969 C. civ., că reclamanta nu a făcut dovada unei creanțe izvorâte din Contractul nr. x/2009, corespunzătoare Facturii din 30 decembrie 2011, astfel că pretențiile acesteia privind plata sumei de 217.610,86 RON sunt neîntemeiate, însă a dovedit existența creanței pretinse, corespunzătoare la facturile din 31 octombrie 2011 și din 30 noiembrie 2011, iar pârâtei îi incumba sarcina de a dovedi îndeplinirea obligației de plată a acestor ultime două facturi. Cum pârâta nu a făcut o asemenea dovadă, astfel că Tribunalul a obligat-o la plata sumei de 802.206,55 RON reprezentând contravaloarea facturilor neachitate din 31 octombrie 2011 și din 30 noiembrie 2011.

Totodată, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 12.2 din contract, nerespectarea termenelor de plată obligă partea în culpă la plata de penalități pe zi de întârziere în cuantum de 0,1% din suma neachitată, cuantumul penalităților putând depăși valoarea debitului asupra căruia aceasta se calculează. Pentru neplata la termen a facturilor din 31 octombrie 2011 și din 30 noiembrie 2011, scadente la data de 29 ianuarie 2012, respectiv la data de 28 februarie 2012, pârâta datorează reclamantei penalități de întârziere până la data de 30 martie 2012, în cuantum de 37.492,84 RON, modalitatea de calcul a acestora nefiind, de altfel, contestată de pârâtă.

În ceea ce privește, însă, penalitățile solicitate pentru neplata la termen a celorlalte facturi înscrise în tabelul depus de reclamantă, s-a constatat că aceasta din urmă nu a depus decât facturile emise pentru penalități și notele de facturare, fără a atașa și facturile emise pentru serviciile de publicitate, pentru a se putea verifica sumele asupra cărora au fost calculate penalitățile din tabel, dacă acestea au fost acceptate la plată, și nici extrase de cont ori alte documente de plată, din care să rezulte plățile efectuate cu întârziere, în tranșe, astfel că, pretențiile reclamantei privind plata diferenței de 48.492,98 RON, reprezentând penalități de întârziere, sunt neîntemeiate.

Pentru aceste motive, Tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 839.699,39 RON, compusă din suma de 802.206,55 RON reprezentând contravaloarea facturilor neachitate din 31 octombrie 2011 și din 30 noiembrie 2011 și suma de 37.492,84 RON reprezentând penalități de întârziere aferente acestora, respingând cererea în rest ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, din cuprinsul întâmpinării, s-a constatat că pârâta nu a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli, deși îi incumba această obligație conform art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare s-a arătat că instanța de fond a apreciat, în mod nejustificat, faptul că nu se poate aplica clauza nr. 11.9 din Contractul din 17 aprilie 2009 potrivit căreia, în cazul în care comisionarul nu realizează venitul net cu care s-a angajat prin contract, acesta este obligat să acorde despăgubiri bănești la nivelul diferenței nerealizate.

S-a menționat că prima instanță s-a contrazis în cuprinsul motivării întrucât, pe de o parte, face referire la culpa exclusivă a A. privind imposibilitatea realizării venitului net ofertat și garantat pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 în cuantum de 1.440.000 euro (exclusiv TVA), iar, pe de altă parte, susține că refuzul difuzării campaniilor publicitare C. și D. nu a fost unul nejustificat.

S-a precizat că motivarea instanței are în vedere pretinsa culpă contractuală a apelantei, care ar fi dus la rezilierea contractului și, implicit, la nerealizarea integrală a obiectului acestuia. Astfel, se invocă faptul că apelanta nu ar fi comunicat intimatei-pârâte datele de audiență corespunzătoare perioadei mai - august 2011, fapt care ar li avut drept consecință imposibilitatea acesteia de a răspunde agențiilor de publicitate interesate și de a-și convinge clienții să continue plasamentele la postul public de radio, fapt ce nu corespunde realității.

S-a învederat că serviciul de monitorizare nu a fost întrerupt, A. beneficiind de datele de audiență pentru anii 2010 și 2011. Astfel, în anul 2011 A. a plătit contravaloarea serviciului de monitorizare către Asociația Română de Audiență și a dispus de datele de audiență la momentul rezilierii contractului ca urmare a încheierii contractelor din 16 noiembrie 2013 și din 10 noiembrie 2011 cu Asociația pentru Radio Audiență. Conform acestor contracte, a fost acordat Societății Române de Radiodifuziune dreptul de a utiliza rezultatele obținute în urma studiului de audiență radio pentru perioadele ianuarie - august 2011 și octombrie - decembrie 2011 și anume, valurile I și II, respectiv valul III. De altfel, SC B. SRL a dat dovadă de rea-credință întrucât, în calitate de membră E., avea acces deplin la aceste date, conform art. 5 alin. (3) din Statutul E., astfel încât invocarea acestui motiv pentru rezilierea contractului nu se justifică.

S-a susținut că prima instanță a omis să ia în considerare faptul că, în data de 6 decembrie 2011, intimata-pârâtă trimite o comandă fermă pentru un client, aferentă perioadei 12 - 22 decembrie 2011, deși în notificarea de reziliere a susținut că derularea contractului încetează cu data de 3 decembrie 2011.

Referitor la diminuarea onorariului de avocat de la suma de 5.000 RON la suma de 2.000 RON s-a apreciat că este o măsură abuzivă, dat fiind complexitatea dosarului, durata acestuia, faptul că a fost suspendat și repus pe rol.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 1.003 din 9 iunie 2016 a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă A. în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC B. SRL.

A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că:

A obligat pârâta SC B. SRL să plătească reclamantei A. suma de 1.057.310,25 RON, compusă din:

- suma de 1.019.817,41 RON reprezentând contravaloarea facturilor fiscale neachitate din 31 octombrie 2011, din 30 noiembrie 2011 și din 30 decembrie 2011

- și suma de 37.492,84 RON reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor fiscale din 31 octombrie 2011 și din 30 noiembrie 2011.

A menținut celelalte dispoziții din sentința apelată.

A obligat intimata-pârâtă SC B. SRL să plătească apelantei-reclamante A. suma de 2.986,60 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel (2.981,60 RON taxă judiciară de timbru și 5 RON timbru judiciar).

A luat act că intimata-pârâtă SC B. SRL și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate în apel.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, cu privire la prima critică, că din interpretarea dispozițiilor contractuale cuprinse în art. 11.9 și 12.8 din Contractul nr. x/2009 a rezultat că apelanta-reclamantă A. ar putea pretinde despăgubiri în cuantum egal cu diferența nerealizată față de VNT of aferent perioadei 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 doar dacă sunt îndeplinite condițiile contractuale.

Cu privire la soluția primei instanțe potrivit căreia apelanta-reclamantă nu este îndreptățită să primească penalitățile de întârziere în cuantum de 48.492,98 RON, aceasta a fost considerată corectă de către instanța de apel în condițiile în care, în raport de art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea a constatat că, deși prin cererea de chemare în judecată a pretins că este îndreptățită la penalități în cuantum de 85.985,82 RON conform art. 12.2 din Contractul nr. x din 17 aprilie 2009, apelanta-reclamantă nu a adus nicio critică soluției pe care prima instanță a pronunțat-o cu privire la penalitățile de întârziere în cuantum de 48.492,98 RON, nedepunând probe în acest sens în apel.

Nu a putut fi reținută nici critica apelantei-reclamante referitoare la onorariul de avocat acordat de prima instanță, instanța de apel considerând că este justificată aplicarea art. 276 C. proc. civ. de la 1865 întrucât cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă urmează a fost admisă în proporție de 20,38%.

S-a reținut că, potrivit art. 46 C. com. de la 1887, obligațiile comerciale se pot proba și cu ajutorul facturilor, însă cu condiția ca acestea să fi fost acceptate de către debitor, în lipsa acestei acceptări din partea destinatarului, ce poate fi expresă sau tacită, factura făcând dovadă cu privire la existența actului juridic și la executarea operațiunii care constituie obiectul ei numai împotriva emitentului-creditor.

În baza art. 276 C. proc. civ. de la 1865, Curtea a obligat intimata - pârâtă SC B. SRL să plătească apelantei-reclamante A. suma de 2.986,60 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel (2.981,60 RON taxă judiciară de timbru și 5 RON timbru judiciar) și a luat act că intimata-pârâtă SC B. SRL și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, sens în care să se dispună obligarea intimatului-pârât și la plata sumei de 4.082.129,14 RON (echivalentul a 932.184 euro) reprezentând venitul net nerealizat aferent perioadei 1 aprilie 2009 - 31 decembrie 2011 și a sumei de 48.492,98 RON reprezentând penalități de întârziere la aferente facturilor achitate cu întârziere înscrise în tabelul depus la dosar.

Recurenta-reclamantă își subsumează global și generic criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocând nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva modului în care au fost examinate motivele de apel ce priveau soluția instanței de fond, de respingere a capetelor de cerere vizând plata sumei reprezentând venit net total nerealizat penalitățile de întârziere și a motivului de apel referitor la cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond.

În susținerea acestor critici recurenta-reclamantă aduce următoarea argumentație:

Instanța de apel, întocmai ca instanța de fond a considerat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 11.9 din Contractul nr. x/2009 privind gestionarea și vânzarea spațiului publicitar pe bază de comision, conform cărora, dacă Comisionarul nu realizează venitul net asumat prin contract până la încetarea contractului, este obligat să suporte despăgubiri reprezentând diferența nerealizată.

Argumentarea respingerii capătului de cerere privind venitul nerealizat, s-a bazat pe considerentele Sentinței civile nr. 5.216 din 27 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2012 și ale Deciziei civile nr. 394 din 5 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, care au statuat că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute la art. 7.1.11 din contract, culpă care a dus la rezilierea contractului și care se impun cu titlu de autoritate de lucru judecat.

Astfel, arată recurenta, instanța a reținut cu titlu de autoritate de lucru judecat considerentele din hotărârile menționate, faptul că din luna mai 2011 recurenta a renunțat la măsurătoarea E., singura asociație care este recunoscută de CNA și care monitorizează audiența radio luată în considerare de toate entitățile din piața media, astfel încât stațiile recurentei nu au mai apărut în monitorizarea E. pentru valul de vară mai - august 2011, motiv pentru care a apreciat că nu e îndeplinită a doua condiție prevăzută de art. 11.9 din contract.

Consideră recurenta că, fără a lua în considerație documentele depuse la dosarul prezentei cauze, instanța a refuzat să analizeze probele depuse în prezenta cauză și nu a ținut cont de susținerile sale, întrucât a apreciat că serviciul de monitorizare a fost întrerupt, deși A. a beneficiat de datele de audiență pentru anii 2010 și 2011.

Conform contractelor din 2011, A. a beneficiat de dreptul de a utiliza rezultatele obținute în urma studiului de audiență radio pentru perioadele ianuarie - august 2011 și octombrie - decembrie 2011 și anume valurile I și II, respectiv valul III, intimata-pârâtă având acces la aceste date conform art. 5 din Statutul E., susținerile acestora fiind făcute cu rea-credință în scopul vădit de a nu-și respecta propriile obligații și de a nu fi obligați la plata venitului nerealizat.

Cu privire la plata penalităților în cuantum de 48.492,98 RON, recurenta precizează că instanța a considerat că nu este îndreptățită la achitarea acestora, întrucât nu pot fi verificate sumele asupra cărora au fost calculate acestea, din tabelul depus de recurentă nerezultând dacă au fost acceptate la plată și nici dacă facturile menționate au fost achitate cu întârziere.

Or, arată recurenta, în tabelul menționat sunt evidențiate toate facturile derulate între cele două părți, cu data emiterii facturii și data scadenței, precum și suma reprezentând penalitățile aferente fiecărei facturi în funcție de zilele de întârziere.

Având în vedere faptul că aceste penalități nu au fost contestate de intimata pârâtă, recurenta consideră că nu este relevantă acceptarea la plată a facturilor privind penalitățile, ci acceptarea la plată a facturilor emise pentru serviciile de publicitate, acestea putând fi calculate fără a fi emisă o factură în acest sens, în baza dispozițiilor contractuale care le prevăd.

De asemenea, consideră recurenta că instanța de apel nu a calculat corect cheltuielile de judecată acordate în apel, întrucât dispozițiile legale care prevăd achitarea taxelor de timbru pentru apel, stabilesc pentru apel achitarea unei taxe reprezentând jumătate din valoarea taxei de timbru judiciar achitată la fondul cauzei indiferent de valoare pretenției solicitate în apel și nu raportează calcularea taxei în funcție de valoarea pretenției deduse judecății în apel.

Intimata-pârâtă SC B. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică, ce având ca obiect soluția de obligare a intimatei-pârâte la plata sumei reprezentând venit total nerealizat, este nefondată.

Aceasta întrucât interpretarea dată de instanță clauzelor înscrise în art. 11.9 și 12.8 din Contractul nr. x/2009 este corectă din perspectiva analizei pertinente a condițiilor necesare și suficiente care să îndreptățească recurenta să pretindă despăgubiri care să acopere diferența nerealizată.

Aceste condiții vizau, astfel cum rezultă din conținutul evocatelor clauze, încetarea contractului prin ajungerea sa la termen, 31 decembrie 2011, existența culpei intimatei comisionar constând în neîndeplinirea obligației de vânzare a unui spațiu de publicitate în cuantum egal cu VNT of aferent perioadei 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011.

În examinarea primei condiții, instanța de apel a apreciat corect asupra efectului pozitiv al existenței autorității de lucru judecat în condițiile în care prin Sentința civilă nr. 5.216 din 27 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 394 din 5 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, instanța a constatat rezilierea Contractului de gestionarea și vânzarea spațiului publicitar pe bază de comision nr. x/2009 prin invocarea de către intimata-pârâtă, în mod justificat, a pactului comisoriu de grad IV.

În analiza celei de-a doua condiții impuse de art. 11.9 din contract instanța de apel s-a raportat în mod corect tot la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al statuărilor cuprinse în Sentința nr. 5.216 din 27 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, și în Decizia nr. 394 din 5 iunie 2014 a Curții de Apel București potrivit cărora recurenta-reclamantă este, în parte, culpabilă din cauza necomunicării datelor de audiență aferente perioadei mai - august 2011, acesteia revenindu-i această obligație contractuală.

Așadar, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Sentinței nr. 5.216/2013 a Tribunalului București se impunea prioritar în examenul de legalitate și temeinicie al hotărârii instanței de fond, împrejurare față de care aserțiunea recurentei potrivit căreia instanța de apel nu a luat în considerație documentele existente la dosar și a refuzat să analizeze probele depuse și susținerile sale apare ca lipsită de fundament, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat neputând fi înfrânt prin mijloace procesuale care își propun să provoace o nouă judecare a aceleiași cauze.

Cea de-a doua critică este de asemenea, nefondată întrucât materialul probatoriu administrat nu relevă existența la dosar a facturilor emise pentru serviciile de publicitate, acestea neregăsindu-se în materialitatea lor depuse la dosar, pentru a se putea examina astfel temeinicia acestui capăt de cerere, aspect judicios reținut de instanța de apel.

Cea din urmă critică, vizând modul în care instanța de apel a calculat cheltuielile de judecată raportat la dispozițiile legale, nu poate primită întrucât în stabilirea cheltuielilor de judecată constând în taxele judiciare instanța a avut în vedere principiul proporționalității, intimata fiind corect și legal obligată la plata taxei judiciare de timbru în raport de pretențiile admise, decizia recurată fiind legal pronunțată - și din această perspectivă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 1.003 din 9 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 decembrie 2016.

Procesat de GGC - N