ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 456/2013

Prin Sentința civilă

nr. 1930/PI din 12 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 24204/3/2010, s-a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC M.I.

SRL în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara,

a fost obligat debitorul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara să

plătească suma de 381.729,91 RON reprezentând penalități de întârziere către

reclamantă, a disjuns cererea reconvențională și a dispus formarea unui nou

dosar

În motivare, instanța

de fond, reținând că prin Sentința nr. 1397 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de

aceeași instanță, definitivă și irevocabilă, s-a admis cererea precizată și a

fost somată debitoarea Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara să

plătească către SC M.I. SRL suma de 509.549,53 RON cu titlu de preț servicii, a

apreciat că reclamanta este îndreptățită și la plata penalităților de

întârziere în temeiul principiului accesoriu urmează principalul. Cu privire la

disjungerea cererii reconvenționale, s-a statuat că, față de obiectul acesteia,

nu există nicio legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, fiind

necesară efectuarea unui probatoriu complex pentru dovedirea stării de fapt.

Curtea de Apel

București, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 98/A de la 23 aprilie 2012, a

respins apelul formulat de pârâtul Spitalul Clinic Județean Timișoara, cu motivarea

că penalitățile s-au acordat ca urmare a achitării cu întârziere a facturilor

emise în baza contractului încheiat între părți și prelungit prin acte

adiționale, necontestate la acel moment.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență a declarat recurs,

solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea soluționării

unitare a cererii principale și a cererii reconvenționale, iar, în subsidiar,

modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinței de fond

și respingerea acțiunii.

În argumentarea

motivelor de recurs, pârâtul a arătat că, în cazul admiterii atât a cererii

principale, cât și a cererii reconvenționale, se va constata existența a două

creanțe reciproce, situație în care instanța va trebui să constate și

intervenția compensației legale până la concurența celei mai mici sume, în mod

eronat dispunându-se disjungerea celor două cereri. Referitor la penalitățile

de întârziere, pârâtul a înțeles să conteste raportul de expertiză, deoarece

acestea au fost stabilite cu depășirea limitelor maxime prevăzute de O.G. nr.

9/2000 și cu încălcarea dispozițiilor OMF nr. 1792/2002 și a Legii nr.

500/2002.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat prin prisma motivelor de nelegalitate, constată că

acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Ca urmare a

câștigării licitației organizate de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență

Timișoara de către reclamanta SC M.I. SRL, între părți s-a încheiat contractul

de închiriere și prestări servicii nr. 9784 din 18 noiembrie 1999, inițial

pentru o perioadă de 7 ani, care, ulterior, prin acte adiționale succesive a

fost prelungit până la 1 decembrie  2011. Prin acest act, corelativ obligației

de prestare a serviciilor de către reclamantă, pârâtului îi revenea obligația

să achite contravaloarea facturilor emise de aceasta; neplata acestora a

determinat reclamanta să solicite instanței obligarea pârâtului la plata

acestora, prin Sentința nr. 1397 din 29 noiembrie 2010 definitivă și

irevocabilă fiind obligat Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara să

achite suma de 509.549,53 RON reprezentând preț servicii.

În conformitate cu

art. 1 al actului adițional nr. 222 din 10 ianuarie 2003, în ipoteza în care

beneficiarul contractului, în speță pârâtul, nu va efectua plata în termen de

maxim 60 de zile de la expirarea lunii pentru care urmează să se efectueze

plata, el datorează penalități de 0,1% pe fiecare zi de întârziere, iar potrivit

art. 2 al actului adițional nr. 3 din 19 septembrie 2008, beneficiarul se

obligă să efectueze plata în termen de maxim de 30 de zile calendaristice de la

sfârșitul lunii pentru care s-a emis factura.

În aceste condiții,

față de faptul că obligația de plată a debitului principal de către pârâtul din

prezenta cauză a intrat în puterea lucrului judecat, se impune înlăturarea

susținerii acestuia potrivit căreia facturile emise nu sunt semnate și

acceptate la plată, încălcând, astfel, dispozițiile dispozițiilor OMF nr. 1792/

2002 și a Legii nr. 500/2002.

Nefondată este și

susținerea conform căreia penalitățile au fost stabilite cu depășirea maximului

prevăzut de O.G. nr. 9/ 2000, deoarece prin actul adițional anterior menționat,

ca urmare a formării acordului de voință al părților, s-a stabilit valoarea

acestora, fără a se plafona, însă, cuantumul total în caz de neexecutare,

executare necorespunzătoare sau executare cu întârziere a obligațiilor asumate.

În aceste condiții,

în mod corect, instanța de fond a admis acțiunea introductivă, fiind ținută să

se pronunțe numai asupra obiectului pricinii stabilit prin cererea de chemare

în judecată și nu prin probele administrate în cauză.

Critica vizând

greșita stabilire a situației de fapt nu mai poate fi valorificată pe calea

recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a

articolului 304 C. proc. civ.

Cu privire la

disjungerea cererii reconvenționale, înalta Curte reține că această măsură

poate fi dispusă în condițiile art. 120 C. proc. civ. atunci când între cererea

reconvențională și acțiunea principală nu există o legătură inseparabilă și

soluționarea cererii reconvenționale nu necesită urgență. întrucât acțiunea

principală era în stare de judecată, iar cererea reconvențională presupunea

administrarea unui probatoriu amplu, în mod corect instanța de fond a dispus

disjungerea acesteia, soluția dispusă nefiind potrivnică intereselor părților.

În cazul în care, ca

efect al admiterii cererii reconvenționale, vor exista două creanțe reciproce,

se reține că legiuitorul a reglementat și instituția compensării convenționale,

părțile nefiind ținute să se adreseze instanței pentru a obține compensarea

judecătorească, iar în cauză nu este incidență compensarea legală.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Spitalul

Clinic Județean de Urgență Timișoara împotriva Deciziei nr. 98/A din 23 aprilie

2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara împotriva

Deciziei nr. 98/A din 23 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG