ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 456/2013

Prin Sentința civilă nr. 1930/PI din 12 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 24204/3/2010, s-a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC M.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, a fost obligat debitorul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara să plătească suma de 381.729,91 RON reprezentând penalități de întârziere către reclamantă, a disjuns cererea reconvențională și a dispus formarea unui nou dosar În motivare, instanța de fond, reținând că prin Sentința nr. 1397 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, definitivă și irevocabilă, s-a admis cererea precizată și a fost somată debitoarea Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara să plătească către SC M.I.

SRL suma de 509.549,53 RON cu titlu de preț servicii, a apreciat că reclamanta este îndreptățită și la plata penalităților de întârziere în temeiul principiului accesoriu urmează principalul. Cu privire la disjungerea cererii reconvenționale, s-a statuat că, față de obiectul acesteia, nu există nicio legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, fiind necesară efectuarea unui probatoriu complex pentru dovedirea stării de fapt. Curtea de Apel București, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 98/A de la 23 aprilie 2012, a respins apelul formulat de pârâtul Spitalul Clinic Județean Timișoara, cu motivarea că penalitățile s-au acordat ca urmare a achitării cu întârziere a facturilor emise în baza contractului încheiat între părți și prelungit prin acte adiționale, necontestate la acel moment.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea soluționării unitare a cererii principale și a cererii reconvenționale, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinței de fond și respingerea acțiunii. În argumentarea motivelor de recurs, pârâtul a arătat că, în cazul admiterii atât a cererii principale, cât și a cererii reconvenționale, se va constata existența a două creanțe reciproce, situație în care instanța va trebui să constate și intervenția compensației legale până la concurența celei mai mici sume, în mod eronat dispunându-se disjungerea celor două cereri.

Referitor la penalitățile de întârziere, pârâtul a înțeles să conteste raportul de expertiză, deoarece acestea au fost stabilite cu depășirea limitelor maxime prevăzute de O.G. nr. 9/2000 și cu încălcarea dispozițiilor OMF nr. 1792/2002 și a Legii nr. 500/2002. Înalta Curte, analizând recursul declarat prin prisma motivelor de nelegalitate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Ca urmare a câștigării licitației organizate de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara de către reclamanta SC M.I.

SRL, între părți s-a încheiat contractul de închiriere și prestări servicii nr. 9784 din 18 noiembrie 1999, inițial pentru o perioadă de 7 ani, care, ulterior, prin acte adiționale succesive a fost prelungit până la 1 decembrie 2011. Prin acest act, corelativ obligației de prestare a serviciilor de către reclamantă, pârâtului îi revenea obligația să achite contravaloarea facturilor emise de aceasta; neplata acestora a determinat reclamanta să solicite instanței obligarea pârâtului la plata acestora, prin Sentința nr. 1397 din 29 noiembrie 2010 definitivă și irevocabilă fiind obligat Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara să achite suma de 509.549,53 RON reprezentând preț servicii.

În conformitate cu art. 1 al actului adițional nr. 222 din 10 ianuarie 2003, în ipoteza în care beneficiarul contractului, în speță pârâtul, nu va efectua plata în termen de maxim 60 de zile de la expirarea lunii pentru care urmează să se efectueze plata, el datorează penalități de 0,1% pe fiecare zi de întârziere, iar potrivit art. 2 al actului adițional nr. 3 din 19 septembrie 2008, beneficiarul se obligă să efectueze plata în termen de maxim de 30 de zile calendaristice de la sfârșitul lunii pentru care s-a emis factura. În aceste condiții, față de faptul că obligația de plată a debitului principal de către pârâtul din prezenta cauză a intrat în puterea lucrului judecat, se impune înlăturarea susținerii acestuia potrivit căreia facturile emise nu sunt semnate și acceptate la plată, încălcând, astfel, dispozițiile dispozițiilor OMF nr. 1792/ 2002 și a Legii nr. 500/2002.

Nefondată este și susținerea conform căreia penalitățile au fost stabilite cu depășirea maximului prevăzut de O.G. nr. 9/ 2000, deoarece prin actul adițional anterior menționat, ca urmare a formării acordului de voință al părților, s-a stabilit valoarea acestora, fără a se plafona, însă, cuantumul total în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau executare cu întârziere a obligațiilor asumate. În aceste condiții, în mod corect, instanța de fond a admis acțiunea introductivă, fiind ținută să se pronunțe numai asupra obiectului pricinii stabilit prin cererea de chemare în judecată și nu prin probele administrate în cauză. Critica vizând greșita stabilire a situației de fapt nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a articolului 304 C. proc.

civ. Cu privire la disjungerea cererii reconvenționale, înalta Curte reține că această măsură poate fi dispusă în condițiile art. 120 C. proc. civ. atunci când între cererea reconvențională și acțiunea principală nu există o legătură inseparabilă și soluționarea cererii reconvenționale nu necesită urgență. întrucât acțiunea principală era în stare de judecată, iar cererea reconvențională presupunea administrarea unui probatoriu amplu, în mod corect instanța de fond a dispus disjungerea acesteia, soluția dispusă nefiind potrivnică intereselor părților. În cazul în care, ca efect al admiterii cererii reconvenționale, vor exista două creanțe reciproce, se reține că legiuitorul a reglementat și instituția compensării convenționale, părțile nefiind ținute să se adreseze instanței pentru a obține compensarea judecătorească, iar în cauză nu este incidență compensarea legală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara împotriva Deciziei nr. 98/A din 23 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara împotriva Deciziei nr. 98/A din 23 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG