ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4216/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4216/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 20 noiembrie

2008, Dosar nr. 44339/3/2008, reclamanta SC F.D.C.I. SA a chemat în judecată pe

pârâtul Spitalul Universitar de Urgență, solicitând instanței să dispună

obligarea pârâtului la plata debitului principal în sumă de 1.082.375,09 lei

reprezentând contravaloarea facturi fiscale neachitate; obligarea pârâtului la

plata penalităților de întârziere în procent de 0,06% pentru fiecare zi de

întârziere la plata debitului menționat, cu începere de la data scadenței

fiecărei facturi și până la data plății integrale și efective a contravalorii

fiecărei facturi, calculată la valoarea de 176.830,83 lei până la data de 10

noiembrie 2008; cu cheltuieli de judecată.

La termenul din

8 aprilie 2009 reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată în

sensul că a indicat valoarea debitului principal în sumă de 1.936.869,17 lei.

Prin sentința

comercială nr. 438 din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, a fost admisă acțiunea precizată formulată de

reclamanta SC F.D.C.I. SA, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Universitar de

Urgență. A fost obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 1.130.532,21 lei

reprezentând contravaloare marfă și 498.461,14 lei reprezentând penalități

calculate până la 31 mai 2009 și în continuare până la data achitării integrale

a debitului.

A fost obligat

pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.783 lei.

La data de 8

februarie 2010 reclamanta SC F.D.C.I. SA a formulat cerere prin care a

solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele și

dispozitivul sentinței comerciale nr. 438 din 20 ianuarie 2010, întemeiată pe

dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., susținând că din eroare s-a

menționat suma de 1.130.532,21 lei cu titlu de contravaloare marfă livrată, în

loc de 1.830.532,21 lei cu titlu de contravaloare marfă livrată, astfel cum s-a

arătat în precizarea depusă la dosar la termenul din 13 ianuarie 2010 și în

conținutul concluziilor scrise depuse la dosar la 20 ianuarie 2010. S-a mai

arătat că la termenul de judecată de la 13 ianuarie 2010 reprezentantul

reclamantei a solicitat referitor la cheltuielile de judecată reprezentând

onorariu de avocat a se reține că urmează a le solicita pe cale separată,

aspect care nu a fost reținut în considerentele hotărârii.

Prin încheierea

pronunțată la data de 12 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, a fost admisă în parte cererea de îndreptare a

erorilor materiale strecurate în sentința comerciale nr. 438 din 20 ianuarie 2010,

formulată de reclamanta SC F.D.C.I. SA, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul

Universitar de Urgență, în sensul că a fost îndreptată eroarea de calcul

strecurată în considerentele hotărârii (fila 3 alin. (10)): " obligă

pârâta la plata următoarelor sume: 1.830.532,21 lei reprezentând contravaloare

marfă" și în dispozitivul sentinței comerciale nr. 438 din 20 ianuarie 2010

în alin. (2), care va avea următorul cuprins" obligă pârâta la plata

următoarelor sume: 1.830.532,21 lei reprezentând contravaloare marfă".

A fost respinsă

cererea de îndreptare a erorii materiale cu privire la cheltuielile de

judecată, ca neîntemeiată.

Prin cererea

înregistrată la data de 27 februarie 2012 pe rolul Tribunalului București,

secția a Vl-a civilă, sub nr. 5667/3/2012, Spitalul Universitar de Urgentă

București (S.U.U.B.), în contradictoriu cu SC F.D.C.I. SA, a formulat

contestație la executare privind lămurirea înțelesul, întinderea sau aplicarea

titlului executoriu - sentința comercială nr. 438 pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 44339/3/2008, la data de 20

ianuarie 2010, astfel cum a fost modificată prin admiterea în parte a cererii

de îndreptare a erorilor materiale prin încheierea pronunțată la data de 12

februarie 2010, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se indice

facturile fiscale emise de SC F.D.C.I. SA ce constituie debitul principal în

cuantum total de 1.830.532,21 lei, astfel cum este precizat în încheierea de

îndreptare eroare materială din data de 12 februarie 2010; să se indice

penalitățile contractuale ce urmau a fi calculate în baza sentinței comerciale nr.

438 din 20 ianuarie 2010, în sensul că penalitățile trebuiau calculate exclusiv

pentru facturile fiscale prinse în anexele 1. 2, 3 și 4 din raportul de

expertiză întocmit de l.M.V. în Dosar nr. 44339/3/2008, pentru perioada 31 mai 2009

și până la data plății facturilor fiscale prevăzute în aceste anexe; să se

indice debitul principal pentru care urma a fi calculate penalitățile de

întârziere, în sensul de a enumera facturile fiscale prinse în anexele 1, 2, 3

și 4 din raportul de expertiză întocmit de l.M.V.

Prin sentința

civilă nr. 818 din 06 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția

a Vl-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă

cererea, ca inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că problema necesității

lămuririi titlului executoriu reprezentat de sentința comercială nr. 438 din 20

ianuarie 2010 a fost tranșată în mod definitiv și irevocabil, prin încheierea

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, la data de 18

ianuarie 2012, în Dosarul nr. 44339/3/2008, în cuprinsul căreia s-a reținut în

mod explicit că „dispozitivul este clar, nu există nicio contradicție în cadrul

acestuia, nu există contradicție nici între dispozitiv și considerente".

Astfel,

întrucât contestatorul din prezenta cauza a apelat la procedura prevăzută de art.

2811 C. proc. civ., iar cererea sa a fost analizată pe fond, acesta nu mai are

deschisă calea contestației la executare prevăzută de art. 399 alin. (1) C.

proc. civ. în caz contrar, dacă s-ar proceda, din nou, la analiza cererii de

lămurire a titlului executoriu pe fond, s-ar încălca puterea de lucru judecat a

încheierii pronunțate la data de 18 ianuarie 2012 în Dosarul nr. 44339/3/2008

și s-ar crea posibilitatea pronunțării unor soluții contradictorii.

Împrejurarea

că, prin încheierea pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a

comercială, la data de 18 ianuarie 2012 în Dosarul nr. 44339/3/2008, instanța a

reținut, pe de o parte, că, după începerea executării, lămurirea se poate face

doar pe calea contestației la executare, iar pe de alta parte, a procedat la

analiza pe fond a cererii de lămurire a dispozitivului titlului executoriu, nu

poate fi supusă cenzurii instanței. în condițiile în care căile de atac

formulate împotriva încheierii pronunțate la data de 18 ianuarie 2012 au fost

respinse ca nefondate, s-a reținut că tribunalul nu are altă posibilitate decât

de a lua act de statuările instanței din cauza având ca obiect lămurire

dispozitiv în temeiul art. 2811 C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe, contestatorul Spitalul Universitar de Urgenta București a

declarat apel nemotivat, solicitând schimbarea în tot a sentinței în sensul

admiterii cererii de constatare a nulității.

Calea de atac a

fost calificată ca fiind recurs, iar prin Decizia nr. 240 din 12 iunie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, constatându-se

incidente prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele

judiciare de timbru, recursul a fost anulat ca netimbrat.

împotriva

Deciziei nr. 240 din 12 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, Spitalul Universitar de Urgență București a declarat

recurs, criticând hotărârea atacată sub aspectul calificării greșite de către

Curtea de Apel București a căii de atac a apelului ca fiind recurs.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 1, 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul susține, în esență, că decizia atacată este rezultatul unei

greșite calificări a căii de atac, motivat de faptul că sentința civilă nr. 818

din 06 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

putea fi atacată cu apel, iar nu cu recurs, conform art. 282, art. 282

1

coroborat cu art. 402 alin. (3) C. proc. civ.

În acest

context, arată că potrivit art. 402 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea prin

care s-a soluționat contestația privind înțelesul, întinderea sau aplicarea

titlului executoriu este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se

execută, iar în cauză hotărârea ce s-a executat este sentința nr. 438 din 20

ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 44339/3/2008,

astfel cum a fost modificată prin încheierea din data de 12 februarie 2010

privind îndreptarea erorii materiale strecurate în aceasta.

Apreciază ca

fiind incident și motivul de nelegalitate reglementat de prevederile pct. 5 al art.

304 C. proc. civ., întrucât, recalificarea căii de atac nu a fost pusă în

discuția părților, instanța „refuzând" să acorde cuvântul recurentului

asupra acestui aspect.

În opinia

recurentului, completul care a pronunțat hotărârea atacată nu a fost compus cu

numărul de judecători prevăzut de lege pentru calea de atac a apelului, motiv

de casare ce este reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, având în vedere și apărările

formulate de intimata SC F.D.C.I. SA prin întâmpinare, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Sub un prim

aspect, Înalta Curte consideră necesar să precizeze că în ipoteza în care, prin

intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuție însăși calificarea

unei căi de atac declanșată împotriva unei hotărâri, instanța are obligația de

a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității căilor de atac.

Într-o ierarhie

a principiului unicității căii de atac și a principiului legalității căii de

atac, Înalta Curte apreciază că are prioritate principiul legalității căii de

atac, cu precizarea necesară că dispozițiile procesuale care instituie, într-un

sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să

fie nu doar accesibile, dar și previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă

și previzibilă, fiind o garanție a procesului echitabil în materie civilă,

astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului (cauza Rotam împotriva României, hotărârea din 4 mai 2000,

par. 52, 55).

Posibilitatea

exercitării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive

referitoare la pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal

prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament

jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin norma constituțională.

Împrejurarea

că, în speță, Curtea de Apel București a calificat corespunzător sau greșit

calea de atac exercitată de Spitalul Universitar de Urgență București împotriva

sentinței Tribunalului București și a soluționat dosarul în recurs nu poate

conduce la concluzia încălcării principiului unicității căii de atac, cu

consecința inadmisibilității prezentului recurs, pentru că o asemenea

constatare ar echivala cu nesocotirea legii procesual civile atât sub aspectul

determinării căilor de atac, cât și al condițiile formale, legal prevăzute,

referitoare la desfășurarea judecății și la compunerea completului de judecată

în fiecare fază a controlului judiciar.

Prin urmare, în

raport de considerentele reținute, se constată ca fiind nefondate apărările

formulate de intimata SC F.D.C.I. SA referitoare la inadmisibilitatea

recursului și lipsa interesului în promovarea acestuia, cu atât mai mult cu cât

cercetarea admisibilității recursului, în cauza pendinte, nu poate fi

paralizată prin invocarea inadmisibilității, impunându-se, în realitate,

cercetarea motivelor de recurs și dezlegarea acestui aspect de legalitate.

În speță,

parcurgând itinerariul soluțiilor pronunțate, rezultă cu evidență, că sentința nr.

818/06 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

este susceptibilă doar de recurs, în raport de prevederile art. 402 alin. (2) C.

proc. civ., potrivit cărora „hotărârea pronunțată cu privire la contestație se

dă fără drept de apel.", aspect reținut cu justețe de Curtea de Apel

București.

Este adevărat

că potrivit art. 402 alin. (3) din același act normativ „hotărârea prin care

s-a soluționat contestația privind înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului

executoriu este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se

execută", dar este de necontestat că sentința nr. 818/06 februarie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, nu este o hotărâre,

în înțelesul celor menționate de textul legal enunțat, aspectele vizând

lămurirea, întinderea sau aplicarea titlului executoriu fiind soluționate, în

cauză, cu putere de lucru judecat, pe calea dreptului comun, contestatorul Spitalul

Universitar de Urgență uzând de procedura prevăzută de art. 281

1

C.

proc. civ. la care face referire art. 399 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, nu

se poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

întrucât Curtea de Apel București a calificat corect calea de atac cu care a

fost învestită, prin raportare la prevederile art. 402 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință,

Curtea de Apel București era competentă să judece recursul, iar compunerea

completului a fost corect realizată cu trei judecători, motiv pentru care, sunt

nefondate și criticile recurentului subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 1 C.

proc. civ.

Contrar

susținerilor recurentului, astfel cum rezultă din practicaua Deciziei civile nr.

240 din 12 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, instanța a pus în discuția părților calificarea căii de atac promovate

(fila 19 din Dosarul nr. 5667/3/2012 al Curții de Apel București), iar

împrejurarea că recurentul nu a înțeles să se prezinte la termenul de judecată

din 12 iunie 2013, nu atrage incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Art. 129 alin. (1)

teza a doua C. proc. civ. instituie părților obligația să-și exercite

drepturile procesuale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ.,

știut fiind că, potrivit adagiului latin „nemo auditor propriam turpitudinem

allegans", nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria

sa culpa, nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină și nici să

se apere valorificând un asemenea temei.

Pentru toate

argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este la

adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Spitalul

Universitar de Urgență București împotriva Deciziei civile nr. 240 din 12 iunie

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Spitalul Universitar de Urgență București împotriva

Deciziei civile nr. 240 din 12 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.