ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2234/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 438,

pronunțată la data de 20 ianuarie 2010, Secția a VI-a comercială a Tribunalului

București a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F.E. D.C.I. SA, în

contradictoriu cu pârâtul Spitalul Universitar de Urgență, astfel cum a fost

precizată, cu consecința obligării pârâtului să plătească reclamantei suma de

1.130.532,21 lei, reprezentând contravaloare marfă; suma de 498.461,14 lei,

reprezentând penalități calculate până la data de 31 mai 2009, precum și, în

continuare, până la data achitării integrale a debitului, precum și suma de

17.783 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel, tribunalul

a reținut că, pe parcursul anilor 2007 – 2008, reclamanta vânzătoare a livrat

pârâtului medicamente, produse farmaceutice și aparatură medicală pentru care a

emis facturi acceptate la plată prin semnătură de primire, pe care acesta nu

le-a achitat în termenul convenit prin art. 3 alin. (3) pct. 5 din contract,

datorând, pe lângă prețul datorat și neachitat, și penalități, stabilite

contractual prin art. 3 alin. (3) pct. 6.

Apelul formulat de pârât

împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secția a VI-a

comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 413,

pronunțată la data de 21 octombrie 2010.

Pentru a pronunța această

decizie, examinând sentința apelată în raport cu motivele invocate și cu

dispozițiile legale aplicabile, instanța de control judiciar a reținut că

soluționarea prezentului litigiu, născut din executarea contractelor de achiziții

publice, de către Secția comercială a Tribunalului București este legală, având

în vedere normele de competență în vigoare, cu referire la art. 286 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 34/2006; că reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă, prin

notificarea comunicată pârâtului, la data de 14 august 2008, depusă la dosarul

instanței de fond; că, în soluționarea fondului cauzei, prima instanță a

reținut corect situația de fapt, apreciind criticile referitoare la calcularea

sumelor datorate ca fiind lipsite de suport probator, deoarece la stabilirea

debitului, instanța de fond a ținut seama de sumele achitate de către pârât pe

parcursul procesului, iar penalitățile au fost calculate, conform clauzei

penale, de către expertul tehnic de specialitate contabilă, care a realizat

raportul de expertiză, cu privire la care nu s-au formulat obiecțiuni, iar

acordarea penalităților de întârziere, în continuare, până la data plății

efective a debitului este conformă cu dispozițiile art. 371

2

alin. (2)

C. proc. civ., în temeiul cărora organul de executare este îndrituit să

calculeze suma datorată cu acest titlu, ținând seama de prevederile clauzei

penale din contracte.

Împotriva

menționatei decizii a formulat recurs apelantul pârât Spitalul Universitar de

Urgență București, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului s-a

arătat, în esență, că, prin soluția dată excepției necompetenței funcționale a

Secției comerciale a Tribunalului București, instanța de apel a aplicat greșit

prevederile art. 286 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 34/2006, ignorând

art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 76/2010, normele de competență prevăzute de

art. 286 alin. (3) și de art. 287 din O.U.G. nr. 34/2006 (versiunea 16 iulie

2008), raportate la dispozițiile Legii nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin.

(1) lit. c) și art. 8 alin. (2), precum și art. 15 alin. (2) din Constituția

României; a apreciat greșit înscrisul intitulat notificare, considerând că

acesta respectă cerințele pentru convocarea la conciliere prevăzute de art. 720

1

alin. (2), în soluționarea celui de al doilea motiv de apel privind

neîndeplinirea procedurii prealabile a plângerii administrative, iar, prin

confirmarea cuantumului pretențiilor admise eronat de prima instanță, s-a făcut

vinovată, la rândul său, de încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Intimata a solicitat, prin

întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca legală și

temeinică, cu cheltuieli de judecată, apreciind nefondate criticile aduse de

recurentă acestei hotărâri.

Recursul este nefondat.

Astfel, potrivit art. 286 alin.

(1)

1

din O.U.G. nr. 34/2006, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 76/2010, procesele și cererile privind executarea, nulitatea, anularea,

rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție

publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a

tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Este

de observat că instanța de apel a dat o judicioasă soluționare excepției de

necompetență funcțională a Secției comerciale a Tribunalului București, având

în vedere că normele care reglementează competența de soluționare a litigiilor

sunt de imediată aplicare, situație în care, la momentul pronunțării deciziei

atacate, în conformitate cu precitatele dispoziții legale, competența de

soluționare a litigiului în primă instanță revenea chiar Secției comerciale a

Tribunalului București, care l-a soluționat, așa încât nu poate fi primită

critica ignorării prevederilor legale indicate de recurent.

Cum potrivit art. 7 alin. (6)

teza 1 din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă, în cazul acțiunilor care

au ca obiect contracte administrative, are semnificația concilierii în cazul

litigiilor comerciale, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind

aplicabile în mod corespunzător, se constată că instanța de apel a reținut că

reclamanta a făcut dovada îndeplinirii procedurii prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. prin înscrisul intitulat „notificare”, comunicat pârâtei la data

de 14 august 2008, depus în dosarul primei instanțe, iar critica greșitei

interpretări a acestui înscris depus în probațiune nu mai poate fi valorificată

pe calea recursului, față de redactarea art. 304 C. proc. civ., în vigoare la

data pronunțării deciziei atacate, remarcându-se, totodată, că dispozițiile

art. 720

1

C. proc. civ. sunt de ordine publică numai în ce privește

obligativitatea parcurgerii procedurii, nu și în privința condițiilor de formă

ale îndeplinirii acesteia.

Instanța de apel a confirmat, cu

justețe, soluționarea cauzei pe fond, în considerarea art. 969 alin. (1) C.

proc. civ., în raport cu art. 3 alin. (3) pct. 5 și art. 3 alin. (3) pct. 6,

stipulate în contractele încheiate de părți, iar confirmarea stabilirii

cuantumului sumelor datorate, constituie o chestiune de fapt ce excede

controlului instanței de recurs.

Așa fiind, constatând că motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul

formulat împotriva deciziei instanței de apel, iar, în conformitate cu art. 274

alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurent, în culpă procesuală, să

plătească intimatei, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat,

astfel cum aceasta a solicitat și dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DE C I D E

Respinge

recursul formulat de

pârâtul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENȚĂ București, împotriva deciziei Curții de

Apel București nr. 413 din 21 octombrie 2010, ca nefondat.

Obligă

recurentul să plătească intimatei – reclamante SC F.E. D.C.I. SA București suma

de 12.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu de

avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

8 iunie 2011.