ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 848/2011

Ședința publică de la 24 februarie 2011

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. 3376/299/2007 la 7

februarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta SC A. SA

a chemat-o în judecată pe pârâta SC S.I. SRL și a solicitat ca instanța să o

oblige pe pârâtă la plata sumei de 60.809,29 lei, cu titlu de rest de plată

aferent unui număr de 8 facturi fiscale, precum și la plata sumei de 40.788,12

lei cu titlu de penalități de întârziere. A solicitat cheltuieli de judecată.

Cu titlu de

cerere reconvențională, pârâta a solicitat ca instanța să o oblige pe

reclamantă la plata sumelor de 1.780 Euro, reprezentând cheltuieli de reparație

suportate de partenerul din Ungaria pentru a remedia defectele de calitate ale

produselor livrate de reclamantă, de 4.333 Euro reprezentând penalități de întârziere

în livrarea mărfii, impuse pârâtei de partenerul străin și de 30.000 Euro

reprezentând beneficiul nerealizat de pârâtă ca urmare a revocării ofertei de a

contracta, în valoare de 250.000 Euro, revocare făcută de partenerul din

Ungaria.

Prin sentința

comercială nr. 13937 din 16 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis acțiunea principală și a obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamantei 60.809,29 lei cu titlu de contravaloare marfă, 40.788,12 lei cu

titlu de penalități de întârziere până la 2 februarie 2007 și 3.285 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca nefondată cererea

reconvențională.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea reclamantei este fondată,

cât timp a dovedit că pârâta a acceptat facturile emise în baza contractelor

comerciale, a efectuat o parte din plata prețului, iar sumele pretinse prin

acțiune reprezintă restul de preț și penalități de întârziere calculate pe

perioada 15 noiembrie 2005 – 20 ianuarie 2006.

În ce privește

cererea reconvențională, a reținut că pârâta reconvenientă nu a probat că

produsele livrate partenerului străini au avut defecțiuni de calitate, ca atare

nu s-a dovedit existența prejudiciului ca o condiție de fond a instituirii

răspunderii.

Împotriva sentinței comerciale nr.13937 din 16

decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

declarat apel SC S.I. SRL București.

Prin decizia comercială nr. 304 din 13 mai 2010

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul formulat de

apelanta pârâtă SC S.I. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 13937 din 16

decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a

admis în parte cererea reclamantei de acordare a penalităților de întârziere.

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei

penalități de întârziere în cuantum de 39.788,18 lei și cheltuieli de judecată

în fond în cuantum de 3.264,15 lei.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii

atacate.

A obligat pe intimată să plătească apelantei 4.645

lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a

reținut în principal că apelanta pârâtă datorează și prețul prestațiilor

efectuate în baza contractului nr. 62/2005, în total datorând suma ce formează

obiectul judecății iar în ceea ce privește acordarea penalităților instanța a

reținut că părțile nu au uzat de dreptul conferit de teza finală a art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2002 astfel încât a limitat nivelul penalităților la

nivelul debitului principal.

Cu privire la cererea reconvențională a reținut că

criticile sunt neîntemeiate argumentând această susținere în fapt și în drept.

Împotriva deciziei comerciale nr. 304 din 13 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, au declarat

recurs SC A. SA Voluntari și SC S.I. SRL București.

SC A. SA Voluntari nu a motivat cererea de recurs.

În motivarea cererii de recurs SC S.I. SRL București

critică decizia comercială nr. 304 din 13 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, arătând că: 1. a fost pronunțată fără să

fie motivată conform art. 261 C. proc. civ. fiind incident motivul de casare al

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.; 2. instanța de apel în mod eronat a respins

excepția prematurității cererii de chemare în judecată, fiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; 3. decizia comercială a fost

pronunțată fără a se respecta principiul rolului activ al judecătorului și

principiul disponibilității părților în procesul civil; 4. instanța de apel nu

a motivat respingerea cererii principale formulate pe fondul cauzei care avea

în vedere omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra cererii de

probatorii, fiind încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., găsindu-și aplicare art. 304 pct. 5 C. proc. civ.; 5. decizia comercială

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în sensul existenței

raporturilor comerciale

inter partes

, fiind aplicabile dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.; 6. în ceea ce privește cererea reconvențională

instanța de apel a pronunțat decizia comercială cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reținându-se în mod

eronat că cererea nu a fost dovedită.

Examinând cu prioritate recursul declarat de SC A. SA

Voluntari Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele

judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele

judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act

normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele

juridice, care se plătesc anticipat, sau în mod excepțional până la termenul

stabilit de instanță.

Având în vedere critica formulată în recurs raportată

la soluția instanței, Înalta Curte în conformitate cu art. 11 din Legea nr. 146/1997

și a art. 1 din O.G. nr. 32/1995 a stabilit în sarcina recurentei SC A. SA

Voluntari, obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în sumă de 1.459

lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei (fila 35 din dosar).

Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și

normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită

taxa judiciară de timbru, cererea părții se anulează ca netimbrată.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat,

că recurenta nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din

citația pentru termenul din 24 februarie 2011 când procedura a fost legal

îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală de obligația timbrării,

Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 pct. 1 și pct. 3

din Legea nr. 146/1997 modificată precum și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995

privind timbrul judiciar și să dispună anularea recursului declarat de SC A. SA

Voluntari ca netimbrat.

În ceea ce privește recursul declarat de SC S.I. SRL

București prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat Înalta

Curte reține că este nefondat pentru următoarele considerente:

Este adevărat că judecătorii sunt datori să arate în

cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format

convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, căci

fără arătarea acestora nu se poate exercita controlul judiciar, însă în cauza

de față se constată că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se

sprijină, fiind arătate în considerentele hotărârii motivele de fapt și de

drept care au dus la soluția pronunțată, așa cum prevede art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., o astfel de hotărâre făcând posibilă analiza în cadrul

recursului, a legalității și temeiniciei acesteia.

Cu alte cuvinte, este de observat, din considerentele

deciziei recurate, că instanța de apel a expus punctual și detaliat argumentele

avute în vedere atât în ceea ce privește analiza facturilor aferente

contractului nr. 161/2004 și ultima factură aferentă contractului nr. 62/2005

cât și analiza criticilor respingerii cererii reconvenționale.

Față de cele arătate Înalta Curte va înlătura

criticile recurentei conturate în motivele 1 și 4 ale cererii de recurs, în

sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Referitor la al doilea motiv de recurs în sensul că

instanța de apel în mod eronat a respins excepția prematurității cererii de

chemare în judecată, Înalta Curte îl va înlătura față de faptul că în mod

corect a reținut instanța de apel că o nouă convocare la conciliere făcută în

condițiile art. 720

1

C. proc. civ. ar fi fost lipsită de eficiență

și pur formală din moment ce era manifestat refuzul recurentei-pârâte de a

soluționa litigiul în mod amiabil fără intervenția justiției.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs -

nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului și disponibilității -

Înalta Curte reține că este nefondat având în vedere că rolul activ al

judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt

este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății astfel

că instanța de judecată nu poate iniția cereri noi pe seama părților în

litigiu.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că

instanța de apel a analizat pe fondul cauzei pretenția principală dedusă

judecății în cuantum de 60.809,29 lei reprezentând preț și pretenția accesorie

de 40.788,12 lei constând în penalități de întârziere. Este de reținut că deși

reclamanta a solicitat un anumit cuantum al penalităților de întârziere,

instanța de apel a cenzurat acel cuantum și în funcție de probele administrate

în cauză și a prevederilor legale aplicabile cauzei a dispus în consecință. Cu

alte cuvinte, rolul activ al judecătorului a fost exercitat în concordanță cu

principiul disponibilității în condițiile în care după verificarea cuantumului

penalităților și stabilirea situației de fapt instanța de apel a aplicat

dispozițiile legale în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivele cinci și șase ale cererii de

recurs prin care se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta

Curte urmează a le înlătura față de dispoziția legală invocată și de motivele

arătate de recurentă.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea

hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei

legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu poate determina

dacă legea a fost corect sau nu aplicată ceea ce înseamnă că lipsa de temei

legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii. Hotărârea a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii ceea ce înseamnă că instanța de apel a

cărei hotărâre se atacă cu recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile

speței, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă precum și din criticile

deciziei recurate subsumate motivelor cinci și șase de recurs, Înalta Curte

reține că decizia instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor

legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect s-a reținut de către instanța

de apel că în temeiul art. 969, art. 1073 și art. 1361 și urm. C. civ.

recurenta-pârâtă datorează și prețul prestațiilor efectuate în baza

contractului nr. 62/2005, în total datorând suma ce formează obiectul

judecății, iar în ceea ce privește criticile referitoare la cererea

reconvențională s-a reținut în mod corect că nu s-a făcut dovada producerii

prejudiciului din moment ce pentru sumele de 1.780 Euro (cheltuieli de

reparație), 4.333 Euro (penalități de întârziere pretinse de partenerul

extern), recurenta-pârâtă nu a probat că a plătit aceste sume către partea

ungară astfel încât să fie îndreptățită la recuperarea acestor sume de la

partea în culpă. Cu privire la suma de 30.000 Euro (beneficiu nerealizat) s-a

reținut că nu s-au indicat parametrii în funcție de care suma a fost stabilită,

recurenta făcând referire doar la o valoare a contractului cu partea ungară,

însă încheierea acestui contract nu este certă, ci afirmată la nivel de

intenție. În consecință în mod corect instanța de apel a apreciat că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 și urm. C. civ. pentru angajarea

răspunderii civile delictuale.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Anulează recursul declarat de reclamanta SC A. SA Voluntari

împotriva deciziei comerciale nr. 304 din 13 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, ca netimbrat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC S.I. SRL București

împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.