ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 78/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 78/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
R O M Â N A
Decizia nr.
78/2016
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data
de 14 aprilie 2011 sub nr. 27885/3/2011, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu
cu pârâta SC B. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.546.047,00
RON, reprezentând: 1.796.127,19 RON din facturi însușite la plată și neonorate în
termen scadent, respectiv factura din 29 iulie 2010 în valoare de 836.315,73 RON
și factura din 03 august 2010 în valoare de 959.811,46 RON, precum și 749.919,81
RON penalități de întârziere, datorate în temeiul art. 6 Cap. 6 din contractul de
vânzare-cumpărare din 16 iulie 2010, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor
de judecată.
Prin sentința civilă nr. 5989 din 4 octombrie
2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca
nefondată acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL în contradictoriu cu
pârâta-reclamantă SC B. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată și completată.
A fost admisă cererea reconvențională formulată
de pârâta-reclamantă SC B. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL,
astfel cum aceasta a fost precizată.
A fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească
pârâtei-reclamante suma de 539.411,47 euro, în echivalent RON, funcție de cursul
oficial RON-euro, stabilit de Banca Națională a României la data plății efective,
cu titlu de daune calculate la diferența de preț achitată în plus de pârâta-reclamantă
pentru achiziționarea de la alți furnizori a cantității de marfă nelivrate de societatea
reclamanta-pârâtă.
S-a luat act că între reclamanta-pârâtă
și pârâta-reclamantă a operat la data de 01 august 2010 compensația convențională
pentru suma de 325.659,91 RON, conform actului adițional nr. 3 la contractul de
vânzare-cumpărare din 31 mai 2010.
A fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească
pârâtei-reclamante suma totală de 114.657,49 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,
totodată fiind respinsă cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante
la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță
a reținut că reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în calitate de vânzător a livrat pârâtei-reclamante
SC B. SRL, în calitate de cumpărător, cantitatea de 11.049.505 MT, grâu furaj în
valoare de 6.640.319,66 RON, părțile încheind contractul de vânzare-cumpărare
din 16 iulie 2010, contract ce a avut ca obiect "achiziționarea de către cumpărător
a unei cantități de grâu de origine România din producția anului 2010, în cantitatea
de 25.000 tone grâu furaj plus sau minus 5% la opțiunea vânzătorului (...)".
Potrivit dispozițiilor art. 6.2 Cap. 6
din contractul de vânzare-cumpărare menționat, „cumpărătorul va efectua plata facturii
cu ordin de plată în termen de 2 zile de la data primirii acesteia, sub condiția
semnării de către vânzător a tuturor documentelor care dovedesc livrarea mărfii
(...)".
Pentru bunurile livrate, reclamanta-pârâtă
a emis mai multe facturi fiscale, pe care pârâta-reclamanta le-a achitat în parte,
astfel că, potrivit susținerilor reclamantei-pârâte a rămas de achitat suma totală
de 1.796.127,19 RON, conform facturilor fiscale din 29 iulie 2010 în sumă de 836.315,73
RON și din 03 august 2010 în sumă de 959.811,46 RON.
Potrivit dispozițiilor art. 7.1 Cap. 7
din contract, "partea care își execută cu întârziere obligațiile contractuale
va plați penalități de 0,15 % pe zi din valoarea obligației neexecutate sau executate
cu întârziere (...)".
Astfel, reclamanta-pârâtă a calculat penalități
de întârziere în cuantum total de 749.919,81 RON pentru facturile emise și achitate
cu întârziere cât și pentru facturi emise și neachitate în perioada 31 iulie 2010
– 05 aprilie 2011.
Prin cererea completatoare depusă la dosar,
reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei-reclamante și la plata sumei de
618.987,54 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate pentru factura fiscală
din 29 iulie 2010.
În acest context, prima instanță a reținut
că reclamanta-pârâtă s-a adresat Tribunalului București, secția a VI-a comercială,
cu o acțiune având ca obiect somație de plată, soluționată prin sentința comercială
nr. 15848 din 14 februarie 2011, ce a fost admisă în parte, pârâta-reclamantă fiind
obligată să achite reclamantei-pârâte suma de 812.773,77 RON, reprezentând diferență
contravaloare factura fiscală din 29 iulie 2010, sumă achitată de pârâta-reclamantă
prin ordinele de plată, ca urmare a respingerii cererii în anulare.
A mai reținut instanța, că prin cererea
de chemare în judecată, reclamanta-pârâtă a solicitat plata sumelor anterior menționate
de la pârâta-reclamantă, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, aspect pe care
tribunalul l-a apreciat ca fiind inaplicabil în raport de următoarele considerente:
În privința primei condiții, și anume că
nu există o cauză legitimă de mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul
altei persoane instanța a constatat că această condiție nu este îndeplinită, deoarece
a existat o cauză legitimă de mărire a patrimoniul pârâtei, și anume, existența
contractului încheiat de aceasta cu pârâta-reclamantă și prin care părțile și-au
asumat anumite obligații.
Și în ceea ce privește cea de a doua condiție,
respectiv, că nu există un alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care
și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite, instanța a constatat că reclamanta-pârâtă
nu a probat îndeplinirea acesteia, având în vedere că reclamanta-pârâtă, are la
îndemână o acțiune ce rezultă din nerespectarea obligațiilor contractuale, deci
o acțiune întemeiată pe răspundere civilă contractuală.
Față de împrejurarea că între părți exista
un contract de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că reclamanta pârâtă nu
poate invoca dispozițiile art. 992 C. civ. și nu poate apela la adio in rem verso
pentru că pretinsa ei însărăcire nu provine dintr-un fapt juridic licit al pârâtei-reclamante,
și mai ales, pentru ca reclamanta-pârâtă are la îndemână o acțiune bazată pe contract.
În aceste condiții, analiza pretențiilor
solicitate de reclamanta-pârâtă s-a făcut prin raportare la răspunderea civilă contractuală,
din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată rezultând că reclamanta-pârâtă
solicită atragerea răspunderii civile contractuale a societății pârâte-reclamante,
răspundere care, în opinia tribunalului, nu a fost probată de reclamanta-pârâtă.
Astfel, pentru angajarea răspunderii civile
contractuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența
unor raporturi contractuale stabilite între părți, neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, existența unui prejudiciu patrimonial,
existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și nerespectarea obligațiilor
contractuale, precum și vinovăția părții care a cauzat prejudiciul.
În cauză, s-a apreciat că, dacă în ceea
ce privește prejudiciul solicitat de reclamanta-pârâtă acesta constă, în principal,
în pierderea patrimonială suferită ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de către
societatea pârâtă, această pierdere nu se datorează culpei societății pârât-reclamante,
astfel că, nu se poate reține legătura de cauzalitate și nici existența vreunei
culpe a societății pârâte-reclamante, ci chiar conduitei societății reclamante-pârâte,
sens în care, tribunalul a apreciat că excepția de neexecutare a contractului, invocată
de pârâta-reclamantă este întemeiată.
Având în vedere obligația asumată de reclamanta-pârâtă
prin contractul menționat, în perioada 15 iulie 2010-15 august 2010, aceasta a livrat
doar cantitatea de 11.049,5 tone, rămânând un rest de 13.950,5 tone grâu furajer,
nelivrat, astfel că, față de nerespectarea obligațiilor contractuale asumate, prin
notificarea din 13 august 2010, pârâta-reclamantă a solicitat reclamantei-pârâte
livrarea de urgență a cantității rămase, aducându-i-se la cunoștință și faptul că,
în cazul în care aceasta nu înțelege să-și îndeplinească obligațiile asumate contractual,
începând cu data de 16 august 2010 va proceda la achiziționarea de pe piața liberă
a diferenței de grâu, având în vedere contractele pe care le are de onorat, la rândul
său.
Astfel, prin adresa din 31 august 2010
pârâta-reclamantă a comunicat reclamantei-pârâte factura fiscală din 31 august 2010
prin care o anunța că a achiziționat de pe piață diferența de grâu, plătind un preț
de 539.411,47 euro, specificând totodată și faptul că cele trei facturi emise de
reclamanta-pârâtă vor fi reținute pentru acoperirea facturii menționate.
Așadar, față de împrejurarea că reclamanta-pârâtă
nu a îndeplinit propriile obligații contractuale, nu a comunicat facturile fiscale
cu respectarea dispozițiilor contractuale asumate și nici nu a probat că pârâta-reclamantă
și-a însușit toate documentele care dovedesc livrarea mărfii, tribunalul, a apreciat
că excepția de neexecutare a contractului este întemeiată, astfel că, reclamanta-pârâtă
nu poate invoca faptul că pârâta-reclamantă este cea care nu a respectat obligațiile
contractuale, probatoriul administrat dovedind că reclamantei-pârâte îi revine culpa
în neexecutarea contractului.
În aceste condiții, invocarea de către
reclamanta-pârâtă a forței majore în neexecutarea contractului a fost considerată
de tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere că pentru dovedirea forței majore,
instanța a constatat că reclamanta-pârâtă se prevalează de existența a două certificate
de forță majoră, unul emis la data de 02 august 2010, care se referă la perioada
22 iunie – 25 iulie 2010, și unul emis la data de 23 iulie 2010, care se referă
la perioada 22 iunie – 12 iulie 2010, certificate, care în opinia tribunalului nu
probează cazul de forță majoră.
Având în vedere că pârâtei-reclamante nu
i se poate reține vreo culpă în îndeplinirea obligațiilor contractuale, tribunalul
a respins acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL în contradictoriu
cu pârâta-reclamantă SC B. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată și completată,
ca nefondată.
De asemenea, față de împrejurarea că pretențiile
reclamante-pârâte au fost respinse, neputându-se reține culpa pârâtei-reclamante
în promovarea acțiunii principale instanța a respins cererea reclamantei-pârâte
de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu privire la cererea reconvențională,
instanța a reținut că pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte
la plata sumei de 539.411,47 euro, în echivalent în RON la cursul de referință al
Băncii Naționale a României valabil pentru data plății, reprezentând daune calculate
la diferența de preț, achitată în plus de aceasta, pentru achiziționarea de la alți
furnizori a cantității de marfa nelivrate de către reclamanta-pârâtă, precum și
să se ia act că între reclamanta-pârâtă SC A. SRL și pârâtă-reclamantă SC B. SRL
a operat, la data de 01 august 2010, o compensație convențională pentru suma de
325.659,91 RON, conform actului adițional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare
din 31 mai 2010.
În acest sens, s-a reținut că fapta ilicită
constă în neexecutarea obligației asumate, respectiv de a livra întreaga cantitate
de grâu convenită prin contract, aspect ce reprezintă o încălcare a obligațiilor
asumate de reclamanta-pârâtă, iar prejudiciul solicitat de pârâta-reclamantă constă,
în principal, în pierderea patrimonială suferită ca urmare a achitării cantității
de grâu achiziționată de pe piață.
În acest context, tribunalul a considerat
că raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este evident, în condițiile
în care neexecutarea obligației esențiale de livrare a întregii cantități de grâu
care incumbă cumpărătorului a cauzat pârâtei-reclamante prejudiciul invocat, iar
față de înscrisurile depuse la dosar, s-a constat că reclamanta-pârâtă nu a fost
în măsură să justifice neexecutarea obligației de livrare și a cantității de 13.950,5
tone la care s-a obligat prin contractul încheiat cu pârâta-reclamantă.
A mai reținut instanța, că la data de 19
octombrie 2010, părțile au încheiat actul adițional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare
din 31 mai 2010, în temeiul căruia, părțile au înțeles să stingă, începând cu data
de 01 august 2010 creanțe reciproce în limita sumei de 325.659,61 RON, creanțe izvorâte,
pe de o parte din executarea contractului de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010 și,
pe de altă parte, din executarea contractului de vânzare-cumpărare din 16 iulie
2010, contract ce face obiectul prezentului dosar.
Cu privire la cererea pârâtei-reclamante,
de constatare a faptului că în cauză a intervenit compensarea creanțelor reciproce,
tribunalul a apreciat, compensația, ca mod de stingere a datoriilor reciproce, reglementată
de dispozițiile art. 1143 și urm. C. civ., că aceasta operează în cazurile și condițiile
expres arătate. Potrivit art. 1145 C. civ., compensația are loc decât între două
datorii care, deopotrivă, au ca obiect o sumă de bani și care sunt lichide și exigibile.
Față de aceste dispoziții legale, tribunalul
a constatat îndeplinirea cerințelor impuse pentru compensarea datoriilor reciproce
ale părților, întrucât suma solicitată de pârâta-reclamantă are un caracter cert,
este lichidă și exigibilă.
Pentru aceste considerente, tribunalul
a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL în contradictoriu
cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată.
În acest sens, a obligat reclamanta-pârâtă
să plătească pârâtei-reclamante suma de 539.411,47 euro, în echivalent RON, funcție
de cursul oficial RON-euro, stabilit de Banca Națională a României la data plății
efective, cu titlu de daune, calculate la diferența de preț achitată în plus de
pârâta-reclamantă pentru achiziționarea de la alți furnizori a cantității de marfă
nelivrate de reclamanta-pârâtă.
Totodată, a luat act că între reclamanta-pârâtă
și pârâta-reclamantă a operat la data de 01 august 2010, compensația convențională
pentru suma de 325.659,91 RON, conform actului adițional nr. 3 la contractul de
vânzare-cumpărare din 31 mai 2010, fiind obligată reclamanta-pârâtă la plata cheltuielilor
de judecată.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta
SC A. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel București, secția a VI-a
civilă, prin decizia nr. 545 din 2 aprilie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat
de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 5989 din 04 octombrie 2013,
pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011,
în contradictoriu cu intimata SC B. SRL.
Pentru a decide astfel, instanța de apel
a reținut că o primă critică, invocată de către apelantă, se referă la greșita admitere
a excepției de neexecutare a contractului, apărare a pârâtei SC B. S.R.L, care a
condus la respingerea cererii principale a reclamantei.
Față de aceste susțineri, instanța a apreciat
că în mod corect a considerat instanța de fond că excepția de neexecutare este întemeiată,
întrucât, din actele dosarului rezultă că la data de 16 iulie 2010, părțile au încheiat
contractul, având ca obiect livrarea, la termenele și în condițiile din contract,
a cantității de grâu furajer de 25.000 tone plus sau minus 5%, iar potrivit
art. 5.2. din contract, cantitatea de grâu trebuia livrată integral în perioada
15 iulie – 15 august 2010, însă, apelanta-reclamantă a livrat doar o cantitate de
11.049,5 tone, rămânând un rest de 13.950,5 tone nelivrat.
Astfel, potrivit sentinței civile nr. 15848
din 14 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, la cererea apelantei,
s-a emis ordonanța de plată prin care pârâta a fost obligată la plata sumei de 817.773,77
RON, reprezentând rest din factura din 29 iulie 2010, iar Ia data de 22
decembrie 2011 a fost plătită suma din dispozitivul hotărârii, aspect ce atestă
faptul că nu a fost livrată întreaga cantitate de marfă contractată în perioada
15 iulie -15 august 2010, sens în care, excepția de neexecutare a contractului,
invocată de către pârâtă este întemeiată, raportat la faptul că vânzătorul a livrat
mai puțin de jumătate din întreaga cantitate de grâu furajer contractată.
Cea de a doua critică se referă la respingerea
cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților, atât pentru facturile achitate
cu întârziere, cât și pentru facturile neachitate.
În acest context, instanța a reținut, că
în mod just a considerat instanța de fond, faptul că pârâta-cumpărător nu datorează
penalități de întârziere atât timp cât facturile nu au fost acceptate și nu s-a
îndeplinit de către vânzător obligația de comunicare a facturilor cu respectarea
dispozițiilor din contract, respectiv art. 6.1 și 6.2 și a documentelor ce probează
livrarea, în sensul că nu s-a dovedit culpa pârâtei pentru atragerea răspunderii
acesteia sub forma obligării la plata de penalități, pentru întârzierea în achitarea
prețului mărfii. De asemenea, nu s-a făcut dovada datei comunicării către pârâtă
a fiecărei facturi a cărei plată se pretinde prin acțiune, ceea ce înseamnă că nu
se poate stabili scadența și nici nu se poate verifica modul de calcul al penalităților
solicitate.
În ce privește penalitățile, aferente facturii
din 29 iulie 2010, este de observat că aceasta a fost plătită parțial, însă, pentru
acordarea penalităților, respectiv pentru antrenarea răspunderii contractuale este
necesară dovedirea culpei debitorului în neîndeplinirea obligației, plata cu întârziere
a prețului, or, reclamanta nu a dovedit data comunicării facturii pentru determinarea
datei scadente, și implicit, calculul numărului de zile de întârziere, respectiv
cuantumul daunelor cerute sub forma penalităților de întârziere.
Referitor la critica adusă soluției date
cererii reconvenționale, instanța a reținut că pârâta-reclamantă SC B. SRL a suferit
un prejudiciu ca urmare a neexecutării obligației contractuale asumate de către
apelanta-reclamantă SC A. SRL, respectiv de a livra întreaga cantitate de grâu furajer
contractată la data de 16 iulie 2010.
În acest sens, prima instanță a constatat
în mod corect, că a fost probată îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii
contractuale, și anume, existența faptei ilicite, existența prejudiciului, culpa
apelantei-vânzător și existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
A mai susținut apelanta, că în mod greșit
nu s-a reținut exonerarea vânzătorului de răspundere, în baza existenței cazului
de forță majoră în conformitate cu art. 8 din contractul părților.
Cu privire la acest aspect, instanța a
reținut că evenimentul de forță majoră invocat s-a petrecut anterior încheierii
contractului la data de 16 iulie 2010, sens în care, s-a constatat că în mod corect
instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantei, întrucât, pentru a se reține
cazul de forță majoră, și implicit, exonerarea de răspundere pentru nelivrarea întregii
cantități de grâu, se impune ca evenimentul să fie absolut imprevizibil, insurmontabil
și inevitabil, or, în speță, potrivit certificatului de forță majoră din 23
iulie 2010, rezultă că a fost afectată o suprafață de 2.557 ha din cele 19.151 ha
de grâu deținute de către apelantă în 2010, aspect ce conduce la ideea că livrarea
integrală a mărfii era posibilă.
Cu privire la critica adusă soluției, de
a se lua act de compensarea convențională dinte părți pentru suma de 325.659,91
RON, instanța a constatat că este nefondată, deoarece prin actul adițional nr. 3
la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010, părțile au prevăzut expres acordul
de a stinge creanțele reciproce ce derivă din acest contract, dar și cele din contractul
de vânzare-cumpărare dedus judecății din 16 iulie 2010 - până la concurența sumei
de 325.659,91 RON.
Împotriva acestei decizii, în termen legal,
reclamanta SC A. SRL, prin lichidator C I.P.U.R.L. a declarat recurs solicitând
admiterea acestuia, în principal, pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 5,
7 și 9 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii
apelului și acțiunii formulate și completate, respectiv obligarea intimatei la plata
sumei totale de 3.165.034,54 RON, precum și respingerea cererii reconvenționale.
În subsidiar, solicită admiterea recursului
și casarea deciziei atacate pentru motivele de recurs prevăzute la art. 304
pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 314 din același cod, solicitând reținerea
cauzei spre rejudecare, iar în măsura în care instanța va considera că nu se impune
această măsură, în temeiul art. 313 C. proc. civ., solicită casarea în tot a deciziei
atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru rejudecarea
pe fond a apelului.
În argumentarea motivului de recurs, prevăzut
la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea de respingere a
apelului, cu motivarea ca sentința apelată ar fi soluționat temeinic și legal excepția
de neexecutare invocată de SC B. S.R.L., față de împrejurarea că recurenta nu ar
fi putut cere plata pentru mărfurile livrate, din moment ce nu au fost livrate toate
cantitățile din contract, a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. (1) și art. 296
C. proc. civ.
În acest sens, se susține că instanța de
apel nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și
aplicarea legii de către prima instanța, fiind astfel încălcate dispozițiile
art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 296 din același cod,
întrucât s-a pronunțat, în mod contrar considerentelor sentinței instanței de fond,
agravând situația reclamantei în propria cale de atac, deși aceste considerente
nu au fost apelate de niciuna dintre părți.
În subsidiarul motivului de recurs anterior
evocat, recurenta consideră că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus
judecații - contractul de vânzare-cumpărare din anul 2010 - motiv de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Aceasta deoarece, respectivul contract nu putea
fi interpretat, în sensul reținut în considerentele deciziei recurate, întrucât,
dacă părțile ar fi dorit emiterea unei singuri facturi sau ar fi condiționat plata
de livrarea întregii cantități de 25.000 tone ar fi existat clauze corespunzătoare
în acest sens, or, în contract nu există asemenea clauze, ci dimpotrivă, acestea
sunt clare precise și prevăd că plata se face de către pârâtă pentru fiecare livrare
în parte și cantitate cuprinsă în factură, instanța de apel extinzând nepermis prin
considerentele deciziei recurate acordul de voință al părților la situații pe care
acestea nu le-au agreat, încălcând astfel dispozițiile art. 969 C. civ.
O altă critică a recurentei se referă la
faptul că decizia recurată nu a răspuns motivelor de apel ale reclamantei, ce vizau
admiterea excepției de neexecutare a contractului față de lipsa semnăturii de pe
factura fiscală și nici față de motivele privind greșita soluționare a cererii reconvenționale,
fără a se face trimitere la probele administrate în apel.
În acest sens, se apreciază că hotărârea
este nemotivată, fiind dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,
totodată fiind încălcat și dreptul reclamantei la un proces echitabil garantat de
art. 6.1 din C.E.D.O., în cauză fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și
pct. 7 C. proc. civ.
Mai susține recurenta, că decizia recurată
de respingere a apelului, cu motivarea că instanța ar fi soluționat legal excepția
de neexecutare a contractului, față de faptul că reclamanta nu ar fi putut cere
plata pentru mărfurile livrate, întrucât nu era semnată scrisoarea de trăsura a
barjei, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 C.
proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din același
cod.
În subsidiarul motivului de recurs anterior
evocat, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale
și a interpretat greșit actul dedus judecații - contractul de vânzare-cumpărare
din anul 2010 - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Sub un prim motiv, se susține că excepția
de neexecutare nu putea fi invocată pe cale de apărare, față de aspectele formale
privind documentele care atestă livrările, din moment ce nu s-a contestat de către
pârâtă, că reclamanta nu ar fi livrat efectiv mărfurile pentru care s-a solicitat
plata.
În acest context, recurenta apreciază că
este nelegală soluția instanței de apel care a menținut soluția de respingere a
acțiunii reclamantei față de pârâtă, din moment ce aceasta nu a contestat faptul
că recurenta și-ar fi îndeplinit obligația de livrare, obligație care naște dreptul
la plata sumelor de bani. De fapt, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit
prevederile art. 6.2 din contract, reținând că excepția de neexecutare putea fi
opusă raportat la nesemnarea documentelor care atestă livrarea mărfii, și nu efectiv
la nelivrarea mărfii.
Sub un al doilea motiv, se arată că instanța
a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6.2 din contract, reținând că documentele
„care dovedesc livrarea mărfii" nu ar fi facturile fiscale, cum a reținut instanța
de fond, ci scrisoarea de trăsură a barjei.
Sub un al treilea motiv, se susține că
instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 5.3 din contract reținând
că, prin condiția INCOTERMS FOB și Convenția de la Siofok, se poate impune obligația
de semnare a documentelor de transport de către vânzător - scrisoarea de trăsura
a barjei.
O altă critică a recurentei se referă la
faptul că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul că s-a
calificat, fără a avea vreo relevanță în cauză, factura, ca fiind document justificativ,
fără a se arata elementele care prezentau importanță, motiv de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta apreciază că, subsecvent menținerii
excepției de neexecutare, în mod greșit instanța de apel nu a admis apelul și nu
a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere, interpretând nelegal, prevederile
art. 7.1 din contract, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304
pct. 8 C. proc. civ.
Mai susține recurenta că instanța de apel
a dat o interpretare nelegală dispozițiilor contractuale și a făcut o aplicare greșită
a prevederilor legale privind soluționarea motivului de apel referitor la greșita
admitere a cererii reconvenționale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
De asemenea, mai susține recurenta că în
cauză, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
referitor la interpretarea greșită a dispozițiilor contractuale și la greșita aplicare
a prevederilor legale în ceea ce privește soluționarea motivului de apel ce viza
greșita admitere a cererii de compensare, întrucât actul adițional nr. 3, invocat
de pârâtă, privește un alt contract de vânzare-cumpărare, respectiv contractul
din 31 mai 2010, încheiat cu alte părți și care nu face obiectul acțiuni promovate
de reclamantă.
Înalta Curte, din oficiu, conform art.
306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat motivul de ordine publică prevăzut de
art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la nelegalitatea hotărârii recurate,
decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea prevederilor art. 36 din Legea
nr. 85/2006, sub imperiul căreia s-a declanșat procedura insolvenței asupra recurentei-reclamante
SC A. SRL.
Prin concluziile scrise depuse de intimata-pârâtă
SC B. SRL, la data de 26 ianuarie 2016, s-a solicitat respingerea motivului de ordine
publică, invocat din oficiu de către instanță, referitor la pretinsa nelegalitate
a deciziei atacate, datorită neaplicării în apel a dispozițiilor art. 36 din Legea
nr. 85/2006.
Analizând decizia atacată în raport de
criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiului de drept
invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis
în raport de următoarele considerente:
Potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ.:
"motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs,
care însă este obligată să le pună în dezbatere părților".
Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte
constată că prin încheierea pronunțată la data de 10 septembrie 2014 în Dosarul
nr. x/103/2014, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ
și fiscal, a admis cererea formulată de SC A. SRL și a dispus începerea procedurii
falimentului debitorului SC A. SRL, în formă simplificată, fiind numit lichidator
judiciar C. I.P.U.R.L.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții
de Apel București la data de 18 martie 2015, apelanta-reclamantă SC A. SRL a solicitat
disjungerea cererii reconvenționale depusă de intimata-pârâtă SC B. SRL, având în
vedere că apelanta se află în procedura falimentului, situație în care pretențiile
intimatei decurgând din cererea reconvențională nu mai pot fi soluționate, deoarece
în privința acestora a intervenit suspendarea de drept, conform art. 36 din Legea
nr. 85/2006.
Prin încheierea din 19 martie 2015, Curtea
de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins cererea de disjungere formulată
de apelanta-reclamantă SC A. SRL, reținând că instanța a fost sesizată cu apelul
declarat împotriva unei sentințe prin care se soluționează cererea principală a
reclamantei SC A. SRL și cererea reconvențională a pârâtei SC B. SRL, sens în care
a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.
Prin cererea reconvențională, formulată
de pârâta SC B. SRL, aceasta pretinde valorificarea unei creanțe certe, lichide
și exigibile asupra patrimoniului reclamantei SC A. SRL - aflată în procedura insolventei
-, în cuantum de 539.411,47 euro în echivalent RON la cursul de referință al Băncii
Naționale a României valabil pentru data plății, reprezentând daune contractuale.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006
privind procedura insolventei cu modificările și completările ulterioare, „De la
data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare
sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului
sau bunurilor sale".
Măsura suspendării de drept, stabilită
prin textul prevederii legale mai sus redate, se justifică prin natura specială
a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui
cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii unui debitor comun
să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență.
Din această perspectivă, Înalta Curte a
apreciat că se impune invocarea motivului de ordine publică, în condițiile art.
306 alin. (2) C. proc. civ. rap. la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la
nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea
prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, sub imperiul căreia s-a declanșat procedura
insolventei asupra recurentei-reclamante SC A. SRL.
Aceasta deoarece, având în vedere caracterul
unitar al căii de atac, instanța de apel nu a analizat incidența prevederilor
art. 36 din Legea nr. 85/2006, referitor la suspendarea de drept a acțiunilor pentru
realizarea creanțelor asupra debitoarei, în condițiile în care apelul declarat de
recurenta-reclamantă privea, pe de o parte, soluția de respingere a cererii principale,
iar pe de altă parte soluția privind cererea reconvențională care, prin natura sa,
este o cerere de realizare a creanței asupra debitoarei.
În acest sens, se constată că în mod greșit
instanța de apel nu a examinat incidența dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006,
privind procedura insolventei, în condițiile în care textul de lege prevede suspendarea
de drept motivată de împrejurarea că orice demers judiciar care își propune realizarea
unei creanțe față de persoana aflată în insolvență, trebuie să se facă în cadrul
unitar al procedurii insolventei.
În acest context, Înalta Curte nu va mai
analiza criticile formulate de recurentă în memoriul depus la dosar, apreciind cenzura
acestuia ca nemaifiind necesară, în raport de reținerea ca fondat a motivului, invocat
din oficiu, referitor la soluționarea apelului cu neobservarea prevederilor
art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În raport de considerentele expuse, Înalta
Curte, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ.,
urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator C.
I.P.U.R.L împotriva deciziei nr. 545 din 02 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă
SC A. SRL, prin lichidator C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei nr. 545 din 02
aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Casează decizia atacată și trimite cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,
26 ianuarie 2016.