ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 78/2016

R O M Â N A Decizia nr. 78/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 14 aprilie 2011 sub nr. 27885/3/2011, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.546.047,00 RON, reprezentând: 1.796.127,19 RON din facturi însușite la plată și neonorate în termen scadent, respectiv factura din 29 iulie 2010 în valoare de 836.315,73 RON și factura din 03 august 2010 în valoare de 959.811,46 RON, precum și 749.919,81 RON penalități de întârziere, datorate în temeiul art. 6 Cap. 6 din contractul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2010, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5989 din 4 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată și completată. A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată. A fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 539.411,47 euro, în echivalent RON, funcție de cursul oficial RON-euro, stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, cu titlu de daune calculate la diferența de preț achitată în plus de pârâta-reclamantă pentru achiziționarea de la alți furnizori a cantității de marfă nelivrate de societatea reclamanta-pârâtă.

S-a luat act că între reclamanta-pârâtă și pârâta-reclamantă a operat la data de 01 august 2010 compensația convențională pentru suma de 325.659,91 RON, conform actului adițional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010. A fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma totală de 114.657,49 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, totodată fiind respinsă cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în calitate de vânzător a livrat pârâtei-reclamante SC B. SRL, în calitate de cumpărător, cantitatea de 11.049.505 MT, grâu furaj în valoare de 6.640.319,66 RON, părțile încheind contractul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2010, contract ce a avut ca obiect "achiziționarea de către cumpărător a unei cantități de grâu de origine România din producția anului 2010, în cantitatea de 25.000 tone grâu furaj plus sau minus 5% la opțiunea vânzătorului (...)". Potrivit dispozițiilor art. 6.2 Cap. 6 din contractul de vânzare-cumpărare menționat, „cumpărătorul va efectua plata facturii cu ordin de plată în termen de 2 zile de la data primirii acesteia, sub condiția semnării de către vânzător a tuturor documentelor care dovedesc livrarea mărfii (...)". Pentru bunurile livrate, reclamanta-pârâtă a emis mai multe facturi fiscale, pe care pârâta-reclamanta le-a achitat în parte, astfel că, potrivit susținerilor reclamantei-pârâte a rămas de achitat suma totală de 1.796.127,19 RON, conform facturilor fiscale din 29 iulie 2010 în sumă de 836.315,73 RON și din 03 august 2010 în sumă de 959.811,46 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 7.1 Cap. 7 din contract, "partea care își execută cu întârziere obligațiile contractuale va plați penalități de 0,15 % pe zi din valoarea obligației neexecutate sau executate cu întârziere (...)". Astfel, reclamanta-pârâtă a calculat penalități de întârziere în cuantum total de 749.919,81 RON pentru facturile emise și achitate cu întârziere cât și pentru facturi emise și neachitate în perioada 31 iulie 2010 – 05 aprilie 2011. Prin cererea completatoare depusă la dosar, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei-reclamante și la plata sumei de 618.987,54 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate pentru factura fiscală din 29 iulie 2010. În acest context, prima instanță a reținut că reclamanta-pârâtă s-a adresat Tribunalului București, secția a VI-a comercială, cu o acțiune având ca obiect somație de plată, soluționată prin sentința comercială nr. 15848 din 14 februarie 2011, ce a fost admisă în parte, pârâta-reclamantă fiind obligată să achite reclamantei-pârâte suma de 812.773,77 RON, reprezentând diferență contravaloare factura fiscală din 29 iulie 2010, sumă achitată de pârâta-reclamantă prin ordinele de plată, ca urmare a respingerii cererii în anulare.

A mai reținut instanța, că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta-pârâtă a solicitat plata sumelor anterior menționate de la pârâta-reclamantă, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, aspect pe care tribunalul l-a apreciat ca fiind inaplicabil în raport de următoarele considerente: În privința primei condiții, și anume că nu există o cauză legitimă de mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul altei persoane instanța a constatat că această condiție nu este îndeplinită, deoarece a existat o cauză legitimă de mărire a patrimoniul pârâtei, și anume, existența contractului încheiat de aceasta cu pârâta-reclamantă și prin care părțile și-au asumat anumite obligații.

Și în ceea ce privește cea de a doua condiție, respectiv, că nu există un alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite, instanța a constatat că reclamanta-pârâtă nu a probat îndeplinirea acesteia, având în vedere că reclamanta-pârâtă, are la îndemână o acțiune ce rezultă din nerespectarea obligațiilor contractuale, deci o acțiune întemeiată pe răspundere civilă contractuală. Față de împrejurarea că între părți exista un contract de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că reclamanta pârâtă nu poate invoca dispozițiile art. 992 C. civ. și nu poate apela la adio in rem verso pentru că pretinsa ei însărăcire nu provine dintr-un fapt juridic licit al pârâtei-reclamante, și mai ales, pentru ca reclamanta-pârâtă are la îndemână o acțiune bazată pe contract.

În aceste condiții, analiza pretențiilor solicitate de reclamanta-pârâtă s-a făcut prin raportare la răspunderea civilă contractuală, din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată rezultând că reclamanta-pârâtă solicită atragerea răspunderii civile contractuale a societății pârâte-reclamante, răspundere care, în opinia tribunalului, nu a fost probată de reclamanta-pârâtă. Astfel, pentru angajarea răspunderii civile contractuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor raporturi contractuale stabilite între părți, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, existența unui prejudiciu patrimonial, existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și nerespectarea obligațiilor contractuale, precum și vinovăția părții care a cauzat prejudiciul.

În cauză, s-a apreciat că, dacă în ceea ce privește prejudiciul solicitat de reclamanta-pârâtă acesta constă, în principal, în pierderea patrimonială suferită ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de către societatea pârâtă, această pierdere nu se datorează culpei societății pârât-reclamante, astfel că, nu se poate reține legătura de cauzalitate și nici existența vreunei culpe a societății pârâte-reclamante, ci chiar conduitei societății reclamante-pârâte, sens în care, tribunalul a apreciat că excepția de neexecutare a contractului, invocată de pârâta-reclamantă este întemeiată.

Având în vedere obligația asumată de reclamanta-pârâtă prin contractul menționat, în perioada 15 iulie 2010-15 august 2010, aceasta a livrat doar cantitatea de 11.049,5 tone, rămânând un rest de 13.950,5 tone grâu furajer, nelivrat, astfel că, față de nerespectarea obligațiilor contractuale asumate, prin notificarea din 13 august 2010, pârâta-reclamantă a solicitat reclamantei-pârâte livrarea de urgență a cantității rămase, aducându-i-se la cunoștință și faptul că, în cazul în care aceasta nu înțelege să-și îndeplinească obligațiile asumate contractual, începând cu data de 16 august 2010 va proceda la achiziționarea de pe piața liberă a diferenței de grâu, având în vedere contractele pe care le are de onorat, la rândul său.

Astfel, prin adresa din 31 august 2010 pârâta-reclamantă a comunicat reclamantei-pârâte factura fiscală din 31 august 2010 prin care o anunța că a achiziționat de pe piață diferența de grâu, plătind un preț de 539.411,47 euro, specificând totodată și faptul că cele trei facturi emise de reclamanta-pârâtă vor fi reținute pentru acoperirea facturii menționate. Așadar, față de împrejurarea că reclamanta-pârâtă nu a îndeplinit propriile obligații contractuale, nu a comunicat facturile fiscale cu respectarea dispozițiilor contractuale asumate și nici nu a probat că pârâta-reclamantă și-a însușit toate documentele care dovedesc livrarea mărfii, tribunalul, a apreciat că excepția de neexecutare a contractului este întemeiată, astfel că, reclamanta-pârâtă nu poate invoca faptul că pârâta-reclamantă este cea care nu a respectat obligațiile contractuale, probatoriul administrat dovedind că reclamantei-pârâte îi revine culpa în neexecutarea contractului.

În aceste condiții, invocarea de către reclamanta-pârâtă a forței majore în neexecutarea contractului a fost considerată de tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere că pentru dovedirea forței majore, instanța a constatat că reclamanta-pârâtă se prevalează de existența a două certificate de forță majoră, unul emis la data de 02 august 2010, care se referă la perioada 22 iunie – 25 iulie 2010, și unul emis la data de 23 iulie 2010, care se referă la perioada 22 iunie – 12 iulie 2010, certificate, care în opinia tribunalului nu probează cazul de forță majoră. Având în vedere că pârâtei-reclamante nu i se poate reține vreo culpă în îndeplinirea obligațiilor contractuale, tribunalul a respins acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată și completată, ca nefondată.

De asemenea, față de împrejurarea că pretențiile reclamante-pârâte au fost respinse, neputându-se reține culpa pârâtei-reclamante în promovarea acțiunii principale instanța a respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea reconvențională, instanța a reținut că pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 539.411,47 euro, în echivalent în RON la cursul de referință al Băncii Naționale a României valabil pentru data plății, reprezentând daune calculate la diferența de preț, achitată în plus de aceasta, pentru achiziționarea de la alți furnizori a cantității de marfa nelivrate de către reclamanta-pârâtă, precum și să se ia act că între reclamanta-pârâtă SC A. SRL și pârâtă-reclamantă SC B. SRL a operat, la data de 01 august 2010, o compensație convențională pentru suma de 325.659,91 RON, conform actului adițional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010. În acest sens, s-a reținut că fapta ilicită constă în neexecutarea obligației asumate, respectiv de a livra întreaga cantitate de grâu convenită prin contract, aspect ce reprezintă o încălcare a obligațiilor asumate de reclamanta-pârâtă, iar prejudiciul solicitat de pârâta-reclamantă constă, în principal, în pierderea patrimonială suferită ca urmare a achitării cantității de grâu achiziționată de pe piață.

În acest context, tribunalul a considerat că raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este evident, în condițiile în care neexecutarea obligației esențiale de livrare a întregii cantități de grâu care incumbă cumpărătorului a cauzat pârâtei-reclamante prejudiciul invocat, iar față de înscrisurile depuse la dosar, s-a constat că reclamanta-pârâtă nu a fost în măsură să justifice neexecutarea obligației de livrare și a cantității de 13.950,5 tone la care s-a obligat prin contractul încheiat cu pârâta-reclamantă.

A mai reținut instanța, că la data de 19 octombrie 2010, părțile au încheiat actul adițional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010, în temeiul căruia, părțile au înțeles să stingă, începând cu data de 01 august 2010 creanțe reciproce în limita sumei de 325.659,61 RON, creanțe izvorâte, pe de o parte din executarea contractului de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010 și, pe de altă parte, din executarea contractului de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2010, contract ce face obiectul prezentului dosar. Cu privire la cererea pârâtei-reclamante, de constatare a faptului că în cauză a intervenit compensarea creanțelor reciproce, tribunalul a apreciat, compensația, ca mod de stingere a datoriilor reciproce, reglementată de dispozițiile art. 1143 și urm. C. civ., că aceasta operează în cazurile și condițiile expres arătate.

Potrivit art. 1145 C. civ., compensația are loc decât între două datorii care, deopotrivă, au ca obiect o sumă de bani și care sunt lichide și exigibile. Față de aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat îndeplinirea cerințelor impuse pentru compensarea datoriilor reciproce ale părților, întrucât suma solicitată de pârâta-reclamantă are un caracter cert, este lichidă și exigibilă. Pentru aceste considerente, tribunalul a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată.

În acest sens, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 539.411,47 euro, în echivalent RON, funcție de cursul oficial RON-euro, stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, cu titlu de daune, calculate la diferența de preț achitată în plus de pârâta-reclamantă pentru achiziționarea de la alți furnizori a cantității de marfă nelivrate de reclamanta-pârâtă. Totodată, a luat act că între reclamanta-pârâtă și pârâta-reclamantă a operat la data de 01 august 2010, compensația convențională pentru suma de 325.659,91 RON, conform actului adițional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010, fiind obligată reclamanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 545 din 2 aprilie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 5989 din 04 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata SC B. SRL. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că o primă critică, invocată de către apelantă, se referă la greșita admitere a excepției de neexecutare a contractului, apărare a pârâtei SC B. S.R.L, care a condus la respingerea cererii principale a reclamantei.

Față de aceste susțineri, instanța a apreciat că în mod corect a considerat instanța de fond că excepția de neexecutare este întemeiată, întrucât, din actele dosarului rezultă că la data de 16 iulie 2010, părțile au încheiat contractul, având ca obiect livrarea, la termenele și în condițiile din contract, a cantității de grâu furajer de 25.000 tone plus sau minus 5%, iar potrivit art. 5.2. din contract, cantitatea de grâu trebuia livrată integral în perioada 15 iulie – 15 august 2010, însă, apelanta-reclamantă a livrat doar o cantitate de 11.049,5 tone, rămânând un rest de 13.950,5 tone nelivrat.

Astfel, potrivit sentinței civile nr. 15848 din 14 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, la cererea apelantei, s-a emis ordonanța de plată prin care pârâta a fost obligată la plata sumei de 817.773,77 RON, reprezentând rest din factura din 29 iulie 2010, iar Ia data de 22 decembrie 2011 a fost plătită suma din dispozitivul hotărârii, aspect ce atestă faptul că nu a fost livrată întreaga cantitate de marfă contractată în perioada 15 iulie -15 august 2010, sens în care, excepția de neexecutare a contractului, invocată de către pârâtă este întemeiată, raportat la faptul că vânzătorul a livrat mai puțin de jumătate din întreaga cantitate de grâu furajer contractată. Cea de a doua critică se referă la respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților, atât pentru facturile achitate cu întârziere, cât și pentru facturile neachitate.

În acest context, instanța a reținut, că în mod just a considerat instanța de fond, faptul că pârâta-cumpărător nu datorează penalități de întârziere atât timp cât facturile nu au fost acceptate și nu s-a îndeplinit de către vânzător obligația de comunicare a facturilor cu respectarea dispozițiilor din contract, respectiv art. 6.1 și 6.2 și a documentelor ce probează livrarea, în sensul că nu s-a dovedit culpa pârâtei pentru atragerea răspunderii acesteia sub forma obligării la plata de penalități, pentru întârzierea în achitarea prețului mărfii. De asemenea, nu s-a făcut dovada datei comunicării către pârâtă a fiecărei facturi a cărei plată se pretinde prin acțiune, ceea ce înseamnă că nu se poate stabili scadența și nici nu se poate verifica modul de calcul al penalităților solicitate.

În ce privește penalitățile, aferente facturii din 29 iulie 2010, este de observat că aceasta a fost plătită parțial, însă, pentru acordarea penalităților, respectiv pentru antrenarea răspunderii contractuale este necesară dovedirea culpei debitorului în neîndeplinirea obligației, plata cu întârziere a prețului, or, reclamanta nu a dovedit data comunicării facturii pentru determinarea datei scadente, și implicit, calculul numărului de zile de întârziere, respectiv cuantumul daunelor cerute sub forma penalităților de întârziere.

Referitor la critica adusă soluției date cererii reconvenționale, instanța a reținut că pârâta-reclamantă SC B. SRL a suferit un prejudiciu ca urmare a neexecutării obligației contractuale asumate de către apelanta-reclamantă SC A. SRL, respectiv de a livra întreaga cantitate de grâu furajer contractată la data de 16 iulie 2010. În acest sens, prima instanță a constatat în mod corect, că a fost probată îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii contractuale, și anume, existența faptei ilicite, existența prejudiciului, culpa apelantei-vânzător și existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. A mai susținut apelanta, că în mod greșit nu s-a reținut exonerarea vânzătorului de răspundere, în baza existenței cazului de forță majoră în conformitate cu art. 8 din contractul părților.

Cu privire la acest aspect, instanța a reținut că evenimentul de forță majoră invocat s-a petrecut anterior încheierii contractului la data de 16 iulie 2010, sens în care, s-a constatat că în mod corect instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantei, întrucât, pentru a se reține cazul de forță majoră, și implicit, exonerarea de răspundere pentru nelivrarea întregii cantități de grâu, se impune ca evenimentul să fie absolut imprevizibil, insurmontabil și inevitabil, or, în speță, potrivit certificatului de forță majoră din 23 iulie 2010, rezultă că a fost afectată o suprafață de 2.557 ha din cele 19.151 ha de grâu deținute de către apelantă în 2010, aspect ce conduce la ideea că livrarea integrală a mărfii era posibilă.

Cu privire la critica adusă soluției, de a se lua act de compensarea convențională dinte părți pentru suma de 325.659,91 RON, instanța a constatat că este nefondată, deoarece prin actul adițional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010, părțile au prevăzut expres acordul de a stinge creanțele reciproce ce derivă din acest contract, dar și cele din contractul de vânzare-cumpărare dedus judecății din 16 iulie 2010 - până la concurența sumei de 325.659,91 RON. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator C I.P.U.R.L. a declarat recurs solicitând admiterea acestuia, în principal, pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și acțiunii formulate și completate, respectiv obligarea intimatei la plata sumei totale de 3.165.034,54 RON, precum și respingerea cererii reconvenționale.

În subsidiar, solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate pentru motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 314 din același cod, solicitând reținerea cauzei spre rejudecare, iar în măsura în care instanța va considera că nu se impune această măsură, în temeiul art. 313 C. proc. civ., solicită casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru rejudecarea pe fond a apelului. În argumentarea motivului de recurs, prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea de respingere a apelului, cu motivarea ca sentința apelată ar fi soluționat temeinic și legal excepția de neexecutare invocată de SC B. S.R.L., față de împrejurarea că recurenta nu ar fi putut cere plata pentru mărfurile livrate, din moment ce nu au fost livrate toate cantitățile din contract, a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. (1) și art. 296 C. proc.

civ. În acest sens, se susține că instanța de apel nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 296 din același cod, întrucât s-a pronunțat, în mod contrar considerentelor sentinței instanței de fond, agravând situația reclamantei în propria cale de atac, deși aceste considerente nu au fost apelate de niciuna dintre părți. În subsidiarul motivului de recurs anterior evocat, recurenta consideră că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații - contractul de vânzare-cumpărare din anul 2010 - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Aceasta deoarece, respectivul contract nu putea fi interpretat, în sensul reținut în considerentele deciziei recurate, întrucât, dacă părțile ar fi dorit emiterea unei singuri facturi sau ar fi condiționat plata de livrarea întregii cantități de 25.000 tone ar fi existat clauze corespunzătoare în acest sens, or, în contract nu există asemenea clauze, ci dimpotrivă, acestea sunt clare precise și prevăd că plata se face de către pârâtă pentru fiecare livrare în parte și cantitate cuprinsă în factură, instanța de apel extinzând nepermis prin considerentele deciziei recurate acordul de voință al părților la situații pe care acestea nu le-au agreat, încălcând astfel dispozițiile art. 969 C. civ.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că decizia recurată nu a răspuns motivelor de apel ale reclamantei, ce vizau admiterea excepției de neexecutare a contractului față de lipsa semnăturii de pe factura fiscală și nici față de motivele privind greșita soluționare a cererii reconvenționale, fără a se face trimitere la probele administrate în apel. În acest sens, se apreciază că hotărârea este nemotivată, fiind dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., totodată fiind încălcat și dreptul reclamantei la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din C.E.D.O., în cauză fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ.

Mai susține recurenta, că decizia recurată de respingere a apelului, cu motivarea că instanța ar fi soluționat legal excepția de neexecutare a contractului, față de faptul că reclamanta nu ar fi putut cere plata pentru mărfurile livrate, întrucât nu era semnată scrisoarea de trăsura a barjei, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod. În subsidiarul motivului de recurs anterior evocat, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale și a interpretat greșit actul dedus judecații - contractul de vânzare-cumpărare din anul 2010 - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Sub un prim motiv, se susține că excepția de neexecutare nu putea fi invocată pe cale de apărare, față de aspectele formale privind documentele care atestă livrările, din moment ce nu s-a contestat de către pârâtă, că reclamanta nu ar fi livrat efectiv mărfurile pentru care s-a solicitat plata. În acest context, recurenta apreciază că este nelegală soluția instanței de apel care a menținut soluția de respingere a acțiunii reclamantei față de pârâtă, din moment ce aceasta nu a contestat faptul că recurenta și-ar fi îndeplinit obligația de livrare, obligație care naște dreptul la plata sumelor de bani. De fapt, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6.2 din contract, reținând că excepția de neexecutare putea fi opusă raportat la nesemnarea documentelor care atestă livrarea mărfii, și nu efectiv la nelivrarea mărfii.

Sub un al doilea motiv, se arată că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6.2 din contract, reținând că documentele „care dovedesc livrarea mărfii" nu ar fi facturile fiscale, cum a reținut instanța de fond, ci scrisoarea de trăsură a barjei. Sub un al treilea motiv, se susține că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 5.3 din contract reținând că, prin condiția INCOTERMS FOB și Convenția de la Siofok, se poate impune obligația de semnare a documentelor de transport de către vânzător - scrisoarea de trăsura a barjei. O altă critică a recurentei se referă la faptul că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul că s-a calificat, fără a avea vreo relevanță în cauză, factura, ca fiind document justificativ, fără a se arata elementele care prezentau importanță, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Recurenta apreciază că, subsecvent menținerii excepției de neexecutare, în mod greșit instanța de apel nu a admis apelul și nu a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere, interpretând nelegal, prevederile art. 7.1 din contract, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Mai susține recurenta că instanța de apel a dat o interpretare nelegală dispozițiilor contractuale și a făcut o aplicare greșită a prevederilor legale privind soluționarea motivului de apel referitor la greșita admitere a cererii reconvenționale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. De asemenea, mai susține recurenta că în cauză, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitor la interpretarea greșită a dispozițiilor contractuale și la greșita aplicare a prevederilor legale în ceea ce privește soluționarea motivului de apel ce viza greșita admitere a cererii de compensare, întrucât actul adițional nr. 3, invocat de pârâtă, privește un alt contract de vânzare-cumpărare, respectiv contractul din 31 mai 2010, încheiat cu alte părți și care nu face obiectul acțiuni promovate de reclamantă. Înalta Curte, din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, sub imperiul căreia s-a declanșat procedura insolvenței asupra recurentei-reclamante

SC A. SRL.

Prin concluziile scrise depuse de intimata-pârâtă SC B. SRL, la data de 26 ianuarie 2016, s-a solicitat respingerea motivului de ordine publică, invocat din oficiu de către instanță, referitor la pretinsa nelegalitate a deciziei atacate, datorită neaplicării în apel a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiului de drept invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis în raport de următoarele considerente: Potrivit art. 306 alin. (2) C. proc.

civ.: "motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților". Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 10 septembrie 2014 în Dosarul nr. x/103/2014, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de SC A. SRL și a dispus începerea procedurii falimentului debitorului SC A. SRL, în formă simplificată, fiind numit lichidator judiciar C. I.P.U.R.L.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18 martie 2015, apelanta-reclamantă SC A. SRL a solicitat disjungerea cererii reconvenționale depusă de intimata-pârâtă SC B. SRL, având în vedere că apelanta se află în procedura falimentului, situație în care pretențiile intimatei decurgând din cererea reconvențională nu mai pot fi soluționate, deoarece în privința acestora a intervenit suspendarea de drept, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006. Prin încheierea din 19 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins cererea de disjungere formulată de apelanta-reclamantă SC A. SRL, reținând că instanța a fost sesizată cu apelul declarat împotriva unei sentințe prin care se soluționează cererea principală a reclamantei SC A. SRL și cererea reconvențională a pârâtei SC B. SRL, sens în care a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.

Prin cererea reconvențională, formulată de pârâta SC B. SRL, aceasta pretinde valorificarea unei creanțe certe, lichide și exigibile asupra patrimoniului reclamantei SC A. SRL - aflată în procedura insolventei -, în cuantum de 539.411,47 euro în echivalent RON la cursul de referință al Băncii Naționale a României valabil pentru data plății, reprezentând daune contractuale.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei cu modificările și completările ulterioare, „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale". Măsura suspendării de drept, stabilită prin textul prevederii legale mai sus redate, se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență. Din această perspectivă, Înalta Curte a apreciat că se impune invocarea motivului de ordine publică, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. rap. la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, sub imperiul căreia s-a declanșat procedura insolventei asupra recurentei-reclamante SC A. SRL. Aceasta deoarece, având în vedere caracterul unitar al căii de atac, instanța de apel nu a analizat incidența prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, referitor la suspendarea de drept a acțiunilor pentru realizarea creanțelor asupra debitoarei, în condițiile în care apelul declarat de recurenta-reclamantă privea, pe de o parte, soluția de respingere a cererii principale, iar pe de altă parte soluția privind cererea reconvențională care, prin natura sa, este o cerere de realizare a creanței asupra debitoarei.

În acest sens, se constată că în mod greșit instanța de apel nu a examinat incidența dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolventei, în condițiile în care textul de lege prevede suspendarea de drept motivată de împrejurarea că orice demers judiciar care își propune realizarea unei creanțe față de persoana aflată în insolvență, trebuie să se facă în cadrul unitar al procedurii insolventei. În acest context, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de recurentă în memoriul depus la dosar, apreciind cenzura acestuia ca nemaifiind necesară, în raport de reținerea ca fondat a motivului, invocat din oficiu, referitor la soluționarea apelului cu neobservarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator C. I.P.U.R.L împotriva deciziei nr. 545 din 02 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei nr. 545 din 02 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2016.