ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4084/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4084/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința nr. 187/COM din 14 martie 2012,

Tribunalul Bihor a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC V.S. SRL

Oradea și a obligat pârâta C.A.S. Bihor Oradea să plătească reclamantei suma de

843.058,92 RON cu titlu de debit restant, cu dobânda legală începând cu data de

14 martie 2012 și până la plata integrală a debitului, precum și la plata sumei

de 11.622,1 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca nefondate

celelalte pretenții.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 30 aprilie 2010,

între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de furnizare medicamente cu

și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, precum și a unor

materiale sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul în ambulatoriu

al bolnavilor incluși în unele programe naționale de sănătate cu scop curativ,

în cadrul sistemului de asigurări de sănătate nr. 1009/2010.

Că reclamanta și-a

asumat obligațiile prescrise la art. 7, din contract, iar pârâta pe cele

menționate la art. 6, iar în executarea contractului au fost încheiate mai

multe acte adiționale, fiind emise și facturile fiscale aflate la dosar, care

au fost preluate de pârâtă, pe parcursul soluționării prezentului litigiu, cu

excepția facturii fiscale din 30 noiembrie 2010.

Instanța a reținut

îndeplinirea în cauză a cerințelor răspunderii civile contractuale: a faptei

contractuale ilicite, a prejudiciului cauzat, a raportului de cauzalitate

dintre cele două, precum și a vinovăției (art. 969 și 1073 C. civ.).

Principiul forței

obligatorii a contractelor impune debitorului să execute întocmai ceea ce

datorează în temeiul legăturii juridice stabilite între el și creditor, iar în

cazul în care nu se respectă această obligație, el săvârșește o faptă

contractuală ilicită care constă în încălcarea dreptului de creanță al

celeilalte părți prin neexecutarea obligațiilor sale contractuale.

Așa fiind, instanța a

reținut că deși reclamanta a solicitat pârâtei să procedeze la acoperirea

prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a furnizării de medicamente către

diverși bolnavi, până în prezent aceasta nu a achitat vreo sumă de bani deși

principala obligație asumată a fost de a deconta contravaloarea medicamentelor

cu și fără contribuție personală în tratament ambulatoriu, a celor eliberate cu

și fără contribuție personală, precum și a celor corespunzătoare DCI-urilor

aferente unor programe de sănătate a căror eliberare se face prin farmaciile cu

circuit deschis (art. 6 lit. c)). Procedând în acest fel pârâta nu și-a

respectat obligația asumată în mod liber și neîngrădit la momentul încheierii

contractului, astfel încât prima condiție este întrunită.

Referitor la cel

de-al doilea element amintit, el constă în consecințele dăunătoare materiale ca

urmare a încălcării de către debitor a dreptului de creanță aparținând

creditorului contractual. Că prejudiciul este alcătuit atât din paguba efectiv

suferită (damnum emergens, valoarea prestației datorate de debitor și

neexecutată), cât și din câștigul nerealizat (lucrum cessans, creșterea patrimonială

pe care ar fi dobândit-o în condițiile în care debitorul și-ar fi executat

întocmai obligația).

Că la art. 6 s-a

stabilit în mod clar că obligația pârâtei de plată a medicamentelor operează în

limita fondurilor aprobate la nivelul casei de asigurări de sănătate și chiar

dacă suma nu este specificată în mod clar, este neîndoielnic că obligația

asumată este determinabilă, nefiind posibilă depășirea acestui plafon.

Concluzia s-a impus, întrucât plata serviciilor furnizate de către reclamantă

este efectuată în cele din urmă din fonduri alocate de la bugetul de stat,

fonduri care sunt stabilite, în principiu, la începutul fiecărui an.

De altfel, numai în

acest fel poate fi explicată încheierea ulterioară a unor acte adiționale

succesive în cadrul cărora se detaliază și specifică în mod clar întinderea

sumei pe care reclamanta urmează să o primească de la pârâtă. În măsura în care

obligația ar fi existat încă de la început, indiferent de cuantumul serviciilor

furnizate de către reclamantă, încheierea actelor adiționale nu ar mai fi fost

necesară. Tocmai de aceea, instanța a considerat că prejudiciul se impune a fi

raportat la acest plafon determinabil în baza contractului-cadru și determinat

în temeiul actelor adiționale ulterioare.

Desigur că principiul

bunei-credințe care guvernează întreg sistemul judiciar ar fi impus ca plata de

către pârâtă a serviciilor furnizate de către reclamantă să se facă la un

moment cât mai apropiat de cel inițial, însă respectarea lui se impune prin

corelare cu cel al forței obligatorii a contractului, art. 969 alin. (1) C.

civ. În aceste condiții, stabilirea prejudiciului nu poate avea ca punct de

pornire decât momentul suplimentării de fonduri către bugetul pârâtei, în

absența acesteia el nefiind exigibil.

Faptul că prin contract

s-a stabilit în favoarea acesteia un termen de 90 de zile în care urmează să

fie făcută plata nu poate înlătura incidența prevederilor art. 110 alin. (3) C.

proc. civ., potrivit cărora se poate încuviința înainte de împlinirea

termenului cereri pentru executarea unor obligații ori de câte ori se va socoti

că ele sunt îndreptățite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată

pe care acesta ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului.

Raportat la

intervalul de timp de la care reclamanta a furnizat medicamentele și a prestat

celelalte servicii medicale până la cel în care a fost suplimentat bugetul

pârâtei, a considerat că se impune a se da eficiență acestei dispoziții legale

și a stabilit că prejudiciul se compune din suma de 843.058,92 RON (pentru

factura fiscală din 30 noiembrie 2010 nefiind alocate fonduri), la care se va

adăuga dobânda legală potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 începând

cu data de 14 martie 2012 și până la plata integrală a debitului.

S-a reținut că, cum în

cauză consecința este de natură materială, legătura de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciu rezultă din materialitatea faptelor, astfel încât

instanța a constatat că și cea de-a treia condiție este întrunită.

În ceea ce privește

vinovăția, ca element subiectiv al răspunderii civile delictuale, ea constă în

atitudinea pe care autorul faptei a avut-o față de ea și de urmăririle ei la

momentul la care a comis-o, astfel că pârâta a avut cunoștință despre paguba

suportată de către reclamantă în urma serviciilor prestate beneficiarilor

finali, din momentul inițial al solicitării plății facturilor restante.

În asemenea condiții

este neîndoielnic că aceasta a avut reprezentarea faptului că se încalcă

dreptul de creanță al reclamantei născut în baza contractului încheiat, astfel

că instanța a reținut că este întrunit și cel de-al patrulea element amintit.

Față de toate

acestea, a admis cererea în parte și a obligat pârâta la plata sumei de

843.058,92 RON cu titlu de debit restant la care se va adăuga dobânda legală

începând cu data de 14 martie 2012 și până la plata integrală a debitului.

Referitor la

cheltuielile de judecată solicitate, reprezentând taxa de timbru, ținând seama

că cererea a fost admisă în parte, instanța a considerat că în sarcina pârâtei

poate fi pusă numai contravaloarea taxei de timbru aferentă cuantumului

pretențiilor admise, astfel încât a obligat-o la plata sumei de 11.622,1 RON cu

acest titlu, fiind respinse ca nefondate celelalte pretenții.

Prin Decizia nr.

66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a

civilă, contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de

reclamanta SC V.S. SRL Oradea în contradictoriu cu pârâta C.A.S. Bihor Oradea,

împotriva Sentinței nr. 187/COM din 14 martie 2012, pronunțată de Tribunalul

Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta și la plata

sumei de 8.219,35 RON, reprezentând debit restant în favoarea reclamantei,

precum și la plata dobânzii legale aferente întregului debit restant începând

cu data scadenței facturilor stabilită contractual între părți și până la plata

debitului.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței apelate și a obligat pârâta C.A.S. Bihor Oradea la

plata sumei de 307,08 RON, cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei.

A respins ca nefondat

apelul declarat de pârâta C.A.S. Bihor împotriva aceleiași sentințe.

Cu privire la apelul

pârâtei, instanța de apel a reținut următoarele:

Analizând în primul

rând excepția de necompetență funcțională a primei instanțe în soluționarea

prezentei cauze, Curtea a apreciat-o ca neîntemeiată, reținând că, raportat

atât la obiectul contractului încheiat între părți, acela de furnizare de

medicamente, cât și la calitatea de comerciant a reclamantei, sentința atacată

a fost pronunțată de către instanța competentă, potrivit dispozițiilor art. 3

alin. (1) pct. 5 și art. 56 C. com.

Contractul din

litigiu a fost valabil, potrivit art. 4 din cuprinsul său, de la data de 1 mai

2010 până la 31 decembrie 2010, putând fi prelungit potrivit art. 5, cu acordul

părților pe toată durata de aplicabilitate a contractului-cadru.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a susținut că pârâta a încălcat prevederile art.

11 alin. (3) din contract, deoarece aceasta a refuzat în mod constant preluarea

și validarea documentelor și plata facturilor din litigiu, în număr de 16,

returnându-le de fiecare dată cu motivarea că nu are fonduri alocate, cu toate

că reclamanta a eliberat aceste medicamente către bolnavii cu afecțiuni grave

(cancer, diabet, sida), față de care aceasta are o obligație legală de a le

asigura furnizarea medicamentelor.

Contractul de

furnizare de medicamente nr. AA/2010, încheiat între părți la data de 30

aprilie 2010, a fost ulterior modificat și completat prin actele adiționale

depuse la dosar.

Pe parcursul

soluționării cauzei în fața primei instanțe a fost emis Ordinul nr.

1426/752/2011 al ministrului sănătății și Președintelui C.N.A.S., publicat în

M. Of. nr. 722/13.10.2011, prin care s-a suplimentat bugetul alocat pentru

medicamentele eliberate în anul 2010, aferent subprogramului de tratament al

bolnavilor cu afecțiuni oncologice, între părți fiind semnat Actul adițional

nr. 10/2011, la Contractul nr. BB/2011.

De asemenea, a fost

emis Ordinul nr. 1755/1000 din 27 decembrie 2011 al ministrului sănătății și

Președintelui C.N.A.S., publicat în M. Of. nr. 931/29.12.2011, prin care s-a

suplimentat bugetul alocat pentru medicamentele eliberate în anul 2010, aferent

Programului Național de Diabet Zaharat, părțile încheind apoi Actul adițional

nr. 13/BB/2011.

Ca urmare a adoptării

acestor acte normative, pârâta, prin notele de ședință depuse la dosar la data

de 31 ianuarie 2012, a învederat Tribunalului Bihor că acțiunea promovată de

reclamantă a rămas fără obiect, întrucât C.A.S. Bihor a întocmit actele

adiționale cu valorile de contract pentru anul 2010 pentru care s-a depășit

prevederea bugetară alocată, dar care au fost eliberate de furnizorii de

servicii farmaceutice pentru Subprogramul de tratament al bolnavilor cu

afecțiuni oncologice și a celor cu diabet zaharat.

Instanța a respins

susținerile pârâtei că acțiunea reclamantei este lipsită de obiect, întrucât

aceasta nu a făcut dovada plății integrale a creanței reclamantei, nefiind

suficient numai faptul că pârâta a preluat și acceptat la plată cele 15 facturi

indicate în cererea de chemare în judecată, câtă vreme debitul nu s-a stins

prin plată.

A respins ca

nefondată și critica pârâtei cu privire la neîndeplinirea condițiilor generale

de atragere a răspunderii sale civile contractuale, instanța însușindu-și

considerentele avute în vedere de către prima instanță cu privire la întrunirea

tuturor condițiilor impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile

contractuale a pârâtei, tribunalul procedând la examinarea separată a fiecărei

condiții în parte, respectiv a faptei contractuale ilicite, a prejudiciului

cauzat, al raportului de cauzalitate dintre cele două, respectiv a vinovăției

(art. 969 și 1073 C. civ.).

Susținerile pârâtei

în sensul că reclamantei nu i s-a cauzat niciun prejudiciu au fost respinse de

Curte, în condițiile în care intimata-reclamantă a furnizat medicamente către

bolnavii cu afecțiuni grave a căror situație se putea agrava iremediabil în

lipsa tratamentului, apoi, furnizarea acestor medicamente către bolnavi

presupune achiziționarea și plata lor către furnizori, iar facturarea

ulterioară a acestor medicamente către C.A.S. dă naștere automat obligațiilor

de plată a TVA și a impozitelor aferente către bugetul de stat. Pe de altă

parte, neplata facturilor de către pârâtă atrage imposibilitatea achitării

sumelor datorate de către reclamantă propriilor furnizori și bugetului de stat,

și toate acestea, în condițiile în care furnizarea medicamentelor este o

obligație legală pentru aceasta.

A fost respinsă ca

nefondată și critica referitoare la admiterea capătului de cerere privind

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, față de prevederile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va

fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește

apelul declarat de către reclamantă, Curtea a apreciat ca fondate criticile

invocate de către aceasta.

S-a reținut că,

potrivit art. 6 lit. c) din contractul încheiat între părți, intimata C.A.S.

Bihor avea obligația să deconteze apelantei medicamentele furnizate în limita

fondurilor aprobate la nivelul casei de asigurări de sănătate, însă valoarea

contractului nu a fost determinată sau limitată în cadrul acestuia, ci doar

determinabilă, în raport de valoarea totală a medicamentelor eliberate de către

reclamantă în perioada prevăzută în contract, 1 mai 2010 - 31 decembrie 2010,

și că plata medicamentelor și materialelor sanitare către bolnavii incluși în

unele programe naționale de sănătate cu scop curativ este în strânsă legătură

cu alocarea fondurilor necesare plății acestora, însă acest aspect nu

îndreptățește pârâta să refuze plata acestor medicamente eliberate în temeiul

contractului, în condițiile în care nu a comunicat reclamantei epuizarea

fondului alocat pentru un anumit tip de boală, iar actele adiționale depuse la

dosar au fost încheiate retroactiv, pentru lunile contractuale anterioare.

În cazul în care se

prezuma lipsa fondurilor necesare plății medicamentelor, pârâta avea, deci,

posibilitatea de a aduce la cunoștința furnizorului acest aspect, ceea ce însă

nu a făcut, motiv pentru care refuzul de plată al acesteia apare ca

nejustificat.

Prevederile art. 970

C. civ. obligă părțile să execute convențiile încheiate cu bună-credință,

existând obligația de a executa nu doar ceea ce este expres stipulat în

convenții, cât și toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă

obligației, după natura sa.

Drept urmare, s-a

reținut că acțiunea formulată de reclamantă vizând obligarea pârâtei și la

plata contravalorii facturii din 30 noiembrie 2010, în sumă de 8.219,35 RON,

este întemeiată, în mod nejustificat pârâta refuzând la plată contravaloarea

medicamentelor eliberate de reclamantă în temeiul contractului încheiat de

părți, la data de 30 aprilie 2010.

În ceea ce privește

capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente

sumei neachitate, calculate potrivit prevederilor art. 3 din O.G. nr. 9/2000 de

la data scadenței și până la plata efectivă a întregului debit, având în vedere

natura comercială a obligației de plată, raportat la prevederile art. 43 C.

com., instanța a dispus schimbarea sentinței atacate în sensul că plata

dobânzii legale va fi achitată de către pârâtă începând cu data scadenței

facturilor, stabilită contractual între părți, până la plata debitului.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâta C.A.S. Bihor la 307,08 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei-reclamante.

Împotriva Deciziei

nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

pârâta C.A.S. Bihor - Oradea întemeiat pe art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea

recursului, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar în secundar modificarea deciziei în sensul respingerii acțiunii

reclamantei.

În criticile

formulate, după o prezentare a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut

în esență următoarele:

formulat a cerut casarea sentinței instanței de fond, ca fiind pronunțată de o

instanță necompetentă funcțional, avându-se în vedere natura civilă a

contractului părților, conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care

este o lege specială, ce prevede că relațiile dintre furnizorii de servicii

medicale, medicamente, dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de

natură civilă - art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În opinia sa,

avându-se în vedere dispozițiile legale precitate, care stabilesc în mod expres

că contractele dintre casele de sănătate și furnizorii de medicamente sunt de

natură civilă și faptul că art. 56 C. com., care este o lege generală, ce

prevede că aceste dispoziții se aplică numai dacă legea nu dispune altfel,

rezultă că, cauza a fost soluționată de o instanță necompetentă funcțional.

pronunțată de instanța de apel este greșită în condițiile în care societatea sa

a fost obligată în plus față de soluția dată prin sentința de la fond, și la

plata sumei de 8.219,35 RON, contravaloarea facturii din 30 noiembrie 2010,

aferentă plății contravalorii medicamentelor eliberate în tratamentul

pensionarilor cu pensii sub 700 RON, situație în care apreciază că față de

această soluție, instanța a intervenit în contractul părților, favorizând

reclamanta în detrimentul său, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens

recurenta a susținut că potrivit art. 280 din Legea nr. 95/2006, președintele

C.N.A.S. este ordonator principal de credite, iar conform art. 288 alin. (2)

din același act normativ, directorul general al casei de asigurări este

ordonator de credite în condițiile legii și cum C.A.S. Bihor este instituție

aflată în subordinea C.N.A.S., alocarea bugetului instituției sale se face de

către ordonatorul principal de credite, cheltuielile bugetare având destinație

precisă și limitată, conform dispozițiilor legale, astfel că, reclamantei nu

i-a fost cauzat niciun prejudiciu, avându-se în vedere că președintele-director

general al C.A.S. Bihor a făcut plăți numai în limita fondurilor alocate de

forul său superior.

lipsei de obiect a acțiunii reclamantei avându-se în vedere faptul că facturile

a căror valoare s-a cerut au fost achitate, excepție făcând factura din 30

noiembrie 2010, după apariția Ordinului nr. 1426/752/2011 și nr. 1755/1000/2011

al ministrului sănătății, prin care s-a suplimentat bugetul alocat pentru

medicamentele eliberate, pentru Programul Național de Diabet Zaharat, care au

preluat toate facturile menționate de reclamantă în acțiunea formulată.

susținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de atragere a răspunderii

civile contractuale invocate de către reclamantă, avându-se în vedere că din

punct de vedere al contractului nu există un prejudiciu, reclamanta nefăcând

dovada existenței faptei ilicite a C.A.S. Bihor, întrucât instituția sa a

încheiat acte adiționale și s-a angajat la decontarea valorilor din contract

conform prevederilor legale la termenele prestabilite.

S-a mai arătat și

faptul că, în raport de cele menționate mai sus, în mod greșit a fost obligată

instituția sa la plata dobânzii, fără ca instanța de apel să observe că la data

pronunțării sentinței primei instanțe obligațiile sale nu erau scadente, iar

instanța de apel nu a solicitat depunerea unor documente din care să rezulte

plata sumelor solicitate, aferente facturilor acceptate.

că, față de criticile formulate în recurs și de clauzele contractului,

avându-se în vedere că a fost achitată și contravaloarea facturilor, greșit a

fost obligată societatea sa la plata cheltuielilor de judecată la fond și apel.

Intimata-reclamantă

SC V.S. SRL Oradea, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10 iunie 2013,

a cerut respingerea recursului pârâtei ca nefondat, față de motivele expuse în

scris.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei

nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, din perspectiva

criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele

controlului de legalitate, a constatat că acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

de recurenta-pârâtă privitor la nelegalitatea hotărârii instanței de fond,

pentru încălcarea competenței funcționale a secției civile prin raportare la

natura litigiului, în raport de dispozițiile art. 246 alin. (1) din Legea nr.

95/2006, care este o lege specială, ce prevede că relațiile dintre furnizorii

de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale și casele de asigurări

sunt de natură civilă, nu poate fi primită.

Astfel se reține că,

în mod corect Curtea de Apel Oradea a respins-o ca nefondată, reținând că,

raportat atât la obiectul contractului încheiat între părți, acela de furnizare

de medicamente, cât și calitatea de comerciant a reclamantei, sentința

instanței de fond a fost pronunțată de o instanță competentă, potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) pct. 5 și art. 56 C. com.

prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a pus

în discuție nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de

executarea obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul și actele adiționale,

ce fac obiectul cauzei deduse judecății.

În mod corect,

instanța de apel a reținut în cauză, răspunderea contractuală a pârâtei, având

în vedere că, potrivit art. 6 lit. c) din contractul încheiat între părți,

recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor avea obligația să deconteze reclamantei

medicamentele furnizate în limita fondurilor aprobate la nivelul casei de

asigurări de sănătate și că plata medicamentelor și materialelor sanitare către

bolnavii incluși în unele programe naționale de sănătate cu scop curativ este

în strânsă legătură cu alocarea fondurilor necesare plății acestora, însă acest

aspect nu îndreptățește pârâta să refuze plata acestor medicamente eliberate în

temeiul contractului, în condițiile în care nu a comunicat reclamantei

epuizarea fondului alocat pentru un anumit tip de boală.

Astfel că obligarea

sa în plus la plata sumei de 8.219,35 RON, contravaloarea facturii din 30

noiembrie 2010, aferentă plății contravalorii medicamentelor eliberate în

tratamentul pensionarilor cu pensii sub 700 RON, către reclamantă, față de

soluția dată prin sentința de la fond, este justă întrucât nejustificat pârâta

a refuzat la plată contravaloarea medicamentelor eliberate de reclamantă în

temeiul contractului încheiat de părți.

În cauză, susținerea

recurentei în sensul că reclamantei nu i-a cauzat niciun prejudiciu, întrucât

instituția sa nu a putut să facă plăți decât în limita fondurilor alocate de

forul său superior, nu poate fi primită, în condițiile în care reclamanta a

furnizat medicamente către bolnavii cu afecțiuni grave de sănătate, a căror

situație se putea agrava iremediabil în lipsa tratamentului, iar furnizarea

acestor medicamente către bolnavi presupune achiziționarea și plata lor către

furnizori, iar facturarea ulterioară a acestor medicamente către C.A.S. dă naștere

automat obligațiilor de plată a TVA și a impozitelor aferente către bugetul de

stat.

Având în vedere

conținutul contractului, instanța de apel a dat prioritate voinței reale a

părților, în conformitate cu art. 969 C. civ., care stabilește că, convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante și cu art. 970 din

același cod, care obligă părțile să execute convențiile încheiate cu

bună-credință.

recurs prin care recurenta a cerut să se constate că este lipsită de obiect

acțiunea reclamantei legată de facturile la plata a căror valoare a fost

obligată prin sentința instanței de fond, întrucât valoarea acestora a fost

achitată, dovada făcând-o înscrisurile din dosar, nu poate fi primit.

Este de reținut în

acest sens că recurenta a supus spre examinare instanței de recurs înscrisurile

depuse în această fază procesuală, ce ar face dovada achitării sumei la care

instituția sa a fost obligată de instanța de fond, apărări care depășesc cadrul

procesual determinat în fața instanței de recurs, situație în care se impune

respingerea de plano a acestei critici de netemeinicie, care nu satisface

exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de

atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești

recurate.

recurentei-pârâte cu privire la neîndeplinirea condițiilor generale de atragere

a răspunderii sale civile contractuale este nefondată, raportat la starea de

fapt reținută de prima instanță, avută în vedere și de instanța de apel, care a

apreciat în mod corect întrunirea în cauză a tuturor condițiilor impuse de lege

pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, respectiv a faptei

contractuale ilicite, a prejudiciului cauzat, a raportului de cauzalitate dintre

cele două, respectiv a vinovăției (art. 969 și 1073 C. civ.).

Și în ceea ce

privește obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei neachitate,

soluția instanței de apel este justă, știut fiind că potrivit art. 43 C. com.,

datoriile comerciale plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când

devin exigibile, aceasta fiind datorată de la data scadenței facturilor,

stabilită contractual între părți, până la plata efectivă a întregului debit.

recurentei-pârâte, referitoare la greșita obligare a sa la plata cheltuielilor

de judecată la fond și apel nu poate fi primită, avându-se în vedere că

recurenta este cea care a căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274

pct. 1 C. proc. civ., astfel că, în mod corect a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă la fond și apel, știut fiind

că cheltuielile de judecată se suportă de partea care a căzut în pretenții.

Prin urmare,

obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv,

pe ideea de culpă procesuală ce aparține părții care a ocazionat declanșarea

procedurii judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși

cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.

Față de

considerentele expuse, cum decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat

recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei nr.

66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor Oradea la

plata sumei de 13.523,75 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă

SC V.S. SRL Oradea, conform actelor doveditoare din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei nr.

66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

Obligă

recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor - Oradea la plata sumei de 13.523,75 RON,

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC V.S. SRL Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 noiembrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ