ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4084/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4084/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Sentința nr. 187/COM din 14 martie 2012, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC V.S. SRL Oradea și a obligat pârâta C.A.S. Bihor Oradea să plătească reclamantei suma de 843.058,92 RON cu titlu de debit restant, cu dobânda legală începând cu data de 14 martie 2012 și până la plata integrală a debitului, precum și la plata sumei de 11.622,1 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca nefondate celelalte pretenții.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 30 aprilie 2010, între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de furnizare medicamente cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, precum și a unor materiale sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul în ambulatoriu al bolnavilor incluși în unele programe naționale de sănătate cu scop curativ, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate nr. 1009/2010.
Că reclamanta și-a asumat obligațiile prescrise la art. 7, din contract, iar pârâta pe cele menționate la art. 6, iar în executarea contractului au fost încheiate mai multe acte adiționale, fiind emise și facturile fiscale aflate la dosar, care au fost preluate de pârâtă, pe parcursul soluționării prezentului litigiu, cu excepția facturii fiscale din 30 noiembrie 2010. Instanța a reținut îndeplinirea în cauză a cerințelor răspunderii civile contractuale: a faptei contractuale ilicite, a prejudiciului cauzat, a raportului de cauzalitate dintre cele două, precum și a vinovăției (art. 969 și 1073 C. civ.).
Principiul forței obligatorii a contractelor impune debitorului să execute întocmai ceea ce datorează în temeiul legăturii juridice stabilite între el și creditor, iar în cazul în care nu se respectă această obligație, el săvârșește o faptă contractuală ilicită care constă în încălcarea dreptului de creanță al celeilalte părți prin neexecutarea obligațiilor sale contractuale.
Așa fiind, instanța a reținut că deși reclamanta a solicitat pârâtei să procedeze la acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a furnizării de medicamente către diverși bolnavi, până în prezent aceasta nu a achitat vreo sumă de bani deși principala obligație asumată a fost de a deconta contravaloarea medicamentelor cu și fără contribuție personală în tratament ambulatoriu, a celor eliberate cu și fără contribuție personală, precum și a celor corespunzătoare DCI-urilor aferente unor programe de sănătate a căror eliberare se face prin farmaciile cu circuit deschis (art. 6 lit. c)). Procedând în acest fel pârâta nu și-a respectat obligația asumată în mod liber și neîngrădit la momentul încheierii contractului, astfel încât prima condiție este întrunită.
Referitor la cel de-al doilea element amintit, el constă în consecințele dăunătoare materiale ca urmare a încălcării de către debitor a dreptului de creanță aparținând creditorului contractual. Că prejudiciul este alcătuit atât din paguba efectiv suferită (damnum emergens, valoarea prestației datorate de debitor și neexecutată), cât și din câștigul nerealizat (lucrum cessans, creșterea patrimonială pe care ar fi dobândit-o în condițiile în care debitorul și-ar fi executat întocmai obligația). Că la art. 6 s-a stabilit în mod clar că obligația pârâtei de plată a medicamentelor operează în limita fondurilor aprobate la nivelul casei de asigurări de sănătate și chiar dacă suma nu este specificată în mod clar, este neîndoielnic că obligația asumată este determinabilă, nefiind posibilă depășirea acestui plafon.
Concluzia s-a impus, întrucât plata serviciilor furnizate de către reclamantă este efectuată în cele din urmă din fonduri alocate de la bugetul de stat, fonduri care sunt stabilite, în principiu, la începutul fiecărui an. De altfel, numai în acest fel poate fi explicată încheierea ulterioară a unor acte adiționale succesive în cadrul cărora se detaliază și specifică în mod clar întinderea sumei pe care reclamanta urmează să o primească de la pârâtă. În măsura în care obligația ar fi existat încă de la început, indiferent de cuantumul serviciilor furnizate de către reclamantă, încheierea actelor adiționale nu ar mai fi fost necesară. Tocmai de aceea, instanța a considerat că prejudiciul se impune a fi raportat la acest plafon determinabil în baza contractului-cadru și determinat în temeiul actelor adiționale ulterioare.
Desigur că principiul bunei-credințe care guvernează întreg sistemul judiciar ar fi impus ca plata de către pârâtă a serviciilor furnizate de către reclamantă să se facă la un moment cât mai apropiat de cel inițial, însă respectarea lui se impune prin corelare cu cel al forței obligatorii a contractului, art. 969 alin. (1) C. civ. În aceste condiții, stabilirea prejudiciului nu poate avea ca punct de pornire decât momentul suplimentării de fonduri către bugetul pârâtei, în absența acesteia el nefiind exigibil. Faptul că prin contract s-a stabilit în favoarea acesteia un termen de 90 de zile în care urmează să fie făcută plata nu poate înlătura incidența prevederilor art. 110 alin. (3) C. proc.
civ., potrivit cărora se poate încuviința înainte de împlinirea termenului cereri pentru executarea unor obligații ori de câte ori se va socoti că ele sunt îndreptățite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului. Raportat la intervalul de timp de la care reclamanta a furnizat medicamentele și a prestat celelalte servicii medicale până la cel în care a fost suplimentat bugetul pârâtei, a considerat că se impune a se da eficiență acestei dispoziții legale și a stabilit că prejudiciul se compune din suma de 843.058,92 RON (pentru factura fiscală din 30 noiembrie 2010 nefiind alocate fonduri), la care se va adăuga dobânda legală potrivit art. 3 alin. (3) din O.G.
nr. 13/2011 începând cu data de 14 martie 2012 și până la plata integrală a debitului. S-a reținut că, cum în cauză consecința este de natură materială, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă din materialitatea faptelor, astfel încât instanța a constatat că și cea de-a treia condiție este întrunită. În ceea ce privește vinovăția, ca element subiectiv al răspunderii civile delictuale, ea constă în atitudinea pe care autorul faptei a avut-o față de ea și de urmăririle ei la momentul la care a comis-o, astfel că pârâta a avut cunoștință despre paguba suportată de către reclamantă în urma serviciilor prestate beneficiarilor finali, din momentul inițial al solicitării plății facturilor restante.
În asemenea condiții este neîndoielnic că aceasta a avut reprezentarea faptului că se încalcă dreptul de creanță al reclamantei născut în baza contractului încheiat, astfel că instanța a reținut că este întrunit și cel de-al patrulea element amintit. Față de toate acestea, a admis cererea în parte și a obligat pârâta la plata sumei de 843.058,92 RON cu titlu de debit restant la care se va adăuga dobânda legală începând cu data de 14 martie 2012 și până la plata integrală a debitului. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate, reprezentând taxa de timbru, ținând seama că cererea a fost admisă în parte, instanța a considerat că în sarcina pârâtei poate fi pusă numai contravaloarea taxei de timbru aferentă cuantumului pretențiilor admise, astfel încât a obligat-o la plata sumei de 11.622,1 RON cu acest titlu, fiind respinse ca nefondate celelalte pretenții.
Prin Decizia nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC V.S. SRL Oradea în contradictoriu cu pârâta C.A.S. Bihor Oradea, împotriva Sentinței nr. 187/COM din 14 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta și la plata sumei de 8.219,35 RON, reprezentând debit restant în favoarea reclamantei, precum și la plata dobânzii legale aferente întregului debit restant începând cu data scadenței facturilor stabilită contractual între părți și până la plata debitului. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat pârâta C.A.S.
Bihor Oradea la plata sumei de 307,08 RON, cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C.A.S. Bihor împotriva aceleiași sentințe. Cu privire la apelul pârâtei, instanța de apel a reținut următoarele: Analizând în primul rând excepția de necompetență funcțională a primei instanțe în soluționarea prezentei cauze, Curtea a apreciat-o ca neîntemeiată, reținând că, raportat atât la obiectul contractului încheiat între părți, acela de furnizare de medicamente, cât și la calitatea de comerciant a reclamantei, sentința atacată a fost pronunțată de către instanța competentă, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) pct. 5 și art. 56 C. com. Contractul din litigiu a fost valabil, potrivit art. 4 din cuprinsul său, de la data de 1 mai 2010 până la 31 decembrie 2010, putând fi prelungit potrivit art. 5, cu acordul părților pe toată durata de aplicabilitate a contractului-cadru.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a susținut că pârâta a încălcat prevederile art. 11 alin. (3) din contract, deoarece aceasta a refuzat în mod constant preluarea și validarea documentelor și plata facturilor din litigiu, în număr de 16, returnându-le de fiecare dată cu motivarea că nu are fonduri alocate, cu toate că reclamanta a eliberat aceste medicamente către bolnavii cu afecțiuni grave (cancer, diabet, sida), față de care aceasta are o obligație legală de a le asigura furnizarea medicamentelor. Contractul de furnizare de medicamente nr. AA/2010, încheiat între părți la data de 30 aprilie 2010, a fost ulterior modificat și completat prin actele adiționale depuse la dosar. Pe parcursul soluționării cauzei în fața primei instanțe a fost emis Ordinul nr. 1426/752/2011 al ministrului sănătății și Președintelui C.N.A.S., publicat în M. Of.
nr. 722/13.10.2011, prin care s-a suplimentat bugetul alocat pentru medicamentele eliberate în anul 2010, aferent subprogramului de tratament al bolnavilor cu afecțiuni oncologice, între părți fiind semnat Actul adițional nr. 10/2011, la Contractul nr. BB/2011. De asemenea, a fost emis Ordinul nr. 1755/1000 din 27 decembrie 2011 al ministrului sănătății și Președintelui C.N.A.S., publicat în M. Of. nr. 931/29.12.2011, prin care s-a suplimentat bugetul alocat pentru medicamentele eliberate în anul 2010, aferent Programului Național de Diabet Zaharat, părțile încheind apoi Actul adițional nr. 13/BB/2011. Ca urmare a adoptării acestor acte normative, pârâta, prin notele de ședință depuse la dosar la data de 31 ianuarie 2012, a învederat Tribunalului Bihor că acțiunea promovată de reclamantă a rămas fără obiect, întrucât C.A.S.
Bihor a întocmit actele adiționale cu valorile de contract pentru anul 2010 pentru care s-a depășit prevederea bugetară alocată, dar care au fost eliberate de furnizorii de servicii farmaceutice pentru Subprogramul de tratament al bolnavilor cu afecțiuni oncologice și a celor cu diabet zaharat. Instanța a respins susținerile pârâtei că acțiunea reclamantei este lipsită de obiect, întrucât aceasta nu a făcut dovada plății integrale a creanței reclamantei, nefiind suficient numai faptul că pârâta a preluat și acceptat la plată cele 15 facturi indicate în cererea de chemare în judecată, câtă vreme debitul nu s-a stins prin plată.
A respins ca nefondată și critica pârâtei cu privire la neîndeplinirea condițiilor generale de atragere a răspunderii sale civile contractuale, instanța însușindu-și considerentele avute în vedere de către prima instanță cu privire la întrunirea tuturor condițiilor impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, tribunalul procedând la examinarea separată a fiecărei condiții în parte, respectiv a faptei contractuale ilicite, a prejudiciului cauzat, al raportului de cauzalitate dintre cele două, respectiv a vinovăției (art. 969 și 1073 C. civ.).
Susținerile pârâtei în sensul că reclamantei nu i s-a cauzat niciun prejudiciu au fost respinse de Curte, în condițiile în care intimata-reclamantă a furnizat medicamente către bolnavii cu afecțiuni grave a căror situație se putea agrava iremediabil în lipsa tratamentului, apoi, furnizarea acestor medicamente către bolnavi presupune achiziționarea și plata lor către furnizori, iar facturarea ulterioară a acestor medicamente către C.A.S. dă naștere automat obligațiilor de plată a TVA și a impozitelor aferente către bugetul de stat. Pe de altă parte, neplata facturilor de către pârâtă atrage imposibilitatea achitării sumelor datorate de către reclamantă propriilor furnizori și bugetului de stat, și toate acestea, în condițiile în care furnizarea medicamentelor este o obligație legală pentru aceasta.
A fost respinsă ca nefondată și critica referitoare la admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, față de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. În ceea ce privește apelul declarat de către reclamantă, Curtea a apreciat ca fondate criticile invocate de către aceasta. S-a reținut că, potrivit art. 6 lit. c) din contractul încheiat între părți, intimata C.A.S.
Bihor avea obligația să deconteze apelantei medicamentele furnizate în limita fondurilor aprobate la nivelul casei de asigurări de sănătate, însă valoarea contractului nu a fost determinată sau limitată în cadrul acestuia, ci doar determinabilă, în raport de valoarea totală a medicamentelor eliberate de către reclamantă în perioada prevăzută în contract, 1 mai 2010 - 31 decembrie 2010, și că plata medicamentelor și materialelor sanitare către bolnavii incluși în unele programe naționale de sănătate cu scop curativ este în strânsă legătură cu alocarea fondurilor necesare plății acestora, însă acest aspect nu îndreptățește pârâta să refuze plata acestor medicamente eliberate în temeiul contractului, în condițiile în care nu a comunicat reclamantei epuizarea fondului alocat pentru un anumit tip de boală, iar actele adiționale depuse la dosar au fost încheiate retroactiv, pentru lunile contractuale anterioare.
În cazul în care se prezuma lipsa fondurilor necesare plății medicamentelor, pârâta avea, deci, posibilitatea de a aduce la cunoștința furnizorului acest aspect, ceea ce însă nu a făcut, motiv pentru care refuzul de plată al acesteia apare ca nejustificat. Prevederile art. 970 C. civ. obligă părțile să execute convențiile încheiate cu bună-credință, existând obligația de a executa nu doar ceea ce este expres stipulat în convenții, cât și toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obligației, după natura sa.
Drept urmare, s-a reținut că acțiunea formulată de reclamantă vizând obligarea pârâtei și la plata contravalorii facturii din 30 noiembrie 2010, în sumă de 8.219,35 RON, este întemeiată, în mod nejustificat pârâta refuzând la plată contravaloarea medicamentelor eliberate de reclamantă în temeiul contractului încheiat de părți, la data de 30 aprilie 2010. În ceea ce privește capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei neachitate, calculate potrivit prevederilor art. 3 din O.G. nr. 9/2000 de la data scadenței și până la plata efectivă a întregului debit, având în vedere natura comercială a obligației de plată, raportat la prevederile art. 43 C. com., instanța a dispus schimbarea sentinței atacate în sensul că plata dobânzii legale va fi achitată de către pârâtă începând cu data scadenței facturilor, stabilită contractual între părți, până la plata debitului.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâta C.A.S. Bihor la 307,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei-reclamante. Împotriva Deciziei nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta C.A.S. Bihor - Oradea întemeiat pe art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în secundar modificarea deciziei în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În criticile formulate, după o prezentare a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut în esență următoarele:
Prin apelul formulat a cerut casarea sentinței instanței de fond, ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă funcțional, avându-se în vedere natura civilă a contractului părților, conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care este o lege specială, ce prevede că relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă - art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În opinia sa, avându-se în vedere dispozițiile legale precitate, care stabilesc în mod expres că contractele dintre casele de sănătate și furnizorii de medicamente sunt de natură civilă și faptul că art. 56 C. com., care este o lege generală, ce prevede că aceste dispoziții se aplică numai dacă legea nu dispune altfel, rezultă că, cauza a fost soluționată de o instanță necompetentă funcțional.
Că decizia pronunțată de instanța de apel este greșită în condițiile în care societatea sa a fost obligată în plus față de soluția dată prin sentința de la fond, și la plata sumei de 8.219,35 RON, contravaloarea facturii din 30 noiembrie 2010, aferentă plății contravalorii medicamentelor eliberate în tratamentul pensionarilor cu pensii sub 700 RON, situație în care apreciază că față de această soluție, instanța a intervenit în contractul părților, favorizând reclamanta în detrimentul său, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens recurenta a susținut că potrivit art. 280 din Legea nr. 95/2006, președintele C.N.A.S. este ordonator principal de credite, iar conform art. 288 alin. (2) din același act normativ, directorul general al casei de asigurări este ordonator de credite în condițiile legii și cum C.A.S. Bihor este instituție aflată în subordinea C.N.A.S., alocarea bugetului instituției sale se face de către ordonatorul principal de credite, cheltuielile bugetare având destinație precisă și limitată, conform dispozițiilor legale, astfel că, reclamantei nu i-a fost cauzat niciun prejudiciu, avându-se în vedere că președintele-director general al C.A.S. Bihor a făcut plăți numai în limita fondurilor alocate de forul său superior.
A invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii reclamantei avându-se în vedere faptul că facturile a căror valoare s-a cerut au fost achitate, excepție făcând factura din 30 noiembrie 2010, după apariția Ordinului nr. 1426/752/2011 și nr. 1755/1000/2011 al ministrului sănătății, prin care s-a suplimentat bugetul alocat pentru medicamentele eliberate, pentru Programul Național de Diabet Zaharat, care au preluat toate facturile menționate de reclamantă în acțiunea formulată.
Recurenta a mai susținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de atragere a răspunderii civile contractuale invocate de către reclamantă, avându-se în vedere că din punct de vedere al contractului nu există un prejudiciu, reclamanta nefăcând dovada existenței faptei ilicite a C.A.S. Bihor, întrucât instituția sa a încheiat acte adiționale și s-a angajat la decontarea valorilor din contract conform prevederilor legale la termenele prestabilite. S-a mai arătat și faptul că, în raport de cele menționate mai sus, în mod greșit a fost obligată instituția sa la plata dobânzii, fără ca instanța de apel să observe că la data pronunțării sentinței primei instanțe obligațiile sale nu erau scadente, iar instanța de apel nu a solicitat depunerea unor documente din care să rezulte plata sumelor solicitate, aferente facturilor acceptate.
S-a mai susținut că, față de criticile formulate în recurs și de clauzele contractului, avându-se în vedere că a fost achitată și contravaloarea facturilor, greșit a fost obligată societatea sa la plata cheltuielilor de judecată la fond și apel. Intimata-reclamantă SC V.S. SRL Oradea, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10 iunie 2013, a cerut respingerea recursului pârâtei ca nefondat, față de motivele expuse în scris. Înalta Curte, analizând recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Critica invocată de recurenta-pârâtă privitor la nelegalitatea hotărârii instanței de fond, pentru încălcarea competenței funcționale a secției civile prin raportare la natura litigiului, în raport de dispozițiile art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care este o lege specială, ce prevede că relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă, nu poate fi primită. Astfel se reține că, în mod corect Curtea de Apel Oradea a respins-o ca nefondată, reținând că, raportat atât la obiectul contractului încheiat între părți, acela de furnizare de medicamente, cât și calitatea de comerciant a reclamantei, sentința instanței de fond a fost pronunțată de o instanță competentă, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) pct. 5 și art. 56 C. com. 2. În speță prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a pus în discuție nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul și actele adiționale, ce fac obiectul cauzei deduse judecății. În mod corect, instanța de apel a reținut în cauză, răspunderea contractuală a pârâtei, având în vedere că, potrivit art. 6 lit. c) din contractul încheiat între părți, recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor avea obligația să deconteze reclamantei medicamentele furnizate în limita fondurilor aprobate la nivelul casei de asigurări de sănătate și că plata medicamentelor și materialelor sanitare către bolnavii incluși în unele programe naționale de sănătate cu scop curativ este în strânsă legătură cu alocarea fondurilor necesare plății acestora, însă acest aspect nu îndreptățește pârâta să refuze plata acestor medicamente eliberate în temeiul contractului, în condițiile în care nu a comunicat reclamantei epuizarea fondului alocat pentru un anumit tip de boală. Astfel că obligarea sa în plus la plata sumei de 8.219,35 RON, contravaloarea facturii din 30 noiembrie 2010, aferentă plății contravalorii medicamentelor eliberate în tratamentul pensionarilor cu pensii sub 700 RON, către reclamantă, față de soluția dată prin sentința de la fond, este justă întrucât nejustificat pârâta a refuzat la plată contravaloarea medicamentelor eliberate de reclamantă în temeiul contractului încheiat de părți. În cauză, susținerea recurentei în sensul că reclamantei nu i-a cauzat niciun prejudiciu, întrucât instituția sa nu a putut să facă plăți decât în limita fondurilor alocate de forul său superior, nu poate fi primită, în condițiile în care reclamanta a furnizat medicamente către bolnavii cu afecțiuni grave de sănătate, a căror situație se putea agrava iremediabil în lipsa tratamentului, iar furnizarea acestor medicamente către bolnavi presupune achiziționarea și plata lor către furnizori, iar facturarea ulterioară a acestor medicamente către C.A.S. dă naștere automat obligațiilor de plată a TVA și a impozitelor aferente către bugetul de stat. Având în vedere conținutul contractului, instanța de apel a dat prioritate voinței reale a părților, în conformitate cu art. 969 C. civ., care stabilește că, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și cu art. 970 din același cod, care obligă părțile să execute convențiile încheiate cu bună-credință. 3. Nici motivul de recurs prin care recurenta a cerut să se constate că este lipsită de obiect acțiunea reclamantei legată de facturile la plata a căror valoare a fost obligată prin sentința instanței de fond, întrucât valoarea acestora a fost achitată, dovada făcând-o înscrisurile din dosar, nu poate fi primit. Este de reținut în acest sens că recurenta a supus spre examinare instanței de recurs înscrisurile depuse în această fază procesuală, ce ar face dovada achitării sumei la care instituția sa a fost obligată de instanța de fond, apărări care depășesc cadrul procesual determinat în fața instanței de recurs, situație în care se impune respingerea de plano a acestei critici de netemeinicie, care nu satisface exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate. 4. Și critica recurentei-pârâte cu privire la neîndeplinirea condițiilor generale de atragere a răspunderii sale civile contractuale este nefondată, raportat la starea de fapt reținută de prima instanță, avută în vedere și de instanța de apel, care a apreciat în mod corect întrunirea în cauză a tuturor condițiilor impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, respectiv a faptei contractuale ilicite, a prejudiciului cauzat, a raportului de cauzalitate dintre cele două, respectiv a vinovăției (art. 969 și 1073 C. civ.). Și în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei neachitate, soluția instanței de apel este justă, știut fiind că potrivit art. 43 C. com., datoriile comerciale plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile, aceasta fiind datorată de la data scadenței facturilor, stabilită contractual între părți, până la plata efectivă a întregului debit. 5. Susținerea recurentei-pârâte, referitoare la greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată la fond și apel nu poate fi primită, avându-se în vedere că recurenta este cea care a căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ., astfel că, în mod corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă la fond și apel, știut fiind că cheltuielile de judecată se suportă de partea care a căzut în pretenții. Prin urmare, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparține părții care a ocazionat declanșarea procedurii judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri. Față de considerentele expuse, cum decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor Oradea la plata sumei de 13.523,75 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC V.S. SRL Oradea, conform actelor doveditoare din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor - Oradea la plata sumei de 13.523,75 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC V.S. SRL Oradea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AZ
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.