ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1095/2017

Decizia nr. 1095/2017

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 130/C din 01.07.2015 pronunțată de secția I civilă a Tribunalului Bihor, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență Oradea, împotriva pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Bihor.

Apelul formulat de pârâtă împotriva acestei sentințe, s-a respins prin decizia civilă nr. 1162/A din 16.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 466 pct. 8 din noul C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond pentru a se dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 2.002.851,36 lei, compusă din:

I. - 1.949.692,36 lei contravaloare factura nr. 001191 din 15 mai 2009 reprezentând regularizare trimestrul I - 2009 pentru servicii medicale spitalicești DRG;

- 39.325,00 lei reprezentând factura nr. 001343 din 21 august 2009 reprezentând regularizare trimestrul I - 2009 pentru servicii medicale spitalicești efectuate în regim de spitalizare de zi;

- 13.834,00 lei reprezentând factura nr. 001342 din 21 august 2009 reprezentând regularizare trimestrul I - 2009 pentru servicii medicale spitalicești paleative;

II. - dobânzi de întârziere potrivit art. 120 alin. (7) C. proc. fisc., de la data scadenței până la data plății efective a debitului și penalități de întârziere pentru fiecare zi de întârziere conform art. 120

1

alin. (2) C. proc. fisc., de la data scadenței până la data plății efective a debitului.

În motivarea recursului, reclamantul susține, în esență, că instanța de fond și cea de apel au interpretat în mod greșit incidența în cauză a dispozițiilor art. 2517 din noul C. civ., deoarece atât debitul principal, cât și majorările de întârziere sunt obligații fiscale și în consecință în cauză se aplică dispozițiile C. proc. fisc. și nu cele din noul C. civ. Potrivit art. 122 C. proc. fisc., termenul general de prescripție privind o creanță bugetară este de 5 ani și conform alin. (1) acest termen începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. În consecință, în speță termenul de prescripție începe să curgă de la data de 01.01.2010 și se împlinește la data de 01.01.2015.

În mod nelegal, susține reclamantul, curtea de apel, ca și tribunalul au reținut că potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă și în consecință termenul de prescripție este reglementat de noul C. civ., art. 2517.

Dimpotrivă, susține reclamantul, creanța sa are natură fiscală potrivit următoarelor dispoziții legale.

Textul art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 face referire doar la natura relațiilor care se statornicesc între părți și nu la regimul juridic - sau la natura obiectului litigiului dedus judecății, (…) deoarece în lipsa unei asemenea stipulații exprese, clarificatoare, ar fi incidentă legislația comercială, deoarece furnizorii de servicii medicale pot fi și unități sanitare private care au calitatea de comerciant.

Mai mult, reglementarea prevăzută de art. 246 alin. (1) cu privire la natura relațiilor dintre casele de sănătate și furnizorii de servici medicale nu poate duce la ineficiența juridică a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, lege care reglementează atât activitatea C.A.S. Bihor, cât și a spitalului, stare de fapt și de drept, de altfel recunoscută de pârâtă prin întâmpinarea depusă la instanța de fond.

Potrivit art. 267 - (1) Casele de asigurări de sănătate sunt instituții publice, cu personalitate juridică, cu bugete proprii, în subordinea C.N.A.S.

(2) Casele de asigurări colectează contribuțiile persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către A.N.A.F. și gestionează bugetul fondului aprobat, cu respectarea prevederilor prezentei legi, asigurând funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local și pot derula și dezvolta și activități pentru valorizarea fondurilor gestionate.

Spitalul este instituție publică, finanțată din venituri proprii, respectiv venituri publice, iar sursa finanțării acestor venituri este bugetul de asigurări sociale de sănătate (administrat și gestionat tocmai de către pârâtă), parte din bugetul de stat consolidat.

Astfel:

În concluzie, atât C.A.S. Bihor, cât și Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea sunt instituții publice care își desfășoară activitatea în scopul satisfacerii unui interes legitim public, calitate pe care prin însăși întâmpinarea depusă la dosar intimata o recunoaște, mai mult, «C.A.S. Bihor, fiind o instituție publică se supune Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.»

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, dispozițiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii; iar potrivit art. 73

1

din lege - recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele, stabilind legislația incidentă în cauză.

De asemenea, referitor la majorările de întârziere, dispozitivul și considerentele deciziei fac vorbire de majorările de întârziere prevăzute de art. 120 C. proc. fisc., care în urma recursului sunt datorate până la data plății efective a debitului și acordarea acestor majorări a avut în vedere, următoarele:

- „art. 10 din contract prevede: «pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale partea în culpă datorează daune-interese», reglementând la modul general sancțiunea pentru neîndeplinirea oricăreia din obligațiilor contractuale,

- art. 25 din contract prevede: «în cazul în care s-au constatat nereguli în evidențele furnizorilor de servicii medicale, în baza cărora C.A.S. Bihor a efectuat plăți, furnizorul de servicii medicale este obligat să plătească la 1... cuantumul majorărilor de întârziere este egal cu cel al majorărilor care se aplică pentru întârzierea plății impozitelor de către stat», stabilind în mod concret și particular sancțiunea și modul de calcul al daunelor interese.”

Având în vedere faptul că situația prevăzută la art. 25 este tot o neîndeplinire culpabilă a unei obligații contractuale, de către furnizorul de servicii, prin prisma principiului corelativității și interdependenței unei obligații între părțile contractului, refuzul C.A.S. de a efectua plata regularizării aferentă anului 2009 se sancționează tot cu majorări de întârziere.

Pârâta C.A.S. Bihor a formulat întâmpinare solicitând, în principal, constatarea nulității recursului deoarece nu se precizează motivele de nelegalitate ale deciziei atacate și în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, deoarece potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, contractul de furnizare de servicii medicale spitalicești, nr. 1504/2008, încheiat între reclamant și pârâtă este de natură civilă și în consecință în mod legal s-au aplicat în speță dispozițiile din noul C. civ. referitoare la prescripție, termenul de prescripție de 3 ani, fiind împlinit la data introducerii acțiunii, 23.05.2014, acțiune prin care s-a solicitat plata facturilor nr. 001191 din 15 mai 2009, nr. 001343 din 21 august 2009 și nr. 001342 din 21 august 2009.

În temeiul art. 495 noul C. proc. civ. s-a întocmit raportul în cauză ale cărei concluzii au fost de admisibilitate în principiu ale recursului, întrucât criticile deciziei se încadrează în dispozițiile art. 466 pct. 8 noul C. proc. civ. și în consecință excepția de nelegalitate invocată de intimată prin întâmpinare, a fost analizată și soluționată prin încheierea din data de 01.02.2017 prin care s-a constatat că recursul este admisibil.

În raport de motivele de recurs și de susținerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii reclamantului îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 2.002.851,36 lei, compusă din:

I. - 1.949.692,36 lei contravaloare factura nr. 001191 din 15 mai 2009 reprezentând regularizare trimestrul I - 2009 pentru servicii medicale spitalicești DRG ;

- 39.325,00 lei reprezentând factura nr. 001343 din 21 august 2009 reprezentând regularizare trimestrul I - 2009 pentru servicii medicale spitalicești efectuate în regim de spitalizare de zi;

- 13.834,00 lei reprezentând factura nr. 001342 din 21 august 2009 reprezentând regularizare trimestrul I - 2009 pentru servicii medicale spitalicești paleative.

II. - dobânzi de întârziere potrivit art. 120 alin. (7) C. proc. fisc., de la data scadenței până la data plății efective a debitului și penalități de întârziere pentru fiecare zi de întârziere conform art. 120

1

alin. (2) C. proc. fisc., de la data scadenței până la data plății efective a debitului pentru obiectul acțiunii.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată, în esență, că a încheiat cu pârâta, contractul de furnizare servicii medicale spitalicești, nr. 1504/2008, aferent anului 2008, în temeiul Ordinului comun C.N.A.S. - M.S. nr. 522/236/2008 și prelungit până la data de 31.03.2009 prin următoarele acte adiționale: nr. 11 din 31 decembrie 2008; nr. 12 din 09 ianuarie 2009; nr. 13 din 10 februarie 2009 și nr. 16 din 18 martie 2009.

Reclamantul precizează că acest contract nr. 1504/2008 a fost încheiat conform contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2009.

Potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acțiuni multianuale se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract și în consecință sunt guvernate de dispozițiile noului C. civ., fiind deci aplicabile în speță și dispozițiile referitoare la prescripție.

Osebit de aceasta, actele adiționale la contractul de furnizare a serviciilor medicale spitalicești nr. 1504/2008 și anume: actul adițional nr. 11/2008, nr. 12/2008, nr. 13/2008 și nr. 16/2008 conțin mențiunea expresă că au fost încheiate în temeiul unor hotărâri de Guvern, al ordinelor ministrului sănătății publice și al art. 969 C. civ. de la 1865 și în consecință în mod nelegal susține reclamantul că în speță se aplică dispozițiile C. proc. fisc. referitoare la prescripție.

Trebuie precizat, de asemenea, că inițial reclamantul a introdus acțiunea la secția a III-a contencios și fiscal a Tribunalului Bihor, iar la termenul din 02.03.2015 instanța a pus în discuție competența materială a acestei secții, invocată de pârâtă care aprecia că secția civilă este competentă, potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care stipulează că relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă. Reprezentantul reclamantului a lăsat la aprecierea instanței soluționarea excepției și în consecință cauza a fost trimisă secției competente material - secția I civilă a Tribunalului Bihor.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că în raport de dispozițiile art. 2517 din noul C. civ., care stipulează că termenul de prescripție este de 3 ani, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant la data de 23 mai 2013, având ca obiect plata unor facturi emise în lunile mai - august 2009 (precitate) s-a introdus după împlinirea termenului de prescripție menționat.

Susținerile recurentului referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor C. proc. fisc. care s-ar aplica în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale ale pârâtei referitoare la plata facturilor aferente serviciilor medicale prestate de spital sunt făcute pro cauza și în mod nelegal deoarece în Capitolul I din C. proc. fisc. intitulat Domeniul de aplicare a C. proc. fisc. se stipulează expres următoarele:

Art. 2. - Obiectul și sfera de aplicare a C. proc. fisc.

(1) C. proc. fisc. reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel.

(2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru:

a) administrarea drepturilor vamale;

b) administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului;

c) alte creanțe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanțelor fiscale.

(3) În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale și redevențele sunt asimilate creanțelor fiscale.

(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepția celor prevăzute la alin. (2) lit. b).

Art. 3. - Raportul C. proc. fisc. cu alte acte normative

(1) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor prevăzute la art. 2.

(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile C. civ. și ale C. proc. civ., republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori.

Astfel fiind, potrivit dispozițiilor legale precitate rezultă, fătă putință de tăgadă, că dispozițiile C. proc. fisc. reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului de stat și nicidecum raporturile juridice dintre părți care au încheiat un contract având ca obiect furnizarea de servicii medicale spitalicești, care, ca și actele adiționale în care se stipulează expres încheierea lor sub imperiul dispozițiilor art. 969 C. civ. - 1865, raporturi juridice guvernate evident de noul C. civ.

Faptul că reclamantul a introdus acțiunea după împlinirea termenului de prescripție stipulat de noul C. civ., că pentru evitarea aplicării dispozițiilor legale precitate, referitoare la termenul de prescripție de 3 ani și eludarea acestor dispoziții legale reclamantul susține că în speță s-ar aplica dispozițiile C. proc. fisc., care se aplică numai în raporturile dintre stat și contribuabili denotă o interpretare eronată și pro cauza a dispozițiilor legale referitoare la domeniul de aplicare al C. proc. fisc.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ.,cum în mod legal au apreciat tribunalul și curtea de apel.

În raport de considerentele expuse Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate și în temeiul art. 496 noul C. proc. civ. urmează să dispună respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea împotriva deciziei civile nr. 1162/A din 16 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2017.