ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 420/2019

Ședința publică din data de 28 februarie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 712/A/2017, pronunțată la data de 16 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2015, a respins apelul formulat de apelantul - reclamant Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea împotriva sentinței civile nr. 75/C/2017 pronunțată de Tribunalul Bihor; a admis, ca fondat, apelul civil introdus de apelanta - pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, împotriva sentinței civile nr. 75/C/3.04.2017 și a încheierii de ședință din 16.05.2016, îndreptată prin încheierea de ședință din 5 decembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care le-a schimbat în totalitate, în sensul că: a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bihor și a respins acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea împotriva pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, ca fiind prescrisă; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ ORADEA, la data de 15 decembrie 2017, solicitând admiterea recursului, și, pe cale de consecință, casarea deciziei civile nr. 712/A/2017, cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel; în subsidiar, în situația în care Înalta Curte de Justiție si Casație reține cauza spre judecare, a solicitat obligarea pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, la plata sumei de: I. 3.653.282,84 RON reprezentând servicii medicale spitalicești DRG aferente anului 2010, II. dobânzi de întârziere potrivit art. 120 alin. (7) Codul de procedură fiscală, de la data scadenței până la data plății efective a debitului, și penalități de întârziere pentru fiecare zi de întârziere conform art. 120

1

alin. (2) Codul de procedură fiscală, de la data scadenței până la data plații efective a debitului.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., recurentul- reclamant Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive:

În mod greșit instanța a constatat incidența art. 3 din Decretul nr. 167/1958, text care, în opinia sa, nu este incident în cauză, deoarece atât debitul principal, cât și majorările de întârziere sunt obligații fiscale potrivit Codului de Procedură Fiscală.

Tocmai textele de lege invocate de instanța de apel, respectiv, Codul de Procedură Fiscală susțin caracterul creanței sale fiscale, « sintagma alte sume datorate bugetului general consolidat» prevăzut de art. 22 Codul de procedură fiscală include veniturile publice ale spitalului.

Recurentul- reclamant a arătat că, la art. 262 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 95/2006 cu privire la utilizarea Fondului Național unic de asigurări sociale de sănătate, se prevede că veniturile fondului se utilizează pentru: plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare si dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate in baza documentelor internaționale cu prevederi in domeniul sănătății la care România este parte, stabilite în contractul- cadru, iar alin. (2) prevede faptul că, cheltuielile prevăzute la alin. (1) se suportă de la bugetul de stat.

În acest context, a susținut recurentul, textul art. 246 alin. (1). din Legea nr. 95/2006 face referire doar la natura relațiilor care se statornicesc între părți, și nu la regimul juridic sau la natura obiectului litigiului dedus judecății, deoarece în lipsa unei asemenea stipulații exprese, clarificatoare, ar fi incidentă legislația contencios-administrativă sau comercială. Și aceasta, deoarece furnizorii de servicii medicale pot fi si unități sanitare private care au calitatea de comerciant, acesta fiind și motivul pentru care prezenta cauză a fost repartizată inițial unui complet de contencios administrativ.

A mai arătat recurentul- reclamant că, din lecturarea clauzelor contractuale a contractului încheiat, se constată faptul că acestea fac referire la legislația fiscală, respectiv, Codul de Procedură Fiscală - art. 25 din Contractul de furnizare servicii medicale spitalicești nr. 1504/2010.

În acest sens, recurentul- reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 punct 8 Noul C. proc. civ.- instanța de apel, interpretând greșit actul dedus judecații, hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept, prin indicarea punctuala a motivelor de nelegalitate, raportate la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Astfel, recurentul- reclamant a solicitat instanței de recurs să constate și că decizia civilă nr. 712/A/2017-pronunțată de Curtea de Apel Oradea nu cuprinde argumentele și motivele de drept, juridice, pentru care au fost înlăturate susținerile sale cu privire la caracterul fiscal al creanței și a incidenței Codul fiscal, a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, respectiv, instanța de judecată, limitându-se, reține că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de C.A.S. Bihor, sens în care recurentul a invocat ca motiv de recurs pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Prin Rezoluția din 02 februarie 2018, s-a dispus comunicarea recursului către intimata- pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, care a depus întâmpinare, înregistrată la data de 26.02.2018, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și, pe cale de consecință, menținerea în totalitate a deciziei civile recurate.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a procedat, la data de 24 mai 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispozițiile 493 și art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 97 alin. (1) Noul C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 4 octombrie 2018, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat recurentului- reclamant Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea și intimatei- pârâte Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, intimata depunând punct de vedere în scris asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 06 decembrie 2018, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., față de faptul că părțile nu și-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 28 februarie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu citarea părților.

Intimata- pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE BIHOR, căreia, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., și art. XVII alin. (3), raportat la art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, i s-a comunicat recursul, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și, pe cale de consecință, menținerea în totalitate a deciziei civile recurate.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept invocat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport de motivele de recurs și de susținerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii reclamantului îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 3.653.282.84 RON, reprezentând servicii medicale spitalicești DRG aferente anului 2010; dobânzi de întârziere potrivit art. 120 alin. (7) Codul de procedură fiscală, de la data scadenței și până la data plății efective a debitului și penalități de întârziere pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 120

1

alin. (2) Codul de procedură fiscală, de la data scadenței, și până la data plății efective a debitului pentru obiectul acțiunii.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată, în esență, că a încheiat cu pârâta, contractul de furnizare servicii medicale spitalicești, nr. 1504/2010, aferent anului 2010, în temeiul H.G. nr. 262/2010 pentru aprobarea Contractului- cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, și prelungit prin următoarele acte adiționale: nr. 13/06.12.2010 și nr. 14/24.12.2010.

Reclamantul precizează că acest contract nr. x/2010 a fost încheiat conform contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010.

Potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acțiuni multianuale se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract și în consecință sunt guvernate de dispozițiile Noului C. civ., fiind deci aplicabile în speță și dispozițiile referitoare la prescripție.

Osebit de aceasta, actele adiționale la contractul de furnizare a serviciilor medicale spitalicești nr. 1504/2010 și anume: actul adițional nr. x/2010 și nr. y/2010 conțin mențiunea expresă că au fost încheiate în temeiul unor hotărâri de guvern, al ordinelor ministrului sănătății publice și al art. 969 C. civ. de la 1865 și în consecință în mod nelegal susține reclamantul că în speță se aplică dispozițiile Codului de Procedură Fiscală referitoare la prescripție.

Trebuie precizat, de asemenea, că inițial reclamantul a introdus acțiunea la secția a III-a Contencios și Fiscal a Tribunalului Bihor, iar la termenul din 08.03.2016 instanța a pus în discuție competența materială a acestei secții, invocată de pârâtă care aprecia că secția civilă este competentă, potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care stipulează că relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă, și în consecință cauza a fost trimisă secției competente material, secția I civilă a Tribunalului Bihor.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că în raport de dispozițiile art. 2517 din noul C. civ. care stipulează că termenul de prescripție este de 3 ani, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant la data de 11 decembrie 2015, având ca obiect plata unor facturi emise în lunile octombrie- noiembrie 2010 (precitate) s-a introdus după împlinirea termenului de prescripție menționat.

Pentru soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, atât în ceea ce privește durata acestuia cât și a momentului de la care începe să curgă, se impune a se stabili natura creanței solicitate a fi plătită de pârâtă, compusă din suma de 3.653.282.84 RON, reprezentând servicii medicale spitalicești DRG aferente anului 2010, dobânzi de întârziere și penalități de întârziere pentru fiecare zi de întârziere, în mod corect instanța de apel concluzionând că aceasta nu este o creanță fiscală.

Susținerile recurentului referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor Codului de Procedură Fiscală (C. pen..F.) care s-ar aplica în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale ale pârâtei referitoare la plata facturilor aferente serviciilor medicale prestate de spital sunt făcute pro cauza și în mod nelegal.

Titlul I capitolul I Codul de procedură fiscală aplicabil până la 1 ianuarie 2016 stabilește domeniul de aplicare a acestui cod, art. 1 alin. (1) statuează că prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, iar alin. (2) precizează că se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.

Astfel, în Capitolul I din C. pen..F. intitulat, Domeniul de aplicare a Codului de Procedură Fiscală, se stipulează expres următoarele:

Art. 2. - Obiectul și sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală

(1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel.

(2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru:

a) administrarea drepturilor vamale;

b) administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului;

c) alte creanțe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanțelor fiscale.

(3) În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale și redevențele sunt asimilate creanțelor fiscale.

(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepția celor prevăzute la alin. (2) lit. b).

Art. 3. - Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative

(1) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor prevăzute la art. 2.

(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile C. civ. și ale C. proc. civ., republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori.

Aceeași normă legală reglementează și situațiile exceptate de la aplicarea O.G. nr. 92/2003 alin. (4), precizând expres că prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

În speță, pretențiile deduse judecății, reprezentate de suma pretins neachitată, dobânzi și penalitățile de întârziere își au izvorul în raporturile contractuale ce s-au derulat între unitatea spitalicească și pârâtă și se regăsesc în prevederile art. 1 alin. (4) Codul de procedură fiscală, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile acestui cod, cum precizează expres norma legală, iar prescripția extinctivă ce guvernează drepturile și obligațiile părților contractante este cea reglementată de Decretul- Lege nr. 167/1958.

Nu pot fi primite argumentele recurentului- reclamant potrivit cărora în cauză este vorba de o creanță fiscală, așa cum aceasta este definită de art. 22 Codul de procedură fiscală, regăsindu-se în sintagma "altor sume ce constituie venituri la bugetul general consolidat", în același sens fiind și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 2 pct. 58 din Legea privind finanțele publice locale, în condițiile în care suma la a cărei plată s-a solicitat a fi obligată pârâta rezultă din derularea raporturilor contractuale, cum au fost stabilite prin contractul de furnizare de servicii medicale spitalicești, nr. 1504/2010, aferent anului 2010, prelungit prin actele adiționale la acesta, nr. 13/06.12.2010 și nr. 14/24.12.2010, raporturi de sunt exceptate expres de la aplicabilitatea Codul de procedură fiscală prin art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.

Astfel fiind, potrivit dispozițiilor legale precitate rezultă, fătă putință de tăgadă, că dispozițiile Codului de Procedură Fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului de stat, și nicidecum raporturile juridice dintre părți care au încheiat un contract având ca obiect furnizarea de servicii medicale spitalicești, ca și actele adiționale în care se stipulează expres încheierea lor sub imperiul dispozițiilor art. 969 C. civ. -1864.

Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată, privind reforma în domeniul sănătății, "Relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale, și casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acțiuni multianuale și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract. În situația în care în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate și stipulate în acte adiționale".

La data introducerii cererii de chemare în judecată din prezenta cauză, respectiv, 11 decembrie 2015, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății intrase în vigoare, astfel că, dispozițiile art. 255 alin. (1) din Lege sunt incidente, textul de lege stabilind fără echivoc natura juridică a relațiilor contractuale dintre furnizorii de servicii medicale și casele de asigurări de sănătate.

Legea a statuat pe deplin că relațiile privind furnizarea de servicii medicale sunt de natură civilă, astfel că nici cel care o interpretează nu poate să stabilească decât ceea ce legea prevede expres, în speță, caracterul civil al contractului de furnizare de servicii medicale spitalicești, nr. 1504/2010.

Față de toate aceste considerente, faptul că reclamantul a introdus acțiunea după împlinirea termenului de prescripție stipulat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, că pentru evitarea aplicării dispozițiilor legale precitate, referitoare la termenul de prescripție de 3 ani și eludarea acestor dispoziții legale reclamantul susține că în speță s-ar aplica dispozițiile Codului de Procedură Fiscală, care se aplică numai în raporturile dintre stat și contribuabili denotă o interpretare eronată și pro cauza a dispozițiilor legale referitoare la domeniul de aplicare al Codului de Procedură Fiscală.

Față de considerentele expuse, rezultă că decizia recurată nu s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, și, prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. apare ca fiind nefondat, urmând a fi respins în consecință.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., este, de asemenea, nefondat.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul- reclamant a susținut că decizia recurată nu cuprinde argumentele și motivele de drept, juridice, pentru care au fost înlăturate susținerile sale cu privire la caracterul fiscal al creanței și a incidenței Codul fiscal, a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, respectiv, a arătat recurentul, instanța de judecată limitându-se a reține că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de C.A.S. Bihor.

Folosind sintagma "nu cuprinde argumentele și motivele de drept, juridice, pentru care au fost înlăturate susținerile sale ", recurentul- reclamant s-a referit la faptul că instanța avea obligația de a stabili situația de fapt expusă în detaliu, de a examina argumentele părților și, nu în ultimul rând, de a expune raționamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat soluția adoptată.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) Noul C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde: "considerentele, în care se vor arăta … motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților" prevăd obligația instanței de judecată de a arăta în hotărârea pronunțată considerentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Toate cele trei situații prevăzute de acest text de lege vizează aceeași problemă de drept, respectiv, lipsa motivării hotărârii ce face obiectul căii de atac cu consecința imposibilității exercitării controlului judiciar asupra acesteia.

În speță, recurentul- reclamant a invocat prima situație, respectiv, lipsa motivării.

Or, această critică este neîntemeiată, întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care judecătorii și-au întemeiat soluția pronunțată, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs, având în vedere obiectul cererii cu care a fost învestită instanța de judecată.

În speță, instanța de apel a arătat foarte clar și motivat care sunt considerentele pentru care a găsit că, motivele de apel formulate de pârâtă sunt fondate, iar excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de aceasta este întemeiată, Înalta Curte observând, totodată, că instanța a examinat, în mod real, cererea de apel, cu referire specială la fiecare dintre motivele de apel invocate, în raport cu probatoriile administrate în cauză, starea de fapt reținută și textele legale aplicabile.

Mai mult, Curtea de Apel a identificat și a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu situația de fapt stabilită în cauză, aplicație obligatorie, ce conferă suport legal soluției pronunțate.

Verificând toate aceste aspecte, în cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare motivele ce au condus la respingerea apelului formulat de reclamant și admiterea excepției de prescripție, subsecvent admiterii apelului formulat de pârâtă, cu referire amplă la caracterul civil, iară nu fiscal, al creanței solicitate, pentru considerentele pe larg expuse la paginile 7 și 8 din decizie, iar motivarea hotărârii astfel pronunțate se raportează chestiunilor deduse judecății în cadrul căii de atac a apelului, sens în care greșit se susține că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 Noul C. proc. civ.

Este util a sublinia că hotărârea instanței de apel respectă și exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico contra Italia din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică, în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanței", obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra România din 28 iulie 2005).

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, s-a realizat, în mod corespunzător, actul de justiție.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, întrucât ea reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate, ceea ce nu este cazul în situația de față.

În speță, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a fost suficient motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, inclusiv, în corecta stabilire a situației de fapt, instanța de apel examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse, și, astfel, cererea de apel, soluționată prin decizia recurată, a fost examinată în mod echitabil, părților fiindu-le, astfel, pe deplin respectat dreptul lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, în baza art. 496 alin. (1) teza a II-a Noul C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ ORADEA împotriva deciziei civile nr. 712/A/2017 din 16 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2019.