ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3881/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3881/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06 iunie 2007,

pe rolul Judecătoriei sector 1, reclamanta SC V.U.K. SRL a chemat în judecată

pe pârâții Municipiul București, prin Primar General, Consiliul Local al

sectorului 1 București și SC V.F. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța să constate nulitatea absolută parțială a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 22 ianuarie 2004 la Biroul Notarului Public

„C.Ș.S.”, nulitatea parțială a contractului de concesiune autentificat din 20

mai 2004 la același birou notarial și să fie obligate pârâtele la a-i lăsa în

deplină proprietate și posesie suprafața de 150 m.p. teren situat în București,

strada B.A., sector 1.

Pârâta SC V.F. SRL a

formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate:

-inexistența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului situat în

București, strada M. (fostă P.A.), sector 1, București; - nulitatea absolută a

dispoziției din 06 aprilie 2005, ca fiind emisă cu fraudarea legii. În

subsidiar, în condițiile în care instanța constată existența dreptului de

proprietate al reclamantei asupra terenului situat în București, strada B.A.,

în suprafață de 942,40 m.p., din care și terenul de 150 m.p. ce face obiectul

cauzei, a solicitat obligarea reclamantei la respectarea dreptului său de concesiune

atribuit asupra terenului în discuție.

Cererea

reconvențională a fost precizată, în sensul că obligarea reclamantei la

respectarea dreptului de concesiune reprezintă un capăt de cerere distinct.

Prin sentința civilă nr.

5219 din 18 aprilie 2008, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului

București (față de valoarea obiectului)

Cererea principală a

fost soluționată prin sentința civilă nr. 1762 din 21 noiembrie 2008, când

cererea reconvențională a fost disjunsă și apoi soluționată prin sentința

civilă nr. 526 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, prin care s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității și ca

neîntemeiată cererea formulată de SC V.F. SRL.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 22 ianuarie 2004, reclamanta (din cererea reconvențională) a

dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului comercial S 39 situat în

București, strada P.A., sector 1, iar prin contractul de concesiune autentificat

din 20 mai 2004 i s-a concesionat suprafața de 583,07 m.p., teren în

indiviziune și suprafața de 290,27 m.p. în exclusivitate, teren situat tot în

strada P.A., sector 1.

Pârâta SC V.U.K. SRL

a cumpărat imobilul din București, strada P.A., sector 1, compus din

construcție, cu o suprafață construită la sol de 303,80 m.p. prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie 2003.

Reclamanta a susținut

că din suprafața totală de teren dobândită de pârâți are în concesiune o

suprafață de 150 m.p., care i-a fost concesionată de către Primăria

Municipiului București.

În ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, instanța a apreciat că

aceasta este nefondată, respingând-o ca atare, întrucât cererea reclamantei nu

urmărește condamnarea pârâtei la executarea unei anumite prestații, ci

confirmarea dreptului său.

Pe fondul cauzei,

Tribunalul a reținut că principala critică adusă dispoziției Primarului General

din 06 aprilie 2005 constă în aceea că s-au acordat măsuri reparatorii unei

persoane care nu putea beneficia de prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001,

întrucât nu era persoană îndreptățită la aceste măsuri reparatorii, respectiv,

pârâta nu putea recurge la procedura acestei legi în vederea restituirii în

natură a imobilului teren.

Susținerile

reclamantei au fost înlăturate, câtă vreme vânzătorii drepturilor succesorale

litigioase erau persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, dreptul acestora de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilele

trecute în patrimoniul statului după 06 martie 1945 fiind reglementat de art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care de aceste prevederii ale

legii pot beneficia și moștenitorii persoanelor îndreptățite.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC V.F. SRL.

În motivele de apel,

reclamanta a arătat că cererea sa a vizat în esență constatarea nulității

absolute a dispoziției primarului, ca fiind emisă în frauda legii, precum și

obligarea pârâtei la respectarea dreptului său de concesiune asupra terenului

aferent construcției - proprietatea societății apelante, situat în strada

D.I.M. (fostă P.A.), teren dobândit prin contractul autentificat din 20 mai

2004.

Acest din urmă capăt

de cerere a fost precizat de apelantă, ca urmare a dispoziției încheierii de

ședință din 26 octombrie 2007, instanța însă nu l-a pus în discuția părților și

a omis să se pronunțe asupra acestuia.

Referitor la

constatarea nulității dispoziției din 06 aprilie 2005, au fost învederate două

considerente ce converg către nulitatea absolută a acestei decizii: încălcarea

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv a prevederilor O.U.G. nr.

184/2002.

- În ceea ce privește

primul considerent, instanța a analizat lapidar susținerile sale raportate la

dispozițiile legale în materia aplicării prevederilor art. 3 din Lege nr. 10/2001

reținând că: „vânzătorii drepturilor litigioase erau persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii (..)”, trecând însă cu vederea că referirea sa viza cea de-a

doua dispoziție a Primăriei și anume din 06 aprilie 2005 și nu prima dispoziție

din 16 decembrie 2004.

Pentru acordarea de

măsuri reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, pe lângă cerința ca imobilul

solicitat prin notificare să facă obiectul de reglementare al legii speciale,

legiuitorul a prevăzut și condiția că solicitanții să se încadreze în categoria

persoanelor îndreptățite la restituire, enumerare limitativ în art. 3 și 4.

În speță, numai

moștenitorii autorului P. au calitatea de persoane îndreptățite, nu și persoana

juridică cumpărătoare, care, fiind dobânditoare cu titlu particular, nu poate

fi asimilată în această calitate cu moștenitorii legali sau testamentari ai

fostului proprietar.

- Instanța a mai

reținut, eronat, faptul că: „de la beneficiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

nu poate fi exclus P.A., întrucât acesta era la data emiterii dispoziției

contestate cetățean român, așa cum rezultă din copia pașaportului emis la data

de 19 februarie 1998 (..)”.

În raport de această

situație, nelegalitatea hotărârii criticate care a reținut calitatea de

cetățean român a lui P.A. rezultă din simpla lecturare a dispoziției din 16

decembrie 2004 a Primăriei Municipiului București, care, reținând calitatea de

cetățean german a acestuia, i-a atribuit un drept de folosință specială.

Apelul a fost respins

ca nefondat prin decizia nr. 169/A din 08 martie 2010 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut cu privire la primul motiv de apel că acesta

este neîntemeiat, față de conținutul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. potrivit

căruia „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în

lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa

hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”.

Necercetarea fondului

a fost identificată cu situațiile în care fie s-a dispus soluționarea cauzei pe

baza unei excepții, fie instanța a lăsat nerezolvat un capăt de cerere.

Împrejurarea că

instanța a pronunțat o soluție pe fond asupra unei cereri, regăsită în

dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o

concluzie, presupune și existența raționamentului care a stat la baza acesteia.

Expunerea sa incompletă și, cu atât mai mult, neexaminarea tuturor argumentelor

părților nu sunt incompatibile cu formularea de către judecător, la momentul

luării deciziei, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor,

aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în

situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Cele două obligații de

natură procedurală ale instanței sunt distincte.

Într-adevăr,

respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanță a avut în vedere toate

capetele de cerere, întregul petit astfel cum a fost formulat și precizat.

Mai mult decât atât,

argumentul principal al respingerii inclusiv a acestui capăt de cerere este

calitatea pârâtei de proprietară a suprafeței de teren în discuție, la care

prima instanță s-a referit. Astfel, suprafața de teren în litigiu i-a fost

restituită în temeiul Legii nr. 10/2001 și, în plus, imobilul nu s-a aflat

niciodată în patrimoniul Municipiului București, preluarea de către stat în

temeiul Decretului nr. 92/1950 făcându-se fără titlu valabil (așa cum rezultă

din sentința civilă nr. 14797 din 27 octombrie 1997 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București).

În virtutea

caracterului absolut și exclusiv al dreptului de proprietate, instituit de art.

480 C. civ., titularul său nu este ținut să respecte un drept de concesiune

constituit de către o altă persoană. Pe de altă parte, pentru a fi incidente

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, era necesar să fi intervenit

renegocierea clauzelor contractului.

Nici cel de-al doilea

motiv de apel nu a fost găsit întemeiat.

S-a reținut că, în

timp ce vânzarea (cesiunea) unei moșteniri (art. 1399-1401 C. civ.) este un

contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros

acest drept altei persoane, dacă moștenitorul (moștenitorii în caz de

pluralitate) înstrăinează bunuri (drepturi) determinate din moștenirea

deschisă, se aplică regulile generale ale vânzării, nefiind vorba de o

moștenire, de drepturi asupra unei universalități.

Astfel, s-a constatat

că natura contractului încheiat la data de 26 septembrie 2003 între numiții

L.R.D., P.S., P.D.I., P.A., G.S.I. și P.P., pe de o parte, și pârâta SC V.U.K.

SRL, pe de altă parte, nu este aceea a unei vânzări de drepturi succesorale, ci

a unei cesiuni de creanță, având ca obiect dreptul de a obține măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cât privește obiectul

contractului de concesiune, s-a reținut că, de regulă, toate creanțele sunt

susceptibile de cesiune, fără a deosebi între creanțele pecuniare și cele de

altă natură.

În ceea ce privește

cesiunea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

s-a constatat că nu există motive pertinente și suficiente pentru a o include

în categoria excepțiilor de la principiul libertății contractuale (respectiv, o

incesibilitate a creanței).

Pe de altă parte,

este logic că Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul unor persoane de a

obține măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către

stat, nu are decât menirea să le indice pe acelea în patrimoniul cărora se

naște inițial dreptul respectiv, nereglementând în niciun mod, cel puțin nu

expres, valabilitatea sau, din contră, nevalabilitate, cesiunii acelei creanțe.

Curtea a reținut și

că în contractul de vânzare cumpărare intervenit la data de 26 septembrie 2003

s-a făcut referire în mod explicit la cesiunea drepturilor care derivă din

formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către pârâta SC V.F. SRL care a invocat dispozițiile art. 304

pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente în susținerea

acestora:

- Hotărârea a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.), apreciind în mod eronat că instanța s-ar fi pronunțat asupra

capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la respectarea dreptului de

concesiune asupra terenului aferent construcției din strada D.I.M., sector 1.

Astfel, cu ocazia

judecății în primă instanță s-a precizat expres că obligarea pârâtei la

respectarea dreptului de concesiune reprezintă un capăt de cerere distinct,

timbrat ca atare și asupra căruia tribunalul nu s-a pronunțat.

În mod eronat,

instanța de apel a considerat, nesocotind dispozițiile art. 297 C. proc. civ. că,

respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanță a avut în vedere toate

capetele de cerere.

În justificarea

pretenției referitoare la respectarea dreptului de concesiune, recurenta a

invocat, alături de alte apărări, și beneficiul art. 14 din Legea nr. 10/2001,

care nu a făcut obiect de examinare la fond, instanța de apel pronunțându-se

pentru prima dată asupra acestui aspect și lipsind partea de dublul grad de

jurisdicție.

- Instanța de apel a

făcut o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății, schimbând

natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic al contractului de

vânzare-cumpărare autentificat la 26 septembrie 2003, ceea ce atrage incidența art.

304 pct. 8 C. proc. civ.

Numai printr-o

interpretare greșită a acestui act juridic a fost posibil să se considere că

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile intimatei și justifică acesteia calitatea

de persoană îndreptățită.

Instanța a considerat

în mod greșit că natura contractului de vânzare-cumpărare menționat nu este

aceea a unei vânzări de drepturi succesorale litigioase, ci a unei cesiuni de

creanță, având ca obiect dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

Aceasta, în

condițiile în care din economia prevederilor contractului rezultă indubitabil

că părțile au avut în vedere vânzarea-cumpărarea unor drepturi litigioase

(respectiv, cele aferente Dosarului nr. 1448/2002 aflat pe rolul C.S.J.),

simpla referire din conținutul contractului referitoare la existența

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 nefiind suficientă pentru a

conduce la concluzia că obiectul contractului l-a reprezentat o cesiune a

dreptului de a obține măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.

În realitate,

obiectul vânzării a privit exclusiv drepturile litigioase aferente acțiunii în

revendicare promovate de către vânzători iar nu și drepturile aferente

dosarelor depuse de vânzători pe Legea nr. 10/2001.

- Toate aceste

aspecte vizând modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra contractului

de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, calificându-l ca fiind contract de

cesiune de creanță, în condițiile în care instanța n-a fost învestită cu o

astfel de cerere se încadrează și în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 6

C. proc. civ.

- Instanța a făcut o

defectuoasă aplicare și a dispozițiilor art. 1392 și art. 1401–1403 C. civ.

(ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece în condițiile

în care părțile au înțeles să supună convenția lor dispozițiilor art. 1399–1403

C. civ., instanța nu putea să califice actul ca fiind o cesiune de creanță.

Pentru a ne afla în

prezența unei cesiuni de creanță este obligatorie existența unei creanțe

valide, care presupune obligația fermă și neechivocă a cedentului de a răspunde

de existența actuală a creanței.

Or, din chiar

cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare rezultă în mod explicit că cedenții

(vânzători) au garantat pe cumpărătoarea SC V.U.K. SRL exclusiv cu privire la

faptul că sunt succesori în drepturi ai lui P.D. și nu cu privire la faptul că

dețin o creanță certă, existentă în mod valid împotriva Primăriei Municipiului

București.

De aceea, actul de

vânzare-cumpărare în discuție nu poate fi calificat ca o cesiune de creanță.

- Instanța a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 (motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece, în condițiile în

care s-ar accepta că actului de vânzare-cumpărare i-ar fi aplicabile regulile

din materia cesiunii de creanță, calitatea specială expresă și limitativă

impusă de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, tot nu ar

putea fi transmisă.

Astfel, procedura

Legii nr. 10/2001 instituie un scop special, acela de restituire a dreptului de

proprietate strict în persoana deposedată, ceea ce înseamnă ca beneficiarul să

aibă calitatea de persoană îndreptățită sau să fie moștenitor al acesteia,

condiții pe care societatea – intimată nu le îndeplinește.

- Instanța de apel a

încălcat și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., exercitând un rol activ

exagerat, interpretând contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase

ca o cesiune de creanță, peste chiar susținerile pârâtei care a uzat de acest

act în apărarea sa.

În orice situație,

instanța de apel era obligată să pună în discuția părților calificarea juridică

a actului de vânzare-cumpărare.

- La pronunțarea

soluției, instanța nu a ținut seama de raportul de constatare

tehnico-științifică depus de către reclamantă, din ale cărui concluzii rezultă

că procesul-verbal din anul 1940, care a stat la baza emiterii dispoziției de

restituire a primarului, este alterat.

Intimata-pârâtă a

depus întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, susținând caracterul

legal al deciziei atacate arătând că în ce privește pretinsa nesocotire a

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., critica nu poate fi primită deoarece nu

se încadrează în dispozițiile invocate, ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care

vizează doar nesocotirea unor norme de drept material și pe de altă parte, că

pretinsa neanalizare a unui capăt de cerere nu este motiv de apel care să

atragă incidența art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În privința

celorlalte motive de recurs (art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ.) ele nu se

circumscriu ipotezelor reglementate de textele de lege menționate. De asemenea,

în ce privește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a

intimatei-pârâte, ea a fost corect stabilită, fiind transmisă prin efectul

contractului care a vizat o cesiune de creanță care, contrar susținerii

recurentei, poate avea ca obiect și creanțe viitoare sau chiar eventuale.

Prealabil dezbaterii

recursului, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea judecății acestuia pe

temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susținând că dezlegarea

pricinii în această fază este influențată de soluția care se va pronunța în

Dosarul nr. 23324/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, având

ca obiect, printre altele, și constatarea nulității contractului de concesiune.

Asupra aspectelor

deduse judecății în recurs, Înalta Curte constată următoarele:

- În primul rând,

incidentul procedural invocat cu referire la art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., nu poate fi primit în sensul pretins, al suspendării judecății, având în

vedere că în recurs, critica vizând modalitatea de tranșare a chestiunii

dreptului de concesiune este pe aspecte de ordin procedural – respectiv,

împrejurarea că prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere,

iar instanța de apel a făcut greșit aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții,

faptul că într-un litigiu separat se dezbate chestiunea valabilității

contractului de concesiune nu este de natură să influențeze judecata în

prezenta fază jurisdicțională în care problema trebuie dezlegată, conform

criticilor, din punct de vedere formal, procedural, respectiv, dacă instanța

s-a pronunțat sau nu asupra cererii vizând dreptul de concesiune.

- Critica vizând

modalitatea de apreciere asupra naturii juridice a contractului de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase este nefondată și ca atare, nu este

aptă să atragă incidența motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Interpretarea

instanței, conform căreia prin intermediul acestei vânzări-cumpărări s-a

realizat și o cesiune a drepturilor vânzătorilor la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu vine în contradicție, cum se susține, cu

conținutul clauzelor contractului, câtă vreme se menționează expres că este

vorba de drepturile asupra terenului în suprafață de 1.453 m.p. (din strada

B.A., sector 1), teren care face obiect al unei acțiuni în revendicare, cât și

obiect al notificărilor formulate conform Legii nr. 10/2001, aflate în curs de

soluționare (și prin care s-a solicitat restituirea în natură a unei suprafețe

de 1.081,5 m.p. și prin echivalent, a restului de 371,5 m.p.).

Ca atare, nu poate fi

primită susținerea recurentei în sensul că obiectul vânzării l-ar fi privit

exclusiv drepturile litigioase aferente acțiunii în revendicare promovate.

Prin „drepturi

litigioase” nu se poate înțelege, cum afirmă recurenta, numai acelea care fac

obiectul unui proces început și ca atare, simpla transmitere a notificărilor nu

s-ar încadra în această noțiune.

Transmițând

notificarea pe temeiul Legii nr. 10/2001, vânzătorii au declanșat procedura de

recuperare a bunului, contestând titlul statului și deținerea imobilului în

patrimoniul acestuia.

Drept urmare, chiar

dacă rezolvarea pretențiilor acestora s-ar fi realizat în procedura prealabilă,

nejurisdicțională, nu înseamnă că nu a existat o „contestație” în privința

deținerii bunului, care a făcut necesară acțiunea de recuperare a acestuia.

- Este de asemenea,

nefondată, critica recurentei potrivit căreia prin calificarea contractului de

vânzare-cumpărare ca fiind unul de cesiune de creanță, deși instanța nu a fost

învestită cu o asemenea cerere, ar deveni incident motivul de recurs prev. de art.

304 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit textului

menționat, hotărârea este supusă modificării „dacă instanța a acordat mai mult

decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”, iar critica reclamantei nu se

încadrează în nici una din ipotezele normei.

Instanța de apel nu a

depășit limitele învestirii ci, în cadrul devoluțiunii fixate prin motivele de

apel, a răspuns criticii formulate în legătură cu calitatea de persoană

îndreptățită a pârâtei, făcând trimitere la actul juridic din care decurgea

legitimarea acesteia în a obține măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

În fapt, nu a fost

vorba de o pronunțare – directă, prin dispozitiv sau de o manieră incidentală,

prin considerente – asupra unei pretenții neformulate, ci de justificarea

soluției adoptate, prin considerente care au explicat, ca răspuns adus unei

critici punctuale, de unde decurge calitatea de persoană îndreptățită.

Rezultă că formularea

criticilor cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

este străină ipotezelor normative avute în vedere de textul menționat.

- Susținerea

aspectului de nelegalitate, cu trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizează în realitate, aceeași chestiune legată de calificarea contractului de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase ca fiind o cesiune de creanță.

Recurenta pretinde

că, în măsura în care părțile au înțeles să supună convenția lor dispozițiilor art.

1399–1403 C. civ., instanța nu putea aplica regulile de la cesiunea de creanță,

deoarece pentru a fi în prezența unei cesiuni de creanță este obligatorie

existența unei creanțe valide (iar vânzătorii nu puteau garanta pe

cumpărătoarea SC V.U.K. SRL decât cu privire la faptul că sunt succesori în

drepturi ai lui P.D., nu și în legătură cu faptul că dețin o creanță certă

împotriva Primăriei Municipiului București).

Or, astfel cum s-a

arătat anterior, calificarea actului juridic s-a realizat corespunzător,

neputându-se susține, cum se afirmă, că ar putea fi vorba de cesiunea unei

moșteniri (cu incidența art. 1399–1403 C. civ.), câtă vreme obiectul vânzării

nu l-a reprezentat dreptul asupra unei universalități succesorale ori asupra

unei cote-părți indivize, dintr-o asemenea universalitate, ci dreptul (la acea

dată litigios) asupra unui bun determinat din moștenire (un teren în suprafață

de 1.453 m.p., cu locul situării sale indicat), situație în care sunt

aplicabile regulile generale ale vânzării.

Raportat la situația

particulară din speță, prin intermediul vânzării s-a realizat cesiunea de

creanță (care, în principiu, poate fi „strămutată” prin diverse acte cu titlu

oneros sau cu titlu gratuit, dar îndeosebi prin intermediul vânzării, ținând

seama și de faptul că sediul reglementării ei în C. civ. se află în materia

vânzării).

Afirmația recurentei

în sensul că nu poate fi vorba de o cesiune de creanță deoarece vânzătorii nu

puteau garanta că dețin o creanță certă împotriva Primăriei Municipiului București,

nu este de natură să influențeze calificarea actului juridic.

Aspectul învederat

ține de efectele contractului în relația dintre părți, de modalitatea în care

cedentul își îndeplinește obligația de garanție față de cesionar.

Or, stabilirea naturii

juridice a unui act nu se face în funcție de modalitatea în care părțile își

îndeplinesc sau nu obligațiile asumate, acest din urmă aspect interesând pe

planul răspunderii contractuale (mai ales că părțile au posibilitatea să

limiteze obligația de garanție, putând să convină chiar asupra eliberării

cedentului de orice obligație de garanție).

- Critica vizând

nelegalitatea deciziei în raport de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001,

susține că și în ipoteza în care s-ar admite că existența unei cesiuni de

creanță, calitatea specială impusă de textele menționate pentru a fi persoană

îndreptățită, tot nu ar fi putut fi transmisă.

Contrar aprecierii

recurentei, dreptul la restituire, în natură sau prin echivalent, născut în

temeiul Legii nr. 10/2001, nu face în principiu, obiectul unei creanțe

incesibile (excepția este expres prevăzută de lege, fiind introdusă prin Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 și vizează „titlurile de despăgubiri” care nu pot fi

vândute sau cumpărate înainte de conversia lor în acțiuni la Fondul

Proprietatea).

De aceea, instanța de

apel a reținut corect că sunt susceptibile de cesiune și creanțele litigioase,

că în speță nu este vorba de o creanță strict legată de creditorul originar

(strict personală) care să nu poată face obiectul transmisiunii și că, raportat

la dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, nu

există motive pertinente pentru a include cesiunea dreptului în categoria

excepțiilor de la principiul libertății contractuale.

Ca atare, legitimarea

pârâtei ca persoană îndreptățită a decurs din această transmisiune cu titlu

oneros și particular făcută de cei care, la rândul lor, îndeplineau cerințele art.

3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moștenitori ai

proprietarului deposedat abuziv.

-

Recurenta-reclamantă pretinde, cu referire la art. 129 C. proc. civ. și o

exercitare „exacerbată” a rolului activ al instanței, readucând în discuție

aceeași calificare a actului juridic (contractul de vânzare-cumpărare de

drepturi litigioase) și faptul că, oricum, instanța trebuia să pună în discuția

părților o asemenea calificare.

Având în vedere că

primul aspect vizând calificarea actului a făcut deja obiect de analiză conform

considerentelor anterioare, se va constata în continuare, cu privire la cea

de-a doua împrejurare invocată, că ea nu este întemeiată.

Pe de o parte,

instanța nu putea să pună în discuția părților considerentele care urmau să-i

fundamenteze soluția, pentru că aceasta ar fi însemnat o antepronunțare în

cauză.

Pe de altă parte,

argumentele aduse în motivarea calității de persoană îndreptățită a

intimatei-pârâte nu sunt de natură să surprindă părțile, nefiind în afara

dezbaterii judiciare în cadrul procesului, în condițiile în care prin

întâmpinarea depusă în apel, intimata a invocat tocmai calitatea de cesionară a

unui drept de creanță de a obține măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

- Critica referitoare

la omisiunea din analiză a unui mijloc de probă (respectiv, raportul de

constatare tehnico-științifică) excede motivelor de recurs prevăzute de art. 304

C. proc .civ. și analizei care poate fi realizată în această fază procesuală,

nesubsumându-se unui aspect de nelegalitate, ci unuia de apreciere a

probatoriului.

- Este însă fondată

și urmează să fie primită critica reclamantei referitoare la modalitatea în

care în apel s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

față de necercetarea cererii deduse judecății în primă instanță vizând

respectarea dreptului de concesiune al reclamantei.

Astfel, conform

precizării de acțiune, reclamanta SC V.F. SRL a arătat că solicită, sub forma

unui capăt de cerere distinct, timbrat corespunzător, și obligarea la

respectarea dreptului său la concesiune (alături de cererile vizând inexistența

dreptului de proprietate al pârâtei SC V.U.K. SRL și nulitatea dispoziției

primarului din 6 aprilie 2005).

În aceste condiții,

soluția tribunalului de respingere a cererii ca neîntemeiată nu poate fi

considerată ca dând răspuns tuturor capetelor de cerere, în condițiile în care

motivarea soluției a privit doar caracterul neîntemeiat al excepției

inadmisibilității acțiunii în constatare și justificarea calității de persoană

îndreptățită a societății pârâte, cu trimitere la art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001,

fără nicio referire la pretenția vizând dreptul de concesiune.

În acest context,

este eronată aprecierea instanței de apel în sensul că, respingând cererea ca

neîntemeiată, prima instanță ar fi avut în vedere toate capetele de cerere.

Un asemenea

raționament ar fi fost valabil dacă modalitatea de soluționare a cererilor

anterioare (constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei și

nulitatea dispoziției primarului) ar fi impus soluția asupra pretenției vizând

dreptul de concesiune, așa încât să se poată susține că este vorba de o

rezolvare implicită a acestei pretenții.

În realitate, este

vorba de o pretenție de sine-stătătoare, a cărei soluționare nu este inclusă în

soluționarea celorlalte capete de cerere, ci dimpotrivă, abia în momentul în

care pârâtei îi este confirmată calitatea de persoană îndreptățită la

restituirea terenului conform Legii nr. 10/2001 (ca urmare a respingerii

acțiunii în nulitatea dispoziției primarului) se pune problema respectării

dreptului de concesiune de care se prevalează reclamanta, conform art. 14 din

Legea nr. 10/2001.

Apărarea

intimatei-pârâte în sensul că reclamanta nu s-a prevalat de dispozițiile

menționate, ale art. 14 din Legea nr. 10/2001, neindicându-le în mod expres, nu

poate fi primită întrucât pretenția, chiar neavând indicat temeiul juridic,

trebuie să fie calificată ca atare de către instanță.

Or, litigiul

aparținând materiei Legii nr. 10/2001, câtă vreme este vorba de un imobil

restituit prin procedurile acestui act normativ, este evident că cererea de

respectare a dreptului de concesiune nu-și putea avea sediul decât în

prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001 [„dacă imobilul restituit prin

procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre

judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, concesiune (…) noul

proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice

deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste

contracte au fost încheiate potrivit legii”].

Celelalte aspecte

invocate în întâmpinare, în sensul că art. 14 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi

incident în speță deoarece nu ar fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

legale și nu s-a procedat la o renegociere a clauzelor, sunt aspecte care

vizează fondul cererii și care nu justifică neluarea acesteia în examinare.

Ca atare, se constată

că în mod greșit instanța de apel a considerat că prin soluția de „respingere a

cererii”, Tribunalul ar fi dat rezolvare tuturor pretențiilor concrete deduse

judecății, în condițiile în care considerentele justificative ale hotărârii nu

fac referire la toate capetele de cerere și pe de altă parte, nici nu poate fi

vorba de o rezolvare implicită (în statuarea expresă a instanței nu se

regăsește legătura necesară care să impună aceeași soluție asupra dreptului de

concesiune).

Sub acest aspect,

constatându-se o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., urmează ca recursul să fie admis pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

[în care este încadrabilă, cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

critica vizând nesocotirea normei procedurale] și în consecință, să fie casate,

în parte, decizia și sentința, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru

soluționarea cererii vizând obligarea SC V.U.K. SRL, la respectarea dreptului

de concesiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

formulată de recurenta SC V.F. SRL de suspendare a judecății cauzei în temeiul art.

244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Admite recursul

declarat de reclamanta SC V.F. SRL împotriva deciziei nr. 169/ A din 8 martie

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează în parte

decizia recurată și sentința nr. 526 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru

soluționarea cererii privind obligarea pârâtei SC V.U.K. SRL la respectarea

dreptului de concesiune.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2011.