ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3881/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 06 iunie 2007, pe rolul Judecătoriei sector 1, reclamanta SC V.U.K. SRL a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar General, Consiliul Local al sectorului 1 București și SC V.F. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 ianuarie 2004 la Biroul Notarului Public „C.Ș.S.”, nulitatea parțială a contractului de concesiune autentificat din 20 mai 2004 la același birou notarial și să fie obligate pârâtele la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie suprafața de 150 m.p. teren situat în București, strada B.A., sector 1. Pârâta SC V.F.

SRL a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate: -inexistența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului situat în București, strada M. (fostă P.A.), sector 1, București; - nulitatea absolută a dispoziției din 06 aprilie 2005, ca fiind emisă cu fraudarea legii. În subsidiar, în condițiile în care instanța constată existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului situat în București, strada B.A., în suprafață de 942,40 m.p., din care și terenul de 150 m.p. ce face obiectul cauzei, a solicitat obligarea reclamantei la respectarea dreptului său de concesiune atribuit asupra terenului în discuție. Cererea reconvențională a fost precizată, în sensul că obligarea reclamantei la respectarea dreptului de concesiune reprezintă un capăt de cerere distinct.

Prin sentința civilă nr. 5219 din 18 aprilie 2008, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București (față de valoarea obiectului) Cererea principală a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1762 din 21 noiembrie 2008, când cererea reconvențională a fost disjunsă și apoi soluționată prin sentința civilă nr. 526 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității și ca neîntemeiată cererea formulată de SC V.F. SRL. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 ianuarie 2004, reclamanta (din cererea reconvențională) a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului comercial S 39 situat în București, strada P.A., sector 1, iar prin contractul de concesiune autentificat din 20 mai 2004 i s-a concesionat suprafața de 583,07 m.p., teren în indiviziune și suprafața de 290,27 m.p.

în exclusivitate, teren situat tot în strada P.A., sector 1. Pârâta SC V.U.K. SRL a cumpărat imobilul din București, strada P.A., sector 1, compus din construcție, cu o suprafață construită la sol de 303,80 m.p. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 septembrie 2003. Reclamanta a susținut că din suprafața totală de teren dobândită de pârâți are în concesiune o suprafață de 150 m.p., care i-a fost concesionată de către Primăria Municipiului București. În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, instanța a apreciat că aceasta este nefondată, respingând-o ca atare, întrucât cererea reclamantei nu urmărește condamnarea pârâtei la executarea unei anumite prestații, ci confirmarea dreptului său.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că principala critică adusă dispoziției Primarului General din 06 aprilie 2005 constă în aceea că s-au acordat măsuri reparatorii unei persoane care nu putea beneficia de prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu era persoană îndreptățită la aceste măsuri reparatorii, respectiv, pârâta nu putea recurge la procedura acestei legi în vederea restituirii în natură a imobilului teren. Susținerile reclamantei au fost înlăturate, câtă vreme vânzătorii drepturilor succesorale litigioase erau persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dreptul acestora de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilele trecute în patrimoniul statului după 06 martie 1945 fiind reglementat de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care de aceste prevederii ale legii pot beneficia și moștenitorii persoanelor îndreptățite.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC V.F. SRL. În motivele de apel, reclamanta a arătat că cererea sa a vizat în esență constatarea nulității absolute a dispoziției primarului, ca fiind emisă în frauda legii, precum și obligarea pârâtei la respectarea dreptului său de concesiune asupra terenului aferent construcției - proprietatea societății apelante, situat în strada D.I.M. (fostă P.A.), teren dobândit prin contractul autentificat din 20 mai 2004. Acest din urmă capăt de cerere a fost precizat de apelantă, ca urmare a dispoziției încheierii de ședință din 26 octombrie 2007, instanța însă nu l-a pus în discuția părților și a omis să se pronunțe asupra acestuia. Referitor la constatarea nulității dispoziției din 06 aprilie 2005, au fost învederate două considerente ce converg către nulitatea absolută a acestei decizii: încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv a prevederilor O.U.G.

nr. 184/2002.

- În ceea ce privește primul considerent, instanța a analizat lapidar susținerile sale raportate la dispozițiile legale în materia aplicării prevederilor art. 3 din Lege nr. 10/2001 reținând că: „vânzătorii drepturilor litigioase erau persoane îndreptățite la măsuri reparatorii (..)”, trecând însă cu vederea că referirea sa viza cea de-a doua dispoziție a Primăriei și anume din 06 aprilie 2005 și nu prima dispoziție din 16 decembrie 2004. Pentru acordarea de măsuri reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, pe lângă cerința ca imobilul solicitat prin notificare să facă obiectul de reglementare al legii speciale, legiuitorul a prevăzut și condiția că solicitanții să se încadreze în categoria persoanelor îndreptățite la restituire, enumerare limitativ în art. 3 și 4. În speță, numai moștenitorii autorului P. au calitatea de persoane îndreptățite, nu și persoana juridică cumpărătoare, care, fiind dobânditoare cu titlu particular, nu poate fi asimilată în această calitate cu moștenitorii legali sau testamentari ai fostului proprietar.

- Instanța a mai reținut, eronat, faptul că: „de la beneficiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi exclus P.A., întrucât acesta era la data emiterii dispoziției contestate cetățean român, așa cum rezultă din copia pașaportului emis la data de 19 februarie 1998 (..)”. În raport de această situație, nelegalitatea hotărârii criticate care a reținut calitatea de cetățean român a lui P.A. rezultă din simpla lecturare a dispoziției din 16 decembrie 2004 a Primăriei Municipiului București, care, reținând calitatea de cetățean german a acestuia, i-a atribuit un drept de folosință specială. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 169/A din 08 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la primul motiv de apel că acesta este neîntemeiat, față de conținutul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”. Necercetarea fondului a fost identificată cu situațiile în care fie s-a dispus soluționarea cauzei pe baza unei excepții, fie instanța a lăsat nerezolvat un capăt de cerere. Împrejurarea că instanța a pronunțat o soluție pe fond asupra unei cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune și existența raționamentului care a stat la baza acesteia.

Expunerea sa incompletă și, cu atât mai mult, neexaminarea tuturor argumentelor părților nu sunt incompatibile cu formularea de către judecător, la momentul luării deciziei, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Cele două obligații de natură procedurală ale instanței sunt distincte. Într-adevăr, respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanță a avut în vedere toate capetele de cerere, întregul petit astfel cum a fost formulat și precizat. Mai mult decât atât, argumentul principal al respingerii inclusiv a acestui capăt de cerere este calitatea pârâtei de proprietară a suprafeței de teren în discuție, la care prima instanță s-a referit.

Astfel, suprafața de teren în litigiu i-a fost restituită în temeiul Legii nr. 10/2001 și, în plus, imobilul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul Municipiului București, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 făcându-se fără titlu valabil (așa cum rezultă din sentința civilă nr. 14797 din 27 octombrie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București). În virtutea caracterului absolut și exclusiv al dreptului de proprietate, instituit de art. 480 C. civ., titularul său nu este ținut să respecte un drept de concesiune constituit de către o altă persoană. Pe de altă parte, pentru a fi incidente dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, era necesar să fi intervenit renegocierea clauzelor contractului.

Nici cel de-al doilea motiv de apel nu a fost găsit întemeiat. S-a reținut că, în timp ce vânzarea (cesiunea) unei moșteniri (art. 1399-1401 C. civ.) este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane, dacă moștenitorul (moștenitorii în caz de pluralitate) înstrăinează bunuri (drepturi) determinate din moștenirea deschisă, se aplică regulile generale ale vânzării, nefiind vorba de o moștenire, de drepturi asupra unei universalități. Astfel, s-a constatat că natura contractului încheiat la data de 26 septembrie 2003 între numiții L.R.D., P.S., P.D.I., P.A., G.S.I. și P.P., pe de o parte, și pârâta SC V.U.K. SRL, pe de altă parte, nu este aceea a unei vânzări de drepturi succesorale, ci a unei cesiuni de creanță, având ca obiect dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cât privește obiectul contractului de concesiune, s-a reținut că, de regulă, toate creanțele sunt susceptibile de cesiune, fără a deosebi între creanțele pecuniare și cele de altă natură. În ceea ce privește cesiunea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a constatat că nu există motive pertinente și suficiente pentru a o include în categoria excepțiilor de la principiul libertății contractuale (respectiv, o incesibilitate a creanței). Pe de altă parte, este logic că Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul unor persoane de a obține măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu are decât menirea să le indice pe acelea în patrimoniul cărora se naște inițial dreptul respectiv, nereglementând în niciun mod, cel puțin nu expres, valabilitatea sau, din contră, nevalabilitate, cesiunii acelei creanțe.

Curtea a reținut și că în contractul de vânzare cumpărare intervenit la data de 26 septembrie 2003 s-a făcut referire în mod explicit la cesiunea drepturilor care derivă din formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001. Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâta SC V.F. SRL care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente în susținerea acestora: - Hotărârea a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), apreciind în mod eronat că instanța s-ar fi pronunțat asupra capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la respectarea dreptului de concesiune asupra terenului aferent construcției din strada D.I.M., sector 1. Astfel, cu ocazia judecății în primă instanță s-a precizat expres că obligarea pârâtei la respectarea dreptului de concesiune reprezintă un capăt de cerere distinct, timbrat ca atare și asupra căruia tribunalul nu s-a pronunțat.

În mod eronat, instanța de apel a considerat, nesocotind dispozițiile art. 297 C. proc. civ. că, respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanță a avut în vedere toate capetele de cerere. În justificarea pretenției referitoare la respectarea dreptului de concesiune, recurenta a invocat, alături de alte apărări, și beneficiul art. 14 din Legea nr. 10/2001, care nu a făcut obiect de examinare la fond, instanța de apel pronunțându-se pentru prima dată asupra acestui aspect și lipsind partea de dublul grad de jurisdicție. - Instanța de apel a făcut o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic al contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 26 septembrie 2003, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Numai printr-o interpretare greșită a acestui act juridic a fost posibil să se considere că dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile intimatei și justifică acesteia calitatea de persoană îndreptățită. Instanța a considerat în mod greșit că natura contractului de vânzare-cumpărare menționat nu este aceea a unei vânzări de drepturi succesorale litigioase, ci a unei cesiuni de creanță, având ca obiect dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Aceasta, în condițiile în care din economia prevederilor contractului rezultă indubitabil că părțile au avut în vedere vânzarea-cumpărarea unor drepturi litigioase (respectiv, cele aferente Dosarului nr. 1448/2002 aflat pe rolul C.S.J.), simpla referire din conținutul contractului referitoare la existența notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 nefiind suficientă pentru a conduce la concluzia că obiectul contractului l-a reprezentat o cesiune a dreptului de a obține măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. În realitate, obiectul vânzării a privit exclusiv drepturile litigioase aferente acțiunii în revendicare promovate de către vânzători iar nu și drepturile aferente dosarelor depuse de vânzători pe Legea nr. 10/2001.

- Toate aceste aspecte vizând modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, calificându-l ca fiind contract de cesiune de creanță, în condițiile în care instanța n-a fost învestită cu o astfel de cerere se încadrează și în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - Instanța a făcut o defectuoasă aplicare și a dispozițiilor art. 1392 și art. 1401–1403 C. civ. (ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece în condițiile în care părțile au înțeles să supună convenția lor dispozițiilor art. 1399–1403 C. civ., instanța nu putea să califice actul ca fiind o cesiune de creanță. Pentru a ne afla în prezența unei cesiuni de creanță este obligatorie existența unei creanțe valide, care presupune obligația fermă și neechivocă a cedentului de a răspunde de existența actuală a creanței.

Or, din chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare rezultă în mod explicit că cedenții (vânzători) au garantat pe cumpărătoarea SC V.U.K. SRL exclusiv cu privire la faptul că sunt succesori în drepturi ai lui P.D. și nu cu privire la faptul că dețin o creanță certă, existentă în mod valid împotriva Primăriei Municipiului București. De aceea, actul de vânzare-cumpărare în discuție nu poate fi calificat ca o cesiune de creanță. - Instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece, în condițiile în care s-ar accepta că actului de vânzare-cumpărare i-ar fi aplicabile regulile din materia cesiunii de creanță, calitatea specială expresă și limitativă impusă de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, tot nu ar putea fi transmisă.

Astfel, procedura Legii nr. 10/2001 instituie un scop special, acela de restituire a dreptului de proprietate strict în persoana deposedată, ceea ce înseamnă ca beneficiarul să aibă calitatea de persoană îndreptățită sau să fie moștenitor al acesteia, condiții pe care societatea – intimată nu le îndeplinește. - Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., exercitând un rol activ exagerat, interpretând contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase ca o cesiune de creanță, peste chiar susținerile pârâtei care a uzat de acest act în apărarea sa. În orice situație, instanța de apel era obligată să pună în discuția părților calificarea juridică a actului de vânzare-cumpărare.

- La pronunțarea soluției, instanța nu a ținut seama de raportul de constatare tehnico-științifică depus de către reclamantă, din ale cărui concluzii rezultă că procesul-verbal din anul 1940, care a stat la baza emiterii dispoziției de restituire a primarului, este alterat. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, susținând caracterul legal al deciziei atacate arătând că în ce privește pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., critica nu poate fi primită deoarece nu se încadrează în dispozițiile invocate, ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează doar nesocotirea unor norme de drept material și pe de altă parte, că pretinsa neanalizare a unui capăt de cerere nu este motiv de apel care să atragă incidența art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. În privința celorlalte motive de recurs (art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ.) ele nu se circumscriu ipotezelor reglementate de textele de lege menționate. De asemenea, în ce privește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a intimatei-pârâte, ea a fost corect stabilită, fiind transmisă prin efectul contractului care a vizat o cesiune de creanță care, contrar susținerii recurentei, poate avea ca obiect și creanțe viitoare sau chiar eventuale. Prealabil dezbaterii recursului, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea judecății acestuia pe temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susținând că dezlegarea pricinii în această fază este influențată de soluția care se va pronunța în Dosarul nr. 23324/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, având ca obiect, printre altele, și constatarea nulității contractului de concesiune.

Asupra aspectelor deduse judecății în recurs, Înalta Curte constată următoarele: - În primul rând, incidentul procedural invocat cu referire la art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi primit în sensul pretins, al suspendării judecății, având în vedere că în recurs, critica vizând modalitatea de tranșare a chestiunii dreptului de concesiune este pe aspecte de ordin procedural – respectiv, împrejurarea că prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, iar instanța de apel a făcut greșit aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. În aceste condiții, faptul că într-un litigiu separat se dezbate chestiunea valabilității contractului de concesiune nu este de natură să influențeze judecata în prezenta fază jurisdicțională în care problema trebuie dezlegată, conform criticilor, din punct de vedere formal, procedural, respectiv, dacă instanța s-a pronunțat sau nu asupra cererii vizând dreptul de concesiune.

- Critica vizând modalitatea de apreciere asupra naturii juridice a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase este nefondată și ca atare, nu este aptă să atragă incidența motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Interpretarea instanței, conform căreia prin intermediul acestei vânzări-cumpărări s-a realizat și o cesiune a drepturilor vânzătorilor la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu vine în contradicție, cum se susține, cu conținutul clauzelor contractului, câtă vreme se menționează expres că este vorba de drepturile asupra terenului în suprafață de 1.453 m.p. (din strada B.A., sector 1), teren care face obiect al unei acțiuni în revendicare, cât și obiect al notificărilor formulate conform Legii nr. 10/2001, aflate în curs de soluționare (și prin care s-a solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 1.081,5 m.p.

și prin echivalent, a restului de 371,5 m.p.). Ca atare, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că obiectul vânzării l-ar fi privit exclusiv drepturile litigioase aferente acțiunii în revendicare promovate. Prin „drepturi litigioase” nu se poate înțelege, cum afirmă recurenta, numai acelea care fac obiectul unui proces început și ca atare, simpla transmitere a notificărilor nu s-ar încadra în această noțiune. Transmițând notificarea pe temeiul Legii nr. 10/2001, vânzătorii au declanșat procedura de recuperare a bunului, contestând titlul statului și deținerea imobilului în patrimoniul acestuia. Drept urmare, chiar dacă rezolvarea pretențiilor acestora s-ar fi realizat în procedura prealabilă, nejurisdicțională, nu înseamnă că nu a existat o „contestație” în privința deținerii bunului, care a făcut necesară acțiunea de recuperare a acestuia.

- Este de asemenea, nefondată, critica recurentei potrivit căreia prin calificarea contractului de vânzare-cumpărare ca fiind unul de cesiune de creanță, deși instanța nu a fost învestită cu o asemenea cerere, ar deveni incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Potrivit textului menționat, hotărârea este supusă modificării „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”, iar critica reclamantei nu se încadrează în nici una din ipotezele normei. Instanța de apel nu a depășit limitele învestirii ci, în cadrul devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a răspuns criticii formulate în legătură cu calitatea de persoană îndreptățită a pârâtei, făcând trimitere la actul juridic din care decurgea legitimarea acesteia în a obține măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

În fapt, nu a fost vorba de o pronunțare – directă, prin dispozitiv sau de o manieră incidentală, prin considerente – asupra unei pretenții neformulate, ci de justificarea soluției adoptate, prin considerente care au explicat, ca răspuns adus unei critici punctuale, de unde decurge calitatea de persoană îndreptățită. Rezultă că formularea criticilor cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este străină ipotezelor normative avute în vedere de textul menționat. - Susținerea aspectului de nelegalitate, cu trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează în realitate, aceeași chestiune legată de calificarea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase ca fiind o cesiune de creanță.

Recurenta pretinde că, în măsura în care părțile au înțeles să supună convenția lor dispozițiilor art. 1399–1403 C. civ., instanța nu putea aplica regulile de la cesiunea de creanță, deoarece pentru a fi în prezența unei cesiuni de creanță este obligatorie existența unei creanțe valide (iar vânzătorii nu puteau garanta pe cumpărătoarea SC V.U.K. SRL decât cu privire la faptul că sunt succesori în drepturi ai lui P.D., nu și în legătură cu faptul că dețin o creanță certă împotriva Primăriei Municipiului București).

Or, astfel cum s-a arătat anterior, calificarea actului juridic s-a realizat corespunzător, neputându-se susține, cum se afirmă, că ar putea fi vorba de cesiunea unei moșteniri (cu incidența art. 1399–1403 C. civ.), câtă vreme obiectul vânzării nu l-a reprezentat dreptul asupra unei universalități succesorale ori asupra unei cote-părți indivize, dintr-o asemenea universalitate, ci dreptul (la acea dată litigios) asupra unui bun determinat din moștenire (un teren în suprafață de 1.453 m.p., cu locul situării sale indicat), situație în care sunt aplicabile regulile generale ale vânzării. Raportat la situația particulară din speță, prin intermediul vânzării s-a realizat cesiunea de creanță (care, în principiu, poate fi „strămutată” prin diverse acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dar îndeosebi prin intermediul vânzării, ținând seama și de faptul că sediul reglementării ei în C. civ.

se află în materia vânzării). Afirmația recurentei în sensul că nu poate fi vorba de o cesiune de creanță deoarece vânzătorii nu puteau garanta că dețin o creanță certă împotriva Primăriei Municipiului București, nu este de natură să influențeze calificarea actului juridic. Aspectul învederat ține de efectele contractului în relația dintre părți, de modalitatea în care cedentul își îndeplinește obligația de garanție față de cesionar. Or, stabilirea naturii juridice a unui act nu se face în funcție de modalitatea în care părțile își îndeplinesc sau nu obligațiile asumate, acest din urmă aspect interesând pe planul răspunderii contractuale (mai ales că părțile au posibilitatea să limiteze obligația de garanție, putând să convină chiar asupra eliberării cedentului de orice obligație de garanție).

- Critica vizând nelegalitatea deciziei în raport de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, susține că și în ipoteza în care s-ar admite că existența unei cesiuni de creanță, calitatea specială impusă de textele menționate pentru a fi persoană îndreptățită, tot nu ar fi putut fi transmisă. Contrar aprecierii recurentei, dreptul la restituire, în natură sau prin echivalent, născut în temeiul Legii nr. 10/2001, nu face în principiu, obiectul unei creanțe incesibile (excepția este expres prevăzută de lege, fiind introdusă prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și vizează „titlurile de despăgubiri” care nu pot fi vândute sau cumpărate înainte de conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea).

De aceea, instanța de apel a reținut corect că sunt susceptibile de cesiune și creanțele litigioase, că în speță nu este vorba de o creanță strict legată de creditorul originar (strict personală) care să nu poată face obiectul transmisiunii și că, raportat la dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, nu există motive pertinente pentru a include cesiunea dreptului în categoria excepțiilor de la principiul libertății contractuale. Ca atare, legitimarea pârâtei ca persoană îndreptățită a decurs din această transmisiune cu titlu oneros și particular făcută de cei care, la rândul lor, îndeplineau cerințele art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moștenitori ai proprietarului deposedat abuziv.

- Recurenta-reclamantă pretinde, cu referire la art. 129 C. proc. civ. și o exercitare „exacerbată” a rolului activ al instanței, readucând în discuție aceeași calificare a actului juridic (contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase) și faptul că, oricum, instanța trebuia să pună în discuția părților o asemenea calificare. Având în vedere că primul aspect vizând calificarea actului a făcut deja obiect de analiză conform considerentelor anterioare, se va constata în continuare, cu privire la cea de-a doua împrejurare invocată, că ea nu este întemeiată. Pe de o parte, instanța nu putea să pună în discuția părților considerentele care urmau să-i fundamenteze soluția, pentru că aceasta ar fi însemnat o antepronunțare în cauză.

Pe de altă parte, argumentele aduse în motivarea calității de persoană îndreptățită a intimatei-pârâte nu sunt de natură să surprindă părțile, nefiind în afara dezbaterii judiciare în cadrul procesului, în condițiile în care prin întâmpinarea depusă în apel, intimata a invocat tocmai calitatea de cesionară a unui drept de creanță de a obține măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001. - Critica referitoare la omisiunea din analiză a unui mijloc de probă (respectiv, raportul de constatare tehnico-științifică) excede motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc .civ. și analizei care poate fi realizată în această fază procesuală, nesubsumându-se unui aspect de nelegalitate, ci unuia de apreciere a probatoriului.

- Este însă fondată și urmează să fie primită critica reclamantei referitoare la modalitatea în care în apel s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. față de necercetarea cererii deduse judecății în primă instanță vizând respectarea dreptului de concesiune al reclamantei. Astfel, conform precizării de acțiune, reclamanta SC V.F. SRL a arătat că solicită, sub forma unui capăt de cerere distinct, timbrat corespunzător, și obligarea la respectarea dreptului său la concesiune (alături de cererile vizând inexistența dreptului de proprietate al pârâtei SC V.U.K.

SRL și nulitatea dispoziției primarului din 6 aprilie 2005). În aceste condiții, soluția tribunalului de respingere a cererii ca neîntemeiată nu poate fi considerată ca dând răspuns tuturor capetelor de cerere, în condițiile în care motivarea soluției a privit doar caracterul neîntemeiat al excepției inadmisibilității acțiunii în constatare și justificarea calității de persoană îndreptățită a societății pârâte, cu trimitere la art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, fără nicio referire la pretenția vizând dreptul de concesiune. În acest context, este eronată aprecierea instanței de apel în sensul că, respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanță ar fi avut în vedere toate capetele de cerere.

Un asemenea raționament ar fi fost valabil dacă modalitatea de soluționare a cererilor anterioare (constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei și nulitatea dispoziției primarului) ar fi impus soluția asupra pretenției vizând dreptul de concesiune, așa încât să se poată susține că este vorba de o rezolvare implicită a acestei pretenții. În realitate, este vorba de o pretenție de sine-stătătoare, a cărei soluționare nu este inclusă în soluționarea celorlalte capete de cerere, ci dimpotrivă, abia în momentul în care pârâtei îi este confirmată calitatea de persoană îndreptățită la restituirea terenului conform Legii nr. 10/2001 (ca urmare a respingerii acțiunii în nulitatea dispoziției primarului) se pune problema respectării dreptului de concesiune de care se prevalează reclamanta, conform art. 14 din Legea nr. 10/2001.

Apărarea intimatei-pârâte în sensul că reclamanta nu s-a prevalat de dispozițiile menționate, ale art. 14 din Legea nr. 10/2001, neindicându-le în mod expres, nu poate fi primită întrucât pretenția, chiar neavând indicat temeiul juridic, trebuie să fie calificată ca atare de către instanță. Or, litigiul aparținând materiei Legii nr. 10/2001, câtă vreme este vorba de un imobil restituit prin procedurile acestui act normativ, este evident că cererea de respectare a dreptului de concesiune nu-și putea avea sediul decât în prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001 [„dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, concesiune (…) noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii”].

Celelalte aspecte invocate în întâmpinare, în sensul că art. 14 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incident în speță deoarece nu ar fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale și nu s-a procedat la o renegociere a clauzelor, sunt aspecte care vizează fondul cererii și care nu justifică neluarea acesteia în examinare. Ca atare, se constată că în mod greșit instanța de apel a considerat că prin soluția de „respingere a cererii”, Tribunalul ar fi dat rezolvare tuturor pretențiilor concrete deduse judecății, în condițiile în care considerentele justificative ale hotărârii nu fac referire la toate capetele de cerere și pe de altă parte, nici nu poate fi vorba de o rezolvare implicită (în statuarea expresă a instanței nu se regăsește legătura necesară care să impună aceeași soluție asupra dreptului de concesiune).

Sub acest aspect, constatându-se o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul să fie admis pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. [în care este încadrabilă, cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., critica vizând nesocotirea normei procedurale] și în consecință, să fie casate, în parte, decizia și sentința, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru soluționarea cererii vizând obligarea SC V.U.K. SRL, la respectarea dreptului de concesiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea formulată de recurenta SC V.F. SRL de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Admite recursul declarat de reclamanta SC V.F. SRL împotriva deciziei nr. 169/ A din 8 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează în parte decizia recurată și sentința nr. 526 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru soluționarea cererii privind obligarea pârâtei SC V.U.K. SRL la respectarea dreptului de concesiune. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.