ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2947/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2947/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 483

din 24 ianuarie 2005, numiții C.M.E., B.V. au formulat în contradictoriu cu

intimata SC C.C.C.C.F. SA, contestație împotriva dispoziției nr. 14/6955 din 23

decembrie 2004, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să

dispună anularea dispoziției contestate, să se constate nulitatea absolută

parțială a pretinselor acte de dobândire a dreptului de proprietate asupra

terenului situat în sector 1, să se dispună restituirea terenului de la adresa

menționată, în suprafață de 5.000 mp, către contestatori, iar în situația

imposibilității restituirii în natură a terenului, să se dispună obligarea

intimatei la acordarea despăgubirilor bănești la valoarea de circulație a

imobilului.

În motivarea în fapt a cererii, s-a

arătat că s-a învederat că terenul situat în București, în suprafață de 5.000

mp, a fost dobândit de autorii reclamanților E. și D.B., prin actul de

vânzare-cumpărare nr. 25608 din 24 iulie 1941, fiind preluat de stat fără vreun

titlu legal.

S-a mai arătat că începând din anul

1991, reclamanții au efectuat numeroase demersuri în vederea restituirii

terenului, formulând cerere și în temeiul Legii nr. 18/1991 dar care nu s-a

finalizat cu succes.

După apariția Legii nr. 10/2001, au

formulat notificarea nr. 2084 din 6 noiembrie 2001 pe care a adresat-o

Primăriei Municipiului București, aceasta identificând unitatea ce deținea

terenul din sector 1, ca fiind SC C.C.C.C.F. SA și înaintând dosarul spre

soluționare acesteia ca unitate deținătoare (prin adresa nr. 674 din 19

februarie 2004).

Deși dosarul era complet în privința

actelor doveditoare încă din mai 2003, reclamanții au așteptat mai mult de 60

de zile prevăzute de lege pentru rezolvarea notificării, după care au formulat

o acțiune în justiție în obligația de a face, pe temeiul art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, prin care au solicitat instanței să dispună obligarea

intimatei la emiterea dispoziției motivate, potrivit dispozițiilor legale.

Prin sentința civilă nr. 1081 din 30

noiembrie 2004, Tribunalul București a dispus obligarea pârâtei la soluționarea

notificării.

Drept urmare, intimata a emis

dispoziția nr. 14/6955 din 23 decembrie 2004, comunicată contestatorilor la 28

decembrie 2004 prin care a respins cererea acestora privind restituirea în

natură a terenului în suprafață de 5.000 mp situat în comuna Grivița, cu

motivarea că are calitate de unitate deținătoare, dată fiind imposibilitatea

identificării terenului în patrimoniul său imobiliar și argumentându-se că este

o societate privatizată prin cumpărare de acțiuni de la FPS și FPP, astfel că

persoanele îndreptățite nu ar putea obține decât măsuri reparatorii prin

echivalent de la A.V.A.S.

Reclamanții au criticat dispoziția,

arătând că terenul proprietatea lor se găsește în patrimoniul imobiliar al

intimatei, întrucât Primăria Municipiului București notificată în anul 2001, a

indicat-o pe aceasta drept unitate deținătoare, motiv pentru care i-a înaintat

spre competentă soluționare notificarea.

În situația în care, intimata nu era

deținătoarea reală a terenului, contestatorii susțin că în temeiul art. 25

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta era obligată să le comunice date de

identificare ale unității deținătoare și să direcționeze către această entitate

notificarea, iar în situația în care nu deținea asemenea informații, să

comunice reclamanților acest aspect.

De asemenea, terenul fiind preluat

de la autorii reclamanților în fapt, este evident că statul nu a avut niciodată

un titlu valabil asupra acestuia, fiind un posesor de rea-credință.

În concluzie, acesta nici nu putea

fi înstrăinat în mod legal către intimată și orice acte de înstrăinare s-ar fi

încheiat cu privire la acest teren, a fost perfectat sub riscul statutului

litigios al imobilului, deoarece reclamanții au solicitat restituirea lui și în

temeiul Legii nr. 18/1991, așa cum s-a arătat.

Chiar admițând că intimata deține

terenul cu titlu legal, în conformitate cu art. 24 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, ar fi trebuit să facă petenților o ofertă de restituire în echivalent,

iar prevederile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nu-și găsesc

aplicabilitatea în speță, deoarece este vorba de un teren deținut fără titlu

valabil, pe când instituția publică implicată în privatizare nu ar putea să

acorde măsuri reparatorii în echivalent decât pentru imobilele preluate de stat

cu titlu valabil.

În drept au fost invocate

prevederile art. 1, art. 2, art. 24 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001 ca

și art. 966 C. civ.

Reclamanții au precizat cel de-al

doilea capăt de cerere arătând că înțeleg să solicite nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 49/ și 209/1995 pe care intimata

le-a indicat în cuprinsul dispoziției contestate, precum și nulitatea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria

M 09/0308 din 22 iulie 1944.

Pe parcursul soluționării cauzei,

rezultând că intimata-pârâta a înstrăinat o parte din terenul situat în str. B.

nr. 33 către SC A.G. SA, reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată

a societății cumpărătoare pe temeiul art. 57 C. proc. civ., prin care au

solicitat să se dispună constatarea nulității absolute parțiale și a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1889 din 11 aprilie

2004, încheiat între intimata SC C.C.C.F. SA București și SC A.G. SA, în măsura

în care acest contract a avut ca obiect terenul situat în București.

Prin sentința civilă nr. 1403 din 2

noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea

ca neîntemeiată, respingând excepția inadmisibilității ca și cererea de

disjungere a capetelor de cerere având ca obiect anularea contractelor de

vânzare-cumpărare acțiuni și a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor seria M 09 nr. 0308 din 22 iulie 1994, excepția

necompetenței funcționale a Secției Civile în soluționarea cererii privind

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni ca și excepția

necompetenței materiale a Tribunalului în soluționarea cererii privind anularea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a respins excepțiile de necompetență invocate, reținând

caracterul accesoriu al capetelor de cerere vizând nulitatea pe temeiul art. 17

C. proc. civ., competența soluționării acestora fiind în căderea instanței

competente să judece cererea principală, iar cererea principală are ca obiect

contestație împotriva dispoziției emise în aplicarea prevederilor Legii nr.

10/2001 ce revine spre competentă soluționare secției civile a Tribunalului.

Excepția inadmisibilității acțiunii

a fost invocată prin prisma faptului că imobilul în cauză nu face obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 și în consecință, nu ar putea fi propuse

măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a apreciat că în baza art. 8 din

Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența acestui act normativ, terenurile

situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data

notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea

nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000 .

Excepția a fost găsită neîntemeiată

deoarece ala cum s-a pretins de către reclamant, terenul se găsește în

intravilanul localității și se află evidențiat în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, astfel încât devin incidente prevederile art. 29 din Legea

nr. 10/2001.

Simpla împrejurare că s-a formulat

cerere în baza Legii nr. 18/1991 ce nu a fost soluționată, nu înseamnă că

terenul are regimul juridic stabilit prin acest act normativ sau prin Legea nr.

1/2000 și, totodată, prin reglementarea prevăzută la art. 8 din Legea nr.

10/2001, legiuitorul a avut în vedere acele imobile ce nu au fost încă

restituite, formulare de natură să indice caracterul de complinire al

domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, în raport cu celelalte acte

normative cu caracter reparatoriu în domeniul imobiliar.

În vederea identificării terenului

ce a făcut obiectul notificării, prima instanță a încuviințat și a administrat

proba cu expertiză tehnică topografică, iar ulterior s-a încuviințat efectuarea

unei contraexpertize de către trei experți.

Deși în raportul de contraexpertiză

s-a stabilit amplasamentul terenului în raport de latura estică a proprietății,

așa cum a fost restituită către moștenitorii fostului proprietar, I.G.,

tribunalul a apreciat că nu poate reține valoarea probatorie a raportului de

expertiză, deoarece sentința civilă prin care s-a admis acțiunea în revendicare

și s-a restituit în natură proprietatea către moștenitorii lui I.G. (vecinul de

la răsărit al autorilor lor), are un caracter declarativ de drepturi, dovada

dreptului de proprietate realizându-se tot prin actul de dobândire al

autorilor, iar hotărârea judecătorească menționată este opozabilă doar părților

între care s-a purtat litigiul.

În absența unor planuri topografice

de la data dobândirii imobilului, prima instanță a considerat că amplasamentul

terenului nu poate fi determinat cu exactitate, întrucât detaliile de relief și

planimetrie existente la acel moment au suferit modificări ca urmare a

realizării lucrărilor de amenajare a lacului Grivița și a bazei sportive.

S-a reținut că nu rezultă cu

certitudine amplasamentul terenului ce face obiectul notificării ca fiind în

patrimoniul intimatei, astfel încât , nu se poate considera că cererea

contestatorilor de anulare a dispoziției contestate pentru motivul contrar, ar

fi întemeiată.

Întrucât nu s-a dispus anularea

dispoziției emisă de intimată în baza Legii 10/2001, s-au respins și capetele

de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului, anularea contractelor de vânzare-cumpărare

acțiuni ca și anularea, de asemenea, parțială a actului de dobândire a

terenului de către intervenienta SC A.G. SA.

Oricum, dacă terenul s-ar afla în

patrimoniul intimatei și cum aceasta este societate comercială privatizată,

potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite ar avea dreptul

doar la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Astfel, s-a arătat că prima instanță

în mod greșit a apreciat că hotărârea judecătorească prin care s-a admis

acțiunea în revendicare și s-a restituit în natură terenul de 10.000 mp în

proprietatea moștenitorilor defunctului I.G., are caracter declarativ de

drepturi, fiind opozabilă doar părților între care s-a pronunțat.

Instanța de fond nu a ținut cont de

faptul că dreptul de proprietate imobiliară al numitei E.E., redobândit în anul

2003, este opozabil terților în sistemul de publicitate imobiliară,

asigurându-i-se opozabilitatea

erga omnes

în baza încheierii de

întabulare nr. 115021 din 22 septembrie 2004.

Întrucât în mod greșit nu s-a

omologat raportul de contraexpertiză, aceasta a permis concluzia instanței de a

stabili că terenul nu se află în patrimoniul intimatei.

Cu toate acestea, în cuprinsul

motivării soluției apelate, aceasta a permis concluzia instanței de a stabili

că terenul nu se află în patrimoniul intimatei.

Cu toate acestea, în cuprinsul

motivării soluției apelate, prima instanță folosește argumente contradictorii

încercând să argumenteze aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 10/2001, apreciind că în speță, imobilul este evidențiat în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Apelul a fost admis prin decizia nr.

188/A din 10 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Drept urmare, a fost schimbată

în parte sentința, anulată dispoziția atacată, emisă de intimata SC C.C.C.F. SA

București S.A., care a fost obligată să înainteze notificarea formulată, către

A.V.A.S., în vedere soluționării, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001. Au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru adoptarea acestei soluții,

instanța de apel a apreciat că în mod eronat tribunalul a înlăturat concluziile

raportului de contraexpertiză, care a reconstituit amplasamentul terenului

deținut de autorii reclamanților (stabilind că în prezent, din suprafața de

5082 mp, o suprafață de 4904 este deținută de intimata SC C.C.C.F. SA S.A.

București, iar o suprafață de 278 mp de o altă persoană juridică, SC C. SA),

folosindu-se ca reper latura estică a terenului, învecinată cu proprietatea

moștenitorilor numitului I.G.

A fost apreciată ca nelegală

concluzia primei instanțe potrivit căreia, dată fiind împrejurarea că

moștenitorilor lui I.G. le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în urma

pronunțării unei hotărâri judecătorești, aceasta nu ar fi opozabilă decât

părților între care a purtat litigiul.

Or, în măsura în care cu privire la

o hotărâre judecătorească cu caracter declarativ se efectuează formalitățile de

publicitate imobiliară și pe de altă parte, dreptul de proprietate pe temeiul

căruia s-a admis acțiunea, a fost supus formalităților de publicitate

imobiliară, prin aceasta se asigură caracterul de opozabilitate

erga omnes

a dreptului de proprietate, ca drept real absolut, ceea ce este o chestiune

distinctă de caracterul relativ al hotărârii judecătorești, în sensul

opozabilității ei doar între părțile cauzei.

Ca atare, s-a constatat că terenul

ce a făcut obiectul notificării este deținut în prezent de intimata SC C.C.C.F.

SA București S.A., ca bază sportivă (respectiv, o suprafață de 4904 mp, în timp

ce o diferență de 278 mp este deținută de SC C. SA).

Față de concluziile aceluiași raport

de contraexpertiză, s-a reținut că suprafața deținută de intimată ca bază

sportivă nu se suprapune în niciun fel cu terenul pe care intimata l-a

înstrăinat către SC A.G. SA, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1889 din 11 iunie 2004, a cărui anulare s-a solicitat.

În legătură cu preluarea imobilului

de către stat, instanța de apel a apreciat asupra nevalabilității titlului

statului, în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în

condițiile în care trecerea bunului în patrimoniul statului s-a făcut în fapt,

fără niciun fel de bază legală.

Cu referire la situația juridică

prezentă a bunului s-a constatat însă, că terenul pe care este amplasată baza

sportivă a intimatei face parte dintr-o suprafață mai mare, de 7,6 ha, ce a

intrat în posesia societății încă din anul 1973 și ulterior, în baza H.G. nr.

834/1991 s-a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria

M 09/03.08. din 22 iulie 1994, emis de Ministerul Transporturilor.

Ulterior, prin încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 49 din 20 februarie 1995 și nr.

186 din 20 februarie 1995, intimata a devenit societate cu capital integral

privatizat (în lista anexă a primului contract de vânzare-cumpărare fiind

individualizat terenul din str. B. nr. 33, identitatea de adresă rezultând din

înscrisurile cauzei, terenul din str. B.T. nr. 42 având un corespondent spre str.

B. nr. 33).

A mai reținut instanța de apel, că

în vederea obținerii restituirii în natură a imobilului, reclamanții au

solicitat constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, fără să indice însă, vreun motiv concret de nulitate,

precizându-se doar în mod generic dispozițiile art. 966 C. civ.

Or, certificatul de atestare este un

act juridic declarativ, dreptul de proprietate fiind dobândit de intimată

potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, așa încât

singurul motiv de nulitate care ar fi putut fi valorificat de către reclamanți,

era acela al fraudării legii, în demonstrarea căruia să dovedească faptul că la

data apariției actului normativ terenul nu se afla în concret în patrimoniul

societății.

În ce privește cauza ilicită, lipsa

ei sau cauza falsă nu ar putea fi reținută în pricină din perspectiva art. 966

C. civ., în măsura în care apelanții s-au edificat asupra existenței terenului

în incinta intimatei abia în anul 2002, în dosarul în care au solicitat

constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune ( așa încât nu

se poate reține intenția pârâtei de fraudare a drepturilor adevăratului

proprietar).

De asemenea, cu privire la cele două

contracte de vânzare-cumpărare acțiuni a căror nulitate s-a solicitat, instanța

a constatat că prin motivele de apel nu au fost formulate critici și asupra

acestora, astfel încât devoluțiunea nu a operat pe acest aspect.

Ca atare, reținându-se că intimata

este o societate integral privatizată, instanța de apel a constatat incidența

în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în raport de care

măsurile reparatorii pot fi acordate doar prin echivalent, la propunerea

instituției publice implicate în privatizare, indiferent de împrejurarea că predarea

imobilului s-a făcut cu titlu sau fără titlu valabil.

Împotriva deciziei au declarat

recurs apelanții-reclamanți și intimata-pârâtă.

soluția pentru nelegalitate, susținând greșita aplicare în cauză a

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, s-a arătat că

imobilul care a făcut obiectul notificării a fost preluată fără titlu valabil

de către stat, care nu a avut decât calitatea de detentor precar.

Astfel, societatea intimată nu putea

dobândi dreptul nici în temeiul Legii nr. 15/1990, nici în baza H.G. 834/1991,

acte normative care nu au operat o împroprietărire a societăților comerciale

asupra unor terenuri care nu au intrat niciodată legal în patrimoniul lor.

De aceea, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale și,

întrucât obiectul actului juridic nu este valabil, acesta este supus sancțiunii

nulității.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

București a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că a

omologat un raport de expertiză care a avut ca obiect stabilirea poziției

terenului revendicat, în raport de vecinătățile acestuia pe latura estică cu

terenul I., ignorând aspectul că vecinătățile din actele de dobândire a

proprietății nu coincid.

Ca atare, suprapunerea terenului

revendicat peste terenul proprietatea societății nu a fost probată.

Față de amplul material probator

administrat la instanța de fond trebuia să se constate că în mod corect a fost

respinsă contestația, întrucât imobilul nu este inclus în patrimoniul

recurentei.

- Instanța de apel a apreciat în mod

eronat asupra incidenței art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a lipsei de

valabilitate a titlului statului, în condițiile în care, la data apariției

actului normativ menționat societatea era integral privatizată, așa încât nu-i

erau aplicabile dispozițiile unei legi referitoare la proprietatea publică.

Examinând criticile formulate prin

intermediul celor două recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul

nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:

1). În recursul declarat de către

reclamanți se pretinde greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

10/2001, cu motivarea că imobilul nu ar fi intrat cu titlu valabil în

patrimoniul societății.

O astfel de susținere a recurenților

nu se poate constitui însă într-o critică având în vedere argumentele care au

justificat aplicarea textului de lege și pe care reclamanții nu le combat în

niciun fel.

Potrivit deciziei atacate, incidența

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 a fost determinată de faptul că

societatea intimată este integral privatizată, fiind, potrivit textului de

lege, nerelevantă împrejurarea preluării imobilului de către stat, cu sau fără

titlu valabil.

Într-adevăr, conform art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin.

(1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate.

Cum situația juridică a intimatei

este aceea de societate integral privatizată, iar în patrimoniul ei este

evidențiat imobilul ce a constituit obiect al notificării, rezultă că ipoteza

normei legale se regăsește în speță.

Singurul argument invocat de către

recurenți pentru înlăturarea textului de lege a constat în aceea că preluarea

bunului s-a făcut în mod nevalabil, introducând o distincție pe care legea nu o

prevede (după cum preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu valabil).

Or, acolo unde legiuitorul nu

distinge, nici interpretul nu o poate face (

ubi lex non distinguit nec nos

distinguere debemus

).

În consecință, critica reclamanților

referitoare la aplicarea greșită a legii urmează să nu fie primită și,

constatându-se neîndeplinirea cerințelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul să fie respins.

intimata-pârâtă, fundamentate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., au vizat greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, cu

referire la concluziile raportului de expertiză valorificate de instanța de

apel, deși ar fi existat neconcordanțe în legătură cu vecinătățile proprietății

și astfel, amplasamentul terenului ar fi fost greșit determinat.

Criticile nu pot fi încadrate însă,

în motivul de recurs invocat, care presupune ca instanța să fi „interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia”.

Trebuie să fie vorba deci, de un act

juridic, în înțelesul de

negotium

, generator de drepturi și obligații,

ale cărui clauze clare, neechivoce, să fi făcut obiectul unei interpretări

eronate.

Nu are o astfel de valoare raportul

de expertiză, ca mijloc de probă administrat în cauză, supus aprecierii

instanței de fond.

În realitate, prin modalitatea de

formulare a criticilor se tinde la o reevaluare a materialului probator , cu

consecințe diferite asupra situației de fapt, ceea ce este incompatibil cu

structura căii de atac a recursului.

- Referitor la greșita apreciere

asupra incidenței art. 6 din Legea nr. 213/1998, critica este de asemenea,

nefondată.

Constatând că preluarea bunului de

către stat s-a realizat în fapt, fără bază legală, instanța de apel a

considerat corect că, nefiind întrunite exigențele textului de lege, nu se

poate conchide asupra valabilității titlului statului.

Susținând că dispoziția legală nu

era aplicabilă întrucât societatea era integral privatizată la data intrării în

vigoare a Legii nr. 213/1998, recurenta este în eroare asupra analizei

realizate de către instanță și care a privit preluarea bunului de către stat la

momentul la care a avut loc deposedarea.

În ce privește patrimoniul

societății, s-a constatat că certificatul de atestare a dreptului de

proprietate nu este afectat de vreo cauză de nulitate 8dis invocate, ale art.

966 C. civ. referitoare la valabilitatea și licitatea cauzei neputând fi

reținute, în condițiile în care reclamanții s-au edificat asupra

amplasamentului terenului abia în anul 2002, neputându-se deci, susține

intenția de fraudare a adevăraților proprietari). De asemenea, referitor la

contractele de vânzare-cumpărare acțiuni în temeiul cărora societatea s-a

privatizat (în lista anexă a acestora apărând și terenul), valabilitatea

acestora n-a mai fost contestată prin motivele de apel, instanța determinând în

mod corect limitele devoluțiunii.

Ca atare, criticile ignoră obiectul

analizei instanței, care a fundamentat incidența la speță a dispozițiilor art.

6 din Legea nr. 213/1998.

Pentru considerentele arătate ambele

recursuri au fost apreciate ca nefondate și vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursul declarat

de reclamanții B.V., C.V.M. și recursul declarat de pârâta SC C.C.C.F.

București SA împotriva deciziei nr. 188/A din 10 iulie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2008.