ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4518/2006

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 octombrie 2001 reclamanții D.C., D.M., D.N., M.A. și S.M. au chemat în judecată pârâta A.C.A., solicitând obligarea pârâtei să emită decizie sau ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilelor, precum și la plata unor daune cominatorii în valoare de 1.000.000 lei pe fiecare zi de întârziere de la data introducerii cererii până la îndeplinirea obligației. În motivarea cererii reclamanții au arătat că au notificat pârâta conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent, sub forma compensării cu teren de aceeași valoare sau sub formă de despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 1200 mp situat în București aflat în prezent în folosința pârâtei, expropriat în baza Decretului nr. 226/1974.

Au mai arătat că pârâta, la notificarea adresată, a stabilit o anumită dată de participare la ședința comitetului său executiv, la care nu s-a prezentat nici o persoană din partea acesteia, atitudine manifestată și ulterior, la demersurile reclamanților, care a denotă reaua credință a tendința de tergiversare a răspunsului la cererile formulate. La data de 4 septembrie 2001, cu adresa înregistrată sub nr. 650 din 30 august 2001, pârâta le-a comunicat că li s-a respins cererea nefiind îndreptățiți a cere restituirea terenului, întrucât au primit despăgubiri bănești, astfel încât, actul de trecere în proprietatea statului este valabil. Pârâta a mai arătat că terenul solicitat este ocupat funcțional și nu dispune de suprafețe libere.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ., precum și art. 51 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 12187 din 21 noiembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost admise excepțiile necompetenței materiale a instanței și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pentru nerespectarea procedurii de restituire reglementate în capitolul 3 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a prevăzut competența de soluționare a acestor litigii în favoarea secției civile a tribunalului, de la sediul unității deținătoare. În cererea declinării, cauza a fost înregistrată sub nr. 1257/2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

La data de 1 aprilie 2002, reclamanții au depus o cerere modificatoare a acțiunii introductive, prin care au solicitat anularea deciziei nr. 650 din 30 august 2001 și obligarea pârâtei să o despăgubească sub forma compensării cu o suprafață de teren echivalentă și similară ca valoare în aceeași zonă, iar în măsura în care nu este posibil, să fie obligată la plata unei sume de bani corespunzătoare valorii imobilului expropriat și aflat în patrimoniul acesteia. Prin sentința civilă nr. 211 din 10 martie 2001 a Tribunalului București a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, astfel cum a fost modificată și completată. S-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prin echivalent bănesc a terenului în suprafață de 900 mp situat în București, strada A. și a terenului în suprafață de 300 mp situat în aceeași localitate, strada F. A fost respinsă cererea de anulare a deciziei nr. 650 din 30 august 2001 emisă de pârâta A.C.A., ca rămasă fără obiect.

S-a dispus obligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice la plata către reclamanți a unei despăgubiri în cuantum de 4.019.598.000 lei (119.988 dolari SUA) pentru terenul din strada A., București, și de 1.375.845.000 lei (41.070 dolari SUA) pentru terenul din strada F., București, din care se va scădea suma de 31.620.918 lei reprezentând valoarea actualizată a despăgubirilor primite de reclamanți și autorii acestora pentru cele două imobile. Prima instanță a reținut, în esență, că prin actele depuse în dovedirea dreptului de proprietate, reclamanții își justifică calitatea procesuală activă în prezenta cauză. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 262 din 27 decembrie 1974 de expropriere, cu plata în favoarea proprietarilor de despăgubiri, fiind trecut în folosință pe durată nedeterminată a pârâtei A.C.A.

din România, aspecte ce rezultă din copia decretului și a deciziei nr. 774 din 17 iunie 1974 emisă de Consiliul Popular al municipiului București și din procesul-verbal de evaluare nr. 46 din 15 martie 1974, precum și din adresele nr. 441 din 11 ianuarie 1974 și procesul verbal din 10 septembrie 1962. S-a reținut că, sub aspect formal, adresa nr. 650 din 30 august 2001 nu poate fi considerată dispoziție motivată în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu conține un răspuns clar cu privire la notificarea reclamanților. Ea poate fi asimilată unui refuz tacit, dar nu poate forma obiectul unei cereri în anulare, motiv pentru care a fost respinsă de tribunale ca fără obiect.

Cât privește fondul cauzei, s-a constatat că imobilul se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. g) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că pârâta nu este societate comercială, ci organizație profesională fără scop lucrativ, nu se pot stabili măsuri reparatorii prin acordare de titluri nominale sau acțiuni, conform art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, ci numai prin echivalent bănesc conform art. 11 alin. (7) din lege. Valoarea terenurilor luate în considerare de tribunal este cea stabilită prin lucrările de expertiză efectuate în cauză și la plata căreia a fost obligat pârâții Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 36-37 din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei hotărâri, a fost admis prin decizia civilă nr. 566 din 11 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a dispus schimbarea în parte a sentinței și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor bănești conform art. 40 din Legea nr. 10/2001. Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute. S-a reținut că terenul a intrat în folosința pârâtei fiind folosit potrivit scopului pentru care a fost preluat de stat, în condițiile art. 481 C. civ. În aceste situații, proprietarul sau moștenitorul acestuia au dreptul la despăgubiri bănești conform art. 36 din Legea nr. 10/2001, însă nu în modalitatea stabilită de tribunal, ci în condițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, modalitățile, procedurile și cuantumurile despăgubirilor bănești putând fi plafonate (în acest sens prima pârâtă a arătat că a comunicat deja notificările primite Primăriei municipiului București.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții și pârâta Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate. Reclamanții au susținut în dezvoltarea motivelor de recurs, următoarele. 1. instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Prin motivele de apel pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, întrucât reclamanții nu puteau beneficia de despăgubiri bănești ci numai de măsuri reparatorii prin echivalent constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acțiuni. Ori, soluționând apelul pârâtului în sensul obligării acestuia la plata despăgubirilor bănești conform art. 40 din Legea nr. 10/2001, instanța a procedat la a acorda apelantului ceea ce acesta nu a solicitat.

hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. teza 2. În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (9) și art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 beneficiază de reparații prin acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, atâta vreme cât nu se poate dispune restituirea n natură a bunului. Iar despăgubirile bănești ce urmează a fi acordate se calculează în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (4), (5), (6), (7) din lege, prevederi ce au fost avute în vedere de experții desemnați în cauză la stabilirea cuantumului despăgubirilor bănești, valori ce nu au fost contestate și care nu mai pot fi supuse nici unei alt limitări sau plafonări.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii și atunci când a făcut trimitere la prevederile art. 40 din Legea nr. 10/2001, dispoziții inaplicabile în cazul în care cuantumul despăgubirilor bănești se stabilește în urma unei judecăți și este consfințit printr-o hotărâre judecătorească. 3. hotărârea recurată este lipsită de temei legal, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza 1 C. proc. civ., sens în care s-a susținut că, pronunțând o hotărâre prin care pârâtul este obligat să-i despăgubească conform unei legi care ar urma să stabilească modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, instanța de apel a soluționat pricina în baza unui temei legal inexistent.

4. instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau a unei dovezi administrate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanțele de control nu s-a pronunțat asupra probelor efectuate în cauză, în sensul că nu face nici o referire la valoarea stabilită prin expertizele tehnice încuviințate și administrate în cauză. Menținerea unei atare hotărâri ar însemna că demersul judiciar constând în acțiunea dedusă judecății, ar rămâne lipsit de eficiență întrucât ar presupune efectuarea unei alte lucrări de specialitate în limitele prevăzute de art. 38 Au solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate și menținerea hotărârii primei instanțe.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 9 și 10 C. proc. civ. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut în recursul său următoarele: 1. instanța de apel, în mod nelegal, nu a reținut inadmisibilitatea acțiunii introductive, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Sub acest aspect au învederat că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparații prevede o procedură administrativă, cu etape diferite care se finalizează printr-o decizie ce, potrivit art. 24 alin. (7) din lege poate fi contestate la instanțele competente. Ori, în speță, nu s-a emis o atare decizie, astfel încât și față de prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., acțiunea reclamanților, formulată direct în fața instanței de judecată este inadmisibilă.

Au mai arătat că notificarea adresată pârâtei A.C.A. a fost înaintată Primăriei municipiului București, astfel cum rezultă din adresa nr. 4746/2003 emisă de Ministerul Administrației Publice, entitate competentă să soluționeze cererea. Din ansamblul prevederilor Legii nr. 10/2001 rezultă că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice poate sta în judecată în acțiunile primite în temeiul acestei lei, numai în condițiile art. 26 alin. (3) din lege sau în condițiile contestării deciziei/dispoziției emisă de unitatea deținătoare, când solicită restituirea imobilului prin echivalent. Ori, în speță, instanțele au reținut obligarea sa la plata sumelor constând în despăgubiri bănești, în condițiile în care în cauză nu există o decizie a unității deținătoare și nu sunt incidente nici dispozițiile art. 26 alin. (3) din lege.

Nu se poate face nici aplicabilitatea prevederilor art. 40 din lege, reținute de instanța de apel, dată fiind lipsa deciziei de restituire. 2. instanța de apel a acordat altceva decât s-a cerut, sens în care au arătat că prin motivele de apel au criticat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc, deși legea specială prevede modalitățile specifice de reparații pentru diferitele ipoteze reglementate de lege. Raportat la situația de fapt rezultată din probele dosarului, în speță există situația reglementată de art. 11 alin. (4) din lege, astfel încât sunt incidente prevederile art. 11 alin. (8) din lege, potrivit cărora, măsurile reparatorii constau în titluri de valoare nominală sau acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, funcție de opțiunea persoanei îndreptățite.

Așadar, instanța de judecată poate atribui, cu acordul persoanei îndreptățite numai măsurile reparatorii strict individualizate mai sus, între care nu se află și cele acordate de instanțe despăgubiri bănești aspect ce denotă greșita aplicare a legii și prin urmare nelegalitatea hotărârilor judecătorești. Recursurile sunt fondate în sensul celor ce succed.

Reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite, calitate justificată în cauză, cum temeinic au reținut ambele instanțe, au notificat A.C.A., solicitând restituirea în natură a imobilului situat în strada F. București în suprafață de 300 mp (notificarea nr. 373 din 14 iunie 2001) și a celui situat în strada A., compus din teren în suprafață de 900 mp și casa de locuit în suprafață de 187 mp (notificarea nr. 3245 din 2 octombrie 2001), Bunurile solicitate au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 262/1974 în scopul construirii unui institut de cercetări cu profil apicol și se află de la acea dată în administrarea pârâtei. Obiectivul exproprierii a fost atins, terenul fiind ocupat în cea mai mare parte de construcții, I.C.A., internat cu clase, corp laboratoare, depozite și ateliere, etc. suprafețele rămase libere fiind relativ mici și fără posibilități de acces (exp.

F.L). Prin urmare, temeinic s-a reținut imposibilitatea restituirii în natură a bunului, ambele instanțe hotărând în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent. Greșit însă, cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, instanțele au reținut în sarcina pârâtei Ministerul Finanțelor Publice atât îndeplinirea obligației legale menționate, cât și a modalității de realizare a acesteia. În acest sens, instanțele ar fi trebuit ca, pe baza unor dovezi certe, să stabilească căreia dintre persoanele notificate și chemate în judecată îi revine calitatea de „unitate deținătoare”, în sensul legii de reparațiune. Așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții au notificat pârâta A.C.A., deținătoarea construcțiilor și a terenului solicitat prin notificare.

Cu adresa nr. 650 din 30 august 2001, pârâta a comunicat reclamanților valabilitatea titlului statului de preluare a bunului precum și imposibilitatea de a le oferi în schimb teren echivalent, întrucât nu dispun de suprafețe libere. Față de acest răspuns al pârâtei, deficitar atât sub aspect formal, cât și al conținutului, răspuns care, în nici un caz nu poate suplini decizia/dispoziția cerută de lege (art. 23 din Legea nr. 10/2001), reclamanții au promovat prezenta cerere de chemare în judecată, demers judiciar justificat tocmai de modalitatea în care pârâta a înțeles să răspundă notificării, dar și de refuzul soluționării cererii prin acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Dimpotrivă, la un interval de timp extrem de lung, considerând că nu are calitate de unitate deținătoare în sensul legii, pârâta a înaintat notificarea reclamanților Primăriei municipiului București, entitate care, nici până în prezent nu a finalizat în vreo modalitate procedura prescrisă de lege. Prin urmare, în acest moment dreptul subiectiv invocat de reclamanți și recunoscut de legea specială în materie se lovește de refuzul pârâtei, care își declină calitatea de unitate deținătoare și, pe de altă parte de temporizarea procedurii de entitatea căreia i-a fost înaintată notificarea. Cu referire la stabilirea calității de unitate deținătoare, cele două instanțe, în baza unui probatoriu sărac și însușindu-și apărările pârâtei, fără a face verificări în acest sens, au reținut că pârâta nu ar avea calitatea cerută de lege pentru ca, în sarcina sa să opereze obligația prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Ori, în sensul legii, prin unitate deținătoare se înțelege fie entitatea cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, prefectură sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul ce face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizație cooperatistă). Reținând că pârâta nu este o societate comercială, ci o organizație profesională fără scop lucrativ, prima instanță a conchis că „nu se pot stabili titluri de valoare nominală sau acțiuni conform art. 11 pct. 8 al legii, ci numai prin echivalent bănesc conform art. 11 pct. 7 din lege”, la plata cărora a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Se constată astfel că, atât prima instanță, cât și cea de apel, care a confirmat această dispoziție, s-au raportat la stabilirea calității de unitate deținătoare strict la forma juridică a pârâtei, trecând peste prevederile legale invocate, cuprinse în H.G. nr. 498/2003 și date în aplicarea și interpretarea unitară a Legii nr. 10/2001. Ori, din textul art. 20 din lege, astfel cum a fost descris mai sus, rezultă că legiuitorul a circumscris acestei categorii-unitate deținătoare, persoana juridică care exercita dreptul de proprietate publică sau privată asupra unui bun ce face obiectul legii sau care îl are înregistrat în patrimoniu. Enumerarea entităților ce pot avea această calitate este evident exemplificativă și, în nici un caz limitativă pentru a se putea considera că asociațiile ar fi exceptate de la încadrarea în categoria menționată și, deci de la aplicarea prevederilor acestei legi.

Prin urmare, instanțele ar fi trebuit să se preocupe de modalitatea în care pârâta deține bunul solicitat, îl are în patrimoniu sau folosință, aspect esențial în stabilirea calității de unitate deținătoare. În acest scop, instanțele ar fi trebuit să administreze probe care să stabilească cu certitudine dacă bunurile solicitate sunt înregistrate în patrimoniul pârâtei, identificarea și deținerea exactă a acestora, iar în măsura în care pârâta exercita doar un drept de folosință, persoana ce are calitate de unitate deținătoare în sensul legii. Numai în măsura în care se va stabili în mod cert că nu există corespondența între pârâtă și persoana prevăzută de art. 20 din lege, s-ar putea proceda la stabilirea măsurilor reparatorii în forma prevăzută de art. 11 pct. 8 (în forma actuală) în sarcina unei alte persoane, decât a debitorului obligației legale menționate.

De menționat că atragerea răspunderii Ministerului Finanțelor Publice conform legii în forma inițială intervine limitativ în cazurile prevăzute de art. 36-37 din Legea nr. 10/2001 sau cel prevăzut de art. 26 alin. (3) din lege, situații inexistente în cauză și care, de asemenea determină, nelegalitatea hotărârilor atacate. Prin urmare, în vederea stabilirii persoanei juridice care are calitate de unitate deținătoare în sensul legii, scop în care vor fi efectuate verificările necesare astfel cum s-a indicat mai sus, dar și verificarea stadiului soluționării notificării reclamanților adresată primăriei, în temeiul art. 313 C. proc. civ. ambele hotărâri vor fi casate și cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe.

În soluționarea cererii reclamanților instanțele vor avea în vedere dispozițiile legii noi, aplicabile imediat situațiilor obiective reglementate de aceasta, scop în care se vor raporta atât la prevederile art. 11 pct. 8 din lege în forma actuală, cât și la prevederile cuprinse în H.G. nr. 1095/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE În majoritate, admite recursurile formulate de reclamanții D.N., S.M., M.A., D.C., D.M., și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 566 din 11 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 211 din 10 martie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza aceluiași tribunal, spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2006. Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul că: Admite ambele recursuri. Modifică în parte decizia recurată în sensul că stabilește că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală în cuantum de 41.070 dolari SUA (valoarea corespunzătoare în lei), pentru imobilul din strada F., nr. 32, București.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. JUDECĂTOR, Motivarea opiniei separate: Apreciez că soluția ar fi trebuit să fie în sensul admiterii ambelor recursuri, cu modificarea în parte a deciziei atacate, potrivit următoarelor considerente: Astfel cum au stabilit instanțele fondului, reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la a obține măsuri reparatorii cu privire la cele două imobile ce au constituit obiect al notificării, teren în suprafață de 900 mp și construcție (demolată) din strada A. nr. 53 respectiv, teren în suprafață de 300 mp situat în str. F., nr. 32. În ce privește modalitatea în care trebuie stabilită această reparație, ea este în funcție de situația juridică a bunurilor, care atrage incidența anumitor texte din Legea nr. 10/2001.

Soluția instanței de apel care obligă Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, apreciind că s-ar datora pentru cele două imobile despăgubiri bănești, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 36 din actul normativ menționat, este greșită. Sub acest aspect, critica de nelegalitate a Ministerului Finanțelor este întemeiată. Astfel, acordarea despăgubirilor bănești era posibilă în termenii Legii nr. 10/2001 (nemodificată), în anumite situații, expres reglementate. Raportat la cele două imobile ale reclamanților și la situația juridică a acestora, obținerea despăgubirilor bănești era posibilă doar în ipoteza prevăzută de art. 24 alin. (2), adică pentru imobilul cu destinație de locuință (demolat) din strada A. Conform art. 33 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea într-o asemenea situație trebuia transmisă însă, primăriei în a cărei rază s-a aflat imobilul.

De altminteri, intimata A.C.A. a efectuat acest demers și a orientat notificarea reclamanților, împreună cu actele însoțitoare, Primăriei Municipiului București (fila 25, apel).

Cum această notificare nu era soluționată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, rezultă că ea va intra sub incidența art. 16 alin. (2) din Titlul VII al acestei legi și că incumbă primăriei obligația de a transmite notificarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor [pe baza raportului de evaluare întocmit de către evaluator sau societatea de evaluare desemnată urmând să fie acordate titluri de despăgubiri, în condițiile art. 16 alin. (5)-(7)]. În privința terenului din str. F., măsurile reparatorii nu puteau consta însă în despăgubiri bănești ci, așa cum a susținut recurentul Ministerul Finanțelor Publice, în titluri de valoare nominală, conform art. 11 alin. (4) și (8) din Legea nr. 10/2001, în forma nemodificată, aplicabilă illo temporae . Stabilindu-se, conform expertizei efectuate în cauză, că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren (fila 41, fond) și că astfel, nu este posibilă restituirea lui în natură, înseamnă că reparația se putea realiza doar în forma prevăzută de art. 11 alin. (8), respectiv, prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau în acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital.

Natura măsurilor reparatorii ce se cuveneau reclamanților justifică în cauză și calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, avându-se în vedere dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care în astfel de situații, pentru opozabilitatea hotărârii, impun citarea acestei instituții. Cu privire la recursul reclamanților, criticile acestora sunt fondate numai sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. (incident în cauză față de data pronunțării hotărârii și de faptul că actul de procedură este supus formelor în vigoare la data întocmirii lui) respectiv, al cuantumului până la limita căruia se datorau măsuri reparatorii. Neindicând cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, instanța de apel a ignorat un mijloc de probă administrat în cauză (raportul de expertiză), care stabilea valoarea imobilului din str. F., valoare până la nivelul căreia trebuia acordată reparația.

A susține că o astfel de atribuțiune ar reveni exclusiv unității deținătoare sau entității învestite cu soluționarea notificării, înseamnă a nega instanței de judecată competența sa de organ jurisdicțional cu plenitudine de competență. Or, câtă vreme s-a depășit faza procedurii prealabile, în cadrul căreia trebuia să se pronunțe asupra notificării, instanța de judecată este cea chemată ca, în cadrul funcției jurisdicționale pe care o exercită, să aplice textele de lege incidente la situația dedusă judecății. La speță, aceasta înseamnă nu numai stabilirea dreptului la măsuri reparatorii, ci și cuantumul acestora.

Față de natura măsurilor ce se cuvin persoanelor îndreptățite și de noile dispoziții în materie, art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care presupun convertirea titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubiri (convertire care se realizează de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), apreciez că judecata trebuia finalizată în cadrul procesual existent, în sensul celor menționate anterior, nejustificându-se soluția de casare cu trimitere. JUDECĂTOR,