ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5763/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5763/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în condițiile art. 256 din C.

proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele:

Prin

cererea îuregistrată la data de 5 octombrie 2001, reclamanții D.C., D.M., D.N.,

M.A. și S.M. au chemat în judecată pe pârâta A.C.A. din România, solicitând

obligarea acesteia să emită decizie sau ofertă de restituire prin echivalent

corespunzătoare valorii imobilelor notificate, precum și la plata unor daune

cominatorii în valoarea de 1.000.000 ROL pe fiecare zi de întârziere, de la

data introducerii cererii până la îndeplinirea obligației.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat

că au notificat pârâta conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură

sau prin echivalent, sub forma compensării cu teren de aceeași valoare sau sub formă

de despăgubiri bănești, pentru terenul în suprafață de 1.200 mp., situat în București,

sector 1, aflat în prezent în folosința A.C.A. din România, expropriat în baza Decretului

nr. 262/1974.

Prin sentința civilă nr. 12187 din 21 noiembrie

2001 a Judecătoriei sectorului 1 București (Dosar nr. 12364/2001), a fost admisă

excepția necompetenței materiale a instanței și declinată competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, în urma declinării, cauza a fost înregistrată

sub nr. 1257/2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

La data de 1 aprilie 2002, reclamanții

au depus o cerere modificatoare a acțiunii introductive, prin care au solicitat

anularea Deciziei nr. 650 din 3 august 2001 și obligarea pârâtei să îi despăgubească

sub forma compensări cu o suprafață de teren echivalentă și similară ca valoare,

în aceeași zonă, iar, în măsura în care nu este posibil, să fie obligată aceasta

la plata unei sume de bani corespunzătoare valorii imobilului expropriat și aflat

în patrimoniul său.

Prin sentința civilă nr. 211 din 10 martie

2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea

reclamanților, astfel cum a fost modificată și completată, s-a constatat că reclamanții

sunt îndreptățiți la restituirea prin echivalent bănesc a terenului în suprafață

de 900 mp., situat în București și a terenului în suprafață de 300 mp. situat în

aceeași localitate, a fost respinsă cererea de anulare a deciziei nr. 650 din 30

august 2001, emisă de pârâta A.C.A., ca rămasă fără obiect, s-a dispus obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a unei despăgubiri

în cuantum de 4.019.598.000 ROL (119.988 Dolari S.U.A.) pentru terenul din București,

și de 1.375.845.000 ROL (41.070 Dolari S.U.A.) pentru terenul din București, cartier

B., din care se scădea suma de 31.620.918 ROL, reprezentând valoarea actualizată

despăgubirilor primite de reclamanți și autorii acestora pentru cele două imobile.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 4518 din 9 mai 2006 a casat decizia nr. 566 din 11 decembrie 2003 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și sentința sus arătată pentru considerentele

ce urmează.

Reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite,

calitate justificată uză, cum temeinic au reținut ambele instanțe, au notificat

A.C.A. din România, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București,

cartier B., în suprafață de 300 mp., (notificarea din 14 iunie 2001) și a celui

situat în sector 1, București, compus în teren în suprafață de 900 mp. și casă de

locuit, în suprafață de 187 mp. (notificarea din 2 octombrie 2001).

Bunurile solicitate au trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 262/1974, în scopul construirii unui instituit de

cercetări cu profil apicol și se află de la acea dată în administrarea pârâtei A.C.A.

din România.

Obiectivul exproprierii a fost atins, terenul

fiind ocupat în cea mai mare parte de construcții, Institutul de Cercetări Apicole,

internat cu clase, corp laboratoare, depozite și ateliere, etc, suprafețele ramase

libere fiind relativ mici și fără posibilități de acces.

Prin urmare, temeinic s-a constatat imposibilitatea

restituirii în natură a bunului, ambele instanțe hotărând în sensul acordării măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Greșit însă, cu încălcarea dispozițiilor

legale în materie, instanțele au reținut în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice atât îndeplinirea obligației legale menționate, cât și a modalității de

realizare a acesteia.

Instanțele ar fi trebuit ca, pe baza unor

dovezi certe, să stabilească căreia dintre persoanele notificate și chemate în judecată

îi revine calitatea ție „unitate deținătoare", în sensul legii de reparațiune.

Reclamanții au notificat pârâta A.C.A.

din România, deținătoare a construcțiilor și a terenului solicitat prin notificare.

Cu adresa din 30 august 2001, pârâta a comunicat reclamanților valabilitatea titlului

statului de preluare a bunului, precum și imposibilitatea de a le oferi în schimb

teren echivalent, întrucât nu dispun de suprafețe libere.

Față de acest răspuns al pârâtei, deficitar

atât sub aspect formal, cât și al conținutului, răspuns care, în niciun caz nu poate

suplini decizia/dispoziția cerută de lege (art. 23 din Legea nr. 10/2001), reclamanții

au promovat prezenta cerere de chemare în judecată, demers judiciar justificat tocmai

de modalitatea în care pârâta a înțeles să răspundă notificării, dar și de refuzul

soluționării cererii prin acordarea măsurilor reparatorii.

La un interval de timp extrem de lung,

considerând că nu are calitate de unitate deținătoare în sensul legii, pârâta a

înaintat notificarea reclamanților Primăriei Municipiului București, entitate care,

nici până în prezent, nu al finalizat în vreo modalitate procedura prescrisă de

lege.

Prin urmare, în acest caz dreptul subiectiv

invocat de reclamanți recunoscut de legea specială în materie se lovește de refuzul

pârâtei, care îi declină calitatea de unitate deținătoare și, pe de altă parte,

de temporizare; procedurii de entitatea căreia i-a fost înaintată notificarea.

Cu referire la stabilirea calității de

unitate deținătoare, cele două instanțe, în baza unui probatoriu sărac, fără a face

verificări, au reținut pârâta A.C.A. din România nu ar avea calitatea cerută de

lege pentru ca în sarcina sa să opereze obligația prevăzută de art. 20 din Legea

nr. 10/2001.

Constatând că pârâta A.C.A. din România

nu este o societate comercială, ci o organizație profesională fără scop lucrativ,

prima instanță a conchis că se aplică dispozițiile art. 2 pct. 7 din Legea specială,

plata echivalentului bănesc pentru imobile urmând a fi suportată de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

Astfel, atât prima instanță, cât și cea

de apel, care a confirmat această dispoziție, s-au raportat la stabilirea calității

de unitate deținătoare strict la forma juridică a pârâtei A.C.A. din România, trecând

peste prevederile legale cuprinse în H.G. nr. 498/2003, date în aplicarea și interpretarea

unitară a Legii nr. 10/2001.

Or, din textul art. 20 din Lege, rezultă

că legiuitorul a circumscris acestei categorii, unitate deținătoare, persoana juridică

care exercită dreptul de proprietate publică sau privată asupra unui bun ce face

obiectul legii sau care îl are înregistrat în patrimoniu. Enumerarea entităților

ce pot avea această calitate este exemplificativă și, în niciun caz, limitativă,

pentru a se putea considera că asociațiile ar fi exceptate de la încadrarea în categoria

menționată, deci de la aplicarea prevederilor acestei legi.

Așadar, instanțele ar fi trebuit să administreze

probe care să stabilească cu certitudine dacă bunurile solicitate sunt înregistrate

în patrimoniul pârâtei, identificarea și deținerea exactă a acestora, iar, în măsura

în care A.C.A. din România exercită doar un drept de folosință, persoana ce are

calitatea de unitate deținătoare în sensul legii.

Atragerea răspunderii Ministerul Finanțelor

Publice, conform legii în forma inițială, intervine limitativ în cazurile prevăzute

de art. 36-37 sau art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situații inexistente

în cauză în raport de probatoriul administrat

Prin sentința civilă nr. 914 din 15

iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei A.C.A., ca nefondată, a admis acțiunea formulată

de reclamanții D.C., D.M., D.N., M.A. și S.M. în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și A.C.A. din România, așa cum a fost modificată, a anulat decizia

nr. 650 din 30 august 2001, emisă de pârâta A.C.A. din România, a constatat că reclamanții

sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în

suprafață de 1.200 mp., situat în București, cartierul B., a obligat paratul Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a despăgubirilor în cuantum de 401.959

RON și de 137.584,50 RON pentru terenul din sector 1, București, din care s-a scăzut

valoarea reactualizată a despăgubirilor primite de reclamanți și autorii acestora

pentru imobilele expropriate.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie , învestită cu soluționarea

apelurilor formulate de reclamanți și de pârâta A.C.A. din România, prin decizia

nr. 221 din 7 aprilie 2009 a admis apelurile declarate de reclamanți; a schimbat

în parte sentința în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a Ministerul Finanțelor Publice; a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, pentru imobilul

teren de 900 m.p. la valoarea de 5.216.954 ROL, respectiv pentru imobilul teren

de 300 m.p. la valoarea de 1.022.744 ROL, aflate în administrarea pârâtei A.C.A.

din România; a respins, ca nefondat apelul pârâtei A.C.A. din România și a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței apelate pentru următoarele motive:

Pârâta A.C.A. din România are terenul revendicat

de reclamanți în patrimoniul său, fiind utilizat pentru scopul în care a fost expropriat,

aceasta având și calitatea de unitate deținătoare, obligată a răspunde notificărilor

ce i-au fost adresate conform Legii nr. 10/2001. Apelanta A.C.A. din România, deși

este o asociație, nu poate fi exceptată de la încadrarea în categoria menționată,

deci de la aplicarea prevederilor legii speciale, fiind o persoană juridică de drept

public, iar nu privat (astfel cum s-a susținut, dat nu s-a dovedit). Aceasta rezultă

din împrejurarea că terenul în litigiu i-a fost atribuit în vederea edificării unui

edificiu de interes public, un centru de cercetare cu profil apicol.

În aceste condiții, are calitate procesuală

pasivă în cauză, iar prima instanță a respins, în mod legal și temeinic, excepția

invocată de pârâtă.

În legătură cu adresa din anul 2003, emisă

de Ministerul Administrației Publice, la care face trimitere apelanta-pârâtă A.C.A.

din România, Curtea a constatat că prin acest înscris este exprimat un punct de

vedere al unui minister, fără relevanță asupra hotărârii instanței de judecată,

cea chemată să analizeze aplicarea Legii nr. 10/2001 în speță. O astfel de opinie

este extrajudiciară, reprezintă o interpretare particulară a normelor juridice invocate,

emisă pe baza unor documente insuficiente.

Apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a vizat, în principal, aceeași excepție, legată strict de calitatea de unitate

deținătoare a pârâtei A.C.A. din România, cea chemată inițial în judecată, iar nu

cu referire la persoana juridică abilitată de lege să soluționeze notificările în

cauză.

Reclamanții D.C., D.M., D.N., M.A. și S.M.,

au formulat, în termen, notificări către unitatea deținătoare, respectiv A.C.A.

din România, pentru restituirea imobilelor identificate prin cele două amplasamente,

nesoluționate până în prezent (notificarea in 2 octombrie 2001 și notificarea din

13 iunie 2001).

În faza procedurii prealabile, emiterea

unei decizii/dispoziții privind solicitarea făcută de reclamanți aparținea unității

deținătoare A.C.A. din România (identificată în această calitate prin considerentele

prezentate la analiza apelului declarat de această pârâtă), însă, depășită fiind

aceasta, instanța de judecată este cea chemată, în cadrul funcției ei jurisdicționale

pe care o exercită, să aplice textele de lege incidente la situația pendinte. Aceasta

presupune nu numai stabilirea dreptului la măsuri reparatorii în condițiile Legii

nr. 10/2001, republicată, ci și cuantumul acestora, avându-se în vedere criticile

din apel, soluția instanței de fond, dar și legea aplicabilă la data pronunțării

hotărârii atacate.

Stabilindu-se calitatea pârâtei A.C.A.

din România de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, critică principală

a reclamanților D.C., D.M., D.N., M.A. și S.M. în calea de atac exercitată, Curtea,

conform art. 296 din C. proc. civ., va admite apelul declarat de aceștia și, pe

fond, va constata că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, întrucât terenul este

imposibil de restituit în natură (problemă de drept deja dezlegată), în condițiile

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel republicată și Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 referitoare la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

S-au avut în vedere, valorile stabilite

prin raportul de expertiză deja efectuat în cauză, pentru cele două amplasamente,

respectiv 5.216.954 RON pentru suprafața de teren de 900 mp, din București, sector

1 și 1.022.744 RON, pentru imobilul de 300 mp din București, cartier B.(aflate în

administrarea pârâtei A.C.A. din România).

Cererea apelanților-reclamanți privind

despăgubirea sub forma compensării cu alte bunuri, cu referire la o suprafață liberă

de teren din incinta A.C.A. din România, alta decât cea revendicată, nu poate fi

avută în vedere la acest moment date fiind dispozițiile art. 295 alin. (1) din C.

proc. civ., Curtea, verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Măsurile reparatorii vor fi propuse de

unitatea deținătoare, având în vedere că aceasta este cea obligată să pună în executare

hotărârea Curții.

Prin decizia nr. 552A/3 noiembrie 2009,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului deciziei

civile nr. 221 A/7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, formulată de petenții D.N., S.M.,

M.A., D.M. și D.C., în contradictoriu cu intimații A.C.A. din România și Ministerul

Finanțelor Publice; s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile

nr. 221 din 7 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, formulată de petenții D.N., S.M.,

M.A., D.M. și D.C., în contradictoriu cu intimații A.C.A. din România și Ministerul

Finanțelor Publice, în sensul că alin. (6) al dispozitivului va avea următorul conținut:

„Constată că reclamanții sunt îndreptățiți

la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, pentru imobilul

teren de 900 mp din sector 1 București, la valoarea de 5.216.954 RON, respectiv

pentru imobilul teren de 300 mp din cartier B. București, la valoarea de 1.022.744

RON (aflate în administrarea pârâtei A.C.A. din România), măsuri reparatorii ce

vor fi propuse de pârâta A.C.A. din România".

La pronunțarea deciziei instanța a reținut

dispozițiile art. 281

1

din C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care

sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului

hotărârii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul

sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

Sub acest aspect, s-a apreciat că cererea

petenților este fondată, în sensul de a se stabili care este persoana obligată la

executarea silită a hotărârii, în cazul în care executarea nu se produce în mod

direct, Curtea a reținut că această obligație de propunere măsuri reparatorii, în

sensul anterior arătat, revine paratei A.C.A. din România.

Cât privește cererea de completare a dispozitivului

deciziei civile nr. 221 din 7 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 42433/3/2006,

Curtea a apreciat că aceasta nu este întemeiată, întrucât instanța de apel a analizat

toate motivele invocate de către reclamanți prin cererea de apel.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 281

2

alin. (1) din C. proc. civ. se aplică în cadrul judecății în primă instanță, când

instanța are a se pronunța asupra cererilor, principale, accesorii, conexe sau incidentale,

cu care a fost învestită, precum și în cazul judecății în fond, după casare cu reținere,

respectiv după anularea sentinței în apel.

Petenții solicită prin cererea de completare

a dispozitivului ca instanța de apel să aibă în vedere concluziile raportului de

expertiză efectuat în cauză privind compensarea terenului preluat abuziv, or, aceste

critici pot fi făcute doar în cadrul căilor de atac exercitate împotriva hotărârii

acestei instanțe, nu și în temeiul art. 281

2

alin. (1) din C. proc.

civ.

Eventuala omisiune a instanței de apel

de a analiza o parte din motivele invocate de reclamanți nu se încadrează în textul

de lege menționat și, ca atare, prezenta cerere de completare a dispozitivului nu

poate fi primită.

Împotriva deciziei nr. 221 din 7

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, au declarat recurs reclamanții și pârâta A.C.A. din România.

Reclamanții au formulat recurs și împotriva

deciziei nr. 552 din 3 noiembrie 2009, solicitând admiterea cererii în sensul de

a obliga pârâta A.C.A. din România la acordarea măsurilor reparatorii constând în

o suprafață de teren similară ca valoare și în aceeași zonă, iar în situația în

care nu este posibil să fie obligată pârâta la 1.758.900 Euro despăgubiri.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs cu

privire la ultima decizie se arată că instanța trebuia să constate că nu s-a pronunțat

asupra cererii referitoare la acordarea unui teren echivalent sau a despăgubirii

bănești solicitate.

Reclamanții prin recursul întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 6,7 și 9 din C. proc. civ. critică decizia sub următoarele

aspecte:

Instanța de apel, deși reține că ea este

cea chemată să aplice textele de lege, totuși, atunci când soluționează cauza nu

face acest lucru deoarece, pe de o parte nu se pronunță asupra tipului de măsuri

reparatorii, respectiv despăgubiri sub forma compensării cu alte bunuri sau despăgubiri

bănești, iar pe de altă parte, nu obligă unitatea deținătoare să acorde măsuri reparatorii

nici sub forma compensării, nici sub forma despăgubirilor bănești.

Prin hotărârea atacată nu s-a acordat ceea

ce s-a solicitat, fiind dată cu încălcarea legii deoarece, constată doar calitatea

de persoanei îndreptățite a reclamanților și de persoană obligată, A.C.A. din România,

în condițiile în care arată îndreptățirea apelanților-reclamanți de a obține fie

despăgubiri sub forma compensării cu o suprafață de teren echivalentă și similară

ca valoare, fie despăgubiri bănești prin plata unei sume de bani corespunzătoare

valorii imobilelor expropriate.

Totodată, instanța nu aplică legea în concret

în sensul de a pronunța o hotărâre susceptibilă de executare.

Cu ocazia dezbaterilor orale a recursului

a fost invocată hotărârea pilot Atanasiu ș.a. vs. România, în sensul că instanța

avea obligația de a oferi reclamanților despăgubiri reale.

Pârâta A.C.A. din România invocă în motivarea

recursului, neîntemeiat în drept, că este o persoană juridică de drept privat și

nu public și, drept urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 20 din Legea

nr. 10/2001, deoarece terenurile solicitate nu s-au aflat niciodată în patrimoniul

său, fiind doar administrate și folosite pe o perioadă nedeterminată, terenuri pe

care s-a construit un instituit de cercetare și dezvoltate pentru agricultură, cămin

internat și laboratoare apicole.

Reclamanții au invocat nulitatea recursului

declarat de A.C.A. din România întrucât niciuna dintre critici nu poate fi subsumată

cerințelor art. 304 din C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma

criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente

cauzei, reține caracterul nefondat al excepției precum și al ambelor recursuri pentru

argumentele ce succed.

Nulitatea recursului prevăzută de art.

306 alin. (1) din C. proc. civ. este asanată în cazul în care dezvoltarea motivelor

de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.

304 conform art. 306 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta A.C.A. din România, invocă încălcarea

dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, fiind persoană juridică

de drept privat nu poate avea calitatea de unitate deținătoare.

Critica poate fi încadrată în motivul de

modificare al pct. 9 al art. 304 din C. proc. civ. întrucât se invocă aplicarea

greșită a legii.

Drept urmare, excepția nulității recursului

pârâtei va fi respinsă ca nefondată.

Cu privire la fondul recursului pârâtei,

instanța reține că prin decizia de casare din 9 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a statuat că „din textul art. 20 din lege... rezultă că legiuitorul

a circumscris acestei categorii - unitate deținătoare persoana juridică care exercită

dreptul de proprietate publică sau privată asupra unui bun ce face obiectul legii

sau care îl are înregistrat în patrimoniu. Enumerarea entităților ce pot avea această

calitate este...exemplificativă și în niciun caz limitativă pentru a se putea considera

că asociațiile ar fi exceptate de la încadrarea în categoria menționată și, deci

de la aplicarea prevederilor acestei legi".

Rezultă astfel că problema de nelegalitate

invocată de recurentă a fost soluționată irevocabil prin decizia de casare, așa

încât reiterarea lipsei calității sale de unitate deținătoare întrucât este persoană

juridică de drept privat nu poate fi reanalizată.

Instanța de apel, dă aceeași dezlegare

motivului de apel identic motivului de recurs arătat, cu indicarea interpretării

legale a normei juridice dată prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că afirmația recurentei

că este o persoană juridică de drept public, iar nu privat nu are suport probatoriu,

așa încât recurenta, deși este o asociație, întrucât terenul revendicat de reclamanți

se află în patrimoniul său, fiind utilizat pentru scopul în care a fost expropriat,

respectiv edificarea unui edificiu de interes public, un centru de cercetare cu

profil apicol, este entitate deținătoare.

Ca atare, în temeiul dispozițiilor

art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Referitor la cele două recursuri declarate

de reclamanți, instanța reține că motivele de nelegalitate sunt congruente, iar

argumentele asemănătoare cu privire la neacordarea măsurilor reparatorii solicitate

respectiv acordarea în compensare a unui teren ori obligarea la plata unei sume

de bani pentru terenul expropriat.

Reclamanții au învestit instanța de judecată,

astfel cum au precizat la 1 februarie 2002, cu cenzurarea legalității deciziei

nr. 650 din 30 august 2001 emisă de pârâta A.C.A. din România în sensul obligării

entității deținătoare la acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat sub

forma compensării cu o suprafață de teren similară ca valoare, în aceeași zonă,

în subsidiar obligarea pârâtei la plata unei sume de bani corespunzătoare valorii

imobilului, precizată la 1.758.900 Euro.

Măsurile reparatorii prin echivalent constau,

conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale de reparație, respectiv al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel, în motivarea soluției

date cu privire la modalitatea de reparație ce urmează a fi acordată reclamanților

pentru bunul preluat abuziv, a avut în vedere dispozițiile art. 295 alin. (1) din

C. proc. civ., condițiile cărora instanța de apel verifică stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de către prima instanță doar în limitele cererii de apel.

Or, prin motivele de apel depuse la 10

ianuarie 2008 reclamanții au solicitat doar obligarea pârâtei la plata despăgubirilor

reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate conform calcului efectuat de

experți.

Drept urmare, criticile vizând nepronunțarea

instanței asupra cererii de acordare în compensare a unui teren de aceeași valoare

și în aceeași zonă sunt nefondate, câtă vreme instanța de apel nu a fost învestită

cu cercetarea temeiniciei și legalității sentinței din acest punct de vedere.

Nefondată este și critica referitoare la

nepronunțarea asupra cererii de obligare a entității deținătoare la plata sumei

stabilită prin raportul de expertiză, față de dispozițiile imperative ale titlului

VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente.

Astfel, potrivit art. 16, entitatea deținătoare

are doar obligația de a înainta propunerea motivată de acordare a despăgubirilor

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care, la rândul

lui, urmează procedura stabilită în același articol în vederea emiterii titlurilor

de despăgubire.

Din economia ambelor legi de reparație

nu rezultă obligația entității deținătoare de a achita ea însăși sumele stabilite

ca reprezentând contravaloarea bunului preluat abuziv, despăgubirea urmând a fi

achitată în condițiile procedurii stabilite prin Legea nr. 247/2005.

În cauza pilot Atanasiu, invocată de reclamanți

drept temei al admiterii pretențiilor lor în forma solicitată, a fost instituită

în sarcina Statului Român o obligație de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile

necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție

și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare

a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului

de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente nu echivalează,

așa cum se susține cu obligația de restituire în natură a bunului, de acordare a

unui teren prin compensare ori de obligare directă la plata unor suma de bani, ci

echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001 inclusiv cu acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Criticile referitoare la neindicarea persoanei

obligare la măsuri reparatorii a rămas fără obiect întrucât omisiunea a fost complinită

prin decizia nr. 552A/3 noiembrie 2009.

Înalta Curte, reținând că instanța de apel

s-a pronunțat în limitele învestirii prin cererea de apel, apelând la argumente

clare, logice, cu trimitere la dispozițiile legale aplicabile cazuri, așa cum rezultă

din expunerea rezumată a conținutului deciziei recurate, că, față de situația de

față reținută, legea a fost corect aplicată, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ambele recursuri ale reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

pârâtei A.C.A. din România invocată de reclamanții D.C., D.M., D.N., M.A., S.M.

Respinge ca nefondate recursurile declarat

de reclamanții D.C., D.M., D.N., M.A., S.M. împotriva deciziei civile nr. 221 A/7

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, precum și a deciziei nr. 552A/3 noiembrie 2009 a aceleiași

instanțe.

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta A.C.A. din România împotriva deciziei civile

nr. 221 A/7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.