ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4288/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 6208/3 din 14 februarie 2008, reclamanta T.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.N.R. SA prin comparare de titluri, instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat la kilometrul 23,800 al DNl, șoseaua București-Ploiești, comuna Balotești, sat Săftica, compus din construcție formată din subsol, parter, etaj și observator cu terenul aferent în suprafață de 750 mp, cât și suprafața de 9600 mp, teren aflat la aceeași adresă, învecinat cu construcția.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a aparținut autorului său (tată), P.G., decedat la 1 aprilie 1952 al cărui unic moștenitor este, proprietate deținută în baza actului de vânzare-cumpărare din 22 mai 1945 la Tribunalul Ilfov și contractul de schimb din 6 mai 1946 și actul de vânzare-cumpărare din 4 februarie 1949. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 141 din Anexa la decret, preluat la 30 noiembrie 1957 în administrarea M.T.C. și predat Centrului de Radio Tâncăbești, deținător actual fiind pârâta S.N.R. SA. Reclamanta a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificare către unitatea deținătoare pentru restituirea imobilului preluat în mod abuziv de stat, iar pârâta S.N.R.

SA. prin Decizia nr. 85 din 21 iunie 2002 a respins cererea de restituire în natură și acordarea de despăgubiri ca măsură reparatorie. Împotriva deciziei a formulat contestație reclamanta, soluționată prin sentința civilă nr. 103 din 3 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 1234/A/2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin admiterea recursului pârâtei prin Decizia nr. 5 802/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 30400 mp, mai puțin suprafața de 9600 mp și construcția cu terenul aferent acesteia de 750 mp.

Reclamanta a solicitat să se constate că, prin sentința de mai sus s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, preluarea cu caracter abuziv a imobilului și deci, inexistența unui titlu valabil de preluare de către stat a bunului revendicat și dimpotrivă, că titlul autorului său este valabil, serios, provine de la un proprietar necontestat, în timp ce societatea pârâtă nu poate opune un titlu valabil, legal asupra acestui imobil. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Prin întâmpinarea depusă de pârâtă, s-au invocat excepțiile autorității de lucru judecat și de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării cererii. Față de valoarea imobilului, estimată la 5 miliarde lei, în temeiul art. 2 C. proc.

civ. s-a stabilit competența de soluționare în favoarea tribunalului. Prin sentința nr. 1018 din 3 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, s-a admis excepția inadmisibilității, iar acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 198/2007 a Tribunalului București, instanța a constatat că potrivit art. 1201 C. civ. este autoritate de lucru judecat atunci când două cereri de chemare în judecată au același obiect, sunt întemeiate pe aceeași cauză și se desfășoară între aceleași părți în aceeași calitate.

Instanța a mai o reținut că, prin sentința invocată nu a fost analizată pe fond cererea având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză, care a formulat o cerere de intervenție în acel dosar, și doar s-a constatat că acțiunea a rămas fără obiect, după reluarea procesului ce a fost suspendat conform art. 47 din Legea nr. 10/22001, întrucât notificarea reclamantei a primit rezolvare inclusiv în instanță în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 103/2004 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, Decizia civilă nr. 1234/A/2004 a Curții de Apel București și Decizia civilă nr. 5802/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a reține ca întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, după ce s-a urmat mai întâi procedura din legea specială, parcurgându-se toate căile de atac, s-a stabilit expirarea valorificării dreptului care nu mai era posibil în cauză pe calea dreptului comun. S-a menționat că în acest mod nu s-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum este protejat prin art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, întrucât jurisprudența C.E.D.O. a statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statelor în reglementarea dreptului de acces la o instanță, drept ce poate fi supus unor termene sau condiții.

Or, Legea nr. 10/2001 are ca finalitate și efect direct reparația, inclusiv în natură, cu acces direct la controlul judecătoresc, care a fost efectiv, stabilindu-se cu putere de lucru judecat, că ceea ce se poate restitui în natură, este terenul neafectat de lucrări de utilitate publică, pentru diferența de teren existând acordarea despăgubirilor prin echivalent persoanei îndreptățite. Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu apel de către ambele părți. 1. Reclamanta T.E. a criticat hotărârea pronunțată de instanța de fond pentru nelegalitate, susținând că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, fiind sigurul remediu juridic și mijlocul procedural de recunoaștere în justiție a dreptului de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat autorul său și a obține restituirea.

Mai arată că, a limita dreptul la o acțiune în revendicare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna că abia în acest moment prin Legea nr. 10/2001 „bunul a fost confiscat' de către stat, or, dreptul proprietarului deposedat a supraviețuit potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar prevederile art. 480 C. civ., dau vocație titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, pentru a obține restituirea bunului, în caz contrar, încălcându-se disp. art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind accesul efectiv la justiție, respectiv art. 11 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Apelanta învederează că, admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare are drept consecință lipsirea sa de dreptul la acces la un tribunal care să judec pe fond litigiul, având putere de a decide în mod independent, cu toate garanțiile pe care le presupune un proces eficace. 2. În criticile formulate de pârâta S.N.R. SA s-a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată în acțiunea în revendicare, în raport de sentința civilă nr. 198/2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care acțiunea în revendicare cu același obiect, respectiv imobilul în litigiu, pe același temei, respectiv art. 480 C. civ. și între aceleași părți, potrivit cerințelor art. 1201 C. civ.

a fost respinsă ca rămasă fără obiect, sentință devenită irevocabilă. Or, excepția este una de fond, sentința indicată mai sus prezentând autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, cu consecința juridică a imposibilității rejudecării acțiunii în revendicare, iar motivarea primei instanțe vizând accesul la justiție nu are relevanță în speță. În cauză s-a reținut că apelanta-reclamantă T.E. a decedat la 30 octombrie 2008 și au fost introduși în cauză moștenitorii - legatari cu titlu particular C.T., P.M.G., (cunoscut ca P.M.G., cetățean cu dublă cetățenie română și greacă) și F.M.A.I. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 272/ A din 26 aprilie 2010, în majoritate a respins apelurile formulate de reclamanții C.T., P.M.G.

(cunoscut ca P.M.G.) și F.M.A.I. împotriva sentinței civile nr. 1018 din 3 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin opinia separată formulată în cauză, s-a opinat pentru respingerea apelului reclamantei și admiterea în parte a apelului pârâtei, desființarea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, menținându-se dispoziția asupra excepției autorității de lucru judecat.

Instanța de apel a reținut în esență următoarele: 1. Cu privire la apelul formulat de reclamantă și continuat de cei 3 moștenitori testamentari s-a arătat că este nefondat, deoarece în cazul admiterii lui s-ar fi ignorat principiile de drept privind siguranța raporturilor juridice civile referitoare la prioritatea de aplicare a legii speciale, față de dreptul comun exprimat în adagiul specialia generalibus deroganf și cel potrivit căruia cel ce a ales una din căile procedurale legale și a obținut o hotărâre irevocabilă privind restituirea imobilului în litigiu, parțial în natură, parțial prin măsuri reparatorii în echivalent, nu-i mai este permisă o nouă acțiune (în speță pe dreptul comun), de a se adresa din nou în instanță, pentru a obține în contra aceleiași părți o altă hotărâre judecătorească, care să o contrazică pe prima - potrivit regulii „electa una via non datur recursus ad alteram". S-a reținut că ar fi vorba despre o nouă acțiune în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementează condițiile și modalitățile în care urmează a se proceda la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 1945-1989.

Chiar legea specială interzice o astfel de acțiune în situația în care nu s-a urmat procedura prealabilă administrativă prevăzută, lăsându-se ca termenele fixate în acest sens să expire. în acest sens este chiar art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, nerespectarea termenului de 6 luni, prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent". S-a susținut că nu poate fi admisă acțiunea în care, partea care a urmat procedura legii speciale a utilizat și calea contestației în justiție, formulată în baza Legii nr. 10/2001 și toate căile legale de atac, obținând o hotărâre irevocabilă de restituire parțială în natură a imobilului și parțială prin măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri compensatorii, să poată formula apoi o acțiune în revendicare direct în instanță.

A permite o astfel de acțiune înseamnă a nega însăși legea specială, dar și o hotărâre judecătorească irevocabilă, care a statuat în revendicare urmată pe calea legii speciale, cu putere de lucru judecat, o situație juridică a imobilului și soluția de rezolvarea a revendicării ce nu poate fi răsturnată printr-o nouă hotărâre, într-o acțiune promovată în contra aceleiași „unități deținătoare ". Altfel, puterea lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile,judicata veritur" intrată în sfera autorității publice ar fi pusă la îndoială, cu consecințe în planul siguranței raporturilor civile despre care se face vorbire în mod constant în orice sistem de drept, în practica judiciară în materie, inclusiv în jurisprudența C.E.D.O., ceea ce nu poate fi admis.

Lipsa accesului la justiție, potrivit art. 6 din C.E.D.O. invocată în acest caz a fost contrazisă de faptul că, reclamanta a formulat contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 adresată instanțelor judecătorești de toate gradele și s-a obținut o hotărâre irevocabilă, instanțele exercitând în mod real, efectiv controlul judiciar asupra legalității și temeiniciei deciziei administrative emise în baza Legii nr. 10/2001, respectiv sentința civilă nr. 103 din 3 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București - secția a IlI-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 5802/2002 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă. 2. Instanța de apel a reținut ca nefondat și apelul pârâtei S.N.R.

SA. Astfel, susținerea existenței autorității de lucru judecat în cauză, în raport de sentința civilă nr. 198 din 9 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată într-o primă acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) și în contradictoriu cu pârâta, nu a putut fi primită, întrucât, deși exista tripla identitate de obiect, părți și cauză, potrivit art. 1201 C. civ., nu era îndeplinită o condiție esențială, respectiv aceea conform căreia hotărârea să fi soluționat cauza în fond și nu pe excepție. Sentința sus menționată s-a pronunțat pe una din condițiile de exercitare a acțiunii - obiectul și s-a constatat că acțiunea este lipsită de obiect.

Fără îndoială, excepția reținută de instanță a fost una care a vizat fondul raportului litigios, dar acest aspect nu se confundă cu soluționarea fondului cauzei, care înseamnă evocarea pretențiilor deduse judecății, în sensul admiterii ori respingerii lor pe fond, ca urmare a cercetării probelor administrate, a susținerilor apărărilor, care să justifice soluția la care s-a ajuns. În ceea ce privește opinia separată, s-a analizat cu prioritate conform art. 137 C. proc. civ., excepția de fond, peremptorie și absolută a inadmisibilității acțiunii reclamantei, obiect al controlului judiciar al prezentei instanțe de apel, constatând caracterul său nefondat. Astfel, s-a reținut că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă în anul 2008 de reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită împotriva pârâtei deținătoare a imobilului, al cărei unic acționar este statul.

Obiectul revendicării l-a reprezentat o suprafață de teren compusă din construcții și terenul aferent. S-a constatat că, în legătură cu imobilul revendicat, între același părți a mai fost pronunțată sentința civilă nr. 103 din 3 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 1234/A/2004 a Curții de Apel București, irevocabilă, prin care, constatându-se imposibilitatea efectivă a restituirii (ca urmare a afectațiunii de interes public a imobilului - stație de radiodifuziune), s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001, act normativ care a constituit temeiul juridic al respectivei acțiuni. Cu toate acestea, nici până în prezent nu au fost acordate despăgubirile prin echivalent conform respectivei hotărâri.

În acest context a fost promovată prezenta cerere de chemare în judecată de drept comun. În opinia primei instanțe de judecată din prezenta cauză și a majorității instanței de apel, această nouă acțiune s-a reținut ca inadmisibilă pentru două considerente: reclamanta trebuia să uzeze de procedura specială a Legii nr. 10/2001 și că, admiterea acțiunii ar fi determinat încălcarea autorității de lucru judecat care a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat. În opinia separată s-a susținut că aceste argumente nu sunt de natură să determine inadmisibilitatea acțiunii. În opinia minoritară s-a apreciat, sub un al doilea aspect, împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei căi procedurale greșite, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamanților.

Curtea a apreciat că soluția inadmisibilității acțiunii invocate a vizat de fapt exercițiul dreptului la acțiune prin greșita cale procesuală aleasă de reclamantă: calea acțiunii în revendicare de drept comun, față de procedura specială a Legii nr. 10/2001, acțiunea astfel formulată contravine cerințelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, in cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condițiile stabilite de lege". Această carență invocată vizează exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând deci o acțiune de fond. S-a mai susținut că, chiar dacă s-ar admite teza existentei inadmisibilităților ca mijloc de apărare, situată ca și categorie între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu am admite această teză și că am califica această excepție ca fiind una întemeiată pe disp.

art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în opinia separată, s-a apreciat că acțiunea este admisibilă, având în vedere următoarele argumente: A fost invocată decizia C.E.D.O. Faimblat vs. România prin care s-a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 care garantează dreptul la un proces echitabil. S-a arătat pe scurt că reclamanții din acea cauză au introdus după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 o acțiune prin care au solicitat să se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, acțiune respinsă ca inadmisibilă, pe motivul identic cu cel invocat de apelanți în prezenta cauză, pentru că ar fî trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.

Curtea europeană a considerat că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, instanța a constatat că după ce se parcurge procedura administrativă, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 se adoptă o măsură administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută pe Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Cu toate acestea, așa cum s-a constatat de mai multe ori de către Curte, Fondul Proprietatea nu este funcțional. Astfel, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefîind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

În concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților din cauza respectivă, nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, reclamanții neprimind nicio despăgubire și neavând nicio garanție că vor obține una în viitorul imediat. În speța de față, în opinia separată, s-a apreciat că simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții Europene fiind deplin aplicabilă și în cazul acțiunilor în revendicare pentru identitate de rațiune. S-a menționat că efectivitatea trebuie raportată la altceva decât la procedura de drept comun sau la rezultatul căutat prin această procedură.

C.E.D.O. a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea) și așa cum rezultă din hotărârile sale, inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial, pe care se bazează condamnările împotriva României în astfel de cauze. Astfel, se menționează că s-a constatat prin deciziile C.E.D.O. împrejurarea că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, beneficiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

În speța de față, deși prin sentința civilă nr. 103 din 3 februarie 2004, definitivă și irevocabilă, s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat, nici până în prezent, după circa 6 ani, apelanții nu au fost despăgubiți în niciun fel. De altfel, chiar și în cazul Deciziei nr. 33/2008, pronunțat în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, această admisibilitate a unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută astfel: problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns, în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant". De fapt, s-a arătat că, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi și făcând abstracție de efectele create prin aplicarea legiui speciale. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției.

Din cele expuse se arată că trebuie recunoscută admisibilitatea unei astfel de acțiuni în revendicare de drept comun, inclusiv împotriva statului sau a reprezentantului său, deținător al bunului, în contextul aflării în vigoare a legii speciale, cu condiția de a fi avut în vedere și mecanismul legii speciale. Se mai reține în această opinie că instanța nu face abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă le-a analizat și le-a considerat ineficace, astfel, că nu se poate opune principiul specialia generalibus derogant", în sensul deciziei pronunțate în recursul în interesul legii sau cel „electa una via non datur recursus ad alteram", principiu invocat și de pârâtă. Dovada absolută a ineficacității procedurii legii speciale, cât și a ineficacității căii procesuale alese inițial, este reprezentată de neprimirea nici până în prezent de la data soluționării procedurii Legii nr. 10/2001 de despăgubiri pentru imobilul care nu poate fi restituit.

Deși prin sentința civilă nr. 103 din 3 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a stabilit în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 dreptul la măsuri reparatorii pentru imobil, în mod cert apelanții nu au primit o despăgubire efectivă. În cauză nu poate fi invocat nici argumentul posibilității executării silite a acestei hotărâri, deoarece executarea silită ar presupune continuarea procedurii Legii nr. 10/2001, procedură care, așa cum s-a evocat anterior, este ineficace, indiferent de realizarea sa benevolă sau silită. Se impune a fi reținut și faptul că, în cadrul prezentului proces se stabilește numai dreptul apelanților de a le fi examinată pe fond acțiunea în revendicare.

De altfel, în general, chiar și într-o acțiune în revendicare de drept comun, în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și jurisprudență s-a stabilit că dacă restituirea nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent, stabilit în considerarea valorii bunului. Față de considerentele expuse, s-a concluzionat că și în cadrul soluționării unei acțiuni în revendicare de drept comun se poate ajunge la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent valoric, așa cum s-a stabilit în cauză și în cadrul procedurii speciale. Avantajul este reprezentat de acordare în mod direct în cadrul unei astfel acțiuni în revendicare de drept comun, spre deosebire de procedura legii speciale constatate ca ineficace și care presupune urmarea unor etape suplimentare în fața C.C.S.D.

Astfel, s-a ajuns la soluția precizată în opinia separată. Împotriva Deciziei nr. 272/ A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, au declarat recurs în termen reclamanții C.T., P.M.G. și F.M.A.I., pe care a criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenții susțin că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a bunului în litigiu, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă prevederile art. 6 din C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces echitabil, Convenție ratificată prin Legea nr. 30/1994, deci, face parte din dreptul intern conform art. 11 alin. (2) din Constituție.

De fapt, recurenții reiau motivele din apel, arătând că sentința instanței de apel este nelegală, deoarece acțiunea în revendicare pe drept comun este admisibilă, fiind singurul mijloc procedural de recunoaștere în justiție a dreptului de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat autorul lor și de a obține restituirea. Se susține că negarea accesului la un proces echitabil pe calea dreptului comun nu poate fi acceptată decât în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă. Mai arată recurenții că prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat, dar că nu au fost despăgubiți nici până în prezent, ceea ce demonstrează ineficacitatea procedurii legii speciale, astfel, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă se pretinde că li s-a încălcat dreptul de acces la o cale viabilă de rezolvare a solicitărilor formulate.

Se mai susține că, prin modul de soluționare a acțiunii în revendicare s-a pronunțat o hotărâre contradictorie cu Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că în speță trebuia aplicat dreptul comun, Convenția europeană a drepturilor omului având prioritate, motiv pentru care se solicită să se constate că recurenții au asupra bunului în litigiu un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acordându-se, deci, Convenției prioritate conform deciziei precitate printr-o acțiune în revendicare.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel a reținut în mod corect excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece raportat la situația de fapt, proprietara bunului (autoarea recurenților) a urmat calea specială impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și după ce a fost soluționată cauza conform legii speciale a fost urmată și procedura dreptului comun întemeiată pe disp. art. 480 C. civ. Criticile recurenților nu pot fi primite, deoarece s-ar ignora principiile de drept privind siguranța raporturilor juridice civile referitoare la prioritatea aplicării legii speciale față de dreptul comun, cât și acela de a uza de o singură procedură.

Astfel, recurenții au obținut o hotărâre irevocabilă cu privire la restituirea imobilului în litigiu în natură și parțial prin măsuri reparatorii în echivalent, situație în care nu le mai este permisă o acțiune pe dreptul comun, pentru a obține o altă hotărâre judecătorească contrară celei existente, încălcând regula „electa una via non datur recursus ad alteram". Așa cum s-a reținut și în apel, este vorba de o nouă acțiune în revendicare ce a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care prevede o procedură specială. Această lege specială interzice o astfel de situație, când s-a uzat de procedura prealabilă administrativă. Este cert, că nu poate fi admisă situația în care partea care a urmat procedura legii speciale, conform Legii nr. 10/2001, cu toate căile de atac prevăzute de lege și a obținut o hotărâre irevocabilă cu privire la bunul pretins, să formuleze ulterior o acțiune în revendicare, adresată direct instanței fată de aceleași părți.

Dacă s-ar accepta o asemenea variantă, s-ar nega chiar legea specială și hotărârea judecătorească irevocabilă care s-a pronunțat în urma uzitării de calea legii speciale, cu putere de lucru judecat. De altfel, în această situație, puterea lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile ar fi pusă la îndoială, cu consecințe în planul siguranței raporturilor juridice civile, situație recunoscută în orice sistem de drept. În cauză, este contrazisă lipsa accesului la justiție invocată, avându-se în vedere că în contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții s-au adresat instanțelor judecătorești de toate gradele și au obținut o hotărâre irevocabilă, instanțele exercitând în mod real controlul judiciar asupra legalității soluției.

În ceea ce privește dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recursul în interesul legii, trebuie precizat că s-a statuat „cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilind concursul dintre legea specială și legea generală, că se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială". Potrivit acestor dispoziții legale, nu se aduce atingere dreptului de proprietate, ci doar se reglementează modalitatea de soluționare a aspectelor legate de dreptul de proprietate.

În cauza de față, soluția pronunțată de instanța de apel este temeinică și legală, în concordanță cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului conform cărora „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale", dar această dispoziție legală nu permite exercitarea cu rea-credință a acestui drept și nu permite unui proprietar să uzeze de două proceduri legale pentru soluționarea aceleiași situații de fapt. Cu alte cuvinte, în această situație se cere soluționarea cauzei potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (cauză soluționată definitiv și irevocabil pe cale specială) și potrivit disp. art. 480 C. civ., adică pe dreptul comun. Protecția juridică a dreptului de proprietate nu permite însă și valorificarea aceleiași situații de fapt de două ori, în scopul obținerii a două soluții pentru repararea aceluiași prejudiciu.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 din Constituția României are legitimarea constituțională de a stabili competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată. În cauză, reclamanții au obținut despăgubiri în baza legii speciale, astfel că nu mai pot uza pe altă cale pentru dobândirea de noi despăgubiri, deci, nu pot beneficia de două măsuri reparatorii. Pentru considerentele expuse, instanța reține că niciuna dintre criticile formulate prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondată urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamanților să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.T., P.M.G. (P.M.G.) și F.M.A.l. împotriva Deciziei nr. 272/ A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2011.