ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4288/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4288/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 6208/3 din 14 februarie 2008, reclamanta T.E. a

solicitat în contradictoriu cu pârâta S.N.R. SA prin comparare de titluri,

instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i lase în

deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat la kilometrul 23,800 al

DNl, șoseaua București-Ploiești, comuna Balotești, sat Săftica, compus din

construcție formată din subsol, parter, etaj și observator cu terenul aferent

în suprafață de 750 mp, cât și suprafața de 9600 mp, teren aflat la aceeași

adresă, învecinat cu construcția.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că imobilul a aparținut autorului său (tată), P.G., decedat la 1 aprilie

1952 al cărui unic moștenitor este, proprietate deținută în baza actului de

vânzare-cumpărare din 22 mai 1945 la Tribunalul Ilfov și contractul de schimb

din 6 mai 1946 și actul de vânzare-cumpărare din 4 februarie 1949.

Imobilul a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950, poziția 141 din Anexa la decret, preluat la 30

noiembrie 1957 în administrarea M.T.C. și predat Centrului de Radio Tâncăbești,

deținător actual fiind pârâta S.N.R. SA.

Reclamanta a formulat în temeiul Legii

nr. 10/2001 notificare către unitatea deținătoare pentru restituirea imobilului

preluat în mod abuziv de stat, iar pârâta S.N.R. SA. prin Decizia nr. 85 din 21

iunie 2002 a respins cererea de restituire în natură și acordarea de

despăgubiri ca măsură reparatorie.

Împotriva deciziei a formulat

contestație reclamanta, soluționată prin sentința civilă nr. 103 din 3

februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

definitivă prin Decizia nr. 1234/A/2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, și irevocabilă prin admiterea recursului pârâtei prin Decizia nr. 5

802/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, în sensul că

s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 30400 mp, mai

puțin suprafața de 9600 mp și construcția cu terenul aferent acesteia de 750

mp.

Reclamanta a solicitat să se constate

că, prin sentința de mai sus s-a statuat cu autoritate de lucru judecat,

preluarea cu caracter abuziv a imobilului și deci, inexistența unui titlu

valabil de preluare de către stat a bunului revendicat și dimpotrivă, că titlul

autorului său este valabil, serios, provine de la un proprietar necontestat, în

timp ce societatea pârâtă nu poate opune un titlu valabil, legal asupra acestui

imobil.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.

480 și urm. C. civ.

Prin întâmpinarea depusă de pârâtă,

s-au invocat excepțiile autorității de lucru judecat și de inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, în vigoare la data

formulării cererii.

Față de valoarea imobilului, estimată

la 5 miliarde lei, în temeiul art. 2 C. proc. civ. s-a stabilit competența de

soluționare în favoarea tribunalului.

Prin sentința nr. 1018 din 3 iunie

2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă

excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, s-a admis excepția

inadmisibilității, iar acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Cu privire la excepția autorității de

lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 198/2007 a Tribunalului

București, instanța a constatat că potrivit art. 1201 C. civ. este autoritate

de lucru judecat atunci când două cereri de chemare în judecată au același

obiect, sunt întemeiate pe aceeași cauză și se desfășoară între aceleași părți

în aceeași calitate.

Instanța a mai o reținut că, prin

sentința invocată nu a fost analizată pe fond cererea având ca obiect

revendicarea imobilului în litigiu, în contradictoriu cu pârâta din prezenta

cauză, care a formulat o cerere de intervenție în acel dosar, și doar s-a

constatat că acțiunea a rămas fără obiect, după reluarea procesului ce a fost

suspendat conform art. 47 din Legea nr. 10/22001, întrucât notificarea

reclamantei a primit rezolvare inclusiv în instanță în mod irevocabil prin

sentința civilă nr. 103/2004 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, Decizia

civilă nr. 1234/A/2004 a Curții de Apel București și Decizia civilă nr. 5802/2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a reține ca întemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, după ce s-a urmat

mai întâi procedura din legea specială, parcurgându-se toate căile de atac, s-a

stabilit expirarea valorificării dreptului care nu mai era posibil în cauză pe

calea dreptului comun.

S-a menționat că în acest mod nu s-a

încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum este protejat prin art. 6

al Convenției europene a drepturilor omului, întrucât jurisprudența C.E.D.O. a

statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statelor în

reglementarea dreptului de acces la o instanță, drept ce poate fi supus unor

termene sau condiții.

Or, Legea nr. 10/2001 are ca

finalitate și efect direct reparația, inclusiv în natură, cu acces direct la

controlul judecătoresc, care a fost efectiv, stabilindu-se cu putere de lucru

judecat, că ceea ce se poate restitui în natură, este terenul neafectat de

lucrări de utilitate publică, pentru diferența de teren existând acordarea

despăgubirilor prin echivalent persoanei îndreptățite.

Hotărârea instanței de fond a fost

atacată cu apel de către ambele părți.

hotărârea pronunțată de instanța de fond pentru nelegalitate, susținând că acțiunea

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, fiind sigurul

remediu juridic și mijlocul procedural de recunoaștere în justiție a dreptului

de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat autorul său și a obține

restituirea.

Mai arată că, a limita dreptul la o

acțiune în revendicare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar

însemna că abia în acest moment prin Legea nr. 10/2001 „bunul a fost confiscat'

de către stat, or, dreptul proprietarului deposedat a supraviețuit potrivit art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar prevederile art. 480 C. civ., dau

vocație titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele

legale, pentru a obține restituirea bunului, în caz contrar, încălcându-se

disp. art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind accesul

efectiv la justiție, respectiv art. 11 alin. (2) din Constituția României,

potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte

din dreptul intern.

Apelanta învederează că, admiterea

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare are drept consecință

lipsirea sa de dreptul la acces la un tribunal care să judec pe fond litigiul,

având putere de a decide în mod independent, cu toate garanțiile pe care le

presupune un proces eficace.

SA s-a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru

judecat, invocată în acțiunea în revendicare, în raport de sentința civilă nr. 198/2007

a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care acțiunea în revendicare

cu același obiect, respectiv imobilul în litigiu, pe același temei, respectiv art.

480 C. civ. și între aceleași părți, potrivit cerințelor art. 1201 C. civ. a

fost respinsă ca rămasă fără obiect, sentință devenită irevocabilă.

Or, excepția este una de fond,

sentința indicată mai sus prezentând autoritate de lucru judecat în prezenta

cauză, cu consecința juridică a imposibilității rejudecării acțiunii în

revendicare, iar motivarea primei instanțe vizând accesul la justiție nu are

relevanță în speță.

În cauză s-a reținut că

apelanta-reclamantă T.E. a decedat la 30 octombrie 2008 și au fost introduși în

cauză moștenitorii - legatari cu titlu particular C.T., P.M.G., (cunoscut ca P.M.G.,

cetățean cu dublă cetățenie română și greacă) și F.M.A.I.

Curtea de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 272/ A

din 26 aprilie 2010, în majoritate a respins apelurile formulate de reclamanții

C.T., P.M.G. (cunoscut ca P.M.G.) și F.M.A.I. împotriva sentinței civile nr. 1018

din 3 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin opinia separată formulată în

cauză, s-a opinat pentru respingerea apelului reclamantei și admiterea în parte

a apelului pârâtei, desființarea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de fond, menținându-se dispoziția asupra excepției

autorității de lucru judecat.

Instanța de apel a reținut în esență

următoarele:

reclamantă și continuat de cei 3 moștenitori testamentari s-a arătat că este

nefondat, deoarece în cazul admiterii lui s-ar fi ignorat principiile de drept

privind siguranța raporturilor juridice civile referitoare la prioritatea de

aplicare a legii speciale, față de dreptul comun exprimat în adagiul

specialia generalibus deroganf

și cel potrivit căruia

cel ce a ales una din căile procedurale legale și a obținut o hotărâre

irevocabilă privind restituirea imobilului în litigiu, parțial în natură,

parțial prin măsuri reparatorii în echivalent, nu-i mai este permisă o nouă

acțiune (în speță pe dreptul comun), de a se adresa din nou în instanță, pentru

a obține în contra aceleiași părți o altă hotărâre judecătorească, care să o

contrazică pe prima - potrivit regulii „electa una via non datur recursus ad

alteram".

S-a reținut că ar fi vorba despre o

nouă acțiune în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

care reglementează condițiile și modalitățile în care urmează a se proceda la

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 1945-1989.

Chiar legea specială interzice o

astfel de acțiune în situația în care nu s-a urmat procedura prealabilă

administrativă prevăzută, lăsându-se ca termenele fixate în acest sens să

expire. în acest sens este chiar art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

potrivit căruia, nerespectarea termenului de 6 luni, prevăzut pentru trimiterea

notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau în echivalent".

S-a susținut că nu poate fi admisă

acțiunea în care, partea care a urmat procedura legii speciale a utilizat și

calea contestației în justiție, formulată în baza Legii nr. 10/2001 și toate

căile legale de atac, obținând o hotărâre irevocabilă de restituire parțială în

natură a imobilului și parțială prin măsuri reparatorii în echivalent -

despăgubiri compensatorii, să poată formula apoi o acțiune în revendicare

direct în instanță.

A permite o astfel de acțiune înseamnă

a nega însăși legea specială, dar și o hotărâre judecătorească irevocabilă,

care a statuat în revendicare urmată pe calea legii speciale, cu putere de

lucru judecat, o situație juridică a imobilului și soluția de rezolvarea a

revendicării ce nu poate fi răsturnată printr-o nouă hotărâre, într-o acțiune

promovată în contra aceleiași „unități deținătoare ".

Altfel, puterea lucrului judecat a

unei hotărâri judecătorești irevocabile,judicata veritur" intrată în sfera

autorității publice ar fi pusă la îndoială, cu consecințe în planul siguranței

raporturilor civile despre care se face vorbire în mod constant în orice sistem

de drept, în practica judiciară în materie, inclusiv în jurisprudența C.E.D.O.,

ceea ce nu poate fi admis.

Lipsa accesului la justiție, potrivit art.

6 din C.E.D.O. invocată în acest caz a fost contrazisă de faptul că, reclamanta

a formulat contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 adresată instanțelor

judecătorești de toate gradele și s-a obținut o hotărâre irevocabilă,

instanțele exercitând în mod real, efectiv controlul judiciar asupra

legalității și temeiniciei deciziei administrative emise în baza Legii nr. 10/2001,

respectiv sentința civilă nr. 103 din 3 februarie 2004, pronunțată de

Tribunalul București - secția a IlI-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă

prin Decizia nr. 5802/2002 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă.

nefondat și apelul pârâtei S.N.R. SA.

Astfel, susținerea existenței

autorității de lucru judecat în cauză, în raport de sentința civilă nr. 198 din

9 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată

într-o primă acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C.

civ.) și în contradictoriu cu pârâta, nu a putut fi primită, întrucât, deși

exista tripla identitate de obiect, părți și cauză, potrivit art. 1201 C. civ.,

nu era îndeplinită o condiție esențială, respectiv aceea conform căreia

hotărârea să fi soluționat cauza în fond și nu pe excepție.

Sentința sus menționată s-a pronunțat

pe una din condițiile de exercitare a acțiunii - obiectul și s-a constatat că

acțiunea este lipsită de obiect. Fără îndoială, excepția reținută de instanță a

fost una care a vizat fondul raportului litigios, dar acest aspect nu se

confundă cu soluționarea fondului cauzei, care înseamnă evocarea pretențiilor

deduse judecății, în sensul admiterii ori respingerii lor pe fond, ca urmare a

cercetării probelor administrate, a susținerilor apărărilor, care să justifice

soluția la care s-a ajuns.

În ceea ce privește opinia separată,

s-a analizat cu prioritate conform art. 137 C. proc. civ., excepția de fond,

peremptorie și absolută a inadmisibilității acțiunii reclamantei, obiect al

controlului judiciar al prezentei instanțe de apel, constatând caracterul său

nefondat. Astfel, s-a reținut că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune

în revendicare de drept comun, introdusă în anul 2008 de reclamantă, în calitate

de persoană îndreptățită împotriva pârâtei deținătoare a imobilului, al cărei

unic acționar este statul.

Obiectul revendicării l-a reprezentat

o suprafață de teren compusă din construcții și terenul aferent.

S-a constatat că, în legătură cu

imobilul revendicat, între același părți a mai fost pronunțată sentința civilă nr.

103 din 3 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă,

definitivă prin Decizia nr. 1234/A/2004 a Curții de Apel București,

irevocabilă, prin care, constatându-se imposibilitatea efectivă a restituirii

(ca urmare a afectațiunii de interes public a imobilului - stație de

radiodifuziune), s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin

echivalent în baza Legii nr. 10/2001, act normativ care a constituit temeiul

juridic al respectivei acțiuni. Cu toate acestea, nici până în prezent nu au

fost acordate despăgubirile prin echivalent conform respectivei hotărâri.

În acest context a fost promovată

prezenta cerere de chemare în judecată de drept comun.

În opinia primei instanțe de judecată

din prezenta cauză și a majorității instanței de apel, această nouă acțiune s-a

reținut ca inadmisibilă pentru două considerente: reclamanta trebuia să uzeze

de procedura specială a Legii nr. 10/2001 și că, admiterea acțiunii ar fi

determinat încălcarea autorității de lucru judecat care a stabilit dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat.

În opinia separată s-a susținut că

aceste argumente nu sunt de natură să determine inadmisibilitatea acțiunii.

În opinia minoritară s-a apreciat, sub

un al doilea aspect, împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai

degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul

dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei căi procedurale

greșite, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamanților.

Curtea a apreciat că soluția

inadmisibilității acțiunii invocate a vizat de fapt exercițiul dreptului la

acțiune prin greșita cale procesuală aleasă de reclamantă: calea acțiunii în

revendicare de drept comun, față de procedura specială a Legii nr. 10/2001,

acțiunea astfel formulată contravine cerințelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ.,

potrivit cărora, in cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței

competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în

condițiile stabilite de lege".

Această carență invocată vizează

exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând deci o acțiune de fond.

S-a mai susținut că, chiar dacă s-ar

admite teza existentei inadmisibilităților ca mijloc de apărare, situată ca și

categorie între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu am admite

această teză și că am califica această excepție ca fiind una întemeiată pe

disp. art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în opinia separată, s-a apreciat că

acțiunea este admisibilă, având în vedere următoarele argumente:

A fost invocată decizia C.E.D.O. Faimblat

vs. România prin care s-a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

constatarea caracterului ilegal al naționalizării introdusă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 care garantează dreptul la un

proces echitabil.

S-a arătat pe scurt că reclamanții din

acea cauză au introdus după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 o acțiune

prin care au solicitat să se constate caracterul ilegal al naționalizării

imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, acțiune respinsă ca inadmisibilă, pe

motivul identic cu cel invocat de apelanți în prezenta cauză, pentru că ar fî

trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.

Curtea europeană a considerat că

respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă în

circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar

fi fost o cale efectivă.

Verificând eficacitatea mecanismului

prevăzut de Legea nr. 10/2001, instanța a constatat că după ce se parcurge

procedura administrativă, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 se adoptă o măsură

administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută pe Legea nr.

247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Cu toate acestea, așa cum s-a

constatat de mai multe ori de către Curte, Fondul Proprietatea nu este

funcțional. Astfel, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și

iluzoriu, nefîind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei

despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai

este posibilă.

În concluzie, ingerința în dreptul de

acces la o instanță al reclamanților din cauza respectivă, nu fusese

proporțională cu scopul legitim urmărit, reclamanții neprimind nicio

despăgubire și neavând nicio garanție că vor obține una în viitorul imediat.

În speța de față, în opinia separată,

s-a apreciat că simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acțiune în

constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele

problemei, soluția Curții Europene fiind deplin aplicabilă și în cazul acțiunilor

în revendicare pentru identitate de rațiune.

S-a menționat că efectivitatea trebuie

raportată la altceva decât la procedura de drept comun sau la rezultatul căutat

prin această procedură.

C.E.D.O. a analizat efectivitatea

mecanismului procedurii Legii nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra

efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea)

și așa cum rezultă din hotărârile sale, inefectivitatea Fondului Proprietatea

este motivul esențial, pe care se bazează condamnările împotriva României în

astfel de cauze.

Astfel, se menționează că s-a

constatat prin deciziile C.E.D.O. împrejurarea că accesul oferit de Legea nr. 10/2001

este unul teoretic și iluzoriu, beneficiind în măsură să conducă într-un

interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în

favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

În speța de față, deși prin sentința

civilă nr. 103 din 3 februarie 2004, definitivă și irevocabilă, s-au stabilit

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat, nici până în

prezent, după circa 6 ani, apelanții nu au fost despăgubiți în niciun fel.

De altfel, chiar și în cazul Deciziei nr.

33/2008, pronunțat în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție, această admisibilitate a unei acțiuni în revendicare de drept comun

este recunoscută astfel: problema care se pune este dacă prioritatea Convenției

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un

remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Desigur, la această

problemă nu se poate da un răspuns, în sensul că există posibilitatea de a se

opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia

generalibus derogant".

De fapt, s-a arătat că, instanțele care

au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor,

dând preferință titlului mai vechi și făcând abstracție de efectele create prin

aplicarea legiui speciale.

Cu alte cuvinte, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond

dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în

sensul Convenției.

Din cele expuse se arată că trebuie

recunoscută admisibilitatea unei astfel de acțiuni în revendicare de drept comun,

inclusiv împotriva statului sau a reprezentantului său, deținător al bunului,

în contextul aflării în vigoare a legii speciale, cu condiția de a fi avut în

vedere și mecanismul legii speciale.

Se mai reține în această opinie că

instanța nu face abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci,

dimpotrivă le-a analizat și le-a considerat ineficace, astfel, că nu se poate

opune principiul specialia generalibus derogant", în sensul deciziei

pronunțate în recursul în interesul legii sau cel „electa una via non datur

recursus ad alteram", principiu invocat și de pârâtă.

Dovada absolută a ineficacității

procedurii legii speciale, cât și a ineficacității căii procesuale alese

inițial, este reprezentată de neprimirea nici până în prezent de la data soluționării

procedurii Legii nr. 10/2001 de despăgubiri pentru imobilul care nu poate fi

restituit.

Deși prin sentința civilă nr. 103 din

3 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, definitivă și

irevocabilă, s-a stabilit în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001

dreptul la măsuri reparatorii pentru imobil, în mod cert apelanții nu au primit

o despăgubire efectivă.

În cauză nu poate fi invocat nici

argumentul posibilității executării silite a acestei hotărâri, deoarece

executarea silită ar presupune continuarea procedurii Legii nr. 10/2001,

procedură care, așa cum s-a evocat anterior, este ineficace, indiferent de

realizarea sa benevolă sau silită.

Se impune a fi reținut și faptul că,

în cadrul prezentului proces se stabilește numai dreptul apelanților de a le fi

examinată pe fond acțiunea în revendicare.

De altfel, în general, chiar și într-o

acțiune în revendicare de drept comun, în lipsa unei reglementări legale

specifice, în doctrină și jurisprudență s-a stabilit că dacă restituirea nu

este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit în mod fortuit sau

din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent,

stabilit în considerarea valorii bunului.

Față de considerentele expuse, s-a

concluzionat că și în cadrul soluționării unei acțiuni în revendicare de drept

comun se poate ajunge la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

valoric, așa cum s-a stabilit în cauză și în cadrul procedurii speciale.

Avantajul este reprezentat de acordare

în mod direct în cadrul unei astfel acțiuni în revendicare de drept comun, spre

deosebire de procedura legii speciale constatate ca ineficace și care presupune

urmarea unor etape suplimentare în fața C.C.S.D.

Astfel, s-a ajuns la soluția precizată

în opinia separată.

Împotriva Deciziei nr. 272/ A din 26

aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, au declarat

recurs în termen reclamanții C.T., P.M.G. și F.M.A.I., pe care a criticat-o

pentru nelegalitate, invocând motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

recurenții susțin că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a

bunului în litigiu, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

încalcă prevederile art. 6 din C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces

echitabil, Convenție ratificată prin Legea nr. 30/1994, deci, face parte din

dreptul intern conform art. 11 alin. (2) din Constituție.

De fapt, recurenții reiau motivele din

apel, arătând că sentința instanței de apel este nelegală, deoarece acțiunea în

revendicare pe drept comun este admisibilă, fiind singurul mijloc procedural de

recunoaștere în justiție a dreptului de proprietate asupra bunului de care a

fost deposedat autorul lor și de a obține restituirea.

Se susține că negarea accesului la un

proces echitabil pe calea dreptului comun nu poate fi acceptată decât în

condițiile în care calea specială oferită este una efectivă.

Mai arată recurenții că prin hotărâre

irevocabilă s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul revendicat, dar că nu au fost despăgubiți nici până în prezent, ceea

ce demonstrează ineficacitatea procedurii legii speciale, astfel, prin

respingerea acțiunii ca inadmisibilă se pretinde că li s-a încălcat dreptul de

acces la o cale viabilă de rezolvare a solicitărilor formulate.

Se mai susține că, prin modul de

soluționare a acțiunii în revendicare s-a pronunțat o hotărâre contradictorie

cu Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că

în speță trebuia aplicat dreptul comun, Convenția europeană a drepturilor

omului având prioritate, motiv pentru care se solicită să se constate că

recurenții au asupra bunului în litigiu un drept patrimonial care se analizează

ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acordându-se,

deci, Convenției prioritate conform deciziei precitate printr-o acțiune în

revendicare.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Instanța de apel a reținut în mod

corect excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece raportat la situația de

fapt, proprietara bunului (autoarea recurenților) a urmat calea specială impusă

de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și după ce a fost soluționată cauza conform

legii speciale a fost urmată și procedura dreptului comun întemeiată pe disp. art.

480 C. civ.

Criticile recurenților nu pot fi

primite, deoarece s-ar ignora principiile de drept privind siguranța

raporturilor juridice civile referitoare la prioritatea aplicării legii

speciale față de dreptul comun, cât și acela de a uza de o singură procedură.

Astfel, recurenții au obținut o

hotărâre irevocabilă cu privire la restituirea imobilului în litigiu în natură

și parțial prin măsuri reparatorii în echivalent, situație în care nu le mai

este permisă o acțiune pe dreptul comun, pentru a obține o altă hotărâre

judecătorească contrară celei existente, încălcând regula „electa una via non

datur recursus ad alteram".

Așa cum s-a reținut și în apel, este

vorba de o nouă acțiune în revendicare ce a fost promovată după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, care prevede o procedură specială.

Această lege specială interzice o

astfel de situație, când s-a uzat de procedura prealabilă administrativă. Este

cert, că nu poate fi admisă situația în care partea care a urmat procedura legii

speciale, conform Legii nr. 10/2001, cu toate căile de atac prevăzute de lege

și a obținut o hotărâre irevocabilă cu privire la bunul pretins, să formuleze

ulterior o acțiune în revendicare, adresată direct instanței fată de aceleași

părți. Dacă s-ar accepta o asemenea variantă, s-ar nega chiar legea specială și

hotărârea judecătorească irevocabilă care s-a pronunțat în urma uzitării de

calea legii speciale, cu putere de lucru judecat. De altfel, în această

situație, puterea lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile ar

fi pusă la îndoială, cu consecințe în planul siguranței raporturilor juridice

civile, situație recunoscută în orice sistem de drept.

În cauză, este contrazisă lipsa

accesului la justiție invocată, avându-se în vedere că în contestația

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții s-au adresat

instanțelor judecătorești de toate gradele și au obținut o hotărâre

irevocabilă, instanțele exercitând în mod real controlul judiciar asupra

legalității soluției.

În ceea ce privește dispozițiile Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recursul în

interesul legii, trebuie precizat că s-a statuat „cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de

instanțele judecătorești, stabilind concursul dintre legea specială și legea

generală, că se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

„specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială".

Potrivit acestor dispoziții legale, nu

se aduce atingere dreptului de proprietate, ci doar se reglementează

modalitatea de soluționare a aspectelor legate de dreptul de proprietate.

În cauza de față, soluția pronunțată

de instanța de apel este temeinică și legală, în concordanță cu dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului conform

cărora „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale", dar

această dispoziție legală nu permite exercitarea cu rea-credință a acestui

drept și nu permite unui proprietar să uzeze de două proceduri legale pentru

soluționarea aceleiași situații de fapt.

Cu alte cuvinte, în această situație

se cere soluționarea cauzei potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (cauză

soluționată definitiv și irevocabil pe cale specială) și potrivit disp. art. 480

C. civ., adică pe dreptul comun.

Protecția juridică a dreptului de

proprietate nu permite însă și valorificarea aceleiași situații de fapt de două

ori, în scopul obținerii a două soluții pentru repararea aceluiași prejudiciu.

Exercitarea unui drept de către

titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de

legiuitor, care, potrivit art. 126 din Constituția României are legitimarea

constituțională de a stabili competența instanțelor judecătorești și procedura

de judecată.

În cauză, reclamanții au obținut

despăgubiri în baza legii speciale, astfel că nu mai pot uza pe altă cale

pentru dobândirea de noi despăgubiri, deci, nu pot beneficia de două măsuri

reparatorii.

Pentru considerentele expuse, instanța

reține că niciuna dintre criticile formulate prin prisma motivului prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondată urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. recursul reclamanților să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții C.T., P.M.G. (P.M.G.) și F.M.A.l. împotriva Deciziei nr. 272/ A

din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 mai 2011.