ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București, la data de 7 iunie 2006, reclamanta SC V.U.K. SRL a

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul General,

Consiliul Local al sectorului 1 București și SC V.F. SRL, solicitând

constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare,

autentificat din 22 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public C.Ș.S.,

constatarea nulității absolute parțiale a contractului de concesiune din 20 mai

2004 și obligarea Municipiul București, prin Consiliul Local al sectorului 1

București, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în

suprafață de 150 mp, situat în București, sectorul 1.

Consiliul Local al

sectorului 1 București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile

necompetenței materiale a judecătoriei, în raport de valoarea terenului, lipsei

calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității sale procesuale

pasive și excepția autorității de lucru judecat.

Pârâta SC V.F. SRL a

depus întâmpinare cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale active a

reclamantei și cerere reconvențională, având ca obiect constatarea nulității

absolute a dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 4186

din 06 aprilie 2005.

Prin sentința civilă nr.

5219, pronunțată la 18 aprilie 2008, Judecătoria sectorului 1 București s-a

dezînvestit, apreciind că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

tribunalele judecă, în primă instanță, procesele și cererile al căror obiect

are o valoare de peste 500.000 lei, din concluziile raportului de expertiză,

rezultând că valoarea terenului ce formează obiectul litigiului de față este de

606.357 lei, pricina fiind declinată, spre competentă soluționare, Tribunalului

București, secția civilă.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 23324/3/2008,

care, prin sentința nr. 1762 din 21 noiembrie 2008, a admis excepția

autorității de lucru judecat, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC

V.F. SRL pentru existența puterii de lucru judecat și a disjuns cererea

reconvențională, acordând termen la data de 12 decembrie 2008, cu citarea

părților.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul București a reținut că, prin întâmpinarea depusă la

dosar de către pârâta SC V.F. SRL, s-a invocat excepția reglementată de art. 1201

C. civ. și art. 166 C. proc. civ., în raport de sentința civilă nr. 150 din 12

februarie 2001 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, apreciind

că, în speță, există identitate de părți, întrucât atât în acțiunea în care s-a

pronunțat sentința menționată, cât și în prezenta acțiune, calitatea de

reclamanți au avut-o succesorii în drepturi ai fostului proprietar al

terenului, ulterior, dobânditoarea pe cale convențională a dreptului de

proprietate asupra imobilului, iar calitatea de pârât a avut-o Primăria

Municipiului București, și, în prezenta acțiune, reprezentanții sau succesorii

acesteia, care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

A reținut că obiectul

acțiunii este același, anume imobilul din București, sectorul 1, iar, în ceea

ce privește cauza celor două acțiuni, tribunalul a apreciat că, în dosarul

soluționat prin sentința civilă nr. 150 din 12 februarie 2001, reclamanții P.P.,

P.D., P.A., P.S., P.S.I., L.R.D. au invocat ca și cauză, actul de vânzare-cumpărare

din 4 iulie 1911, prin care autorul comun, P.A.D., a dobândit proprietatea

asupra imobilului.

În prezenta acțiune,

reclamanta SC V.U.K. SRL a invocat drept cauză juridică dispoziția primarului

general din 06 aprilie 2005, la emiterea căreia s-a exhibat același titlu de

proprietate asupra imobilului.

Instanța de fond a

apreciat că, deși prin prezenta acțiune se invocă nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare din și a celui de concesiune din 2004, reclamanta tinde la

redobândirea posesiei imobilului, astfel că a reținut identitatea de cauză.

Tribunalul a

înlăturat apărările reclamantei, în sensul că excepția în discuție a fost

soluționată de instanța inițial învestită, reținând că acest act de procedură a

fost îndeplinit de instanță, cu încălcarea normelor imperative de competență,

încălcare ce atrage nulitatea absolută a acestui act.

Dând eficiență

prevederilor art. 165 C. proc. civ., tribunalul a disjuns cererea

reconvențională formulată de SC V.F. SRL, acordând termen la 12 decembrie 2008.

Împotriva sentinței nr.

1762 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a

declarat apel reclamanta SC V.U.K. SRL, invocând nelegalitatea hotărârii în

raport de inexistența autorității de lucru judecat.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 426 din 25 iunie 2009, a

admis apelul reclamantei, a desființat în parte sentința apelată și a trimis

cauza, pentru continuarea judecății, la aceeași instanță de fond, menținând

soluția privitoare la disjungerea cererii reconvenționale.

Prin Decizia civilă nr.

3665 din 11 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 23324/3/2008, s-au respins

ca nefondate, recursurile declarate de pârâții SC V.F. SRL și Consiliul Local

al sectorului l București împotriva Deciziei nr. 426 din 25 iunie 2009 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin sentința civilă nr.

777 din 02 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, excepțiile invocate prin întâmpinare, precum și cererea de

chemare în judecată, pentru următoarele considerente:

Asupra

excepției inadmisibilității invocată de pârâtul Consiliul Local sector 1,

tribunalul a reținut următoarele:

Din conținutul

contractului de concesiune, rezultă, în mod expres, că terenul care face

obiectul concesiunii constituie bun imobil aflat în proprietatea privată a

unității administrativ-teritoriale. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), fraza a

II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare: „sunt asimilate actelor administrative, în sensul

prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca

obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (…)”.

Astfel, un contract

de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a

bunurilor din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale,

va fi asimilat actului administrativ, în sensul normei legale citate și va fi

supus, pe cale de consecință, unui regim juridic de drept administrativ, numai

în măsura în care obiectul său vizează punerea în valoare a unor bunuri

proprietate publică, exclusiv.

Excepțiile

inadmisibilității și lipsei calității procesuale active, invocate de pârâta

SC V.F. SRL, vizând

aceleași apărări, au fost analizate împreună.

Calitatea procesuală

activă, în cazul acțiunilor în revendicare, este justificată de dreptul de

proprietate pe care îl invocă reclamantul împotriva pârâtului posesor.

Argumentele invocate de pârâtă în susținerea excepțiilor vizează calitatea de

persoană îndreptățită să formuleze acțiunea în revendicare și, implicit, lipsa

identității între terenurile deținute. Aceste aspecte vizează fondul problemei

juridice și urmează a fi analizate ca atare, în considerentele ce urmează.

În privința excepției

lipsei calității procesuale active, invocată de

pârâtul Consiliul

Local sector 1, tribunalul a reținut că, față de obiectul cererii - nulitatea

absolută parțială, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită să

formuleze acțiunea, în situația în care se constată că au fost aduse atingeri

dreptului său de proprietate.

În

privința excepției

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Sector 1 București,

tribunalul a reținut că acesta este obligat în raportul juridic, dat fiind că a

avut calitatea de parte contractantă, în contractul de concesiune încheiat cu

pârâta SC V.F. SRL

Asupra excepției

lipsei de interes, invocată de pârâta SC V.F. SRL, tribunalul a reținut

caracterul nefondat al acesteia, în condițiile în care interesul pe care îl

manifesta reclamanta este strâns legat de dreptul de proprietate al acesteia și

nu poate fi disjuns și analizat separat.

Asupra fondului

litigiului, prima instanță a statuat următoarele:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare, autentificat din 26 septembrie 2003, de notar public A.A.J.,

numiții L.R.D., P.S., P.D.I., P.A., G. (fostă G.) S.I. și P.P. au vândut

pârâtei SC V.U.K. SRL drepturile lor succesorale litigioase asupra terenului în

suprafață de 1.453 mp, situat în București, sector 1, aferent construcțiilor

înstrăinate cumpărătoarei printr-un contract anterior. În cuprinsul

contractului, s-a făcut referire atât la existența, pe rolul Curții Supreme de

Justiție, a Dosarului nr. 1448/2002, cât și la formularea unor notificări, în

temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a unei suprafețe de

teren de 1.081,5 mp și pentru restituirea prin echivalent a restului

suprafeței de 371,5 mp, notificări înregistrate la Primăria Municipiului

București, sub nr. 27/2002 și la Prefectura Municipiului București, sub nr. 28/2002,

dosarele fiind în curs de soluționare.

Prin dispoziția

Primarului General al Municipiului București din 16 decembrie 2004, s-a

restituit în natură, în proprietatea numiților P.P., P.D.I., L.R.D. și P.S.,

terenul în suprafață de 942,40 mp, din totalul de 1.460 mp, situat în

București, sector 1 și s-a atribuit în folosință specială numitului P.A.,

cetățean german.

Ulterior, prin

dispoziția primarului general al Municipiului București din 06 aprilie 2005, la

solicitarea pârâtei SC V.U.K. SRL și pe baza contractului de vânzare-cumpărare

de drepturi succesorale litigioase, menționat anterior, s-a dispus modificarea art.

1 al dispoziției din 16 decembrie 2004, aceasta urmând să aibă următorul

conținut: „1. Se restituie, în natură, în proprietatea SC V.U.K. SRL terenul în

suprafață de 942,40 mp, din totalul de 1.460 mp, situat în București, sector

1”.

se legitimează în calitate de proprietar, p

rin contractul de vânzare-cumpărare,

autentificat din 22 ianuarie 2004, de notar public C.Ș.S., prin care a dobândit

de la Municipiul București, prin Consiliul Local al Sectorului 1 București,

spațiul comercial S39, situat în București, sector 1. Prin contractul de

concesiune, autentificat din 20 mai 2004, de același notar public, Municipiul

București, prin Consiliul Local a Sectorului 1 București, a concesionat

reclamantei terenul aferent spațiului comercial, situat în București, sector 1,

în suprafață de 583,07 mp, în cotă indiviză și teren în suprafață de 290,27 mp,

în exclusivitate.

Raportat la situația

de fapt expusa, la dispozițiile legale enunțate și la probele administrate,

tribunalul a reținut că nu rezultă că, printr-o acțiune de deposedare, pârâta SC

V.F. SRL a ocupat ilicit suprafața de teren de 150 mp., aflată în proprietatea

reclamantei SC V.U.K. SRL Această concluzie se desprinde din raportul de

expertiză efectuat în cauză (fila 490), prin care se concluzionează că terenul

concesionat de pârâta este aferent spațiului comercial, spațiu ce se află în

cuprinsul imobilului din str. D.I.M. și nu este inclus în suprafața de teren,

proprietatea reclamantei. Aceste împrejurări de fapt au fost reținute, cu

putere de lucru judecat, și în considerentele sentinței civile nr. 1945/F din 04

noiembrie 2011, prin care instanța de fond s-a pronunțat asupra obligării

reclamantei la respectarea dreptului de concesiune al pârâtei. Cum, în cauză,

nu există o suprapunere de terenuri, acțiunea în revendicare apare

neîntemeiată.

Deși constatarea

nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie

2004 și a contractului de concesiune, autentificat din 20 mai 2004, au fost

formulate ca prime capete de cerere, tribunalul a reținut că nu pot fi

analizate decât subsidiar acțiunii în revendicare. În speța de față, nefiind în

prezența unei deposedări ilicite, indiferent de motivele de ordine publică

invocate de reclamantă, acțiunea acesteia, în ceea ce privește acțiunea în

nulitate, nu poate fi admisă, fiind lipsită de finalitate concretă. Chiar în

situația în care instanța ar pronunța constatarea nulității absolute parțiale a

contractului de concesiune, în condițiile în care acțiunea în revendicare a

fost respinsă, reclamanta nu ar obține nici un beneficiu.

De altfel, toate apărările

legate de nerespectarea Legii nr. 550/2002 nu pot fi avute în vedere, atât timp

cât nu rezultă că suprafața de teren de 150 mp, deținută de pârâtă, face parte

din suprafața de 942,40 mp, proprietatea reclamantei.

Tribunalul nu a

reținut criticile noi invocate în cuprinsul concluziilor scrise (respectiv pct.

3, 4, 5, 6, 7), întrucât nu au fost invocate cu respectarea principiului

contradictorialității.

Prin apelul declarat

împotriva acestei sentințe, reclamanta a susținut că, deși instanța de fond a reținut

corect considerentele de ordin teoretic în privința specificului acțiunii în

revendicare și a apreciat asupra titlurilor de proprietate aflate în dispută,

ulterior, în continuarea motivării, a statuat în mod greșit asupra faptului că

nu rezultă din dosar că, printr-o acțiune de deposedare, pârâta a ocupat ilicit

suprafața de 150 mp, aflată în proprietatea reclamantei și că această concluzie

s-ar desprinde și din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Prin întâmpinare,

Consiliul Local al Sectorului 1 București a invocat excepția lipsei calității

sale procesuale pasive, pentru argumentul că a avut calitatea de mandatar, de

reprezentant al Municipiului București, la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, autentificat din 2004, având ca obiect spațiul comercial din

București. Pe fondul cauzei, a opinat că soluția primei instanțe este corectă,

reținându-se, în baza raportului de expertiză, că terenul concesionat nu se

regăsește în suprafața de teren aflată în proprietatea reclamantei.

Pârâta SC V.F. SRL,

prin întâmpinare, a arătat că, în mod corect, instanța de fond a stabilit că,

în cauză, nu rezultă că, printr-o acțiune de deposedare, a ocupat în mod ilicit

o suprafață de teren de 150 mp, aparținând reclamantei.

Prin Decizia civilă nr.

129/A

din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 București.

A fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanta-reclamantă SC V.U.K. SRL împotriva

sentinței civile nr. 777 din 02 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți

Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul local al sectorului 1

București și SC V.F. SRL

Examinând cauza, prin

prisma criticilor invocate în apel, Curtea a apreciat că apelul este nefondat,

pentru considerentele ce vor fi expuse:

În privința excepției

lipsei calității procesuale pasive, cu referire la pârâta Consiliul Local al

Sectorului 1 București, Curtea a observat că această apărare a primit o

dezlegare din partea primei instanțe, iar partea care a reiterat excepția, în

apel, nu a declarat apel, prin care să critice soluția menționată.

Prin urmare, modul în

care această excepție a fost invocată repetitiv, în apel, fără a se declanșa și

controlul judiciar de către pârâtul Consiliul Local, în privința excepției în

discuție, determină inadmisibilitatea cercetării unei asemenea apărări; soluția

pronunțată relativ la excepția lipsei calității procesuale pasive a intrat în

puterea de lucru judecat, deoarece apelanta-reclamantă nu a adus critici

acesteia. Curtea a arătat că excepția este și nefondată, întrucât limitele

procesului au fost jalonate, pe de o parte, de acțiunea reclamantei, iar, pe de

altă parte, de considerentele deciziei de casare, așa cum rezultă și din cele

ce succed.

Curtea a constatat că

dispoziția art. 129 alin. (6) C. proc. civ. a primit o corectă aplicare,

reținându-se că instanța de fond a respectat cadrul procesual și limitele

devoluțiunii, impuse prin dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Astfel, prin Decizia civilă

nr. 3665 din 11 iunie 2010 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, au fost

respinse, ca nefondate, recursurile formulate de pârâții SC V.F. SA și

Consiliul Local al Sectorului 1 București împotriva Deciziei civile nr. 426 din

25 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă

menționată, s-a reținut, confirmându-se soluției instanței de apel, că instanța

de fond a soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat, prin

neobservarea cauzelor distincte ale acțiunilor ce au format obiectul Dosarului nr.

4904/1999 și al dosarului în curs de soluționare; în primul dosar, a arătat

instanța de control judiciar, autorii reclamantei din prezenta cauză revendicau

un imobil preluat abuziv de stat, terenul în suprafață de 1453 mp, iar, în cel

de-al doilea Dosar nr. 23324/3/2008, reclamanta urmărește desființarea a două

contracte, care i-au încălcat dreptul de proprietate, prin uzurparea de către

un posesor neproprietar, pârâta SC V.F. SRL, a suprafeței de 150 mp teren.

Se mai argumentează

în decizia de casare, cu referire la aspectele reluate pe calea apelului

pendinte, că nici intimatul-pârât Consiliul Local al sectorului 1 București și

nici pârâta SC V.F. SRL nu sunt reprezentanți sau succesori ai Primăriei

Municipiului București. Acțiunea în revendicare formulată de autorii

reclamantei a fost soluționată prin sentința civilă nr. 150/2001, pronunțată de

Tribunalului București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4904/1999, în

sensul că s-a constatat faptul că, din suprafața de 1.453 mp, doar suprafața de

teren de 707,8 mp este liberă și a fost respinsă cererea reclamanților pentru plata

despăgubirilor, formulată în subsidiar. În calea de atac a recursului,

reclamanta din prezentul dosar a cumpărat drepturile litigioase asupra

terenului în suprafață de 1453 mp, situat în București, sector 1.

Ulterior, după

finalizarea litigiului la care s-a făcut referire, reclamantei i s-a eliberat

dispoziția nr. 4186/2005 a Primăriei Municipiului București, prin care i s-a

restituit în natură doar suprafața de 947,40 mp, din terenul în suprafață de 1.453

mp.

Pornind de la

considerentele obligatorii ce au fundamentat soluția instanței de control

judiciar, de casare cu trimitere spre rejudecarea fondului litigiului, de la

considerentele hotărârilor irevocabile depuse la dosar de către apelantă și

intimată, de la limitele impuse de cadrul procesual stabilit de părțile

litigante, în mod corect, tribunalul a rezolvat acțiunea în revendicare și a

apreciat asupra subsidiarității capetelor de cerere privind nulitatea

convențiilor la care se face referire în acțiune.

Pe seama ansamblului

probator al cauzei, instanța de fond a stabilit în mod corect faptul că

intimata are calitatea de proprietar asupra construcției situată în București,

actuala D.I.M., conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate,

autentificat din 2004, și este concesionar al terenului aferent acestei

construcții, conform contractului de concesiune din 2004. Dreptul real asupra

imobilului din str. M. a fost atribuit intimatei-pârâte, în urma convenției

încheiate cu unitatea administrativ-teritorială și, din compararea actelor

exhibate de părțile litigante, cu concluziile expertizei efectuate în cauză, se

observă că, în mod corect, prima instanță a stabilit că pârâta nu a ocupat

terenul de 150 mp, aflat în dispută. Intimata a deținut, în calitate de titular

al contractului de închiriere din 2001, spațiul comercial din sector 1, pe

care, ulterior, l-a cumpărat, în temeiul contractului din 22 ianuarie 2004, în

condițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 550/2002.

Curtea a avut în

vedere și sentința civilă nr. 1945/F din 04 noiembrie 2001 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, din ale cărei considerente, rezultă că

suprafața de teren ce face obiectul contractului de concesiune nu se regăsește

în suprafața de teren ce face obiectul dispoziției, ce reprezintă titlul de

proprietate al reclamantei din prezenta cauză, întrucât aparține imobilului

situat în, sector 1.

Din expertiza tehnică

efectuată în cauză, a rezultat că terenurile concesionate aparțin imobilului

situat pe str. M., în cadrul căruia, SC V.F. SA deține două corpuri de proprietate,

conform planului de amplasament și delimitare din anexa 10, 11 și 12, iar nu în

cuprinsul imobilului din Str. B.A., prin urmare, în mod corect, prima instanță

a concluzionat că intimata nu a adus atingere nici unuia din atributele

dreptului de proprietate al reclamantei.

Interpretând și

aplicând corect dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a soluționat, în

aceeași modalitate, acțiunea în revendicare și, implicit, capetele de cerere

accesorii.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal,

reclamanta SC V.U.K. SRL București,

solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței apelate, cu

consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta a susținut următoarele:

Tribunalul nu a

analizat și nu s-a pronunțat asupra primelor două capete de cerere, de

dezlegarea cărora, depindea, în mod esențial, soluționarea celui de-al treilea

capăt de cerere.

Astfel, revendicarea

implică ideea de deposedare, numai că nu este neapărat necesar ca această

deposedare să se fi realizat de către pârâtă, ea putându-se realiza și de către

autorii acesteia.

SC V.F. SRL a avut și

are calitatea de detentor asupra suprafeței de teren aferentă spațiului

comercial pe care îl stăpânește în proprietate, calitate pe care și-a

exercitat-o până la data încheierii contractului de concesiune, fiind chiriașă

a acestui teren și plătind, pentru folosința terenului, chiria stabilită de

proprietar (Municipiul București), iar, după încheierea contractului de

concesiune, în calitate de concesionar, plătind aceluiași proprietar, redevența

de concesiune, stabilită prin contractul de concesiune.

Proprietarul

terenului a fost și a rămas Municipiul București, astfel încât al treilea capăt

de cerere al acțiunii a fost formulat în contradictoriu cu Municipiul

București, și nu cu SC V.F. SRL, încălcând cadrul procesual stabilit de

reclamant; instanța a analizat acest capăt de cerere, în contradictoriu cu SC V.F.

SRL, și nu în contradictoriu cu Municipiul București, cel care era succesorul

în drepturi al Statutului Român, autor al deposedării.

Prin urmare, dacă, în

cauză, s-ar pune problema deposedării, autorul acestei fapte nu este și nu

poate fi SC V.F. SRL, ci Municipiul București, continuatorul Statului Român,

după 1990.

În cauză, deposedarea

a avut loc în momentul trecerii abuzive a terenului în proprietatea Statului,

anterior anului 1989.

Caracterul abuziv al

acestei deposedări a fost recunoscut de Municipiul București, tocmai prin

emiterea dispoziției primarului General din 16 februarie 2004, rectificată prin

dispoziția primarului General din 06 aprilie 2005, acte prin care s-a

recunoscut SC V.U.K. SRL, în calitate de succesoare în drepturi a autorilor

săi, calitatea de proprietar asupra terenului cu o suprafață de 942,40 mp, de

care autorii săi fuseseră deposedați abuziv, de către Statul Român.

În ceea ce privește

concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, ele sunt diametral opuse

celor pretinse de instanță.

Astfel, în cap. V

(Conținutul Expertizei), pct. 2 (identificarea suprafeței revendicate de 150 mp)

se arată, în mod expres, că, potrivit schiței de plan, anexă a raportului de

expertiză, întocmit de expertul tehnic R.F., raport de expertiză nominalizat

atât în dispoziția de retrocedare, cât și în procesul verbal de

predare-primire, subsecvent acesteia, terenul de 150 mp aparține suprafeței de

942/A/4 mp, aferentă proprietății SC V.U.K. SRL, teren care, în partea de sud,

este delimitat tocmai de construcția imobilului din str. D.I.M., sector 1.

Cel de-al treilea

capăt de cerere a fost examinat și soluționat de către ambele instanțe ca o

cerere în revendicare, prin comparare de titluri, în contradictoriu cu SC V.F.

SRL, ceea ce înseamnă încălcarea flagrantă a principiului disponibilității.

Societatea, în

calitate de reclamantă, ceruse să se constate nulitatea absolută parțială a

actului de vânzare și a actului de concesiune, încheiate de SC V.F. SRL cu

Municipiul București, tocmai în considerarea faptului că încheierea acestor

contracte s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001

(în forma existentă, la data încheierii contractelor respective), vânzându-se

și, respectiv, concedându-se societății comerciale SC V.F. SRL, printre altele,

spații comerciale și teren (din care, pentru o suprafață de 150 mp, era

formulată și în curs de soluționare cerere de restituire în natură), și care,

până la soluționarea cererii, nu puteau forma obiectul niciunui act de

înstrăinare, sub sancțiunea nulității absolute.

Subsecvent

soluționării acestor capete de cerere, instanța urma să se pronunțe, în

contradictoriu cu înstrăinătorul, adică cu Municipiul București și Consiliul Local

al sectorului 1 București, asupra cererii în revendicare, vizând suprafața de

teren de 150 mp și spațiile comerciale edificate pe acesta.

Dovada faptului că

terenul și spațiile comerciale în cauză erau pendinte de imobilul a cărui

retrocedare, în baza Legii nr. 10/2001, fusese solicitată, este faptul că

ambele dispoziții emise de Primăria Municipiului București, dispoziția din 16

februarie 2004 și dispoziția rectificativă a primarului general nr. 4186 din 06

aprilie 2005, menționează, în mod expres, că, din suprafața de teren

retrocedată în natură SC V.U.K. SRL, o suprafață de 150 mp este ocupată de SC V.M.

SRL (adică SC V.F. SRL).

Totodată, expertiza

tehnică dispusă în cauză confirmă, prin concluziile sale, mențiunile din titlul

său de proprietate, în sensul că:

- în planul de

amplasament și delimitare, având ca suport planul topografic al Municipiului

București, care a stat la baza încheierii contractului de concesiune, conturul

suprafeței de 290.27 mp, teren concesionat în exclusivitate către SC V.F. SRL,

se află în afara imobilului din str. D.I.M., sector 1. Suprafața de 146 mp este

înregistrată cadastral și funciar ca aparținătoare de două Imobile: cel situat

în, sector 1 și cel situat în str. D.I.M., sector 1.

Astfel, instanța

fondului, în mod greșit, a apreciat că, deși constatarea nulității absolute

parțiale a contractului de vânzare - cumpărare din 22 ianuarie 2004 și a

contractului de concesiune, autentificat din 20 mai 2004 au fost formulate ca

prime capete de cerere, ele nu pot fi analizate decât în subsidiar acțiunii în

revendicare, cu motivarea că nu am fi în prezența unei deposedări ilicite, fără

a se observa că revendicarea era formulată în contradictoriu cu Municipiul

București, iar nu cu SC V.F. SRL.

Trecând apoi la

analizarea cererii în revendicare, în contradictoriu cu SC V.F. SRL, instanța

fondului compară titlul de proprietate al reclamantei tocmai cu actele a căror

anulare parțială se solicitase și care reprezentau titlul juridic al deținerii

de către SC V.F. SRL a suprafeței de 150 mp de teren aflată în litigiu, din

această comparație, apreciind că nu rezultă că, printr-o acțiune de deposedare,

SC V.F. SRL ar fi ocupat ilicit suprafața de 150 mp de teren, proprietatea

societății recurentei.

Dincolo de încălcarea

principiului disponibilității, prin neobservarea cadrului procesual și a

petitului cererii cu soluționarea căreia fusese învestită, este evident viciul

de logică juridică al instanței de fond.

Întrucât autorul

părților litigante era comun (Municipiul București), instanța fondului trebuia

să observe că, în titlul de proprietate al reclamantei (dispoziția Primarului

General din 16 februarie 2004, rectificată prin dispoziția primarului General

din 06 aprilie 2005), se menționa expres că suprafața de 150 mp, în litigiu, ce-i

fusese retrocedată, era ocupată de pârâtă, aceasta din urmă neavând un drept de

proprietate, ci doar un drept de concesiune atribuit în mod ilegal de același

autor (Municipiul București), cu încălcarea dispozițiilor exprese ale art. 46

din Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța

fondului trebuia să observe și concluziile raportului de expertiză dispusă în

cauză, care, la punctul 05 (transpunerea cadastrelor celor două posesiuni),

arată, în mod expres, că suprafața de 146 mp este înregistrată cadastral și

funciar ca aparținătoare de două imobile: cel situat în, sector 1 și cel situat

în str. D.I.M., sector 1, confirmând astfel mențiunile din titlul de

proprietate al societății noastre.

La rândul ei,

instanța de apel nu a sesizat că instanța fondului a încălcat principiul

disponibilității, soluționând o cerere subsidiară ca o cerere principală și în

contradictoriu cu o altă entitate decât cea chemată în judecată de reclamantă.

Căutând să combată

argumentația cererii de apel, în sensul că deposedarea se realizase de Statul

Român, al cărui continuator în drepturi era, cu privire la terenul în litigiu,

Municipiul București, instanța de apel a realizat o motivare străină de natura

pricinii, și anume aceea extrasă din Decizia civilă nr. 3665 din 11 iunie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 23324/3/2008,

prin care fuseseră respinse, ca nefondate, recursurile formulate de SC V.F. SRL

și Consiliul Local al sectorului 1 București împotriva Deciziei civile nr. 426

din 25 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, problema de drept dedusă în fața instanței supreme fiind cu totul alta,

și anume aceea de a ști dacă există autoritate de lucru judecat între petitul

prezentei acțiuni, aflată la vremea respectivă în primul ciclu procesual, și o

altă acțiune, în revendicare, formulată de autorii săi, în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București, acțiune ce a format obiectul Dosarului nr. 4904/1999.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a arătat, în mod corect, că nu există autoritate de lucru

judecat, datorită cauzelor distincte ale celor două acțiuni.

Tot în decizia de

casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se arăta, în mod corect, că nici

Consiliul Local al sectorului 1 București și nici SC V.F. SRL nu sunt reprezentanți

sau succesori ai Primăriei Municipiului București.

Preluând această

motivare a instanței supreme, care nu are nicio legătură cu fondul prezentei

pricini, întrucât ea rezolva o chestiune procedurală (excepția autorității de

lucru judecat), și nu fondul cauzei, instanța de apel a concluzionat, în mod

fundamental greșit, că tribunalul a rezolvat, în mod corect, acțiunea în

revendicare, pornind de la considerentele obligatorii ce au fundamentat soluția

instanței de control judiciar, de casare cu trimitere spre rejudecare a

fondului acestui litigiu.

Or, casarea s-a

realizat subsecvent dezlegării unei chestiuni procedurale (excepția autorității

de lucru judecat), și nu fondului pricinii, astfel încât nu suntem în prezența

unei casări cu trimitere spre rejudecare a fondului, așa cum, în mod nereal,

consideră instanța de apel.

Totodată, instanța de

apel s-a limitat, în motivare, la exprimări confirmative, de tipul „instanța de

fond a stabilit, în mod corect, faptul că .”, „se observă că, în mod corect,

prima instanță a stabilit că .”, fără a analiza în concret motivele de apel

formulate de societatea apelantă și fără a combate argumentele de drept aduse.

De asemenea, instanța

de apel a interpretat, în mod greșit, concluziile expertizei efectuate în

cauză, în sensul că a ignorat cu desăvârșire mențiunile existente la punctele

04 și 05 ale raportului de expertiză, conform cărora conturul suprafeței de

290,27 mp (teren concesionat în exclusivitate către SC V.F. SRL), se află în

afara imobilului din str. D.I.M., sector 1, iar suprafața de 146 mp este

înregistrată cadastral și funciar ca aparținătoare celor două imobile: cel

situat în sector 1 și cel situat în str. D.I.M., sector 1.

In fine, instanța de

apel a ignorat mențiunile existente în titlul său de proprietate, în sensul că

suprafața de 150 mp este parțial ocupată de SC V.M. SRL, respectiv (SC V.F. SRL).

Prin cererea

intitulată „precizări ale recursului”, depusă la data de 18 februarie 2014,

recurenta a invocat următoarele argumente: hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină; hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 480 C. civ.; hotărârea a fost dată cu încălcarea legii,

în ceea ce privește soluția dată petitului care vizează contractul de

concesiune și pe cel de vânzare-cumpărare.

Intimata SC V.F. SRL

a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 308 alin.

(2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul Consiliul

Local al sectorului 1 București a formulat, de asemenea, întâmpinare, în

termenul legal, invocând, în principal, excepția tardivității

formulării recursului, iar, în subsidiar, solicitând respingerea recursului, ca

nefondat.

În ceea ce

privește excepția procesuală invocată, aceasta a fost

soluționată în ședința publică din 5 martie 2014, în

considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia

recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect,

din perspectiva procedurală a limitelor în care se va realiza analiza acestui

recurs, se impune a se preciza că, ansamblul criticilor formulate prin cererea

intitulată „precizări ale recursului”, depusă la data de 18 februarie 2014, nu

au caracterul unor critici noi de nelegalitate, ce ar fi formulate cu

depășirea termenului legal, imperativ, impus de dispozițiile art. 301

C. proc. civ. și care, în consecință, nu ar putea învesti

instanța de recurs, ci reprezintă dezvoltări și reargumentări ale

criticilor formulate inițial, în termenul legal de recurs.

Procedând în

continuare la analiza motivelor de recurs legal invocate, Înalta Curte va

expune următoarele considerații:

În conformitate cu art.

314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează

hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de

fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Din interpretarea

rațională a acestui text legal particular și a ansamblului

dispozițiilor care reglementează calea de atac a recursului, care

determină natura acestuia de a fi exclusiv o cale de atac de legalitate,

rezultă că stabilirea deplină a împrejurărilor de fapt ale unei cauze este

atributul exclusiv al instanțelor fondului, cărora le revine sarcina de a

analiza litigiul dedus judecății sub toate aspectele, atât în fapt, cât

și în drept.

Or, în speță,

din analiza soluțiilor pronunțate de instanțele de fond și,

în special, a considerentelor ce susțin aceste soluții, precum

și a criticilor formulate în conținutul cererii de recurs, rezultă că

împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, câtă vreme

contradicțiile evidente între probele administrate în cauză s-au

menținut, iar apărările reclamantei cu privire la acestea nu au primit

decât motivări formale. Astfel, calificarea juridică a unor cereri, imperios

necesară pentru soluționarea lor, se naște din punerea de acord a

elementelor de fapt cu substanța normelor juridice.

În acest context,

trebuie remarcat că scopul spre care tinde reclamanta recurentă SC V.U.K. SRL

București prin demersul judiciar inițiat este acela de redobândire a

suprafeței de teren de 150 mp, situate în București, sectorul 1. Pentru

atingerea acestui scop, cererea de chemare în judecată a avut trei capete

distincte - constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare,

autentificat din 22 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public C.Ș.S.,

constatarea nulității absolute parțiale a contractului de concesiune din 20 mai

2004 și obligarea Municipiul București, prin Consiliul Local al sectorului 1

București și SC V.F. SRL de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie, terenul în suprafață de 150 mp, situat în București, sectorul 1.

În virtutea

principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, reclamanta a

fixat limitele obiective ale judecării cauzei, în sensul că acțiunea în

nulitate a celor două acte juridice reprezintă capătul principal, iar

acțiunea în revendicare reprezintă capătul subsecvent. În același

sens, s-a pronunțat și instanța de recurs, în primul ciclu

procesual, atunci când a menționat, în considerentele Deciziei nr. 3665

din 11 iunie 2010, că reclamanta încearcă a obține sancționarea, prin

nulitate, a încălcării dreptului său, de către un posesor neproprietar, SC V.F.

SRL. Tot astfel, atunci când s-a analizat existența autorității de

lucru judecat, instanța de casare a arătat că necesitatea promovării

prezentei acțiuni a rezultat din încheierea, cu încălcarea legii, a

contractului de vânzare-cumpărare de spații comerciale și a

contractului de concesiune, precum și din ocuparea abuzivă a terenului în

suprafață de 150 mp, de către o persoană juridică de drept privat, SC V.F.

SRL.

Remarcând, în acest

punct, că cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, întrucât

pare că restituirea terenului nu este solicitată ca efect al nulității, ci

ca o cerere distinctă, totuși, în opinia instanței de recurs, sarcina

de a lămuri cadrul procesual sub aspect obiectiv revine în principal

instanței de judecată, care, în baza rolului său activ, reglementat în mod

expres de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., trebuie să stabilească atât

obiectul cererii de chemare în judecată, cât și calitatea procesuală

pasivă a pârâților chemați în judecată, în mod distinct, pentru

fiecare capăt de cerere și să dea o dezlegare concretă, iar nu implicită

acestora. În acest sens, dacă, în considerarea principiului

disponibilității, părțile sunt stăpâne pe materia litigioasă, acest

aspect trebuie să se concilieze cu exigențele funcției

jurisdicționale, care presupune obligația pentru judecător de a spune

dreptul.

Cum recurenta

pretinde că, în cauză, s-a încălcat principiul disponibilității și

din perspectiva faptului că acțiunea în revendicare a fost

soluționată în contradictoriu cu altă parte decât pretinsese în cererea de

chemare în judecată, urmează ca instanța de apel să lămurească și

aceste aspect, prin raportare la cererea de chemare în judecată și

eventualele modificări ale acesteia, pronunțând o soluție cu

respectarea principiului pretins încălcat, dar și a dispozițiilor art.

294 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că, în apel, nu se poate schimba

calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată

și nici nu se pot face alte cereri noi și a art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., care reglementează principiul tantum devolutum quantum apellatum,

dezlegare care nu poate fi dispusă de instanța de recurs, la acest moment

procesual, fără a afecta principiul dublului grad de jurisdicție.

În ceea ce

privește obiectul material al cererii de chemare în judecată - terenul în

suprafață de 150 mp, situat în București, sectorul 1, instanța de recurs

constată că identificarea acestui teren a fost realizată de o manieră

contradictorie, astfel încât se impune înlăturarea acestor contradicții,

prin mijloacele specifice dreptului procesul civil.

În acest context,

fără a putea aprecia asupra probelor administrate în cauză și fără a putea

contura o nouă situație de fapt, atribut ce excede instanței de

recurs, se poate constata că, în raportul de expertiză întocmit de expert C.A.,

s-a menționat că terenul în suprafață de 146 mp (astfel cum rezultă

din măsurători), pretins de reclamantă, a fost înregistrat cadastral și

funciar ca aparținând atât imobilului din București, str. B.A., cât

și imobilului din București, str. M., „ceea ce contravine

situației juridice a celor două imobile”. Astfel, în evidențele

cadastrale și funciare, terenul concesionat de SC

V.F. SRL este

identificat ca aparținător imobilului de pe str. D.I.M., iar, în planul de

amplasament și delimitare, plan ce face parte din documentația

cadastrală, amplasamentul corpului de proprietate, se află în afara imobilului

din str. D.I.M., ceea ce este contrar adresei din 12 octombrie 2004.

În același sens,

în

dispoziția

primarului General al Municipiului București din 16 decembrie 2004 și în

dispoziția rectificativă din 06 aprilie 2005, se menționează, în mod

expres, că, din suprafața de teren retrocedată în natură societății SC V.U.K. SRL,

o suprafață de 150 mp - curte - este ocupată parțial de SC V.Ma. SRL

(punct de lucru al SC V.F. SRL, la acel moment), conform expertizei tehnice

întocmite de expert R.F., anexă la dispozițiile menționate.

Cum mai multe

mijloace de probă atestă această situație de fapt, revine instanței

de apel sarcina de a identifica suprafața de teren pretinsă și de a

stabili în favoarea cărei persoane este înregistrată, cadastral și

funciar, suprafața în litigiu și dacă aceste mențiuni scriptice

corespund realității obiective și concordă cu situația juridică

a imobilelor aparținând părților litigante, precum și de a

stabili dacă există, eventual, o suprapunere parțială de teren, conform

titlurilor exhibate de recurentă și de intimată, ce poartă asupra

terenului - obiect al disputei judiciare.

Este necesar, în

acest punct, a sublinia, prin raportare la apărarea intimatei SC V.F. SRL, invocată

în întâmpinare, că argumentele cuprinse în sentința civilă nr. 1945/F din 4

noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în care se menționează că „tribunalul constată că suprafața

de teren ce face obiectul contractului de concesiune nu se regăsește în

suprafața de teren ce face obiectul dispoziției din 6 aprilie 2005,

ce reprezintă titlu de proprietate al SC V.U.K. SRL, aspect rezultat și

din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.A.” nu reprezintă

decât aprecieri ale unor probe administrate în acea cauză, care nu se pot

impune cu autoritate de lucru judecat în această cauză, ci doar cu valoarea

unei prezumții relative, care suportă dovada contrară. Or, câtă vreme

probele deja administrate în litigiul dedus judecății (în care este inclus

raportul de expertiză întocmit de expert C.A., cu concluziile enunțate în

cuprinsul argumentelor expuse), au conturat o situație de fapt contrară

celei reținute în acea sentință și contradictorie, aceasta se

impune a fi pe deplin lămurită de instanța de trimitere, cu respectarea

tuturor garanțiilor procesuale ale părților implicate.

În acest context,

după administrarea probelor necesare și utile pentru operațiunea

identificării terenului în suprafață de 150 mp, situat în București,

pretins de recurenta reclamantă și stabilirii împrejurării dacă acest

teren este liber sau ocupat (în fapt sau în drept), se va proceda la examinarea

fiecărui capăt de cerere cu care instanța a fost învestită, cu analiza

cauzelor de nulitate invocate și a legitimării procesuale pasive a

persoanelor ce pot fi obligate în raportul juridic dedus judecății,

distinct pentru fiecare capăt de cerere.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, constatând că sunt incidente dispozițiile art. 314 C.

proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamanta SC V.U.K. SRL București împotriva Deciziei nr. 129/A

din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie; va casa decizia atacată și va trimite cauza,

spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC V.U.K. SRL București împotriva Deciziei nr. 129/A din

29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 05 martie 2014.