ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 7 iunie 2006, reclamanta SC V.U.K. SRL a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul General, Consiliul Local al sectorului 1 București și SC V.F.

SRL, solicitând constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public C.Ș.S., constatarea nulității absolute parțiale a contractului de concesiune din 20 mai 2004 și obligarea Municipiul București, prin Consiliul Local al sectorului 1 București, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 150 mp, situat în București, sectorul 1. Consiliul Local al sectorului 1 București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a judecătoriei, în raport de valoarea terenului, lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității sale procesuale pasive și excepția autorității de lucru judecat.

Pârâta SC V.F. SRL a depus întâmpinare cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și cerere reconvențională, având ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 4186 din 06 aprilie 2005. Prin sentința civilă nr. 5219, pronunțată la 18 aprilie 2008, Judecătoria sectorului 1 București s-a dezînvestit, apreciind că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă, în primă instanță, procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, din concluziile raportului de expertiză, rezultând că valoarea terenului ce formează obiectul litigiului de față este de 606.357 lei, pricina fiind declinată, spre competentă soluționare, Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 23324/3/2008, care, prin sentința nr. 1762 din 21 noiembrie 2008, a admis excepția autorității de lucru judecat, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC V.F. SRL pentru existența puterii de lucru judecat și a disjuns cererea reconvențională, acordând termen la data de 12 decembrie 2008, cu citarea părților. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București a reținut că, prin întâmpinarea depusă la dosar de către pârâta SC V.F. SRL, s-a invocat excepția reglementată de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc.

civ., în raport de sentința civilă nr. 150 din 12 februarie 2001 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, apreciind că, în speță, există identitate de părți, întrucât atât în acțiunea în care s-a pronunțat sentința menționată, cât și în prezenta acțiune, calitatea de reclamanți au avut-o succesorii în drepturi ai fostului proprietar al terenului, ulterior, dobânditoarea pe cale convențională a dreptului de proprietate asupra imobilului, iar calitatea de pârât a avut-o Primăria Municipiului București, și, în prezenta acțiune, reprezentanții sau succesorii acesteia, care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului. A reținut că obiectul acțiunii este același, anume imobilul din București, sectorul 1, iar, în ceea ce privește cauza celor două acțiuni, tribunalul a apreciat că, în dosarul soluționat prin sentința civilă nr. 150 din 12 februarie 2001, reclamanții P.P., P.D., P.A., P.S., P.S.I., L.R.D.

au invocat ca și cauză, actul de vânzare-cumpărare din 4 iulie 1911, prin care autorul comun, P.A.D., a dobândit proprietatea asupra imobilului. În prezenta acțiune, reclamanta SC V.U.K. SRL a invocat drept cauză juridică dispoziția primarului general din 06 aprilie 2005, la emiterea căreia s-a exhibat același titlu de proprietate asupra imobilului. Instanța de fond a apreciat că, deși prin prezenta acțiune se invocă nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din și a celui de concesiune din 2004, reclamanta tinde la redobândirea posesiei imobilului, astfel că a reținut identitatea de cauză. Tribunalul a înlăturat apărările reclamantei, în sensul că excepția în discuție a fost soluționată de instanța inițial învestită, reținând că acest act de procedură a fost îndeplinit de instanță, cu încălcarea normelor imperative de competență, încălcare ce atrage nulitatea absolută a acestui act.

Dând eficiență prevederilor art. 165 C. proc. civ., tribunalul a disjuns cererea reconvențională formulată de SC V.F. SRL, acordând termen la 12 decembrie 2008. Împotriva sentinței nr. 1762 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a declarat apel reclamanta SC V.U.K. SRL, invocând nelegalitatea hotărârii în raport de inexistența autorității de lucru judecat. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 426 din 25 iunie 2009, a admis apelul reclamantei, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza, pentru continuarea judecății, la aceeași instanță de fond, menținând soluția privitoare la disjungerea cererii reconvenționale. Prin Decizia civilă nr. 3665 din 11 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 23324/3/2008, s-au respins ca nefondate, recursurile declarate de pârâții SC V.F.

SRL și Consiliul Local al sectorului l București împotriva Deciziei nr. 426 din 25 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin sentința civilă nr. 777 din 02 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate prin întâmpinare, precum și cererea de chemare în judecată, pentru următoarele considerente: Asupra excepției inadmisibilității invocată de pârâtul Consiliul Local sector 1, tribunalul a reținut următoarele: Din conținutul contractului de concesiune, rezultă, în mod expres, că terenul care face obiectul concesiunii constituie bun imobil aflat în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare: „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (…)”. Astfel, un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ, în sensul normei legale citate și va fi supus, pe cale de consecință, unui regim juridic de drept administrativ, numai în măsura în care obiectul său vizează punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, exclusiv.

Excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active, invocate de pârâta SC V.F. SRL, vizând aceleași apărări, au fost analizate împreună. Calitatea procesuală activă, în cazul acțiunilor în revendicare, este justificată de dreptul de proprietate pe care îl invocă reclamantul împotriva pârâtului posesor. Argumentele invocate de pârâtă în susținerea excepțiilor vizează calitatea de persoană îndreptățită să formuleze acțiunea în revendicare și, implicit, lipsa identității între terenurile deținute. Aceste aspecte vizează fondul problemei juridice și urmează a fi analizate ca atare, în considerentele ce urmează. În privința excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtul Consiliul Local sector 1, tribunalul a reținut că, față de obiectul cererii - nulitatea absolută parțială, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită să formuleze acțiunea, în situația în care se constată că au fost aduse atingeri dreptului său de proprietate.

În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Sector 1 București, tribunalul a reținut că acesta este obligat în raportul juridic, dat fiind că a avut calitatea de parte contractantă, în contractul de concesiune încheiat cu pârâta SC V.F. SRL Asupra excepției lipsei de interes, invocată de pârâta SC V.F. SRL, tribunalul a reținut caracterul nefondat al acesteia, în condițiile în care interesul pe care îl manifesta reclamanta este strâns legat de dreptul de proprietate al acesteia și nu poate fi disjuns și analizat separat. Asupra fondului litigiului, prima instanță a statuat următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 26 septembrie 2003, de notar public A.A.J., numiții L.R.D., P.S., P.D.I., P.A., G. (fostă G.) S.I.

și P.P. au vândut pârâtei SC V.U.K. SRL drepturile lor succesorale litigioase asupra terenului în suprafață de 1.453 mp, situat în București, sector 1, aferent construcțiilor înstrăinate cumpărătoarei printr-un contract anterior. În cuprinsul contractului, s-a făcut referire atât la existența, pe rolul Curții Supreme de Justiție, a Dosarului nr. 1448/2002, cât și la formularea unor notificări, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 1.081,5 mp și pentru restituirea prin echivalent a restului suprafeței de 371,5 mp, notificări înregistrate la Primăria Municipiului București, sub nr. 27/2002 și la Prefectura Municipiului București, sub nr. 28/2002, dosarele fiind în curs de soluționare.

Prin dispoziția Primarului General al Municipiului București din 16 decembrie 2004, s-a restituit în natură, în proprietatea numiților P.P., P.D.I., L.R.D. și P.S., terenul în suprafață de 942,40 mp, din totalul de 1.460 mp, situat în București, sector 1 și s-a atribuit în folosință specială numitului P.A., cetățean german. Ulterior, prin dispoziția primarului general al Municipiului București din 06 aprilie 2005, la solicitarea pârâtei SC V.U.K. SRL și pe baza contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase, menționat anterior, s-a dispus modificarea art. 1 al dispoziției din 16 decembrie 2004, aceasta urmând să aibă următorul conținut: „1. Se restituie, în natură, în proprietatea SC V.U.K.

SRL terenul în suprafață de 942,40 mp, din totalul de 1.460 mp, situat în București, sector 1”. 2. Pârâta SC V.F. SRL se legitimează în calitate de proprietar, p rin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 ianuarie 2004, de notar public C.Ș.S., prin care a dobândit de la Municipiul București, prin Consiliul Local al Sectorului 1 București, spațiul comercial S39, situat în București, sector 1. Prin contractul de concesiune, autentificat din 20 mai 2004, de același notar public, Municipiul București, prin Consiliul Local a Sectorului 1 București, a concesionat reclamantei terenul aferent spațiului comercial, situat în București, sector 1, în suprafață de 583,07 mp, în cotă indiviză și teren în suprafață de 290,27 mp, în exclusivitate.

Raportat la situația de fapt expusa, la dispozițiile legale enunțate și la probele administrate, tribunalul a reținut că nu rezultă că, printr-o acțiune de deposedare, pârâta SC V.F. SRL a ocupat ilicit suprafața de teren de 150 mp., aflată în proprietatea reclamantei SC V.U.K. SRL Această concluzie se desprinde din raportul de expertiză efectuat în cauză (fila 490), prin care se concluzionează că terenul concesionat de pârâta este aferent spațiului comercial, spațiu ce se află în cuprinsul imobilului din str. D.I.M. și nu este inclus în suprafața de teren, proprietatea reclamantei. Aceste împrejurări de fapt au fost reținute, cu putere de lucru judecat, și în considerentele sentinței civile nr. 1945/F din 04 noiembrie 2011, prin care instanța de fond s-a pronunțat asupra obligării reclamantei la respectarea dreptului de concesiune al pârâtei.

Cum, în cauză, nu există o suprapunere de terenuri, acțiunea în revendicare apare neîntemeiată. Deși constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 2004 și a contractului de concesiune, autentificat din 20 mai 2004, au fost formulate ca prime capete de cerere, tribunalul a reținut că nu pot fi analizate decât subsidiar acțiunii în revendicare. În speța de față, nefiind în prezența unei deposedări ilicite, indiferent de motivele de ordine publică invocate de reclamantă, acțiunea acesteia, în ceea ce privește acțiunea în nulitate, nu poate fi admisă, fiind lipsită de finalitate concretă. Chiar în situația în care instanța ar pronunța constatarea nulității absolute parțiale a contractului de concesiune, în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost respinsă, reclamanta nu ar obține nici un beneficiu.

De altfel, toate apărările legate de nerespectarea Legii nr. 550/2002 nu pot fi avute în vedere, atât timp cât nu rezultă că suprafața de teren de 150 mp, deținută de pârâtă, face parte din suprafața de 942,40 mp, proprietatea reclamantei. Tribunalul nu a reținut criticile noi invocate în cuprinsul concluziilor scrise (respectiv pct. 3, 4, 5, 6, 7), întrucât nu au fost invocate cu respectarea principiului contradictorialității.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe, reclamanta a susținut că, deși instanța de fond a reținut corect considerentele de ordin teoretic în privința specificului acțiunii în revendicare și a apreciat asupra titlurilor de proprietate aflate în dispută, ulterior, în continuarea motivării, a statuat în mod greșit asupra faptului că nu rezultă din dosar că, printr-o acțiune de deposedare, pârâta a ocupat ilicit suprafața de 150 mp, aflată în proprietatea reclamantei și că această concluzie s-ar desprinde și din raportul de expertiză efectuat în cauză. Prin întâmpinare, Consiliul Local al Sectorului 1 București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pentru argumentul că a avut calitatea de mandatar, de reprezentant al Municipiului București, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 2004, având ca obiect spațiul comercial din București.

Pe fondul cauzei, a opinat că soluția primei instanțe este corectă, reținându-se, în baza raportului de expertiză, că terenul concesionat nu se regăsește în suprafața de teren aflată în proprietatea reclamantei. Pârâta SC V.F. SRL, prin întâmpinare, a arătat că, în mod corect, instanța de fond a stabilit că, în cauză, nu rezultă că, printr-o acțiune de deposedare, a ocupat în mod ilicit o suprafață de teren de 150 mp, aparținând reclamantei. Prin Decizia civilă nr. 129/A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 București. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC V.U.K.

SRL împotriva sentinței civile nr. 777 din 02 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul local al sectorului 1 București și SC V.F. SRL Examinând cauza, prin prisma criticilor invocate în apel, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse: În privința excepției lipsei calității procesuale pasive, cu referire la pârâta Consiliul Local al Sectorului 1 București, Curtea a observat că această apărare a primit o dezlegare din partea primei instanțe, iar partea care a reiterat excepția, în apel, nu a declarat apel, prin care să critice soluția menționată.

Prin urmare, modul în care această excepție a fost invocată repetitiv, în apel, fără a se declanșa și controlul judiciar de către pârâtul Consiliul Local, în privința excepției în discuție, determină inadmisibilitatea cercetării unei asemenea apărări; soluția pronunțată relativ la excepția lipsei calității procesuale pasive a intrat în puterea de lucru judecat, deoarece apelanta-reclamantă nu a adus critici acesteia. Curtea a arătat că excepția este și nefondată, întrucât limitele procesului au fost jalonate, pe de o parte, de acțiunea reclamantei, iar, pe de altă parte, de considerentele deciziei de casare, așa cum rezultă și din cele ce succed. Curtea a constatat că dispoziția art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. a primit o corectă aplicare, reținându-se că instanța de fond a respectat cadrul procesual și limitele devoluțiunii, impuse prin dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Astfel, prin Decizia civilă nr. 3665 din 11 iunie 2010 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, au fost respinse, ca nefondate, recursurile formulate de pârâții SC V.F. SA și Consiliul Local al Sectorului 1 București împotriva Deciziei civile nr. 426 din 25 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă menționată, s-a reținut, confirmându-se soluției instanței de apel, că instanța de fond a soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat, prin neobservarea cauzelor distincte ale acțiunilor ce au format obiectul Dosarului nr. 4904/1999 și al dosarului în curs de soluționare; în primul dosar, a arătat instanța de control judiciar, autorii reclamantei din prezenta cauză revendicau un imobil preluat abuziv de stat, terenul în suprafață de 1453 mp, iar, în cel de-al doilea Dosar nr. 23324/3/2008, reclamanta urmărește desființarea a două contracte, care i-au încălcat dreptul de proprietate, prin uzurparea de către un posesor neproprietar, pârâta SC V.F. SRL, a suprafeței de 150 mp teren.

Se mai argumentează în decizia de casare, cu referire la aspectele reluate pe calea apelului pendinte, că nici intimatul-pârât Consiliul Local al sectorului 1 București și nici pârâta SC V.F. SRL nu sunt reprezentanți sau succesori ai Primăriei Municipiului București. Acțiunea în revendicare formulată de autorii reclamantei a fost soluționată prin sentința civilă nr. 150/2001, pronunțată de Tribunalului București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4904/1999, în sensul că s-a constatat faptul că, din suprafața de 1.453 mp, doar suprafața de teren de 707,8 mp este liberă și a fost respinsă cererea reclamanților pentru plata despăgubirilor, formulată în subsidiar.

În calea de atac a recursului, reclamanta din prezentul dosar a cumpărat drepturile litigioase asupra terenului în suprafață de 1453 mp, situat în București, sector 1. Ulterior, după finalizarea litigiului la care s-a făcut referire, reclamantei i s-a eliberat dispoziția nr. 4186/2005 a Primăriei Municipiului București, prin care i s-a restituit în natură doar suprafața de 947,40 mp, din terenul în suprafață de 1.453 mp. Pornind de la considerentele obligatorii ce au fundamentat soluția instanței de control judiciar, de casare cu trimitere spre rejudecarea fondului litigiului, de la considerentele hotărârilor irevocabile depuse la dosar de către apelantă și intimată, de la limitele impuse de cadrul procesual stabilit de părțile litigante, în mod corect, tribunalul a rezolvat acțiunea în revendicare și a apreciat asupra subsidiarității capetelor de cerere privind nulitatea convențiilor la care se face referire în acțiune.

Pe seama ansamblului probator al cauzei, instanța de fond a stabilit în mod corect faptul că intimata are calitatea de proprietar asupra construcției situată în București, actuala D.I.M., conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, autentificat din 2004, și este concesionar al terenului aferent acestei construcții, conform contractului de concesiune din 2004. Dreptul real asupra imobilului din str. M. a fost atribuit intimatei-pârâte, în urma convenției încheiate cu unitatea administrativ-teritorială și, din compararea actelor exhibate de părțile litigante, cu concluziile expertizei efectuate în cauză, se observă că, în mod corect, prima instanță a stabilit că pârâta nu a ocupat terenul de 150 mp, aflat în dispută.

Intimata a deținut, în calitate de titular al contractului de închiriere din 2001, spațiul comercial din sector 1, pe care, ulterior, l-a cumpărat, în temeiul contractului din 22 ianuarie 2004, în condițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 550/2002. Curtea a avut în vedere și sentința civilă nr. 1945/F din 04 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, din ale cărei considerente, rezultă că suprafața de teren ce face obiectul contractului de concesiune nu se regăsește în suprafața de teren ce face obiectul dispoziției, ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, întrucât aparține imobilului situat în, sector 1. Din expertiza tehnică efectuată în cauză, a rezultat că terenurile concesionate aparțin imobilului situat pe str. M., în cadrul căruia, SC V.F.

SA deține două corpuri de proprietate, conform planului de amplasament și delimitare din anexa 10, 11 și 12, iar nu în cuprinsul imobilului din Str. B.A., prin urmare, în mod corect, prima instanță a concluzionat că intimata nu a adus atingere nici unuia din atributele dreptului de proprietate al reclamantei. Interpretând și aplicând corect dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a soluționat, în aceeași modalitate, acțiunea în revendicare și, implicit, capetele de cerere accesorii. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC V.U.K. SRL București, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut următoarele: Tribunalul nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra primelor două capete de cerere, de dezlegarea cărora, depindea, în mod esențial, soluționarea celui de-al treilea capăt de cerere. Astfel, revendicarea implică ideea de deposedare, numai că nu este neapărat necesar ca această deposedare să se fi realizat de către pârâtă, ea putându-se realiza și de către autorii acesteia. SC V.F.

SRL a avut și are calitatea de detentor asupra suprafeței de teren aferentă spațiului comercial pe care îl stăpânește în proprietate, calitate pe care și-a exercitat-o până la data încheierii contractului de concesiune, fiind chiriașă a acestui teren și plătind, pentru folosința terenului, chiria stabilită de proprietar (Municipiul București), iar, după încheierea contractului de concesiune, în calitate de concesionar, plătind aceluiași proprietar, redevența de concesiune, stabilită prin contractul de concesiune. Proprietarul terenului a fost și a rămas Municipiul București, astfel încât al treilea capăt de cerere al acțiunii a fost formulat în contradictoriu cu Municipiul București, și nu cu SC V.F.

SRL, încălcând cadrul procesual stabilit de reclamant; instanța a analizat acest capăt de cerere, în contradictoriu cu SC V.F. SRL, și nu în contradictoriu cu Municipiul București, cel care era succesorul în drepturi al Statutului Român, autor al deposedării. Prin urmare, dacă, în cauză, s-ar pune problema deposedării, autorul acestei fapte nu este și nu poate fi SC V.F. SRL, ci Municipiul București, continuatorul Statului Român, după 1990. În cauză, deposedarea a avut loc în momentul trecerii abuzive a terenului în proprietatea Statului, anterior anului 1989. Caracterul abuziv al acestei deposedări a fost recunoscut de Municipiul București, tocmai prin emiterea dispoziției primarului General din 16 februarie 2004, rectificată prin dispoziția primarului General din 06 aprilie 2005, acte prin care s-a recunoscut SC V.U.K.

SRL, în calitate de succesoare în drepturi a autorilor săi, calitatea de proprietar asupra terenului cu o suprafață de 942,40 mp, de care autorii săi fuseseră deposedați abuziv, de către Statul Român. În ceea ce privește concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, ele sunt diametral opuse celor pretinse de instanță. Astfel, în cap. V (Conținutul Expertizei), pct. 2 (identificarea suprafeței revendicate de 150 mp) se arată, în mod expres, că, potrivit schiței de plan, anexă a raportului de expertiză, întocmit de expertul tehnic R.F., raport de expertiză nominalizat atât în dispoziția de retrocedare, cât și în procesul verbal de predare-primire, subsecvent acesteia, terenul de 150 mp aparține suprafeței de 942/A/4 mp, aferentă proprietății SC V.U.K.

SRL, teren care, în partea de sud, este delimitat tocmai de construcția imobilului din str. D.I.M., sector 1. Cel de-al treilea capăt de cerere a fost examinat și soluționat de către ambele instanțe ca o cerere în revendicare, prin comparare de titluri, în contradictoriu cu SC V.F. SRL, ceea ce înseamnă încălcarea flagrantă a principiului disponibilității. Societatea, în calitate de reclamantă, ceruse să se constate nulitatea absolută parțială a actului de vânzare și a actului de concesiune, încheiate de SC V.F. SRL cu Municipiul București, tocmai în considerarea faptului că încheierea acestor contracte s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în forma existentă, la data încheierii contractelor respective), vânzându-se și, respectiv, concedându-se societății comerciale SC V.F.

SRL, printre altele, spații comerciale și teren (din care, pentru o suprafață de 150 mp, era formulată și în curs de soluționare cerere de restituire în natură), și care, până la soluționarea cererii, nu puteau forma obiectul niciunui act de înstrăinare, sub sancțiunea nulității absolute. Subsecvent soluționării acestor capete de cerere, instanța urma să se pronunțe, în contradictoriu cu înstrăinătorul, adică cu Municipiul București și Consiliul Local al sectorului 1 București, asupra cererii în revendicare, vizând suprafața de teren de 150 mp și spațiile comerciale edificate pe acesta.

Dovada faptului că terenul și spațiile comerciale în cauză erau pendinte de imobilul a cărui retrocedare, în baza Legii nr. 10/2001, fusese solicitată, este faptul că ambele dispoziții emise de Primăria Municipiului București, dispoziția din 16 februarie 2004 și dispoziția rectificativă a primarului general nr. 4186 din 06 aprilie 2005, menționează, în mod expres, că, din suprafața de teren retrocedată în natură SC V.U.K. SRL, o suprafață de 150 mp este ocupată de SC V.M. SRL (adică SC V.F. SRL). Totodată, expertiza tehnică dispusă în cauză confirmă, prin concluziile sale, mențiunile din titlul său de proprietate, în sensul că: - în planul de amplasament și delimitare, având ca suport planul topografic al Municipiului București, care a stat la baza încheierii contractului de concesiune, conturul suprafeței de 290.27 mp, teren concesionat în exclusivitate către SC V.F.

SRL, se află în afara imobilului din str. D.I.M., sector 1. Suprafața de 146 mp este înregistrată cadastral și funciar ca aparținătoare de două Imobile: cel situat în, sector 1 și cel situat în str. D.I.M., sector 1. Astfel, instanța fondului, în mod greșit, a apreciat că, deși constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare - cumpărare din 22 ianuarie 2004 și a contractului de concesiune, autentificat din 20 mai 2004 au fost formulate ca prime capete de cerere, ele nu pot fi analizate decât în subsidiar acțiunii în revendicare, cu motivarea că nu am fi în prezența unei deposedări ilicite, fără a se observa că revendicarea era formulată în contradictoriu cu Municipiul București, iar nu cu SC V.F.

SRL. Trecând apoi la analizarea cererii în revendicare, în contradictoriu cu SC V.F. SRL, instanța fondului compară titlul de proprietate al reclamantei tocmai cu actele a căror anulare parțială se solicitase și care reprezentau titlul juridic al deținerii de către SC V.F. SRL a suprafeței de 150 mp de teren aflată în litigiu, din această comparație, apreciind că nu rezultă că, printr-o acțiune de deposedare, SC V.F. SRL ar fi ocupat ilicit suprafața de 150 mp de teren, proprietatea societății recurentei. Dincolo de încălcarea principiului disponibilității, prin neobservarea cadrului procesual și a petitului cererii cu soluționarea căreia fusese învestită, este evident viciul de logică juridică al instanței de fond.

Întrucât autorul părților litigante era comun (Municipiul București), instanța fondului trebuia să observe că, în titlul de proprietate al reclamantei (dispoziția Primarului General din 16 februarie 2004, rectificată prin dispoziția primarului General din 06 aprilie 2005), se menționa expres că suprafața de 150 mp, în litigiu, ce-i fusese retrocedată, era ocupată de pârâtă, aceasta din urmă neavând un drept de proprietate, ci doar un drept de concesiune atribuit în mod ilegal de același autor (Municipiul București), cu încălcarea dispozițiilor exprese ale art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța fondului trebuia să observe și concluziile raportului de expertiză dispusă în cauză, care, la punctul 05 (transpunerea cadastrelor celor două posesiuni), arată, în mod expres, că suprafața de 146 mp este înregistrată cadastral și funciar ca aparținătoare de două imobile: cel situat în, sector 1 și cel situat în str. D.I.M., sector 1, confirmând astfel mențiunile din titlul de proprietate al societății noastre. La rândul ei, instanța de apel nu a sesizat că instanța fondului a încălcat principiul disponibilității, soluționând o cerere subsidiară ca o cerere principală și în contradictoriu cu o altă entitate decât cea chemată în judecată de reclamantă.

Căutând să combată argumentația cererii de apel, în sensul că deposedarea se realizase de Statul Român, al cărui continuator în drepturi era, cu privire la terenul în litigiu, Municipiul București, instanța de apel a realizat o motivare străină de natura pricinii, și anume aceea extrasă din Decizia civilă nr. 3665 din 11 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 23324/3/2008, prin care fuseseră respinse, ca nefondate, recursurile formulate de SC V.F.

SRL și Consiliul Local al sectorului 1 București împotriva Deciziei civile nr. 426 din 25 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, problema de drept dedusă în fața instanței supreme fiind cu totul alta, și anume aceea de a ști dacă există autoritate de lucru judecat între petitul prezentei acțiuni, aflată la vremea respectivă în primul ciclu procesual, și o altă acțiune, în revendicare, formulată de autorii săi, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, acțiune ce a format obiectul Dosarului nr. 4904/1999. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în mod corect, că nu există autoritate de lucru judecat, datorită cauzelor distincte ale celor două acțiuni.

Tot în decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se arăta, în mod corect, că nici Consiliul Local al sectorului 1 București și nici SC V.F. SRL nu sunt reprezentanți sau succesori ai Primăriei Municipiului București. Preluând această motivare a instanței supreme, care nu are nicio legătură cu fondul prezentei pricini, întrucât ea rezolva o chestiune procedurală (excepția autorității de lucru judecat), și nu fondul cauzei, instanța de apel a concluzionat, în mod fundamental greșit, că tribunalul a rezolvat, în mod corect, acțiunea în revendicare, pornind de la considerentele obligatorii ce au fundamentat soluția instanței de control judiciar, de casare cu trimitere spre rejudecare a fondului acestui litigiu.

Or, casarea s-a realizat subsecvent dezlegării unei chestiuni procedurale (excepția autorității de lucru judecat), și nu fondului pricinii, astfel încât nu suntem în prezența unei casări cu trimitere spre rejudecare a fondului, așa cum, în mod nereal, consideră instanța de apel. Totodată, instanța de apel s-a limitat, în motivare, la exprimări confirmative, de tipul „instanța de fond a stabilit, în mod corect, faptul că .”, „se observă că, în mod corect, prima instanță a stabilit că .”, fără a analiza în concret motivele de apel formulate de societatea apelantă și fără a combate argumentele de drept aduse. De asemenea, instanța de apel a interpretat, în mod greșit, concluziile expertizei efectuate în cauză, în sensul că a ignorat cu desăvârșire mențiunile existente la punctele 04 și 05 ale raportului de expertiză, conform cărora conturul suprafeței de 290,27 mp (teren concesionat în exclusivitate către SC V.F.

SRL), se află în afara imobilului din str. D.I.M., sector 1, iar suprafața de 146 mp este înregistrată cadastral și funciar ca aparținătoare celor două imobile: cel situat în sector 1 și cel situat în str. D.I.M., sector 1. In fine, instanța de apel a ignorat mențiunile existente în titlul său de proprietate, în sensul că suprafața de 150 mp este parțial ocupată de SC V.M. SRL, respectiv (SC V.F. SRL). Prin cererea intitulată „precizări ale recursului”, depusă la data de 18 februarie 2014, recurenta a invocat următoarele argumente: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină; hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ.; hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, în ceea ce privește soluția dată petitului care vizează contractul de concesiune și pe cel de vânzare-cumpărare.

Intimata SC V.F. SRL a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul Consiliul Local al sectorului 1 București a formulat, de asemenea, întâmpinare, în termenul legal, invocând, în principal, excepția tardivității formulării recursului, iar, în subsidiar, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește excepția procesuală invocată, aceasta a fost soluționată în ședința publică din 5 martie 2014, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele: Sub un prim aspect, din perspectiva procedurală a limitelor în care se va realiza analiza acestui recurs, se impune a se preciza că, ansamblul criticilor formulate prin cererea intitulată „precizări ale recursului”, depusă la data de 18 februarie 2014, nu au caracterul unor critici noi de nelegalitate, ce ar fi formulate cu depășirea termenului legal, imperativ, impus de dispozițiile art. 301 C. proc. civ. și care, în consecință, nu ar putea învesti instanța de recurs, ci reprezintă dezvoltări și reargumentări ale criticilor formulate inițial, în termenul legal de recurs. Procedând în continuare la analiza motivelor de recurs legal invocate, Înalta Curte va expune următoarele considerații: În conformitate cu art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Din interpretarea rațională a acestui text legal particular și a ansamblului dispozițiilor care reglementează calea de atac a recursului, care determină natura acestuia de a fi exclusiv o cale de atac de legalitate, rezultă că stabilirea deplină a împrejurărilor de fapt ale unei cauze este atributul exclusiv al instanțelor fondului, cărora le revine sarcina de a analiza litigiul dedus judecății sub toate aspectele, atât în fapt, cât și în drept.

Or, în speță, din analiza soluțiilor pronunțate de instanțele de fond și, în special, a considerentelor ce susțin aceste soluții, precum și a criticilor formulate în conținutul cererii de recurs, rezultă că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, câtă vreme contradicțiile evidente între probele administrate în cauză s-au menținut, iar apărările reclamantei cu privire la acestea nu au primit decât motivări formale. Astfel, calificarea juridică a unor cereri, imperios necesară pentru soluționarea lor, se naște din punerea de acord a elementelor de fapt cu substanța normelor juridice. În acest context, trebuie remarcat că scopul spre care tinde reclamanta recurentă SC V.U.K.

SRL București prin demersul judiciar inițiat este acela de redobândire a suprafeței de teren de 150 mp, situate în București, sectorul 1. Pentru atingerea acestui scop, cererea de chemare în judecată a avut trei capete distincte - constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public C.Ș.S., constatarea nulității absolute parțiale a contractului de concesiune din 20 mai 2004 și obligarea Municipiul București, prin Consiliul Local al sectorului 1 București și SC V.F. SRL de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 150 mp, situat în București, sectorul 1. În virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, reclamanta a fixat limitele obiective ale judecării cauzei, în sensul că acțiunea în nulitate a celor două acte juridice reprezintă capătul principal, iar acțiunea în revendicare reprezintă capătul subsecvent.

În același sens, s-a pronunțat și instanța de recurs, în primul ciclu procesual, atunci când a menționat, în considerentele Deciziei nr. 3665 din 11 iunie 2010, că reclamanta încearcă a obține sancționarea, prin nulitate, a încălcării dreptului său, de către un posesor neproprietar, SC V.F. SRL. Tot astfel, atunci când s-a analizat existența autorității de lucru judecat, instanța de casare a arătat că necesitatea promovării prezentei acțiuni a rezultat din încheierea, cu încălcarea legii, a contractului de vânzare-cumpărare de spații comerciale și a contractului de concesiune, precum și din ocuparea abuzivă a terenului în suprafață de 150 mp, de către o persoană juridică de drept privat, SC V.F.

SRL. Remarcând, în acest punct, că cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, întrucât pare că restituirea terenului nu este solicitată ca efect al nulității, ci ca o cerere distinctă, totuși, în opinia instanței de recurs, sarcina de a lămuri cadrul procesual sub aspect obiectiv revine în principal instanței de judecată, care, în baza rolului său activ, reglementat în mod expres de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., trebuie să stabilească atât obiectul cererii de chemare în judecată, cât și calitatea procesuală pasivă a pârâților chemați în judecată, în mod distinct, pentru fiecare capăt de cerere și să dea o dezlegare concretă, iar nu implicită acestora. În acest sens, dacă, în considerarea principiului disponibilității, părțile sunt stăpâne pe materia litigioasă, acest aspect trebuie să se concilieze cu exigențele funcției jurisdicționale, care presupune obligația pentru judecător de a spune dreptul.

Cum recurenta pretinde că, în cauză, s-a încălcat principiul disponibilității și din perspectiva faptului că acțiunea în revendicare a fost soluționată în contradictoriu cu altă parte decât pretinsese în cererea de chemare în judecată, urmează ca instanța de apel să lămurească și aceste aspect, prin raportare la cererea de chemare în judecată și eventualele modificări ale acesteia, pronunțând o soluție cu respectarea principiului pretins încălcat, dar și a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi și a art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează principiul tantum devolutum quantum apellatum, dezlegare care nu poate fi dispusă de instanța de recurs, la acest moment procesual, fără a afecta principiul dublului grad de jurisdicție.

În ceea ce privește obiectul material al cererii de chemare în judecată - terenul în suprafață de 150 mp, situat în București, sectorul 1, instanța de recurs constată că identificarea acestui teren a fost realizată de o manieră contradictorie, astfel încât se impune înlăturarea acestor contradicții, prin mijloacele specifice dreptului procesul civil. În acest context, fără a putea aprecia asupra probelor administrate în cauză și fără a putea contura o nouă situație de fapt, atribut ce excede instanței de recurs, se poate constata că, în raportul de expertiză întocmit de expert C.A., s-a menționat că terenul în suprafață de 146 mp (astfel cum rezultă din măsurători), pretins de reclamantă, a fost înregistrat cadastral și funciar ca aparținând atât imobilului din București, str. B.A., cât și imobilului din București, str. M., „ceea ce contravine situației juridice a celor două imobile”.

Astfel, în evidențele cadastrale și funciare, terenul concesionat de SC V.F. SRL este identificat ca aparținător imobilului de pe str. D.I.M., iar, în planul de amplasament și delimitare, plan ce face parte din documentația cadastrală, amplasamentul corpului de proprietate, se află în afara imobilului din str. D.I.M., ceea ce este contrar adresei din 12 octombrie 2004. În același sens, în dispoziția primarului General al Municipiului București din 16 decembrie 2004 și în dispoziția rectificativă din 06 aprilie 2005, se menționează, în mod expres, că, din suprafața de teren retrocedată în natură societății SC V.U.K. SRL, o suprafață de 150 mp - curte - este ocupată parțial de SC V.Ma. SRL (punct de lucru al SC V.F.

SRL, la acel moment), conform expertizei tehnice întocmite de expert R.F., anexă la dispozițiile menționate. Cum mai multe mijloace de probă atestă această situație de fapt, revine instanței de apel sarcina de a identifica suprafața de teren pretinsă și de a stabili în favoarea cărei persoane este înregistrată, cadastral și funciar, suprafața în litigiu și dacă aceste mențiuni scriptice corespund realității obiective și concordă cu situația juridică a imobilelor aparținând părților litigante, precum și de a stabili dacă există, eventual, o suprapunere parțială de teren, conform titlurilor exhibate de recurentă și de intimată, ce poartă asupra terenului - obiect al disputei judiciare. Este necesar, în acest punct, a sublinia, prin raportare la apărarea intimatei SC V.F.

SRL, invocată în întâmpinare, că argumentele cuprinse în sentința civilă nr. 1945/F din 4 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în care se menționează că „tribunalul constată că suprafața de teren ce face obiectul contractului de concesiune nu se regăsește în suprafața de teren ce face obiectul dispoziției din 6 aprilie 2005, ce reprezintă titlu de proprietate al SC V.U.K. SRL, aspect rezultat și din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.A.” nu reprezintă decât aprecieri ale unor probe administrate în acea cauză, care nu se pot impune cu autoritate de lucru judecat în această cauză, ci doar cu valoarea unei prezumții relative, care suportă dovada contrară.

Or, câtă vreme probele deja administrate în litigiul dedus judecății (în care este inclus raportul de expertiză întocmit de expert C.A., cu concluziile enunțate în cuprinsul argumentelor expuse), au conturat o situație de fapt contrară celei reținute în acea sentință și contradictorie, aceasta se impune a fi pe deplin lămurită de instanța de trimitere, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale părților implicate. În acest context, după administrarea probelor necesare și utile pentru operațiunea identificării terenului în suprafață de 150 mp, situat în București, pretins de recurenta reclamantă și stabilirii împrejurării dacă acest teren este liber sau ocupat (în fapt sau în drept), se va proceda la examinarea fiecărui capăt de cerere cu care instanța a fost învestită, cu analiza cauzelor de nulitate invocate și a legitimării procesuale pasive a persoanelor ce pot fi obligate în raportul juridic dedus judecății, distinct pentru fiecare capăt de cerere.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt incidente dispozițiile art. 314 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC V.U.K. SRL București împotriva Deciziei nr. 129/A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC V.U.K. SRL București împotriva Deciziei nr. 129/A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 martie 2014.