ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3493/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 147 din 9 februarie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea promovată de reclamanta SC I.M.M. SRL și a dispus obligarea pârâtei SC A. SRL la plata echivalentului în lei a sumei de 6.000 Euro cu titlu de daune, respingând cererea reconvențională și de chemare în garanție formulate de pârâtă. Judecătorul fondului a reținut că obiectul litigiului îl formează clauza inclusă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți în forma autentică la 20 decembrie 2007 potrivit căreia pârâta s-a obligat sub sancțiunea penalităților să cedeze reclamantei dreptul de concesiune asupra unui imobil, obligație pe care aceasta nu a îndeplinit-o în termenul convenit motiv pentru care cererea reclamantei a fost admisă în parte, înlăturând susținerile pârâtei cu privire la nulitatea clauzei, obiect al cererii reconvenționale, față de prevederile O.U.G.

nr. 54/2006 care instituie, ca regulă, interdicția de subconcesionare. Sentința tribunalului a fost atacată de ambele părți cu apel, reclamanta solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii în întregime a cererii principale iar pârâta în sensul admiterii cererii reconvenționale și constatării nulității clauzei aflată în litigiu. Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 91 din 29 martie 2011 a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtă și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins în întregime acțiunea reclamantei, a admis cererea reconvențională și a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractul de vânzare-cumpărare 1187 din 20 decembrie 2007 referitoare la cedarea dreptului de concesiune asupra terenului înscris în C.F.

nr. 1504 Moșnița Nouă. Instanța de apel a reținut că prin contractul încheiat pârâta și-a asumat o obligație de a da, de a transmite dreptul de proprietate obiect al contractului de vânzare-cumpărare și o obligație de a face, de a ceda dreptul de concesiune asupra unui teren iar din examenul condițiilor de validitate reglementate de art. 948, dar și din perspectiva art. 963 – 965 C. civ., obiectul clauzei este imposibil. Imposibilitatea s-a reținut ca fiind de natură juridică deoarece pârâta nu avea puterea nici să cedeze și nici să procure reclamantei un drept de concesiune asupra terenului chiar în situația în care pe acesta l-ar fi dobândit în viitor, deoarece art. 8 din O.U.G. nr. 54/2006 interzice subconcesionarea.

Mai reține instanța de apel că pârâta nu ar putea să procure reclamantei un drept de concesiune deoarece procedura și condițiile concesiunii sunt stabilite de legiuitor prin norme de ordine publică conținute de O.U.G. nr. 54/2006 de la care conform art. 5 C. civ. nu se poate deroga. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând situațiile prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora dezvoltă următoarele motive de nelegalitate: 1. greșita interpretare a clauzei contractuale în discuție cu privire la validitatea acesteia întrucât premisa imposibilității ei este falsă, în dreptul românesc fiind posibilă promisiunea transmiterii de drepturi reale ale altor subiecte de drept cu condiția ca la momentul realizării obligației, promitentul să fie titularul obligației (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.); 2. greșita antamare în cuprinsul deciziei a situației subconcesionării, deoarece recurenta nu s-a obligat la încheierea unui contract de concesiune ci numai la cedarea unui drept de concesiune (art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ); 3. este adevărat că procedura concesiunii este reglementată de O.U.G. nr. 54/2006 dar intimata nu a făcut dovada efectuării vreunui demers în sensul procurării dreptului de concesiune iar art. 5 C. civ. a fost greșit interpretat deoarece dispozițiile clauzei în speță nu aduc atingere ordinii publice și bunelor moravuri (art. 304 pct. 9). Intimata chemată în garanție BIROUL NOTARULUI PUBLIC A.I.G. a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat admiterea în parte a recursului, casarea în parte a deciziei și respingerea apelului pârâtei SC A. SRL, clauza inclusă în contractul de vânzare-cumpărare fiind legală, aceasta nefiind sub incidența O.U.G.

nr. 54/2006. Și intimatul chemat în garanție STATUL ROMÂN PRIN REPREZENTAT MUNICIPIUL TIMIȘOARA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive deoarece cu privire la terenul în speță nu are încheiat contract de concesiune. Cu privire la poziția intimatelor chemate în garanție, este de observat că, soluția de respingere a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă având ca obiect obligarea acestora la plata sumelor de bani cu care pârâta ar cădea în pretenții a fost menținută prin decizia recurată. Cum nici sentința și nici decizia nu au fost atacate de chematele în garanție, sub acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat în ce le privește, în contextul dat, excepția pe care cea de a doua chemată în garanție o invocă, în concret cu privire la situația sa procesuală, fiind astfel caducă.

Recursul nu este fondat. Criticile de nelegalitate dezvoltate de recurenta reclamantă vizează și se reduc, în esență, la interpretarea și validitatea clauzei de cesiune inserată în contractul de vânzare cumpărare încheiat de părți, raportat la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în care acestea se încadrează. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Înalta Curte, din perspectiva ipotezei textului citat, constată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, ca neavenite criticile formulate.

Părțile în litigiu au încheiat un contract de vânzare-cumpărare privind un imobil, contract în cadrul căruia au inclus și următoarea clauză: ” mă oblig să cedez dreptul de concesiune asupra imobilului înscris…în termen de maximum 60 de zile de la semnarea prezentului contract de vânzare cumpărare. /…/mă oblig să plătesc societății cumpărătoare daune reprezentând echivalentul a 0,1% din valoarea prezentului contract până la data cedării dreptului de concesiune, în cazul în care voi depăși termenul stipulat de 60 de zile susmenționat…” Din interpretarea literală a clauzei citate rezultă că obligația pe care și-a asumat-o pârâta, de cesiune a unui drept de concesiune, este o obligație pură și simplă, neafectată de modalități.

Din poziția procesuală concordantă a ambelor părți rezultă, însă, că dreptul la a cărui cesiune s-a obligat pârâta nu a existat la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare care conține clauza cu acest obiect, și nu există nici în prezent, obiectul cesiunii fiind condiționat de realizarea unui eveniment viitor și nesigur, anume încheierea contractului de concesiune. Dând eficiență în interpretarea clauzei contractuale voinței interne a părților contractante, în aplicarea art. 977 C. civ. conform căruia „Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”, obligația pe care și-a asumat-o pârâta se va privi ca o obligație afectată de modalitatea condiției.

Încheierea contractului de concesiune în temeiul căruia pârâta ar fi dobândit dreptul la a cărui cesiune aceasta s-a obligat prin clauza citată este un eveniment viitor a cărui realizare depinde însă de voința sa exclusivă, deci, a debitorului, care, implicit, se angajează în a determina și voința unei viitoare cocontractante în respectivul contract, în speță, voința autorității publice locale. Obligația, astfel asumată, este o obligație afectată de o condiție suspensivă, dar întrucât realizarea evenimentului viitor și incert depinde de voința exclusivă a uneia dintre părți, respectiv a celui care s-a obligat, condiția care o afectează este una pur potestativă, nefiind nici în situația reglementată de art. 1006 C. civ.

deoarece realizarea condiției potestative nu depinde și de voința celeilalte părți, a creditorului, și nici în situația unei condiții mixte reglementată de art. 1007 C. civ., deoarece realizarea condiției nu depinde de voința uneia din părțile contractante și de aceea a unei alte persoane, ci numai de voința uneia dintre părțile contractante, a debitorului, care, el s-a obligat, în nume propriu la realizarea contractului de concesiune, la procurarea dreptului de concesiune și la cesiunea acestuia, modalitate care atrage nulitatea acestei din urmă obligație pe care o afectează. În cazul de față, nulitatea este o nulitate expresă, prevăzută de lege, respectiv de art. 1010 C. civ. care dispune în sensul că: ”obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea aceluia ce se obligă”.

Față de faptul că efectivitatea dreptului de concesiune la a cărui cesiune s-a obligat pârâta este condiționată de un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voința acesteia, dar având în vedere și faptul că manopera sa implică determinarea în acest sens a consimțământului unei terțe persoane, persoană juridică de drept public, contractul de concesiune eveniment având și o parte reglementată în ce o privește pe aceasta, condiția care afectează obligația cesiunii dreptului de concesiune conținută de clauza în speță, se privește, cum a motivat și instanța de apel, ca fiind și imposibilă din punct de vedere juridic, perspectivă din care sancțiunea care afectează obligația este tot nulitatea expresă.

Astfel, potrivit art. 1008 C. civ. : „Condiția imposibilă …, este nulă și desființează convenția ce depinde de dânsa”. În atare situație, aserțiunea recurentei în sensul că „este posibilă promisiunea transmiterii de drepturi reale ale altor subiecte de drept, cu condiția ca la momentul la care trebuie realizată obligația, promitentul să fie titularul dreptului real/beneficiarul dreptului real”, deși corectă, nu se încadrează în ipoteza clauzei în speță, clauză care vorbește nu de cesiunea unui drept aflat în patrimoniul unei terțe persoane ci de cesiunea unui drept care nu există în niciun patrimoniu și a cărui naștere depinde de un eveniment viitor a cărui realizare, în contextul clauzei, depinde, la rândul ei, numai de voința celui care s-a obligat.

Pentru aceste considerente, soluția dată asupra apelului este legală, cu observarea că trimiterea instanței de apel la contractul de subconcesiune și interdicția încheierii lui în baza O.U.G. nr. 54/2006 cu atragerea, pe cale de consecință, a incidenței art. 5 C. civ., deși inexactă, cum corect constată recurenta, deoarece clauza în speță privește cesiunea unui drept de concesiune, aceasta se constituie însă, într-o motivare alternativă, la motivarea inițială constând în imposibilitatea juridică a obiectului obligației. Față de această situație, criticile de nelegalitate încadrate de recurentă în situațiile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. sunt fără obiect. Drept urmare, Înalta Curte, pentru considerentele de mai sus, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată, cu observarea și a prevederilor art. 274 C. proc.

civ. și a poziției părților cu privire la cheltuielile de judecată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.M. SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 91 din 29 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.