ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3493/2011

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 147

din 9 februarie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea promovată de

reclamanta SC I.M.M. SRL și a dispus obligarea pârâtei SC A. SRL la plata

echivalentului în lei a sumei de 6.000 Euro cu titlu de daune, respingând

cererea reconvențională și de chemare în garanție formulate de pârâtă.

Judecătorul fondului

a reținut că obiectul litigiului îl formează clauza inclusă în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de părți în forma autentică la 20 decembrie 2007

potrivit căreia pârâta s-a obligat sub sancțiunea penalităților să cedeze

reclamantei dreptul de concesiune asupra unui imobil, obligație pe care aceasta

nu a îndeplinit-o în termenul convenit motiv pentru care cererea reclamantei a

fost admisă în parte, înlăturând susținerile pârâtei cu privire la nulitatea

clauzei, obiect al cererii reconvenționale, față de prevederile O.U.G. nr. 54/2006

care instituie, ca regulă, interdicția de subconcesionare.

Sentința tribunalului

a fost atacată de ambele părți cu apel, reclamanta solicitând schimbarea

acesteia în sensul admiterii în întregime a cererii principale iar pârâta în

sensul admiterii cererii reconvenționale și constatării nulității clauzei

aflată în litigiu.

Curtea de Apel Timișoara

prin decizia nr. 91 din 29 martie 2011 a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtă și, în consecință, a schimbat în parte

sentința atacată în sensul că a respins în întregime acțiunea reclamantei, a

admis cererea reconvențională și a constatat nulitatea absolută a clauzei din contractul

de vânzare-cumpărare 1187 din 20 decembrie 2007 referitoare la cedarea

dreptului de concesiune asupra terenului înscris în C.F. nr. 1504 Moșnița Nouă.

Instanța de apel a reținut

că prin contractul încheiat pârâta și-a asumat o obligație de a da, de a

transmite dreptul de proprietate obiect al contractului de vânzare-cumpărare și

o obligație de a face, de a ceda dreptul de concesiune asupra unui teren iar

din examenul condițiilor de validitate reglementate de art. 948, dar și din

perspectiva art. 963 – 965 C. civ., obiectul clauzei este imposibil.

Imposibilitatea s-a reținut ca fiind de natură juridică deoarece pârâta nu avea

puterea nici să cedeze și nici să procure reclamantei un drept de concesiune

asupra terenului chiar în situația în care pe acesta l-ar fi dobândit în viitor,

deoarece art. 8 din O.U.G. nr. 54/2006 interzice subconcesionarea.

Mai reține instanța

de apel că pârâta nu ar putea să procure reclamantei un drept de concesiune

deoarece procedura și condițiile concesiunii sunt stabilite de legiuitor prin

norme de ordine publică conținute de O.U.G. nr. 54/2006 de la care conform art.

5 C. civ. nu se poate deroga.

În contra acestei

decizii a declarat recurs reclamanta invocând situațiile prevăzute de art. 304

pct. 7,8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora dezvoltă următoarele motive de

nelegalitate:

interpretare a clauzei contractuale în discuție cu privire la validitatea

acesteia întrucât premisa imposibilității ei este falsă, în dreptul românesc

fiind posibilă promisiunea transmiterii de drepturi reale ale altor subiecte de

drept cu condiția ca la momentul realizării obligației, promitentul să fie

titularul obligației (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.);

în cuprinsul deciziei a situației subconcesionării, deoarece recurenta nu s-a

obligat la încheierea unui contract de concesiune ci numai la cedarea unui

drept de concesiune (art. 304 pct. 7 C. proc. civ. );

procedura concesiunii este reglementată de O.U.G. nr. 54/2006 dar intimata nu a

făcut dovada efectuării vreunui demers în sensul procurării dreptului de

concesiune iar art. 5 C. civ. a fost greșit interpretat deoarece dispozițiile

clauzei în speță nu aduc atingere ordinii publice și bunelor moravuri (art. 304

pct. 9).

Intimata chemată în

garanție BIROUL NOTARULUI PUBLIC A.I.G. a depus întâmpinare la dosar prin care

a solicitat admiterea în parte a recursului, casarea în parte a deciziei și

respingerea apelului pârâtei SC A. SRL, clauza inclusă în contractul de vânzare-cumpărare

fiind legală, aceasta nefiind sub incidența O.U.G. nr. 54/2006.

Și intimatul

chemat în garanție STATUL ROMÂN PRIN REPREZENTAT MUNICIPIUL TIMIȘOARA a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive

deoarece cu privire la terenul în speță nu are încheiat contract de concesiune.

Cu privire la poziția

intimatelor chemate în garanție, este de observat că, soluția de respingere a

cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă având ca obiect obligarea

acestora la plata sumelor de bani cu care pârâta ar cădea în pretenții a fost

menținută prin decizia recurată. Cum nici sentința și nici decizia nu au fost

atacate de chematele în garanție, sub acest aspect au intrat în puterea lucrului

judecat în ce le privește, în contextul dat, excepția pe care cea de a doua

chemată în garanție o invocă, în concret cu privire la situația sa procesuală,

fiind astfel caducă.

Recursul nu este

fondat.

Criticile de

nelegalitate dezvoltate de recurenta reclamantă vizează și se reduc, în esență,

la interpretarea și validitatea clauzei de cesiune inserată în contractul de

vânzare cumpărare încheiat de părți, raportat la prevederile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., în care acestea se încadrează.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Înalta Curte, din

perspectiva ipotezei textului citat, constată pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare, ca neavenite criticile formulate.

Părțile în litigiu au

încheiat un contract de vânzare-cumpărare privind un imobil, contract în cadrul

căruia au inclus și următoarea clauză: ” mă oblig să cedez dreptul de

concesiune asupra imobilului înscris…în termen de maximum 60 de zile de la

semnarea prezentului contract de vânzare cumpărare. /…/mă oblig să plătesc

societății cumpărătoare daune reprezentând echivalentul a 0,1% din valoarea prezentului

contract până la data cedării dreptului de concesiune, în cazul în care voi

depăși termenul stipulat de 60 de zile susmenționat…”

Din interpretarea

literală a clauzei citate rezultă că obligația pe care și-a asumat-o pârâta, de

cesiune a unui drept de concesiune, este o obligație pură și simplă, neafectată

de modalități. Din poziția procesuală concordantă a ambelor părți rezultă,

însă, că dreptul la a cărui cesiune s-a obligat pârâta nu a existat la momentul

încheierii contractului de vânzare cumpărare care conține clauza cu acest obiect,

și nu există nici în prezent, obiectul cesiunii fiind condiționat de realizarea

unui eveniment viitor și nesigur, anume încheierea contractului de concesiune.

Dând eficiență în

interpretarea clauzei contractuale voinței interne a părților contractante, în

aplicarea art. 977 C. civ. conform căruia „Interpretarea contractelor se face

după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al

termenilor”, obligația pe care și-a asumat-o pârâta se va privi ca o obligație

afectată de modalitatea condiției.

Încheierea

contractului de concesiune în temeiul căruia pârâta ar fi dobândit dreptul la a

cărui cesiune aceasta s-a obligat prin clauza citată este un eveniment viitor a

cărui realizare depinde însă de voința sa exclusivă, deci, a debitorului, care,

implicit, se angajează în a determina și voința unei viitoare cocontractante în

respectivul contract, în speță, voința autorității publice locale.

Obligația, astfel

asumată, este o obligație afectată de o condiție suspensivă, dar întrucât

realizarea evenimentului viitor și incert depinde de voința exclusivă a uneia

dintre părți, respectiv a celui care s-a obligat, condiția care o afectează este

una pur potestativă, nefiind nici în situația reglementată de art. 1006 C. civ.

deoarece realizarea condiției potestative nu depinde și de voința celeilalte

părți, a creditorului, și nici în situația unei condiții mixte reglementată de

art. 1007 C. civ., deoarece realizarea condiției nu depinde de voința uneia din

părțile contractante și de aceea a unei alte persoane, ci numai de voința uneia

dintre părțile contractante, a debitorului, care, el s-a obligat, în nume

propriu la realizarea contractului de concesiune, la procurarea dreptului de

concesiune și la cesiunea acestuia, modalitate care atrage nulitatea acestei

din urmă obligație pe care o afectează.

În cazul de față,

nulitatea este o nulitate expresă, prevăzută de lege, respectiv de art. 1010 C.

civ. care dispune în sensul că: ”obligația este nulă când s-a contractat sub o

condiție potestativă din partea aceluia ce se obligă”.

Față de faptul că

efectivitatea dreptului de concesiune la a cărui cesiune s-a obligat pârâta este

condiționată de un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voința

acesteia, dar având în vedere și faptul că manopera sa implică determinarea în

acest sens a consimțământului unei terțe persoane, persoană juridică de drept

public, contractul de concesiune eveniment având și o parte reglementată în ce

o privește pe aceasta, condiția care afectează obligația cesiunii dreptului de

concesiune conținută de clauza în speță, se privește, cum a motivat și instanța

de apel, ca fiind și imposibilă din punct de vedere juridic, perspectivă din

care sancțiunea care afectează obligația este tot nulitatea expresă.

Astfel, potrivit art.

1008 C. civ. : „Condiția imposibilă …, este nulă și desființează convenția ce

depinde de dânsa”.

În atare situație, aserțiunea

recurentei în sensul că „este posibilă promisiunea transmiterii de drepturi

reale ale altor subiecte de drept, cu condiția ca la momentul la care trebuie

realizată obligația, promitentul să fie titularul dreptului real/beneficiarul

dreptului real”, deși corectă, nu se încadrează în ipoteza clauzei în speță,

clauză care vorbește nu de cesiunea unui drept aflat în patrimoniul unei terțe

persoane ci de cesiunea unui drept care nu există în niciun patrimoniu și a

cărui naștere depinde de un eveniment viitor a cărui realizare, în contextul

clauzei, depinde, la rândul ei, numai de voința celui care s-a obligat.

Pentru aceste considerente,

soluția dată asupra apelului este legală, cu observarea că trimiterea instanței

de apel la contractul de subconcesiune și interdicția încheierii lui în baza O.U.G.

nr. 54/2006 cu atragerea, pe cale de consecință, a incidenței art. 5 C. civ., deși

inexactă, cum corect constată recurenta, deoarece clauza în speță privește

cesiunea unui drept de concesiune, aceasta se constituie însă, într-o motivare

alternativă, la motivarea inițială constând în imposibilitatea juridică a

obiectului obligației.

Față de această

situație, criticile de nelegalitate încadrate de recurentă în situațiile

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. sunt fără obiect.

Drept urmare, Înalta

Curte, pentru considerentele de mai sus, va respinge recursul declarat de

reclamantă ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată, cu observarea și a

prevederilor art. 274 C. proc. civ. și a poziției părților cu privire la

cheltuielile de judecată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC I.M.

SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 91 din 29 martie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2011.